doktoru

joi, 30 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 13




Despre binecuvîntarea
celor doisprezece patriarhi 
 


   Scopul cuvîntului de faţa este să istorisească toate cele spuse de protopărintele Iacob că se vor întîmpla în cursul timpului celor născuţi din el. Dar mai intîi e de mărturisit clar că înţelesul celor spuse e greu de ajuns şi nu e la îndemîna multora. Căci exprimarea lor este în formă de ghicitură şi întunecoasă. Fiindcă e amestecat cu modul binecuvîntării, ceea ce e deosebit şi mai greu de aflat. Dumnezeiescul Iacob făgăduieşte să vestească fiilor săi de mai îna­inte cele din urmă. Dar aminteşte şi de cele ce au trecut şi de mă­sura păcatului, întîi al lui Ruben, apoi al lui Simeon şi Levi, vecin cu al lui şi îndată după el. Apoi cine ar îndrăzni să spună că este un mod de binecuvîntare amintirea păcatului de mai înainte şi că cel ce face aceasta nu e cugetat ca mincinos şi s-a abătut de la raţiu­nea cuvenită ? Deci e foarte adînc şi nu uşor de înţeles de cei ce voiesc, cuvîntul despre aceasta. Care zicem deci că e înţelesul celor spuse ? Explicarea proorociei ne va pune în faţă un chip al întregului neam, adică al celor din fiecare seminţie, cum vor fi şi în cursul timpului, fie de condamnat unele, fie de aprobat, sau prin ce stări vor trece şi unde vor sfîrşi. Priveşte deci cum din cele ce s-au pe­trecut zugrăveşte cele ce vor fi pe urmă, sau face tălmăcirea celor ce vor fi ca pe o amintire şi ca pe o înainte arătare a lor.

   Deci s-a scris aşa : «A chemat Iacob pe fiii lui şi a zis .Adunati-vă ca sa vă spun vouă ce vi se va întîmpla în zilele de pe urmă. Adunati-vă şi ascultaţi fiii lui Iacob. Ascultaţi pe Israel, tatăl vostru» (Fac. 49, 1—2).


Despre Ruben
   «Ruben, întîiul născut, tu, tăria mea şi începutul fiilor mei, aspru te-ai purtat, aspru şi îndărătnic. Te-ai revărsat în ocări ca apa, să nu fierbi. Te-ai urcat pe palul tatălui tău, ai întinat aşternutul pe care te-ai urcat» (Fac. 49, 5—4). Căci Ruben a violat nunta tatălui său, a fost prins pe faţă, a săvîrşit cele neîngăduite şi un lucru rău şi a fost condamnat chiar de hotărîrile lui Iacob. «Căci s-a arătat răul înaintea lui Iacob» (Fac. 42, 36). Dar cred că nu va socoti cineva că ceea ce a trecut va fi în timpurile din urmă. Ar fi prosteşte să se cugete astfel. Dar referind chipul păcatului la ceva corespunzător, vom vedea în el păcatul poporului întîi născut, adică al lui Israel. Dumnezeu şi-a apropiat Sinagoga din Egipt ca pe o soţie, prin legă­tura spirituală cea după lege. Căci şi-a apropiat-o şi a învrednicit-o de unirea familiară şi a făcut-o astfel să rodească şi să fie maică a copiilor, fiindu-i conducător de mireasă preaînţeleptul Moise şi mij­locind modul unirii conjugale îngerii. Dar Sinagoga pe care şi-a uni­t-o Dumnezeu, a nesocotit legea sincerităţii, împreunîndu-se cu fiii celui ce s-a căsătorit cu ea şi desfrînînd cu ei n-a mai rodit celui cu care s-a măritat după lege, ci şi-a supus mintea mai degrabă semin­ţei spirituale şi învăţăturii altora. Căci dispreţuind ca un lucru deşert alipirea de Dumnezeu, s-a întors spre porunci şi învăţături ale oamenilor şi respingînd învăţăturile de mai sus şi-a făcut lege din ceea ce i se părea ei. De aceea spune şi proorocul Isaia : «Cum s-a făcut desfrînată cetatea credincioasă Sion, plină de judecată, în care a adormit dreptatea, iar acum sînt ucigaşi ? Argintul vostru este mincinos. Negustorii tăi amestecă vinul cu apa» (Isaia 1, 21—22). Căci a adormit în ea şi s-a pierdut dreptatea, adică Dumnezeu. Dar va primi pe ucigaşi, pe desfrînaţi, pe stricaţi, pe cei ce dau argint falsificat şi amestecă vinul cu apa. Căci mincinos cu adevărat e cuvîntul celor ce o conving pe ea să cinstească învăţături şi porunci de-ale oamenilor. Explicările lor sînt mincinoase şi amestecate cu răul. Aceasta socotesc că înseamnă amestecarea vinului cu apa. Iar că aceasta a supărat pe Dumnezeu şi de aceea pe drept cuvînt a în­vinuit Ierusalimul de desfrînare, o spune prin glasul proorocului Ieremia : «Ridică spre ceea ce e drept ochii tăi şi vezi în ce te-ai pîngărit. Ai şezut pe drumuri ca o cioară părăsită şi ai spurcat pămîntul cu curviile tale. Şi ai avut păstori mulţi spre piedică ţie. Privire de desfrînată ți s-a făcut ţie, neruşinată ai fost cu toţi. Nu M-ai chemat ca soţ şi părinte şi stăpin al fecioriei tale» (Ier. 3, 2—3). Şi iarăşi : «Şi va părăsi bărbatul femeia lui şi ea va pleca de la el şi se va face femeia altuia ; oare întorcîndu-se se va mai întoarce la el ? Şi nu spurcîndu-se se va spurca femeia aceea ? Şi tu, care ai curvit cu mulţi păstori, te întorci totuşi la Mine?, zice Domnul» (Ier. 3, 1).

   Acest fel de desfrînare ni l-a arătat clar şi Mîntuitorul însuşi. Căci căutătorii de vină şi nepricepuţii farisei s-au apropiat zicind : «Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrînilor ? Că nu-şi spala mîinile cînd mănîncă pîine». Hristos a zis către ei: «Pentru ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră ? Căci Dumnezeu a zis : Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ți fie fie bine. Iar voi ziceţi; Cel ce zice tatălui sau mamei sale : Corban, sau care este darul cu care te-aşi putea folosi, nu va cinsti pe tatăl său, sau pe mama sa, şi ati desfiinţat (călcat) porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră» (Matei 15, 1—6).
   Auzi cum supunîndu-se altor învăţători au ales să cugete şi să facă altele decît ceea ce gîndeşte Dătătorul legii ? Deci a curvit Sinagoga Iudeilor, dar fecioara curată şi neprihănită, «liberă da orice pată şi zbîrcitură» (Efes. 5, 27), adică Biserica făgăduieşte să tină nepătat chipul căsătoriei, zicind : «Frățiorul meu mie şi eu lui» (Cînt. 2, 16).

   Deci să socotim ca chip al Sinagogii Iudeilor pe Bilha, concubina lui Iacob, cu care s-a împreunat Ruben, fiul întinării. Căci a îmbătrînit şi s-a zbîrcit Sinagoga Iudeilor şi în locul ei a odrăslit noul popor prin credinţă. Şi bucurîndu-se de el, cîntă David : «Poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul» (Ps. 101, 19). Căci cele în Hristos sînt zidire nouă, după Scripturi. Iar prin cel întinat şi pătat trebuie în­ţeles Israel, care n-a primit curăţirea prin Hristos. Şi ce spun acestea ? El ridică şi mîinile asupra celui ce-i grăieşte despre cură­ţie. De aceea s-a spus şi prin glasul sfinţilor prooroci înşişi, odată : «Dacă-şi va schimba Etiopianul pielea lui şi paradosul petele lui, veţi putea să faceţi bine şi voi care ați învăţat cele rele» (Ier. 13, 23);  altă dată iarăşi către Ierusalim, ca soţie: «De vei spăla în salltru şi-ţi vei înmulţi iarba, te-ai spurcat înaintea Mea în nedreptăţile tale, zice Domnul» (Ier. 2, 22). Deci zice Iacob : «Ruben, întîiul meu năs­cut, tu eşti tăria mea şi începutul fiilor mei». Căci peste poporul întîi născut şi aflat în Egipt, s-a arătat multă putere de la Dumnezeu. Fi­indcă ţara Egiptului a fost pedepsită în multe şi minunate chipuri : s-au prefăcut apele în sînge, ivirea viermilor, a broaştelor, ploi cu pietre, moartea întîilor născuţi, şi pe lingă acestea, umblarea celor scăpaţi prin mijlocul mării ca pe uscat. De aceea s-a numit Ruben, darea lui Dumnezeu. Dar era aspru la purtare şi îndărătnic, adică neîndurat şi neîncovoiat, sălbatic şi violent. Căci Iudeii erau într adevăr impetuoşi şi neînfrînaţi. De aceea pe drept cuvînt aud : «învîrtoşaţi la grumaz şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, pu­rurea vă împotriviţi Duhului» (Fapte 7, 51). Şi iarăşi spune Hristos: «Pe care dintre prooroci nu l-au omorît părinţii voştri ? Şi voi aţi trecut măsura părinţilor voştri» (Matei 23, 32). Înfierbîntat şi iute la mînie şi stăpînindu-şi cu greu pornirile, Israel se revarsă ca apa, neputîndu-şi reţine năvala împotriva celor care voia. Căci aşa sînt inunda­ţiile apelor. «Dar să nu fierbi», zice. Şi ce e aceasta ? Apa care fierbe e dusă în sus, revărsîndu-se peste marginile căldării, părînd să fie multă. Astfel, după ce i se atribuie năvala apei, stăruie în această metaforă şi zice : «Să nu fierbi», adică să nu te întreci ca mulţime, nici să te faci mult. Căci au fost uşor de numărat, în comparaţie cu mulţimea păgînilor, cei ce s-au mîntuit din sîngele lui Israel prin cre­dinţa în Hristos. Apoi arătînd pricina a ceea ce se va întîmpla, zice : «Te-ai urcat în patul tatălui tău şi ai întinat salteaua pe care te-ai urcat». Căci cum am spus înainte, nemaicercetînd cele din lege şi cuvintele de sus şi poruncile oamenilor, au greşit în cunoaşterea lui Hristos. Pentru aceea şi El zice : «Cercetaţi Scripturile, că voi so­cotiţi că aveţi în ele viaţa veşnică. Şi ele sînt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa veşnică» (Ioan 5, 39—40). Şi iarăşi: «Dacă aţi crede lui Moise, Mi-aţi crede Mie. Căci despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 16). Dar a mustrat foarte şi pe învăţătorii Iudeilor, zicînd : «Vai vouă cărturari şi farisei, că în­chideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Iar voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi» (Matei 23, 13). Şi iarăşi: «Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici, că străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit. Şi cînd se întîmplă aceasta, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit ca pe voi» (Ibid. 15). Dar nu s-ar fi făcut fiu al gheenei, dacă nu s-ar fi lăsat îmbătat de cuvintele celor ce desfrînează. S-au urcat deci pe patul tatălui lor cei din sîngele lui Israel, dispreţuind voinţa Legiuitorului ca deşartă şi introducînd cuvintele lor în cei predaţi lor spre învăţătură şi vărsînd în ei seminţele necurăţiei lor.

