133. «Şi vor ține şapte femei un singur om, spunând: Pâinea noastră o vom
mânca şi ne vom acoperi cu hainele noastre, atât doar ca numele tău să fie
chemat asupra noastră. Ridică ocara de la noi».
Cât
despre ceea ce s-a spus, se pare să Scriptura indică puţinătatea bărbaţilor
din cauza războaielor sau a bolilor care au venit asupra poporului după mânia
lui Dumnezeu, încât pentru a nu fi fără copii, nici sterpe ceea ce era
considerat cu blestem de cei vechi
, femeile au fost fără ruşine şi multe au fost luate de un singur bărbat. Şi
i-au încurajat lupta [ca el] să aibă în conducere mai multe femei, spunând:
„Pâinea noastră o vom mânca şi ne vom acoperi cu hainele noastre. Deci lasă
grija necesară pentru mijloacele de trai, numele tău ne este de folos să fugim
de ocara din cauza singurătăţii”. Aceasta după textul [propriu-zis].
Dar
sensul mai adânc
ne cheamă mintea la cercetarea unor [lucruri] mai mari. Astfel ca într-un pasaj
greu de desluşit şi care este mult umbrit din cauza obscurităţii, ne vine în
minte o asemenea concepţie despre cele şapte femei, [anume] că în multe locuri
atât viaţa aceasta, cât şi Israelul după trup sunt înţelese prin [numărul]
şapte. [Acesta se referă deci la] timpul pentru lucrurile de la facerea
[lumii], pentru că este umplut de şapte zile succesive, de unde şi veacul de după
această ordine este numit [ziua] a opta în Scriptură şi
[sunt] psalmi pentru ziua a opta,
în loc [să se spună] pentru veacul de după timpul acesta. În multe locuri şi
cei care sunt iudei pe dinafară
şi guvernarea lor sunt înţelese prin şapte. «Dă o
bucată, spune, la şapte şi chiar la opt»,
încât şi Vechiul Testament trebuie să ia mărturie că vine de la Dumnezeu şi
Noul Testament [deopotrivă] şi că merg împreună spre o singură armonie. De
aceea cele şapte femei sunt Testamentul cel vechi. Vor ţine un singur Om, pe
Hristos, Care nu este unul între mulţi, ci Unul [singur], spunând: «Pâinea noastră o vom mânca», adică vom rămâne la
măsura existenţei noastre. Căci suntem umbră a celor care vin
şi chipuri ale celor cereşti. Doar că numele lui Hristos [trebuie] să fie
chemat în Vechiul Testament, pentru ca ocara lipsei de trebuinţă să fie îndepărtată *.
Şi adunarea lui Israel, murind Legea în care era ţinută, poate fi liberă să se
mărite cu cine voieşte,
fără să fie numită adulteră,
când vine la Mirele Cuvântul şi îl ţine cu dragoste, spunând: «Numele Tău să fie chemat asupra noastră».
134.
Dar se spune de către unii**
că cele şapte femei sunt cele şapte duhuri, pe care puţin mai încolo profetul
acesta urmează să le enumere ca odihnind asupra Celui care Se va naşte din
rădăcina lui Iesei: «Duhul înţelepciunii şi al
înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al dreptei
credinţe, duhul temerii de Dumnezeu»,
care, pentru că «toţi s-au abătut şi s-au arătat
deopotrivă netrebnici», nu au avut peste cine să odihnească cu iubire, [dar] au împlinit cele
scrise, cuprinzându-L pe Omul Domnului.
Căci
duhul cunoştinţei şi duhul dreptei credinţe nu lucrează în vremurile când «nu este cel ce pricepe, nu este cel ce îl caută pe Dumnezeu»
şi pentru virtuţi este, ca să zicem aşa, o ocară că nimeni nu se află care să
se ţină de ele, ci ca şi cum sunt văduvite de lipsa unui suflet care să le
primească. Faptul că nu pot să prindă pe nimeni cu frumuseţea proprie, ci rămân
în singurătate, pare ca şi cum ar ţine de virtuţi. Dar Cel care va arăta în
Sine orice fel de virtute în desăvârşirea ultimă va îndepărta ocara de la ele.
