doktoru

joi, 2 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 4



133. «Şi vor ține şapte femei un singur om, spunând: Pâinea noastră o vom mânca şi ne vom acoperi cu hainele noastre, atât doar ca numele tău să fie chemat asupra noastră. Ridică ocara de la noi».
Cât despre ceea ce s-a spus, se pare să Scriptura indică puţină­tatea bărbaţilor din cauza războaielor sau a bolilor care au venit asupra poporului după mânia lui Dumnezeu, încât pentru a nu fi fă­ră copii, nici sterpe ceea ce era considerat cu blestem de cei vechi , femeile au fost fără ruşine şi multe au fost luate de un singur bărbat. Şi i-au încurajat lupta [ca el] să aibă în conducere mai multe femei, spunând: „Pâinea noastră o vom mânca şi ne vom aco­peri cu hainele noastre. Deci lasă grija necesară pentru mijloacele de trai, numele tău ne este de folos să fugim de ocara din cauza singu­rătăţii”. Aceasta după textul [propriu-zis].
       Dar sensul mai adânc ne cheamă mintea la cercetarea unor [lucruri] mai mari. Astfel ca într-un pasaj greu de desluşit şi care es­te mult umbrit din cauza obscurităţii, ne vine în minte o asemenea concepţie despre cele şapte femei, [anume] că în multe locuri atât viaţa aceasta, cât şi Israelul după trup sunt înţelese prin [numărul] şapte. [Acesta se referă deci la] timpul pentru lucrurile de la facerea [lumii], pentru că este umplut de şapte zile succesive, de unde şi veacul de după această ordine este numit [ziua] a opta în Scriptură şi [sunt] psalmi pentru ziua a opta, în loc [să se spună] pentru veacul de după timpul acesta. În multe locuri şi cei care sunt iudei pe dinafară şi guvernarea lor sunt înţelese prin şapte. «Dă o buca­tă, spune, la şapte şi chiar la opt», încât şi Vechiul Testament tre­buie să ia mărturie că vine de la Dumnezeu şi Noul Testament [de­opotrivă] şi că merg împreună spre o singură armonie. De aceea cele şapte femei sunt Testamentul cel vechi. Vor ţine un singur Om, pe Hristos, Care nu este unul între mulţi, ci Unul [singur], spunând: «Pâinea noastră o vom mânca», adică vom rămâne la măsura exis­tenţei noastre. Căci suntem umbră a celor care vin şi chipuri ale celor cereşti. Doar că numele lui Hristos [trebuie] să fie chemat în Vechiul Testament, pentru ca ocara lipsei de trebuinţă să fie înde­părtată *. Şi adunarea lui Israel, murind Legea în care era ţinută, poate fi liberă să se mărite cu cine voieşte, fără să fie numită adul­teră, când vine la Mirele Cuvântul şi îl ţine cu dragoste, spunând: «Numele Tău să fie chemat asupra noastră».

134.  Dar se spune de către unii** că cele şapte femei sunt cele şapte duhuri, pe care puţin mai încolo profetul acesta urmează să le enumere ca odihnind asupra Celui care Se va naşte din rădăcina lui Iesei: «Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al dreptei credinţe, duhul temerii de Dumne­zeu», care, pentru că «toţi s-au abătut şi s-au arătat deopotrivă netrebnici», nu au avut peste cine să odihnească cu iubire, [dar] au împlinit cele scrise, cuprinzându-L pe Omul Domnului.
Căci duhul cunoştinţei şi duhul dreptei credinţe nu lucrează în vremurile când «nu este cel ce pricepe, nu este cel ce îl caută pe Dumnezeu» şi pentru virtuţi este, ca să zicem aşa, o ocară că ni­meni nu se află care să se ţină de ele, ci ca şi cum sunt văduvite de lipsa unui suflet care să le primească. Faptul că nu pot să prindă pe nimeni cu frumuseţea proprie, ci rămân în singurătate, pare ca şi cum ar ţine de virtuţi. Dar Cel care va arăta în Sine orice fel de vir­tute în desăvârşirea ultimă va îndepărta ocara de la ele. Şi de vreme ce cunoaşterea şi înţelegerea şi sfatul şi puterea şi înţelepciunea şi dreapta credinţă par să fie săvârşite şi de cei care nu îl cunosc pe Dumnezeu, se consideră vrednici ca numele lui Hristos să fie che­mat asupra lor.