miercuri, 29 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 12




Despre Iosif 


   1. Mare este, fără îndoială, taina dreptei credinţe, adică taina lui Hristos. Şi adine este foarte cuvîntul despre El şi scopul iconomiei (mîntuirii) cu trupul. De aceea nu se face uşor vădită celor ce voiesc să o înţeleagă în chip simplu, ci celor ce cugetă la ea nu fără sudoare. Aceştia, luminaţi fiind de harul dumnezeiesc, sînt înţelepţi şi ascuţiţi la minte şi cunoscători ai Scripturii, Legii şi proorocilor. Astfel dumnezeiescul Petru, întîiul între ucenici a mărturisit în chip drept credinţa. Dar a şi auzit de la Hristos : «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi suflet ți-a descoperit ţie, ci Tatăl Meu Cel din ceruri» (Matei 16, 17). Căci Tatăl ne dă nouă în chip tainic cuvîntul despre Fiul. Şi aşa ne mintuieşte aducîndu-ne la Mîntuitorul şi Răs­cumpărătorul însuşi. Căci zice Acesta : «Nimenea nu vine la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl, care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 41).

   Deci ca să înţelegem cuvîntul despre El, culegînd credinţa ne­rătăcită din toată Sfînta Scriptură şi să nu avem inima clătinîndu-se ca îmbătată de îndoieli blestemate, nici să nu cădem în agitaţiile neştiinţei, să auzim pe Dumnezeu grăind prin glasul proorocilor: «Le-au plăcut să alerge cu picioarele lor şi nu le-au cruţat; şi Dum­nezeu a binevoit întru ei» (Ier. 14, 20). De aceea ne întăreşte în adevăr prin zeci de mii de chipuri şi a pus bazele credinţei în El cu folos prin cele petrecute înainte în diferite timpuri, înfăţişîndu-ne chipuri strălucitoare ale cunoştinţei Lui.

   Să vedem, deci, de nu este şi în cele privitoare la dumnezeiescul Iosif, iarăşi, precum am spus, un adevăr. Iar cele privitoare la el sînt astfel: «Acestea sînt naşterile din Iacob : Cînd Iosif avea şapte­sprezece ani, păştea oile cu fraţii săi, fiind tînăr: cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilfei, femeile tatălui său. Şi ei l-au bîrfit rău pe Iosif la Israel, tatăl lui. Dar Iacob iubea pe Iosif mai mult decît pe toţi fiii lui, că era fiul bătrîneţii lui. Şi i-a făcut lui o haină pestriţă. Iar văzînd fraţii lui că tatăl îl iubeşte mai mult ca pe toţi fiii lui, l-au urît pe el şi nu-i puteau vorbi lui nimic împăciuitor» (Fac. 37, 2—4).

   2. Scriitorul cărţii a făcut mai întîi o înşirare amănunţită a celor ce s-au născut din Esau. Sfînta Scriptură ne-a arătat care din care s-au născut şi în ce pămînturi au locuit toţi şi care au domnit peste care, fără să fi făcut careva ceva vestit şi vrednic de ţinut în amin­tire. De acea cuvîntul trece repede peste cei numiţi şi se opreşte la dumnezeiescul Iosif şi face o descriere strălucitoare a celor născuţi din sîngele lui Iacob. Iosif fiind cel mai tînăr dintre ceilalţi (căci avea şaptesprezece ani), nu se ferea de sudoarea păstoritului. Ci în­dura împreună cu ceilalţi fraţi aceleaşi oboseli, nepreţuind lenevirea atît de plăcută adolescenţilor şi iubită de ei şi neocolind grija dinainte de vreme a vieţii şi neiubind mai mult odihna, ca unul ce se afla încă între cei de vîrsta fragedă. Ci aflîndu-se ca un bătrîn în seninătatea gîndurilor şi avînd mintea bine lucrătoare şi folosindu-se de multa raţiune şi prin aceasta arătând de mai înainte frumu­seţea strălucirii viitoare, era admirat pe drept cuvînt de fericitul şi iubitorul său părinte, care-l învrednicea de o dragoste şi de o cruţare deosebită. «Căci era, zice, fiul bătrîneţelor sale».

   Şi ce este aceasta? Raţiunea noastră stăpîneşte dispoziţiile din noi. De aceea, iubirea părinţilor faţă de copii este egală în toate la unii şi nu e în nici un fel mai mică faţă de unii din ei. Dar adeseori natura pune stăpînire pe minte şi o sileşte convingînd-o să dăruiască celor mai buni ceva mai mult decît celorlalţi, ca unora ce au nevoie de o grijă mai mare. Pe de altă parte, cînd sînt mulţi cei născuţi, iubirea sporită se acumulează spre cel din urmă, acesta răpind oare­cum spre sine afecţiunea dăruită celor de mai înainte. Căci mintea omenească este iubitoare de noutate şi nu se satură cu cei mai înainte născuţi, ci cei încă neexistenţi sau dobîndiţi de curînd o preschimbă şi o îmbogăţesc cu o afecţiune mai puternică faţă de ei.

   Dumnezeiescul Iacob iubea, aşadar, pe Iosif mai mult decît pe ceilalţi. Fiindcă «era fiul bătrîneţelor lui». Mai trebuie ştiut că deşi cu Lia se căsătorise mai înainte în Haran, iubise pe Rahila, care i-a născut pe Iosif şi murise născînd pe Veniamin. Pe lîngă aceasta mai spunem că erau fiii bătrîneţelor. Iar destoinicia lui Iosif, superioară în toată faţă de a tuturor, făcea şi ea pe bătrîn să încline în mod deo­sebit spre el. Căci se gîndea, cu drept cuvînt, că va fi un om stră­lucitor şi vestit. Şi cel ce nu da atenţie zburdărilor tinereşti, purtîndu-se de pe atunci ca un bărbat, cum nu ar fi fost admirat în mod deo­sebit ? De aceea a născocit şi fericitul Iacob ceva nou pentru el faţă de ceilalţi ,l-a cinstit cu o haină pestriţă şi cu o îmbrăcăminte mai aleasă.