Şi de vreme ce cunoaşterea şi înţelegerea şi sfatul şi puterea şi înţelepciunea
şi dreapta credinţă par să fie săvârşite şi de cei care nu îl cunosc pe
Dumnezeu, se consideră vrednici ca numele lui Hristos să fie chemat asupra
lor.
135. «În ziua aceea Domnul va străluci în sfat cu slavă pe pământ, ca să
înalţe şi să slăvească rămăşiţa Israelului».
Acestea
concordă cu cele redate mai înainte, căci Cel pe care l-au ţinut cele şapte femei ca bărbat, Acesta
va străluci ca Domn. Vor căuta ca numele Lui să fie chemat asupra lor, iar
Dumnezeu, primind zelul lor, «va străluci în sfat
cu slavă pe pământ», adică dând răspuns bun de la judecată cu hotărâre
şi sfat, şi nu nechibzuit şi risipit. Ziua aceasta este cea în care Dumnezeu
va străluci în sfat cu slavă, cea pe care însuşi Soarele dreptăţii
o face, Domnul nostru, Cel care învaţă despre Sine că atât timp cât este în
lume, este lumina lumii. De aceea şi îndeamnă să se lucreze cât este ziuă.
Dar
trebuie observat că după altă şi altă concepţie şi viaţa actuală este numită
„ziuă” şi ziua judecăţii „noapte”. Şi iarăşi, ordinea actuală [este numită]
„noapte”, dar veacul cel aşteptat „zi”. [Textul:] «Lucraţi
cât este zi» se referă clar la viaţa aceasta luminată de cunoaşterea
lui Hristos, dar «vine noaptea»
se spune despre veacul viitor,
considerat vrednic de această denumire pentru că este trist şi chinuitor pentru
cei găsiţi în păcate. Pentru care şi profetul le spune celor care sunt în fapte
rele, dar se grăbesc spre ziua răsplătirii: «De ce
vă interesează ziua Domnului? Aceasta este întuneric, şi nu lumină».
Dar invers, Apostolul numeşte viaţa aceasta noapte, din cauza confuziei din ea
şi întunecării venite în minte, ca multe lucruri din trup şi din gândurile
vieţii (lumeşti), iar zi timpul învierii, când spune: «Noaptea a înaintat, iar ziua s-a apropiat».
Deci, după oricare interpretare din cele două, «Domnul
va străluci în sfat cu slavă pe pământ». De vreme ce va străluci cu
sfat, să ne facem vrednici să primim luminarea Lui, încât Cel care dăruieşte
strălucirea după măsura cuvenită fiecăruia, prin zelul mai mare din sufletul
nostru să ne ofere lucruri şi mai mari şi mai desăvârşite de la El.
«Şi va înălţa rămăşiţa Israelului», adică va face mai presus de cele materiale şi va aduce la
contemplarea celor netrupeşti restul lui Israel [făcut] ales prin har.
Dar dacă doreşti să înveţi despre slava cu care vor fi slăviţi sfinţii potrivit
Scripturii, să-mi observi ordinea sfinţeniei în partea conducătoare (minte) a
celor care contemplă lucruri mari şi dumnezeieşti, asemenea celor care erau
[văzute] de Moise, când s-a învrednicit să ajungă la contemplarea lui Dumnezeu.
Căci dacă Dumnezeu va străluci în sfat cu slavă, pe acestea două le adaugă la
[alte] două: să înalţe şi să mărească, ca şi cum înălţarea este concepută ca
faptă a sfatului, iar mărirea a slavei.
136. «Şi va fi rămăşiţa în Sion şi restul în Ierusalim. Vor fi chemaţi
sfinţi toţi cei scrişi spre viaţă în Ierusalim».
[Cei
din] rămăşiţa lui Israel ales prin har vor fi chemaţi sfinţi şi
în Ierusalim vor fi înscrişi spre viaţă cei luminaţi prin descoperirea lui
Dumnezeu şi înălţaţi prin slava Lui, pe care Dumnezeu Şi i-a lăsat,
după imitarea celor care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal. Dar de ce [sunt]
unii în Sion şi alţii în Ierusalim? Pentru că există deosebire şi între cei
mântuiţi, fiecare fiind părtaş la desfătarea celor bune de la Dumnezeu la
propriul său nivel.