135. «În ziua aceea Domnul va străluci în sfat cu slavă pe pă­mânt, ca să înalţe şi să slăvească rămăşiţa Israelului».
Acestea concordă cu cele redate mai înainte, căci Cel pe care l-au ţinut cele şapte femei ca bărbat, Acesta va străluci ca Domn. Vor căuta ca numele Lui să fie chemat asupra lor, iar Dumnezeu, pri­mind zelul lor, «va străluci în sfat cu slavă pe pământ», adică dând răspuns bun de la judecată cu hotărâre şi sfat, şi nu nechibzuit şi ri­sipit. Ziua aceasta este cea în care Dumnezeu va străluci în sfat cu slavă, cea pe care însuşi Soarele dreptăţii o face, Domnul nostru, Cel care învaţă despre Sine că atât timp cât este în lume, este lumi­na lumii. De aceea şi îndeamnă să se lucreze cât este ziuă.
       Dar trebuie observat că după altă şi altă concepţie şi viaţa ac­tuală este numită „ziuă” şi ziua judecăţii „noapte”. Şi iarăşi, ordinea actuală [este numită] „noapte”, dar veacul cel aşteptat „zi”. [Textul:] «Lucraţi cât este zi» se referă clar la viaţa aceasta luminată de cu­noaşterea lui Hristos, dar «vine noaptea» se spune despre veacul viitor, considerat vrednic de această denumire pentru că este trist şi chinuitor pentru cei găsiţi în păcate. Pentru care şi profetul le spune celor care sunt în fapte rele, dar se grăbesc spre ziua răsplătirii: «De ce vă interesează ziua Domnului? Aceasta este întuneric, şi nu lumi­nă». Dar invers, Apostolul numeşte viaţa aceasta noapte, din cau­za confuziei din ea şi întunecării venite în minte, ca multe lucruri din trup şi din gândurile vieţii (lumeşti), iar zi timpul învierii, când spune: «Noaptea a înaintat, iar ziua s-a apropiat». Deci, după ori­care interpretare din cele două, «Domnul va străluci în sfat cu slavă pe pământ». De vreme ce va străluci cu sfat, să ne facem vrednici să primim luminarea Lui, încât Cel care dăruieşte strălucirea după mă­sura cuvenită fiecăruia, prin zelul mai mare din sufletul nostru să ne ofere lucruri şi mai mari şi mai desăvârşite de la El.
«Şi va înălţa rămăşiţa Israelului», adică va face mai presus de cele materiale şi va aduce la contemplarea celor netrupeşti restul lui Israel [făcut] ales prin har. Dar dacă doreşti să înveţi despre slava cu care vor fi slăviţi sfinţii potrivit Scripturii, să-mi observi ordinea sfinţeniei în partea conducătoare (minte) a celor care contemplă lu­cruri mari şi dumnezeieşti, asemenea celor care erau [văzute] de Moise, când s-a învrednicit să ajungă la contemplarea lui Dumne­zeu. Căci dacă Dumnezeu va străluci în sfat cu slavă, pe acestea două le adaugă la [alte] două: să înalţe şi să mărească, ca şi cum înălţarea este concepută ca faptă a sfatului, iar mărirea a slavei.