   Dar ce a urmat de aci ? Fiii Bilhei şi ai Zilfei au fost împinşi spre mînie şi au fost atraşi spre o supărare furioasă şi spre o invi­die faţă de adolescent şi de fiii celei libere, adică ai Liei. Căci deşi tînărul nu le făcuse nici un rău, dragostea tatălui şi destoinicia tînărului au aprins în ei focul nedreptei pizme şi de la împunsăturile prin ascuţişul limbii, sau de la bîrfire şi pîră au ajuns pînă la a-l osîndi ca nişte duşmani. Aceasta socotesc că înseamnă : «L-au supus pe Iosif relei bîrfeli către Israel, tatăl lor». Deci începînd cu nişte arun­cări de gînduri neprietenoase, s-a ajuns la bîrfiri şi batjocuri ale limbii neînfrînate, pusă în slujba pizmei. Duşmănia lor s-a aprins şi mai tare, hrănită de pricina următoare: Dumnezeu s-a arătat tînărului prezicîndu-i că va ajunge strălucitor şi vestit şi mai presus de fraţi, încununat la sfîrşit de mari cinstiri. Aceasta era o chemare adresată tînărului de a-şi ascuţi dorinţa spre virtute. Căci precum antrenorii tinerilor ungîndu-i îi încurajează la întreceri foarte îndrăzneţe şi îi conving să se hotărască pentru eforturi obositoare, prevăzîndu-le pre­miile care unesc cinstirile luptătorilor cu slava ce le-o aduc acla­maţiile privitorilor, laudele şi aplauzele lor, aşa şi Dumnezeul tuturor cînd vede un suflet talentat, care se distinge printr-o minte probată şi neprihănită, îl cheamă spre hotărîrea de-a face binele arătîndu-i de mai înainte cele ce vor fi şi stîrnindu-i cu bun scop (iconomic) voinţa spre virtuţi. Deci i-a venit tînărului Iosif o vedere şi un glas de sus. Iar acela minunîndu-se, socotesc, le-a comunicat fraţilor, zicînd : «Auziţi visul acesta pe care l-am visat. Mi se părea că noi legam snopi în ţarină. Şi s-a ridicat snopul meu şi a stătut drept. Iar snopii voştri înconjurîndu-l, se închinau snopului meu. Iar fraţii lui i-au zis : Nu cumva împărăţind vei împăraţi peste noi, sau domnind vei domni ? Şi au adăugat a-l urî şi mai mult din pricina visului lui şi din pricina cuvintelor lui» (Fac. 37, 6—8).

marți, 28 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 11




Despre Iacob



   1. În multe părţi şi în multe moduri Scriptura de Dumnezeu insu­flată ne-a prezis chipurile mîntuirii în Hristos, aducîndu-le prin aceasta nu puţin folos cititorilor. Căci precum cei deprinşi în arta tablourilor unesc umbrele cu formele variate, schiţate prin culori, aducîndu-le la o vedere mai clară şi dînd tabloului mult farmec, la fel şi înţe­lepciunea Făcătorului a toate, adică Dumnezeu, arată de mai înainte în chip subţire frumuseţea tainei prin multe fapte de laudă, pentru ca cei călăuziţi spre cunoaştere înţelegînd ca prin ghicitură învăţă­tura anticipată şi prevestită, să o aibă ca ajutor spre primirea ade­vărului. Căci petrecem în lumea aceasta deosebindu-ne prea puţin de animalele necuvîntătoare, sau poate căzînd mai jos de ele, dacă e adevărată mustrarea făcută de Dumnezeu celor din Israil, zicînd : «Cu­noscut-a boul pe stâpînul şi asinul ieslea domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles» (Isaia 1, 3).
   Iar dacă avînd legea ca pedagog, norodul Iudeilor a fost certat pen­tru o neştiinţă atît de cumplită, ce cuvînt s-ar putea găsi pentru neamuri, cuprinşi de întunericul adinc ai rătăcirii politeiste ? Căci căutînd pururea în jos şi stăpîniţi de patimile trupului, s-au obişnuit să cugete numai la cele de pe pămînt, neputînd să-şi îndrepte ochiul minţii spre cele de laudă ale iubirii lui Dumnezeu. De aceea plîngîndu-se fericiţii prooroci şi vărsînd multe lacrimi, au cheltuit mii de cuvinte pentru noi. Fericitul Isaia zice : «Şi-a lărgit iadul lăcomia şi şi-a deschis gura lui fără încetare» (Isaia 5, 15). Căci nu a fost în­toarcere de la rău. Prinşi sub stăpînirea de nesuportat a lui satana care ne tiranizează, nenorociţii au coborît la iad, eliberaţi de cele de aici, înghiţindu-i moartea în gura ei şi păscîndu-i ca pe noi în­cepătorul păcatului.
   De fapt, nu fără lacrimi, cum am spus adineauri, a pomenit de această nenorocire şi dumnezeiescul David. Căci a spus odată despre noi: «ca nişte oi au fost puşi în iad, moartea îi va paşte pe ei» (Ps. 48, 15); iar altădată: «Cel ce paşti pe Israil, Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif ! Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te ? Ridică puterea Ta şi vino să ne mîntuieşti pe noi» (Ps. 79, 1—3). De aceea n-am rămas în moarte definitiv. Căci ne-a trimis Dumnezeu şi Tatăl din cer pe bunul Domn Iisus Hristos ca Păstor, care nu-i păstoreşte în iad pe cei ce au venit sub El, ci îi ridică la nestricăciune şi viaţă. Căci îi paşte «între crini şi în păşune bună şi în loc gras», precum s-a scris (Cînt. 2, 16; Ps. 22, 2). Pentru că ne dăruieşte pajiştea duhovnicească şi ne îmbată cu undele de sus şi din cer şi ne face roditori şi pe lîngă aceasta ne lărgeşte într-o mulţime nemă­surată de popoare.
   Aceasta o poate vedea cineva iarăşi ca în umbre, înfăţişînd cuvîntul pe Iacob şi cele scrise despre el, luminînd pe cît se poate ceea ce pare neclar în istoria referitoare la el. Căci s-a scris aşa : «Şi a fost cînd a născut Rahila pe Iosif, a zis Iacob Iui Laban : Lasă-mă să plec la locul meu şi în pămîntul meu. Dă-mi femeile mele şi copiii mei pentru care ţi-am slujit, ca să plec. Căci cunoşti slujirea ce ţi-am slujit-o ţie... şi cîte au fost vitele tale cînd am venit la tine. Că puţine erau cîte aveai înainte de mine şi au crescut într-o mul­ţime. Şi te-a binecuvîntat pe tine Dumnezeu de cînd am pus picio­rul la tine. Dar, cind îmi voi face şi eu o casă a mea ? Şi a zis Laban : Ce să-ţi dau ? Şi i-a zis Iacob : Să nu-mi dai nimic. Iar de-mi vei împlini cuvîntul acesta, voi paşte iarăşi oile tale astăzi şi le voi păzi. Să treacă toate oile tale astăzi şi desparte din ele oaia neagră şi bălţată de cea albă şi caprele la fel. Şi toată oaia pestriţă va fi simbria mea. Şi mă va asculta pe mine dreptatea mea in ziua de mîine, că este simbria mea în faţa ta. Tot ce nu va fi alb şi bălţat între oi, ci cenuşiu între miei va fi al meu. Şi a zis lui Laban : Fie ţie după cu­vîntul tău. Şi a despărţit în ziua aceea ţapii negri şi albi şi toate caprele bălţate şi albe şi tot ce a fost alb între ele şi tot ce a fost negru între mici şi le-a dat pe cele albe fiilor săi. Şi le-a despărţit cale de trei zile intre ele şi între Iacob. Şi Iacob păştea oile lui, iar Laban pe cele rămase» (Fac. 30, 25—36).
   Dar trebuie să înfăţişăm iarăşi mai pe scurt lăţimea istoriei. Apoi să adăugăm care este înţelesul cuvenit al celor cuprinse în ea.

   2. Deci a slujit fericitul Iacob lui Laban pentru cele două fiice, Lia şi Rahila. Cheltuind astfel mulţi ani, după ce i s-a născut lui Iosif din Rahila, care era iubită în mod deosebit de el, se preocupă în sfîrşit, pe drept cuvînt, să se silească să plece acasă. Şi gîndul ple­cării îşi găseşte un motiv întemeiat. De voi îngriji, zice, de ale tale fără plată şi continuu, cînd îmi voi face şi eu o casă a mea ? Sau cînd voi strînge cele trebuincioase vieţii copiilor mei ? Sau cînd voi fi numit şi eu stăpînul unei case ? Acestea le gîndea Iacob. Deci îi cere lui Laban, ca un bun păstor, să-i dea binecuvîntarea pentru plecarea lui. Dar acesta nu-l lasă ; deşi ajunsese la sfîrşitul hotărît al slujirii pentru fiicele lui. Însă îi promite să-i dea simbria cuvenită. Dar Iacob îi aminteşte că i-a fost de folos şi bun şi foarte răbdător şi prilejuitor al binecuvintării lui Dumnezeu. Căci i-a spus: «Te-a binecuvîntat Dumnezeu de cînd am pus piciorul la tine», folosind «piciorul» în loc de intrare. Aceasta a recunoscut-o şi Laban. De aceea acum cere plata şi Laban făgăduieşte să împartă turmele. Şi despărţindu-le îi dă lui pe cele bălţate şi pestriţe. Aceasta făcîndu-se, Iacob se desparte cu copiii lui şi cu turma ce i-a revenit. Dar mai paşte încă şi pe ale lui Laban. E necesar acum să spunem care e în­ţelesul clar şi duhovnicesc al acestora.