Pentru că cei mântuiţi sunt puţini, Scriptura îi redă nu la
plural, ci la singular. Căci nu a spus „cei rămaşi”, ci „ceea ce este rămas”.
Se pare că rămăşiţa din Sion este o tagmă inferioară, ca şi cum ar fi lăsat în
urmă de cei care se grăbesc în faţă, iar cea mai desăvârşită, prin vrednicia
faptelor, s-a învrednicit de şederea chiar în Ierusalim.
Şi
istoria ne sugerează o diferenţă a tagmelor din faptul că Sionul este oraşul
vechi şi inferior, iar Ierusalimul era cel regal, în care se afla şi sanctuarul.
Într-adevăr, toţi aceştia vor fi scrişi spre viaţă în Ierusalim şi fericit [va
fi] cel învrednicit de registrul din Ierusalim. Se pare că în acel Ierusalim
este cartea celor vii, în care sunt scrişi ucenicii lui Hristos. Căci spune: «Bucuraţi-vă că numele voastre au fost scrise în ceruri».
Dar
pentru că la «cei scrişi în Ierusalim» se
adaugă «spre viaţă», trebuie stabilit dacă
nu cumva sunt unii scrişi, dar nu spre viaţă, după Ieremia, care spune: «Cei apostaziaţi pe pământ să fie scrişi»,
încât după aceasta sunt înţelese două registre: unul a celor spre viaţă, iar
altul al celor spre pierzanie; şi deseori este o schimbare a înscrierii, când
cădem în răutate de la virtute. Căci: «Să fie
şterşi din cartea celor vii şi cu cei drepţi să nu fie scrişi»,
şi: «Şterge-mă şi pe mine din cartea Ta»
sunt spuse ca şi cum au fost învredniciţi deja de înregistrarea în cartea lui
Dumnezeu.
137. «Căci Domnul va spăla necurăţia fiilor şi fiicelor Sionului şi va
curăţi sângele Ierusalimului din mijlocul lor cu duhul judecăţii şi cu duhul
arderii».
În
mod limpede Scriptura vesteşte dinainte aceleaşi cu Ioan, care spunea despre
Domnul: «Acesta vă va boteza cu Duh sfânt şi cu
foc»,
iar despre sine: «Eu vă botez cu apă spre pocăinţă».
De vreme ce totuşi Domnul le pune împreună pe ambele, şi [botezul] cu apă spre
pocăinţă şi pe cel cu Duhul spre renaştere, şi Scriptura vorbeşte în enigmă
despre ambele botezuri. Poate că sunt trei concepţii despre botez: purificarea
de necurăţie, renaşterea prin Duhul şi chinul judecăţii prin foc, încât „a
spăla” este înţeles în sens de îndepărtare în acest fel a păcatului, iar „prin
duhul judecăţii şi prin duhul arderii” în sens de încercarea prin foc în veacul
viitor.
Păcatele
din neştiinţă, fiind ca o necurăţie, ascunzând arătarea sufletului şi lipsindu-l
de frumuseţea lui naturală, au trebuinţă de curăţirea prin spălare, iar
păcatele de moarte ale celor care păcătuiesc de bună voie după ce dobândesc
cunoştinţă sunt numite „sânge”, având nevoie de judecata prin ardere. De
aceea, dacă cel care mărturiseşte merită să fie spălat şi curăţat, spune că
nelegiuirea are nevoie de spălare, iar păcatul de curăţire, zicând: «Mai vârtos mă spală de nelegiuirea mea şi de păcatul meu
mă curăţeşte».
Cei
care nu auziseră deloc de învăţăturile dumnezeieşti, păcătuind înainte să
înveţe cuvântul, au nevoie de curăţirea prin apă ca şi cum ar fi murdăriţi, dar
cei care după ce au primit viaţa au complotat împotriva lor înşişi, fiind
vinovaţi de sânge, au nevoie de curăţirea prin foc.