136.  «Şi va fi rămăşiţa în Sion şi restul în Ierusalim. Vor fi che­maţi sfinţi toţi cei scrişi spre viaţă în Ierusalim».
[Cei din] rămăşiţa lui Israel ales prin har vor fi chemaţi sfinţi şi în Ierusalim vor fi înscrişi spre viaţă cei luminaţi prin descoperi­rea lui Dumnezeu şi înălţaţi prin slava Lui, pe care Dumnezeu Şi i-a lăsat, după imitarea celor care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Dar de ce [sunt] unii în Sion şi alţii în Ierusalim? Pentru că există deosebire şi între cei mântuiţi, fiecare fiind părtaş la desfăta­rea celor bune de la Dumnezeu la propriul său nivel. Pentru că cei mântuiţi sunt puţini, Scriptura îi redă nu la plural, ci la singular. Căci nu a spus „cei rămaşi”, ci „ceea ce este rămas”. Se pare că rămă­şiţa din Sion este o tagmă inferioară, ca şi cum ar fi lăsat în urmă de cei care se grăbesc în faţă, iar cea mai desăvârşită, prin vrednicia faptelor, s-a învrednicit de şederea chiar în Ierusalim.
Şi istoria ne sugerează o diferenţă a tagmelor din faptul că Sionul este oraşul vechi şi inferior, iar Ierusalimul era cel regal, în care se afla şi sanctuarul. Într-adevăr, toţi aceştia vor fi scrişi spre viaţă în Ierusalim şi fericit [va fi] cel învrednicit de registrul din Ie­rusalim. Se pare că în acel Ierusalim este cartea celor vii, în care sunt scrişi ucenicii lui Hristos. Căci spune: «Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri».
Dar pentru că la «cei scrişi în Ierusalim» se adaugă «spre via­ţă», trebuie stabilit dacă nu cumva sunt unii scrişi, dar nu spre via­ţă, după Ieremia, care spune: «Cei apostaziaţi pe pământ să fie scrişi», încât după aceasta sunt înţelese două registre: unul a celor spre viaţă, iar altul al celor spre pierzanie; şi deseori este o schimba­re a înscrierii, când cădem în răutate de la virtute. Căci: «Să fie şterşi din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu fie scrişi», şi: «Şterge-mă şi pe mine din cartea Ta» sunt spuse ca şi cum au fost învredniciţi deja de înregistrarea în cartea lui Dumnezeu.

137. «Căci Domnul va spăla necurăţia fiilor şi fiicelor Sionului şi va curăţi sângele Ierusalimului din mijlocul lor cu duhul judecăţii şi cu duhul arderii».
În mod limpede Scriptura vesteşte dinainte aceleaşi cu Ioan, care spunea despre Domnul: «Acesta vă va boteza cu Duh sfânt şi cu foc», iar despre sine: «Eu vă botez cu apă spre pocăinţă». De vreme ce totuşi Domnul le pune împreună pe ambele, şi [botezul] cu apă spre pocăinţă şi pe cel cu Duhul spre renaştere, şi Scriptura vorbeşte în enigmă despre ambele botezuri. Poate că sunt trei con­cepţii despre botez: purificarea de necurăţie, renaşterea prin Duhul şi chinul judecăţii prin foc, încât „a spăla” este înţeles în sens de în­depărtare în acest fel a păcatului, iar „prin duhul judecăţii şi prin duhul arderii” în sens de încercarea prin foc în veacul viitor.
Păcatele din neştiinţă, fiind ca o necurăţie, ascunzând arătarea sufletului şi lipsindu-l de frumuseţea lui naturală, au trebuinţă de curăţirea prin spălare, iar păcatele de moarte ale celor care păcătu­iesc de bună voie după ce dobândesc cunoştinţă sunt numite „sân­ge”, având nevoie de judecata prin ardere. De aceea, dacă cel care mărturiseşte merită să fie spălat şi curăţat, spune că nelegiuirea are nevoie de spălare, iar păcatul de curăţire, zicând: «Mai vârtos mă spală de nelegiuirea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte».
Cei care nu auziseră deloc de învăţăturile dumnezeieşti, păcătuind înainte să înveţe cuvântul, au nevoie de curăţirea prin apă ca şi cum ar fi murdăriţi, dar cei care după ce au primit viaţa au com­plotat împotriva lor înşişi, fiind vinovaţi de sânge, au nevoie de cu­răţirea prin foc.
Dar se poate înţelege şi mai simplu, că cele superficiale dintre păcate se aseamănă murdăriei, pe când cele de profunzime, păcătui­te din dispoziţia către rău a celor care au greşit, se aseamănă sânge­lui. De aceea se spune că sângele este curăţit din mijlocul celor care au păcătuit prin arderea Duhului.