   3. Iacob închipuieşte persoana lui Hristos, precum am spus-o mai înainte. Căci Hristos e adevăratul susţinător al călcîiului. Căci a căl­cat cu totul păcatul şi, pe cît înţelegem, s-a arătat ca omul cel atot nou, apărut mai tîrziu decît toţi cei dinainte de El, adică după sfinţii prooroci şi după Moise însuşi. Totuşi are şi cea mai mare ve­chime, pentru că este întîiul născut, pentru că este Unul Născut între mulţi fraţi. El este Cel binecuvîntat de Tatăl prin mulţime de grîu şi vin. Lui i-au slujit neamurile şi i s-au închinat craii. «Şi cel ce-L blestemă, blestemat este; şi cel ce-L binecuvintează, binecuvîntat este», după binecuvîntarea lui Isaac (Fac. 27, 29). El, după asemă­narea lui Iacob, părăsind cerul ca pe o casă părintească, ajung la Laban, cel ce trebuie asemănat cu lumea, care necunoscînd pe Dum­nezeu cel prin fire, fiind bolnav de rătăcirea politeistă. Căci Laban e închinător la idoli.    Lumea e şi ea a lui Hristos, întrucît se înţelege ca Dumnezeu prin fire şi ca Domnul şi Creatorul tuturor ; dar nu e a Lui pentru apostasia (despărţirea) ei şi pentru că se arată ca fiind a altuia din pri­cina păcatului. Căci şi-a luat ca împărat pe satana. Deci Cuvîntul a coborît din cer, ca unul ce a părăsit casa părintească. E ceea ce am spus adineauri. Şi a fost ca străin în lumea Lui proprie. O mărturi­seşte aceasta înţeleptul Ioan, zicînd : «În lume era şi lumea nu L-a cunoscut» (Ioan 1, 10). Cuvîntul acesta se potriveşte poate timpului venirii Lui.
   Dar dumnezeiescul Iacob ni-L arată ca chip în el însuşi căci El era ca Dumnezeu întru ale Sale şi înainte de întrupare, îngrijindu-Se prin pronie de noi, din bunătatea şi iubirea Lui cea după fire şi dum­nezeiască, nefiind cunoscut lumii. Căci Iacob păştea oile lui Laban, măcar că nu avea de la acesta nici o plată, făcînd aceasta numai cu nădejdea că se va căsători cu cele două fiice ale lui şi se va face tatăl al unor fii legitimi. Acestea erau Lia şi Rahila. Căci Fiul fiind Dumnezeu după fire, era în lume. Iar acesta era Laban. Şi păştea într-un mod oarecare, îngrijindu-se ca Dumnezeu de cele trebuincioase vieţii : dăruind rodurile pămîntului, slobozind izvoarele apelor şi undele rîurilor, «fâcînd să răsară soarele» Lui, după cum s-a scris (Matei 5, 45), să coboare ploile, sădind în firea omului înţelegerea înnăscută. Căci El este «lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume» (Ioan 1, 9).

luni, 27 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 10




Despre patriarhul Iacob



    1. E un adevăr că «toţi cei ce voiesc să vieţuiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi» (II Tim. 3, 12). Căci fiii nelegiuirii îi vor călca asemenea unor fiare, socotind strălucirea celor ce obişnuiesc să vieţuiască drept ca o insultă adusă purtărilor lor urîte. Fiindcă cele rele se dau totdeauna pe faţă prin punerea alături cu cele bune. Şi cele vrednice de laudă fac vădită urîciunea celor josnice. Ce urmează deci de aci ?' Săgeţile invidiei şi focul pismei ce se aprinde în cei biruiţi de ea, sînt ca un izvor de ură şi ca un prilej de duş­mănie împotriva celor ce s-au hotărît să vieţuiască cum se cuvine. Dar aceştia chiar dacă sînt războiţi şi necăjiţi de aceia, nu cad cu totul în puterea celor ce-i războiesc. Căci Întîistăpînitorul sfinţilor nu va trece cu vederea nici de cum pe cei ce se primejduiesc pentru El. Ci mai degrabă îi va scoate şi încă foarte uşor din mîna acelora şi-i va arăta şi mai strălucitori, prilejuindu-le sudoarea ca un prilej de întărire în răbdare. Va consimţi cu acest cuvînt şi dumnezeiescul Pavel, scriind aşa: «Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa pe voi să fiți încercaţi peste puterea voastră, ci odată cu încercarea va aduce şi sfîrşitul ei, ca să puteţi să o răbdaţi» (I Cor. 10, 13). Dar şi cei ce s-au obişnuit cu luptele şi au suportat nu fără vitejie oste­nelile din prigoniri, strigă în cartea Psalmilor : «Încercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi in cursă, pus-ai necazuri pe spatele nostru. Ridi- ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Trecut-am prin foc şi apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă» (Ps. 65, 10—12).

   Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercaţi, ci se bucură mai vîrtos primindu-le ca bune şi făcîndu-se cunoscuţi ca ceea ce sînt prin încercarea însăşi, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu ? Căci au spus că au trecut prin foc. Socotesc că precum cele mai aromate ca tămîia cea bună, îşi dovedeşte mireasma prin unirea cu focul, fiindcă atunci îşi arată buna mireasmă aflată în ea, la fel şi sufletul cuvios îşi face mai vădită arătarea virtuţii de multe feluri aflată în el cînd e probat într-un fel oarecare în foc, prin încercările şi ostenelile ce le suportă. De aceea dumnezeiescul David cîntă şi spune despre orice sfînt: «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei» (Ps. 33. 7). Dar însuşi Cel ce dăruieşte ajutorul zice limpede: «Fiindcă a nădăjduit întru Mine, îl voi iz­băvi pe el. Striga-va către Mine şi-L voi auzi pe el. Cu el sînt în necaz, îl voi scăpa pe el şi-l voi slăvi pe el. Cu lungime de zile il voi umple pe el şi-i voi arăta lui mîntuirea Mea» (Ps. 90, 14—16). Care e deci «mîntuirea lui Dumnezeu şi Tatăl ?». Dumnezeu Cuvîntul Cel din El, Cel ce S-a făcut în mod iconomic pentru noi ca noi şi în chip de rob. Aşa L-a numit pe El Tatăl şi prin Isaia, zicînd : «Şi vor vedea popoarele dreptatea Mea, şi împăraţii slava Mea. Iar mîntuirea Mea va arde ca o făclie» (Isaia 62, 2). Căci Fiul S-a făcut nouă dreptate şi slavă şi mîntuire de la Dumnezeu şi Tatăl. Căci ne-am îndreptat în El şi am fost înălţaţi la slava de fii. Şi cum ar mai exista sau de unde ar mai putea veni vreo îndoială că am fost şi mîntuiţi, scăpînd de lanţurile morţii şi ridicîndu-ne la nestricăciune ?. Căci ne-a strălucit Fiul ca o făclie în întuneric şi în noapte, aducînd în sufletele celor ce cred lumina dumnezeiască. De aceea a şi spus : «Eu sînt lumina lumii» (Ioan 8, 12).

   Ba, cum a spus Mîntuitorul: «Fericiţi vor fi cei prigoniţi pentru dreptate», fiindcă vor avea ca răsplată în ceruri pe Dumnezeul şi Mîntuitorul tuturor, care le este şi acum ajutor , şi vor vedea atunci şi taina lui Hristos. Aceasta o poate (vedea) afla cineva şi din cele ce s-au întîmplat cu fericitul Iacob. De aceea socotesc că se cu­vine să înfăţişăm cele scrise despre ele spre cunoaşterea mai exactă a cititorilor. Iată-le acestea : «Şi purta pismă Esau lui Iacob pentru binecuvîntarea cu care l-a binecuvîntat pe el tatăl lui. Şi şi-a zis Esau în cugetul său : Să se apropie zilele de jelire a tatălui meu, ca să-l omor pe Iacob, fratele meu. Şi s-au vestit Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul cel mai mare. Şi trimiţînd a chemat pe Iacob, fiul ei mai tînăr şi i-a zis lui: Iată Esau, fratele tău, te ameninţă să te omoare. Deci, fiule, ascultă cuvîntul meu. Scoală-te şi fugi in Mesopoiamia, la fratele meu Laban, in Haran. Şi locuieşte cu el un număr de zile, pînă ce se va întoarce mînia şi urgia fratelui tău şi va uita cele ce i-ai făcut lui. Apoi voi trimite ca să te chem de acolo, ca nu cumva să mă lipsesc de voi amîndoi intr-o zi» (Fac. 27, 41—45).

   Apoi avînd un motiv bine întemeiat pentru plecarea feciorului, venind la Isaac i-a spus : «Mi-am urît viaţa pentru fetele fiilor lui Het. De-şi va lua Iacob femeie din fetele pămintului acesta, la ce să mai trăiesc ?» (Fac. 27, 46). Dar fericitul Iacob să nu plece fără voia Tatălui şi prin aceasta să se facă pricină de supărare şi mînie bătrînului, femeia îl convinge cu dibăcie pe bătrîn să-i îngăduie călătoria. Astfel chemînd Isaac pe Iacob, l-a binecuvîntat şi i-a poruncit zicîndu-i: «Să nu-ţi iei femeie din fiicele Canaaneilor. Sculîndu-te, pleacă in Mesopotamia, în casa lui Batuel, tatăl mamei tale şi ia-ţi ţie femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale. Iar Dumnezeul meu să te binecuvinteze şi să te crească şi să te în­mulţească şi să fii în adunări de neamuri. Şi să-ţi dea ţie binecuvîn­tarea lui Avraam, tatăl meu, ţie şi seminţiei tale după tine, ca să moşteneşti pămîntul în care locuieşti tu acum, pe care Dumnezeu l-a dat lui Avraam» (Fac. 28, 1—4).

  2. După cît ţine de scris şi de istorie, nu puţin trebuie să ne mi­nunăm de Rebeca şi de fericitul Iacob. Aceea se roagă bărbatului ca celui ce-i era căpetenie pentru fiul ei. Iar acesta îşi face din legea firii îndată normă şi porunceşte fiului să renunţe la o căsătorie nedo­rită de mama lui, lăudîndu-l într-un oarecare fel pe cel născut şi crescut de el în chip binecredincios că vrea să meargă pe urmele virtuţii părinteşti. De fapt totdeauna vom afla pe dumnezeiescul Iacob, ascultînd de sfaturile celor ce l-au născut, făcînd din aceasta o dovadă clară şi neîndoielnică a binecredincioşiei faţă de Dumnezeu.