Dar
se poate înţelege şi mai simplu, că cele superficiale dintre păcate se aseamănă
murdăriei, pe când cele de profunzime, păcătuite din dispoziţia către rău a
celor care au greşit, se aseamănă sângelui. De aceea se spune că sângele este
curăţit din mijlocul celor care au păcătuit prin arderea Duhului.
138. «Şi va veni şi va fi orice loc al muntelui Sion şi pe toate dimprejurul
lui le va umbri norul ziua şi ca fumul şi ca lumina care arde noaptea vor fi
acoperite de toată slava. Şi va fi umbră în faţa arşiţei şi adăpost şi
ascunzătoare în faţa furtunii şi ploii».
După
curăţirea prin baie şi purificarea din pocăinţă, va veni timpul când orice loc
va ajunge în moştenirea muntelui Sion, adică se va învrednici să fie înalt şi
capabil de priveliştea celor cereşti. După ce şapte femei vor ţine un Bărbat şi
Domnul va străluci cu slavă în sfat, ca să înalţe şi să slăvească rămăşiţa
Israelului, când vor fi chemaţi sfinţi, datorită spălării necurăţiei fiicelor
Sionului şi curăţirii sângelui din mijlocul lor, atunci norul va umbri cele
din jurul Ierusalimului ziua, ca să dea umbră în faţa arşiţei şi adăpost în
faţa furtunii şi a ploii, iar noaptea vor fi conduse de o lumină arzătoare, şi
slava va fi ca un nor care le cuprinde pe toate.
Credem
că acestea sunt vestite celor vrednici de odihnă. Căci, fiind «multe locaşuri în casa Tatălui»
şi diferite proprietăţi fiind păstrate în pământul moştenirii, pe care le
moştenesc cei blânzi,
este clar că unii se vor odihni în strălucirea arătării lui Dumnezeu, unii sub
acoperământul puterilor cereşti, iar alţii vor fi acoperiţi cu slava cea de la
lumină ca de un fum. Poate că lumina va străluci chiar în Sion, dar ziua va
străluci peste cele din jurul ei un nor, care nu îşi are obârşia din altă
parte, decât din lumina însăşi, după cum fumul din foc, tot aşa el avându-şi
alcătuirea din lumină, iar cei care trăiesc sub el se vor bucura de o mare
slavă, fiind luminaţi de [norul] însuşi, care în arşiţă se extinde deasupra
capetelor lor şi care prin umbrire le oferă o adiere plăcută, iar când
furtunile cumplite se dezlănţuie, împlineşte nevoia de adăposturi împotriva
apei şi îi găzduieşte deplin pe cei care au trebuinţă să se ascundă, ferind de
priviri prin grosimea lui.
Unul
ca acesta era norul luminos care i-a cuprins pe ucenici la Schimbarea la Faţă a
Domnului.
Iar dacă încremenirea şi îndesarea norului sunt un simbol al
acalmiei, atunci
neclintirea ordinii se arată prin acoperirea de către nor. În plus, pentru a
vedea mai clar ce înseamnă să ajungi în ascunzişul adăpostului, ne este adus un
asemenea exemplu: când cineva căutat de duşmani este păzit de casnicii [lui]
într-o cămăruţă greu de găsit. De aceea, ceva asemănător trebuie să gândim
despre sfânt, pentru că norul acela dumnezeiesc îl adăposteşte ca să nu poată
fi uşor de găsit de duşmani. Acestea [s-au spus] pentru a înţelege mai clar
ajutorul venit celor din jurul Sionului încât ziua îi umbreşte norul ca să fie
feriţi de arşiţă, iar noaptea lumina focului le arde, luminându-i, în amândouă
momentele având siguranţă în faţa uneltitorilor.
[*] Dacă nu este interpretat
hristologic, prin „chemarea numelui lui Hristos”, Vechiul Testament nu este de
folos Bisericii, fiind sub ocară. Sf. Vasile explică astfel principiul
hermeneutic al centralităţii Iui Hristos în alcătuirea Vechiului Testament.
[**] Unul dintre aceşti comentatori
este sigur Eusebiu de Cezareea, care are această interpretare (cf. Comentariu la profetul Isaia, I, 31). Referirea
aceasta dovedeşte că Sf. Vasile a folosit în mod expres alte lucrări.