138.  «Şi va veni şi va fi orice loc al muntelui Sion şi pe toate dimprejurul lui le va umbri norul ziua şi ca fumul şi ca lumina care arde noaptea vor fi acoperite de toată slava. Şi va fi umbră în faţa ar­şiţei şi adăpost şi ascunzătoare în faţa furtunii şi ploii».
După curăţirea prin baie şi purificarea din pocăinţă, va veni timpul când orice loc va ajunge în moştenirea muntelui Sion, adică se va învrednici să fie înalt şi capabil de priveliştea celor cereşti. După ce şapte femei vor ţine un Bărbat şi Domnul va străluci cu sla­vă în sfat, ca să înalţe şi să slăvească rămăşiţa Israelului, când vor fi chemaţi sfinţi, datorită spălării necurăţiei fiicelor Sionului şi curăţi­rii sângelui din mijlocul lor, atunci norul va umbri cele din jurul Ie­rusalimului ziua, ca să dea umbră în faţa arşiţei şi adăpost în faţa furtunii şi a ploii, iar noaptea vor fi conduse de o lumină arzătoare, şi slava va fi ca un nor care le cuprinde pe toate.
Credem că acestea sunt vestite celor vrednici de odihnă. Căci, fiind «multe locaşuri în casa Tatălui» şi diferite proprietăţi fiind păstrate în pământul moştenirii, pe care le moştenesc cei blânzi, este clar că unii se vor odihni în strălucirea arătării lui Dumnezeu, unii sub acoperământul puterilor cereşti, iar alţii vor fi acoperiţi cu slava cea de la lumină ca de un fum. Poate că lumina va străluci chi­ar în Sion, dar ziua va străluci peste cele din jurul ei un nor, care nu îşi are obârşia din altă parte, decât din lumina însăşi, după cum fu­mul din foc, tot aşa el avându-şi alcătuirea din lumină, iar cei care trăiesc sub el se vor bucura de o mare slavă, fiind luminaţi de [no­rul] însuşi, care în arşiţă se extinde deasupra capetelor lor şi care prin umbrire le oferă o adiere plăcută, iar când furtunile cumplite se dezlănţuie, împlineşte nevoia de adăposturi împotriva apei şi îi găz­duieşte deplin pe cei care au trebuinţă să se ascundă, ferind de pri­viri prin grosimea lui.
Unul ca acesta era norul luminos care i-a cuprins pe ucenici la Schimbarea la Faţă a Domnului. Iar dacă încremenirea şi îndesarea norului sunt un simbol al acalmiei, atunci neclintirea ordinii se arată prin acoperirea de către nor. În plus, pentru a vedea mai clar ce înseamnă să ajungi în ascunzişul adăpostului, ne este adus un asemenea exemplu: când cineva căutat de duşmani este păzit de casnicii [lui] într-o cămăruţă greu de găsit. De aceea, ceva asemănă­tor trebuie să gândim despre sfânt, pentru că norul acela dumneze­iesc îl adăposteşte ca să nu poată fi uşor de găsit de duşmani. Aces­tea [s-au spus] pentru a înţelege mai clar ajutorul venit celor din ju­rul Sionului încât ziua îi umbreşte norul ca să fie feriţi de arşiţă, iar noaptea lumina focului le arde, luminându-i, în amândouă momen­tele având siguranţă în faţa uneltitorilor.





[*]  Dacă nu este interpretat hristologic, prin „chemarea numelui lui Hristos”, Vechiul Testament nu este de folos Bisericii, fiind sub ocară. Sf. Vasile explică astfel principiul hermeneutic al centralităţii Iui Hristos în alcătuirea Vechiului Testament.

[**] Unul dintre aceşti comentatori este sigur Eusebiu de Cezareea, care are această in­terpretare (cf. Comentariu la profetul Isaia, I, 31). Referirea aceasta dovedeşte că Sf. Va­sile a folosit în mod expres alte lucrări.