   Iar cît ţine de înţelesul cuprins în acestea, socotesc că trebuie să ne gîndim să mergem la cel mai dinlăuntru. Acest înţeles se poate face vădit fără osteneală. Rebeca încă înainte de dure­rile naşterii, cît avea în pîntece perechea celor ce se vor naşte din ea, purta cu greutate lupta între ei şi vedea în ei muşcăturile morţii, întrucît embrionii se ciocneau prin salturile lor nepotolite. Apoi ce voia să afle întrebînd pe Dumnezeu şi zicînd: «Daca va fi să fie mie aşa, pentru ce mi-e aceasta ? Şi ce răspunde Dumnezeu la aces­tea ? Două popoare se vor despărţi din pîntecele tău şi popor pe popor va întrece şi cel mai mare va sluji celui mai mic» (Fac. 25, 22—23). Deci să primim pe Esau şi pe Iacob ca tipuri a două po­poare, al celui din Israil şi al celui prin credinţă. «Dar Esau, zice, era supărat pe Iacob»că l-a lipsit de drepturile întîiului născut, pe care el i le-a vîndut, lăsînd altuia cinstea lui, şi pe lîngă aceea aducînd al doilea vînatul său, a pierdut şi binecuvîntarea. De aceea cocea gînduri sălbatice şi cugeta, din pricina pismei, la uciderea fratelui.

   Aşa era supărat şi mîniat Israil cel întîi născut pe cei veniţi la credinţă după el, adică pe poporul cel nou. Aceasta pentru că a pri­mit de la Dumnezeu treapta întîia şi s-a ridicat în starea întîiului născut, sau s-a umplut de binecuvîntarea de sus ,îmbogăţindu-se cu harul în Hristos prin Duhul.

luni, 20 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 9




Despre Esau şi Iacob,
că s-au dat ca chipuri ale celor două popoare,
al lui Israil şi al iui Hristos
prin credinţă



   1. «Şi acestea sînt naşterile lui Isaac, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac. Iar Isaac era de patruzeci de ani, cînd a luat sie-şi soţie pe Rebeca, fiica lui Batuel Sirul din Mesopotamia, sora lui Laban Sirul din Mesopotamia. Şi s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia lui, că era stearpă. Şi l-a auzit Dumnezeu pe el şi a luat în pîntece Rebeca, femeia lui. Şi săltau copiii în ea. Iar ea a zis Dacă aşa îmi va fi mie, pentru ce îmi va fi mie aceasta ? Şi s-a dus să afle de la Domnul. Şi i-a spus Domnul: Două popoare sînt în pîntecele tău şi două popoare se vor despărţi din pîntecele tău. Şi a ieşit fiul cel întîi născut roşu tot cu o piele păroasă. Şi a chemat numele lui Esau. Şi după aceea, fratele lui şi mîna lui ţinea de călcîi pe Esau. Şi a chemat numele lui Iacob. Iar Isaac era de şasezeci de ani cînd i-a născut pe ei Rebeca. Iar tinerii au crescut. Şi era Esau om priceput la vînat şi la lucrarea cîmpului. Iar Iacob era om potolit, trăitor în casă. Isaac iubea pe Esau, că vînatul aceluia era mîncarea lui. Iar Rebeca iubea pe Iacob. Şi Iacob fierbea fierturi. Şi a venit Esau din cîmp ostenit. Şi a zis Esau lui Iacob : da-mi să mănînc din această fiertură roşie, că sînt slăbit. De aceea s-a chemat numele lui Edom. Iar Iacob i-a zis lui Esau : dă-mi astăzi drepturile tale de întîi născut.
   Şi a zis Esau : Iată eu merg spre moarte şi la ce-mi folosesc drep­turile întîiului născut? Şi i-a zis lui Iacob: Jură-te mie astăzi. Şi s-a jurat lui. Deci a vîndut Esau drepturile de întîi născut lui Iacob. Iar Iacob i-a dat lui Esau pîine şi zeamă de linte. Şi a mîncat şi a băut. Şi sculîndu-se a plecat. Şi nu l-a supărat pe Esau pierderea drepturilor lui de întîi născut.
   Căci Dumnezeu care nu ştie să mintă a făgăduit lui Avraam că va fi părinte al multor neamuri şi l-a asigurat in tot felul că mulţimea ce se va ivi din el mai presus de număr vor fi ca nisipul cel fără de număr şi ca stelele cerului mulţimea lor
» (Fac. 25, 19—34). Dar mărirea aceasta care trece peste orice margine nu s-a dăruit numai lui Israil, ci şi turmelor neamurilor. Căci au fost chemaţi prin cre­dinţă şi prin aceasta le face mai vîrtos să fie în Isaac, din făgăduinţă. Aceasta o va mărturisi prea înţeleptul Pavel, scriind : «Ştiind de mai înainte Scriptura că Dumnezeu va îndrepta neamurile din credinţă, a binevestit de mai înainte lui Avraam : Întru tine se vor binecuvînta toate neamurile. Deci cei ce sînt din credinţă se binecuvîntează îm­preună cu credinciosul Avraam. Căci cîţi sînt din faptele legii, sînt sub blestem. Că scris este : Blestemat este tot cel ce nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii ca să le facă pe ele» (Facere 27, 26)[1] . Iar că prin lege nimeni nu se îndreptează de la Dumnezeu, este invederat din faptul că dreptul din credinţă va fi viu. Iar legea nu este din credinţă, «dar cel ce a făcut acestea, va fi viu prin ele» (Gal. 3, 8—12).

   Aşadar, făgăduinţele s-au împlinit. Şi nu prin cei ce au fost în­văţaţi de lege ca pedagog, ci prin cei ce au fost îndreptaţi prin cre­dinţă. Porunca s-a intercalat din iconomie prin Moise, fără să fie în­lăturată făgăduinţa, ci ca să conducă pedagogic şi să ridice pe în­cetul spre chemarea cea prin credinţă; ca dînd pe faţă slăbiciu­nea celor ce au fost intercalate mai înainte, să arate tuturor foarte folositoare şi necesare harul şi îndreptarea în Hristos prin credință.[2]
    Căci spune iarăşi dumnezeiescul Pavel : «Fraţilor, vorbesc ca un om, că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l desfiinţează sau nu-i mai adaugă ceva. Iar făgăduinţele s-au grăit lui Avraam şi sămînţei lui. Nu spune : sămînţelor, ca multora, ci ca uneia : şi sămînţei tale, care este Hristos[3]. Aceasta spun că este testamentul întărit de Dumnezeu. Legea care a venit patru sute şi treizeci de ani nu desfiinţează făgăduinţa ca să înceteze[4]. Căci dacă moştenirea ar fi din lege, n-ar mai fi din făgăduinţă. Iar lui Avraam i-a dăruit Dum­nezeu moştenirea prin făgăduinţă» (Gal. 3, 13—18).[5]
   Dar adaugă la acestea îndată şi pricinai ntroducerii (intercalării) legii, zicînd : «Ce este deci legea ? Ea s-a adăugat din pricina neas­cultării pină ce va veni Urmaşul, Care s-a făgăduit, fiind rînduită prin îngeri prin mîna Mijlocitorului[6]. Iar Mijlocitorul nu este al unuia[7]. Iar Dumnezeu este Unul. Atunci este legea împotriva făgă­duinţei lui Dumnezeu ? Nicidecum. Căci dacă s-ar fi dat legea care poate să nască spre viată, dreptatea ar fi cu adevărat din lege. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, ca făgăduinţa din credinţa lui Iisus Hristos să se dea celor ce cred. Dar înainte de-a veni credinţa, eram păziţi sub lege, fiind închişi pentru credinţă (slava) ce avea să se descopere. Deci legea ni s-a dat nouă ca pedagog spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar venind credinţa, nu mai sîntem sub pedagog. Căci toți sînteți fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea în Hristos Iisus» (Gal. 3, 19—26) [8]. Deci nu e nici o îndoială că legea a fost dare pe faţă a slăbiciunii celor pedagoghisiţi de ea şi arătătoare a greşalelor şi a păcatului. «Căci unde nu este lege, zice, nu e nici călcare a ei» (Rom. 4, 15)[9]. Şi iarăşi : «Iar păcatul nu l-am cunoscut decît prin lege» (Rom. 7, 7). «Şi venind porunca, zice, păcatul a prins viaţă. Iar eu am murit» (Rom. 7, 9—10). Şi iarăşi : «Pînă la lege, era păcatul în lume. Dar păcatul nu se socotea, nefiind legea» (Rom. 5, 13)[10].
   Deci legea ne-a condus ca un pedagog spre Hristos, dînd pe faţă (mustrînd) pe călcătorii ei şi învăţînd pe cei de pe pămînt prin ex­perienţa însăşi că este cu neputinţă de-a scăpa de pîrîrea (de osînda) legii pe omul bolnav de aplecarea spre păcat, ci că are nevoie numai decît de mîntuirea prin Hristos cel ce îndreptează prin credinţă şi îndurare.

joi, 16 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 8




Despre Isaac şi Rebeca


   1. Celor îndreptaţi în Hristos şi ajunşi la unitatea în El prin îm­părtăşirea de Sfîntul Duh întru bunăvoinţa Tatălui, le scrie înţeleptul Pavel : «Căci v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez fecioară neprihănită lui Hristos» (II Cor. 11, 2). Căci fericiţii ucenici s-au făcut ca nişte aducători ai miresei la mire şi ca nişte peţitori din partea mirelui, făcîndu-i pe cei depărtaţi apropiaţi şi alipindu-i de Hristos şi legîndu-i cu El prin unirea Duhului. De fapt Hristos însuşi îşi uneşte cu El Biserica, ridicînd-o şi aducînd-o lui Dumnezeu şi Tatăl, chezăşuind pentru ea Fiul Lui. Dar că şi sfinţii mijlocesc, nu se va îndoi nimeni.
   Căci dumnezeiescul David vestindu-ne de mai înainte taina, zice către ea : «Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită de po­porul tău şi de casa tatălui tău. Că a poftit împăratul tău frumuseţea ta. Căci El este Domnul tău şi Lui I te vei închina» (Ps. 44, 11—12). Dar şi Pavel a mărturisit, cum am spus adineauri, înfăţişînd ca pe cei ce au crezut ca pe o mireasă a lui Hristos.
   Dar această taină atît de vrednică de cinstit şi cu adevărat mi­nunată, o poate vedea cineva dintre noi şi altfel. Căci s-a scris: «Avraam era bătrîn, înaintat în zile. Şi Dumnezeu a binecuvîntat pe Avraam în toate. Şi a zis Avraam slugii sale cele mai bălrine a casei sale, celui mai mare peste toate ale sale : Pune mîna ta pe coapsa mea şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului, să nu iei femeie fiului meu din fiicele canaanenilor, între care locu­iesc eu. Ci să mergi în pâmîntul în care m-am născut şi în seminţia mea. Şi să iei femeie fiului meu de acolo» (Fac. 24, 1—4).
   Acestea poruncindu-le deci Avraam, îndată s-a jurat slujitorul, punînd mîna pe coapsa lui. Din care e de înţeles că a făcut jurămîntul faţă de neamul ce se va naşte din el. Apoi incărcînd pe zece cămile multe din bunurile lui Avraam, porneşte degrabă spre Mesopotamia. Şi ajunge la cetatea Nahor şi lasă cămilele să se odih­nească în afara cetăţii lîngă o fîntînă cu apă, spre seară, cînd vin acolo cele ce scot apă. Ajungînd deci, acolo, l-a rugat pe Dumnezeu să-i deschidă calea şi să-i arate pe fecioara frumoasă şi iubitoare de oaspeţi, mai tare prin iubirea ce-o trezeşte, decît oboseala celui ce o priveşte. «Căci va fi fecioara, căreia ii voi zice: pleacă vadra ta să beau, şi va zice : Bea, şi voi adăpa şi cămilele tale, pînă ce vor înceta a bea. Pe aceasta ai pregătit-o copilului tău Isaac» (Fac. 24, 14). Şi a venit nu peste mult fecioara frumoasă la chip şi arătoasă, adică Rebeca. Şi cerînd el să bea, i-a dat îndată. Şi i-a promis să-i adape şi cămilele şi a împlinit ceea ce a făgăduit.
   Din aceasta a cunoscut slujitorul că este ea şi nu alta. Drept aceea luînd inele şi cercei, le-a îmbiat tinerei. Iar ea pornind spre casă, l-a poftit să-i urmeze. Urmîndu-i el, l-a găzduit şi el a povestit pe larg despre bogăţia stăpînului său. Şi a spus că avînd un singur fecior iubit, pe Isaac, toate i le-a dat lui şi tînărul e stăpîn peste toate. Şi fiindcă voia să plece împreună cu tînăra, peţitorul a întrebat pe Rebeca dacă vrea să meargă cu el şi va pleca cu plăcere de acasă. Iar ea primeşte îndată. Ajunsă la Isaac, acesta o ia cu bucurie in casa lui şi s-a mîngîiat foarte, deşi îi murise mama.
   Deci e lung cuvîntul istoriei. Dar îl vom scurta, căci am spus destule. Să trecem deci la înţelesul spiritual al lui după cea mai bună rînduială, şi să arătăm chipul tainei acoperit de umbre întunecoase, dar purtînd în el totuşi adevărul.

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 7






Despre Avraam şi Isaac


   1. «Şi a fost după cuvintele acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi a zis către el: Avraame, Avraame. Iar el a zis: Iată-mă. Şi a zis : Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi mergi în pămintul Moria şi adu-l pe el acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu» (Fac. 22, 1—2). Acestea au fost porun­cite de Dumnezeu.
   Fără întîrziere dreptul Avraam încărcîndu-şi asinul, precum s-a scris, şi poruncind numai la doi slujitori să-i urmeze, luînd pe fiul său cel iubit, îl ducea spre jertfă. Ajungînd la acel loc sfinţit abia în ziua a treia, a zis slujitorilor săi : «Şedeţi aci cu asinul. Eu şi cu copilul vom merge pînă colea ; şi închinîndu-ne, ne vom întoarce la voi. Şi încărcînd pe fiul său cu lemnele de jertfă şi îndemnîndu-l să pornească, i-a urmat. Şi cînd copilul a întrebat pe tatăl, zicînd : «Iată focul şi lemnele, unde este oaia spre ardere de tot ?», i-a răspuns : «Dumnezeu se va îngriji de oaia de jertfă, fiule». Apoi zidind acel altar dumnezeiesc, punea pe el lemnele. Şi legînd pe fiul său pe ele şi luînd cuţitul, un glas de înger îl împiedică, spunîndu-i că nu trebuie să junghie copilul. Căci a cunoscut Dumnezeu buna lui intenţie. Apoi văzînd dreptul un berbec încurcat cu coarnele într-un copac stufos, îl aduce pe el ca jertfă în locul copilului. Apoi coboară la slujitori, aducînd la ei teafăr pe fiul său.
   Scurtînd lungimea istorisirii şi concentrînd-o în cuvinte mai puţine, spre dovedirea a ceea ce e de folos în ea, nu vom pregeta să o reluăm iarăşi, pentru a înfăţişa prin acestea, după puterea noastră, preînchipuirea tainei despre Mîntuitorul nostru. Iar de nu se vor afla toate cele din istorie în acest cuvînt, să nu ne condamne nimenea [1]. Căci tocmai în ceea ce se adaugă în plus la istorie se ascunde înţelesul duhovnicesc, precum în cele mai bine mirositoare dintre florile live­zilor îşi răspîndesc mireasma din foile din afară, pe care dacă le-ar tăia cineva, le-ar goli de ceea ce e folositor şi trebuincios. Să trecem deci la explicarea alegorică.

   2. Faptul de-a fi fost fericitul Avraam încercat şi de a i se fi poruncit să jertfească pe fiul său cel iubit, a fost, cum e uşor de înţeles, greu de purtat pentru el ca părinte şi ca o înţepătură de ac fierbinte în iubirea lui firească. Dar alegînd totuşi în această situaţie ceea ce era bun, ne arată foarte clar ceea ce a spus Mîntuitorul : «Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede in El să nu piară, ci să aibă viață de veci» (Ioan 3, 16 ; I Ioan 4, 9). Căci dacă trebuie spus şi ceva omenesc spre arătarea lămurită a sensului, a fost muşcat (înţepat) într-un fel oare­care şi Dumnezeu şi Tatăl, trimiţînd pe Fiul Său la moarte pentru noi, deşi ştia că nu va pătimi nimic din cele ce supără, de vreme ce era şi El nepătimitor. Totuşi, înţelegînd folosul ce va rezulta din moarte ca mîntuire şi viaţă a tuturor, a trecut peste iubirea faţă de Fiul, care e proprie Tatălui[2]. De aceea şi Pavel s-a minunat de El, zicînd : «Care nici pe Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi toţi» (Rom. 8, 32). Dar în ce ar consta propriu-zis minunea iubirii lui Dumnezeu şi Tatăl faţă de noi, dacă nu ar fi socotit că dînd pe Fiul Său pentru noi, suportă ceva din cele ce nu le vrea. Aceasta ne con­vinge Pavel să o înţelegem cînd spune : «Nu L-a cruţat». Căci aceasta nu se spune niciodată pentru lucruri intimplătoare, ci despre fapte care îndrăznesc vreun lucru mare [3], potrivit cu spusa : «Lărgeşte funiile tale şi ţăruşii tăi întâreşte-i şi întinde-i şi la dreapta şi la stînga» (Isaia 53, 2—3) ,sau şi cu spusa : «Înfige (cortul), nu cruţa» (Ibid.), şi iarăşi: «Izbăveşte pe cei duşi la moarte şi pe cei ce se duc clătinîndu-se la junghiere scapă-i» (Prov. 24, II ; Ps. 81, 4).
   Acestea ni s-au spus în legătură cu cuvîntul : «Ia pe fiul tău cel iubit» (Fac. 22, 2). Iar cei doi slujitori care însoţesc pe bătrîn şi merg impreună cu el pînă în a treia zi, socotesc că sînt chipul celor două popoare chemate în robie prin lege, al lui Israil şi al lui Iuda, care socoteau că trebuie să urmeze numai poruncilor lui Dumnezeu şi Tatăl, ca aceia lui Avraam, necunoscînd nici pe Fiul prin care sînt toate, nici pe moştenitorul Tatălui, al cărei chip preafrumos îl poartă micul Isaac aşezat la sînul Tatălui şi arătînd încă puterea cuvenită stăpînului. Căci Fiul era şi este pururea Domnul şi Dumnezeu Atot-desăvîrşit. Dar prin faptul că nu e cunoscut de toţi şi mai ales de Iudeii lipsiţi de credinţă, care vedeau numai trupul, părea că este cineva mic şi întîmplător. Şi cunoştinţa despre El e pe măsura înţe­legerii fiecăruia. E mică în cei mici şi mare în cei mari.

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 6





Despre Avraam şi despre făgăduinţa prin Isaac
şi că prin ei se preînchipuia taina credinţei



   1. Dumnezeiescul Pavel scrie că Hristos S-a făcut Arhiereul şi Apostolul mărturisirii noastre (Evr. 3, 1). El ne-a asigurat clar că Hristos aducîndu-ne o poruncă neasemănat mai bună şi mai de folos decît cea veche prin Moise, adică pe cea evanghelică, S-a făcut chezaşul unui Testament mai bun. Şi cuvîntul este adevărat. Căci legea lucrează mînie şi face vădit păcatul, iar harul dăruit nouă prin blîndeţea Mîntuitorului ne dă dreptateam. Căci, precum zice El însuşi, n-a venit să judece lumea, ci ca lumea să se mîntuiască printr-însul. Şi Cuvîntul ne-a arătat îndestulător că deşi nu S-a născut după trup din seminţia lui Levi, a fost şi este Arhiereu în veac după rînduiala lui Melchisedec [1]. Ba taina îndreptării prin credinţă a fost vestită mai înainte de tăierea împrejur a legii şi celor din Israil li s-a schiţat mai înainte chipul tainei, că nu e cu putinţă să se mîn­tuiască lumea altfel decît numai prin Hristos care îndreptează pe cel păcătos şi-i iartă păcatele. Pe lîngă acestea putem să spunem, culegînd dovezi din Sfintele Scripturi şi cercetînd cu amănuntul fiecare încredinţare dată de ele, că sînt moştenitori ai lui Dumnezeu şi aşezaţi între fiii adevăraţi cei din făgăduinţa făcută fericitului Avraam prin Isaac.

   2. Deci preasfinţitul Pavel scrie Romanilor : «ce vom zice că a dobîndit după trup strămoşul nostru Avraam ? Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura ? A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Iar celui ce face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci ca datorie. Iar celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe cel păcătos, i se socoteşte credinţa lui spre în­dreptăţire. Precum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte (îi acordă) dreptatea (îndreptăţirea) fără fapte : «Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror fapte s-au acoperit. Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul» (Ps. 31, 1—2). Deci fericirea aceasta este numai pentru tăirea îm­prejur, sau şi pentru netăirea împrejur ? Căci zicem că lui Avraam i s-a socotit credinţa spre dreptate. Dar cum i s-a socotit ? Cînd era tăiat împrejur, sau cînd era netăiat împrejur ? Nu cînd era tăiat îm­prejur, ci cînd era netăiat împrejur. Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred netăiaţi îm­prejur, pentru a li se socoti şi lor credinţa ca dreptate; şi părinte al celor tăiaţi împrejur, dar nu numai al celor tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei părintelui nostru Avraam din vremea netăierii lui împrejur» (Rom. 4, 1—12) . Pe lîngă acestea, dînd o tîlcuire şi mai subţire tainei, zice : «Căci nu prin lege a primit Avraam sau sămînţa lui făgăduinţa de-a fi moştenitor al lumii, ci prin dreptatea cea din credinţă. Căci dacă sînt moştenitori cei din lege, s-a făcut deşartă credinţa şi s-a desfiinţat făgăduinţa. Fiindcă legea pricinuieşte mînie. Pentru că unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. De aceea (făgăduinţa moştenirii) este din credinţă, ca să fie făgăduinţă sigură prin har pentru toată sămînţa lui Avraam nu numai celei prin lege, ci şi celei prin credinţă, spre a fi el părin­tele nostru al tuturor, precum s-a scris: te-am pus pe tine părinte al multor neamuri. El e părintele nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care face vii pe morţi şi cheamă la fiinţă pe cele ce nu sînt» (Rom. 4, 13—17) 1).
   Îl auzi cum asigură şi spune mereu cu putere, că lui Avraam i s-a dat cînd încă nu era tăiat împrejur, ci se afla încă netăiat îm­prejur harul şi au fost făcuţi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu, cei ce au voit să meargă pe urmele strămoşului Avraam imitîndu-i credinţa din vremea cînd nu era tăiat împrejur, nu cei ce s-au obiş­nuit să cugete lucruri mari despre umbra dată prin Moise şi să se laude că au pe Avraam ca părinte după trup, care. s-a numit «părinte al multor neamuri», pe cînd Israil nu e decît un neam. Căci chiar dacă s-ar extinde într-o mulţime nemăsurată, trebuie să-l înţelegem şi în acest caz pe Avraam ca părinte al celor ce cred, adunaţi din toate cetăţile şi ţările, ca unii ce s-au făcut un trup în Hristos şi au fost chemaţi la frăţie duhovnicească. De fapt Iudeii s-au născut din Avraam. Dar nu toţi din Israil, sînt Israil, nici pentru că sînt sămînţa lui Avraam sînt fiii lui. Mai mult îi apropie de El credinţa, pe cei ce au crezut din netăierea împrejur. Căci făgăduinţa s-a făcut şi harul care îndreptează s-a dat lui Avraam cînd încă nu avea tăierea îm­prejur, ci fiind mai degrabă netăiat împrejur, după credinţa Sfintelor Scripturi.

   3. Iar că darul dreptăţii din credinţă nu se mărgineşte numai la Avraam, deşi lui i s-a făcut făgăduinţa, ci s-a extins şi la toţi cei ce au crezut, o confirmă iarăşi preaînţeleptul Pavel, adăugind la cele ce le-am spus, următoarele: «Dar nu s-a scris numai pentru el, că i s-a socotit lui spre dreptate, ci se va socoti şi pentru noi care credem în Cel ce a sculat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru dreptatea noastră» (Rom. 4, 23—25). Deci harul care ne dă prin credinţă cetăţenia cerului şi darul bunătăţii de sus, îi face să se socotească între fiii lui Avraam nu pe cei ce s-au născut din el după trup, ci pe cei ce s-au îmbogăţit cu acelaşi chip şi avînd un cuget frăţesc,cred în Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia vor fi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu, respingînd pe Israil cel după trup, din pricina necredinţei lui.

marți, 14 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 5



Despre Avraam şi Melchisedec
   1. Dumnezeul tuturor a dat legea spre ajutor, după cum s-a scris (Gal. 3, 24). Căci ea e îndrumătoare (pedagog). Dar taina lui Hristos desăvîrşeşte. Căci nu e deloc greu să vedem aceasta din însăşi Sfintele Scripturi, noi care dobîndim această credinţă din ele şi aflăm adevărul din ea. Ne ajunge spre a cunoaşte aceasta dumne­zeiescul Pavel, care zice despre cele două Testamente : «Porunca dată întîi se desfiinţează pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci legea n-a desăvîrşit nimic; prin ea şi-a făcut cale nădejdea în ceva mai bun, prin care ne apropiem de Dumnezeu» (Evr. 7, 18—19). Deci se poate înainta foarte uşor spre familiaritatea cu Dumnezeu nu prin întîia poruncă mozaică, ci prin nădejdea de care s-a spus că îşi face cale prin ea, care a fost socotită de învăţătorul celor tainice, care a văzut adevărul, că încununează poruncile date. El spune clar că cele ale legii au fost desfiinţate şi declară că cele ale poruncii îndrumătoare de mai înainte nu pot desăvîrşi nimic, scriind Evreilor : «Căci dacă (Testamentul) cel dintîi ar fi fost fără prihană, nu s-ar fi căutat loc pentru al doilea. Pentru că arătînd neajunsul lui, zice : Iată vin zile, zice Domnul, şi voi face pentru casa lui Iuda testament nou, nu ca testamentul pe care l-am făcut pentru părinţii lor în ziua cînd i-am prins de mînă ca să-i scot din pămîntul Egiptului, căci ei n-au rămas în testamentul Meu şi de aceea şi Eu i-am părăsit, zice Domnul. Că acesta e testamentul pe care îl voi face pentru casa lui Israil, după zilele acelea, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în mintea lor şi în inimile lor le voi scrie. Şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu va mai învăţa fiecare pe aproapele lui şi fiecare pe fratele lui, zicînd: «cunoaşte pe Domnul», pentru că toţi mă vor cunoaşte pe Mine de la mic pînâ la cel mai mare, căci voi fi milostiv cu nedrep­tăţile lor şi de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce aminte. Şi zicînd unul nou (testament), a declarat învechit pe primul. Iar ceea ce s-a învechit şi a îmbătrlnit, este aproape de pieire» (Evr. 8, 7—13).
   Deci legea e neputincioasă şi se arată foarte slabă în a desăvîrşi spre sfinţenie. Iar că îndreptarea şi slujirea lui Dumnezeu în Hristos e mai bună, auzi de la Dumnezeu care strigă limpede prin glasul proorocului, celor ce cinstesc slujirea legii şi rămîn alipiţi cu tărie de porunca veche zicînd : «spălaţi-vă, fiţi curaţi» (Isaia 1, 15) ; «Milă voiesc şi nu jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decit arderile de tot» (Matei 12, 7). În Hristos ara fost miluiţi şi în El am văzut spiritual pe, Tatăl şi am cunoscut pe Dumnezeu cel prin fire.

   2. Dar fiind foarte uşor să îngrămădim mii de texte asemănă­toare celor spuse şi să adăugăm multe cuvinte de ale sfinţilor prooroci, prin care ar putea vedea cineva foarte limpede că Dumne­zeu nu primeşte slujirea după lege, ca să nu abatem cuvîntul de la scopul urmărit de noi şi să nu se lungească explicarea noastră prea mult, sau să apuce pe altă cale, vom îndrepta cuvîntul spre dumne­zeiescul Avraam. Acesta auzind cum s-a primejduit pe neaşteptate nepotul său Lot, care locuise în Sodoma şi fusese luat in robie, şi-a înarmat slugile şi pe oarecare alţii cu numele Eşcol, Avnan şi Mamvre şi s-a năpustit cu vitejie asupra învingătorilor, şi scapă pe om din robia lor. Şi împreună cu el mai scapă o mare mulţime din cei prinşi şi primejduiţi. Şi întorcîndu-se acasă şi aducînd semnele stră­lucite ale biruinţei asupra vrăjmaşilor, cei folosiţi de osteneala lui au simţit trebuinţa să-l întîmpine. Căci s-a scris aşa: «Şi a ieşit împăratul Sodomei întru întîmpinarea lui după întoarcerea lui de la înfrîngerea lui Kedarlaomer şi a împăraţilor celor cu el, în valea lui Şave. Acesta era şesul împăraţilor. Şi Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus lui pîini şi vin. Şi era el preot al lui Dumnezeu Celui Prea înalt. Şi l-a binecuvîntat pe Avraam şi a zis : Binecuvîntat este Avraam lui Dumnezeu Celui Prea înalt, care a făcut cerul şi pămîntul. Şi binecuvîntat este Dumnezeu Cel Prea înalt care a predat pe vrăj­maşii tăi sub mîna ta. Şi i-a dat lui zeciuială din toate» (Fac. 14, 1—20 , Evr. 7, 1—3).

   Priveşte deci chipurile (tipurile) desăvîrşirii lui Hristos strălucind limpede în Melchisedec şi măsura celor după lege în cei mai mici. «Căci fără îndoială că cel mai mic e binecuvîntat de cel mai mare», după cum s-a scris (Evr. 7, 7). Iar Avraam e rădăcina celor din Israil, deci în el se află în frunte şi înaintea tuturor Levi împodobit cu slava preoţiei dumnezeieşti. «Fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam» (Evr. 7, 10). Fericitul Avraam era în potenţă tatăl celor ce vor urma din el în cursul timpului. Şi aceasta, socotesc că este ceea ce s-a spus în chip înţelept despre Levi. Căci era în coapsele tatălui cînd l-a întîlnit pe acela Melchisedec. A fost binecuvîntată deci dreptatea cea după lege de slujirea cea în Hristos, al cărei chip era Melchisedec. Cum s-ar îndoi, aşadar, cineva, că e neasemănat mai de folos binecuvîntarea decît ceea ce nu e aceasta. Dar în acestea vom pătrunde mai departe mai amănunţit şi mai stăruitor.

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 4




Despre goliciunea lui Noe şi despre Ham



   1. Isprăvindu-se toate cele privitoare la corabie şi trecînd potopul, iar Noe pornind să lucreze pămîntul, vom înfăţişa cele ce i s-au întîmplat lui din partea lui Ham. Căci din acestea vom con­vinge pe cei ce s-au hotărît să vieţuiască după lege să nu socotească nimic atît de important ca cinstirea părinţilor şi să ocolească ca o faptă din cele mai greşite să rîdă de aceia, chiar dacă s-ar abate puţin de la ceea ce se cuvine prin slăbiciunile firii. Că se cuvine să avem tot respectul faţă de părinţi, ne va învăţa şi însăşi legea dumnezeiască. Aceasta după ce a poruncit să iubim din tot sufletul şi din toată inima pe Dumnezeu Cel Unul şi prin fire, zice: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ți fie fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pămînt» (Ieş. 20, 12). Căci cei ce ne-au născut trebuie socotiţi ca un chip şi imitaţie a lui Dumnezeu . «Adu-ți aminte, zice, că prin ei te-ai născut» (Eccl. 7, 30). De aceea zice iarăşi : «Ochiul care rîde de tată şi necinsteşte bătrînețea mamei, să-l scobească corbii din văi» (Prov. 30, 17).

    A nu socoti că trebuie să fie cinstiţi părinţii şi că li se cuvine tot respectul, o poate afla cineva uşor şi din pilda lui Ham : «Căci erau, zice, fiii lui Noe care au ieşit din corabie, Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham a fost tatăl lui Canaan. Aceştia trei erau feciorii lui Noe. Din ei s-au răspîndit pe tot pămîntul. Şi a început Noe a fi om lucrător de pămînt şi a sădit vie. Şi a băut din vin şi s-a îmbătat şi s-a dezgolit în casa lui. Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea tatălui său şi ieşind a spus fraţilor săi de afară. Şi luînd Sem şi Iafet o haină, au pus-o pe amîndoi umerii lor şi s-au dus cu dosul înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor căutau înapoi, şi n-au văzut goliciunea tatălui. Şi s-a trezit Noe de vin şi a cunoscut cîte i-a făcut fiul lui mai tînăr şi a zis: Blestemat să fie Canaan şi să fie slugă fraţilor lui. Şi a mai zis : Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Sem şi-i va fi Canaan slugă lui» (Fac. 9, 18—25).

   Noe sădind vie, s-a odihnit de oboselile lui şi s-a îmbătat, con­trar obiceiului. Şi alunecînd in greşeala necugetată a iubirii de vin, s-a dezgolit fără voie în casă, nevăzut de mulţime. Iar Ham, nestăpîn pe judecată, şi-a făcut din necuviinţa privirii nerespectuoase pricină de rîs şi nu numai că nu l-a acoperit şi nu l-a apărat pe cel ce l-a născut, biruit de beţie şi căzut în greşelile provenite din aceasta, ci uitînd de acestea şi de cinstea faţă de cel ce l-a născut, se grăbeşte să dea prilej şi altora să vadă pe bătrîn în starea aceasta, îndemnînd şi pe fraţi la rîs. Dar aceştia au rămas deasupra răului îndemn al aceluia, ci au dezaprobat purtarea aceluia, şi ascunzînd ochilor priveliştea necuvenită, au mers spre el cu dosul înainte. Căci au socotit că este o datorie pioasă să respecte coapsele părintelui prin care au fost născuţi. Iar cînd tatăl şi-a venit la cunoştinţa lucrului, a blestemat îndată pe cel ce s-a abătut de la ceea ce se cuvine şi a călcat în mod nelegiuit respectul faţă de el şi i-a impus cu drep­tate jugul de slujitor, numindu-l Canaan, pentru acei Canaanei ce vor fi din el, care vor avea să se împărtăşească de osînda lui. Căci s-a întins pedeapsa la tot neamul. Dar a binecuvîntat pe cei ce l-au cinstit.

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 3




Despre Noe şi corabie


   1. Noe a fost bărbat bun, iubitor, sincer al celei mai înalte evla­vii, nepunînd nimic mai presus de slava acestora. Şi fiindcă strălucea în acestea şi era cunoscut şi foarte slăvit şi vestit şi încununat cu laude, era pe drept cuvînt admirat. De aceea spre el se va îndrepta cuvîntul nostru, căci cred că nu puţin le va ajuta cititorilor înfăţi­şarea celor întîmplate cu el prin iconomie ca chip şi pildă a mînutirii prin Hristos. Vom istorisi deci toate cele privitoare la el, subţiind grosimea istoriei şi transpunînd într-o înţelegere duhovnicească cele ce s-au săvîrşit pe plan văzut.

   Enos a fost supranumit de cei de atunci dumnezeu. L-au supra­numit aşa, fiindcă s-au minunat de mărimea dreptăţii lui, socotind că se cuvine această numire virtuţii bărbatului. Iar din Enos, sau din cel supranumit dumnezeu, s-au născut alţii, după care şi Lameh, tatăl lui Noe, care se arată îndată la naşterea copilului prooroc, ca şi Zaharia la naşterea fericitului Botezător. Lameh a dat fiului său numele Noe, care înseamnă odihnă, dacă se traduce cuvîntul în limba noastră (greacă). Redînd oarecum pricina pentru care Lameh a dat fiului său acest nume, zice : «Acesta ne va odihni pe noi de lucrurile noastre şi de pămîntul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu» (Fac. 5, 29). Deci cu astfel de strălucite şi optimiste nădejdi a fost întîmpinată de cei de odinioară naşterea lui Noe. El a fost al zecelea la rînd între cei proveniţi din Adam prin Set, trecînd pînă la el trebuinţa tuturor de-a supranumi dumnezei pe cei născut din Enos supranumit cel dintîi dumnezeu.

   «Iar Noe era, zice, de cinci sute de ani şi a născut lui trei fii, pe Sem, Ham şi Iafet» (Fac. 5, 32). Sem s-ar putea traduce din limba Evreilor, în greacă prin desăvîrşire, sau răsad, Ham prin căldură, iar Iafet prin lăţire. Apoi scrie Sfînta Scriptură : «Şi a fost cînd au în­ceput oamenii a se înmulţi pe pămînt şi s-au născut lor fete. Iar văzînd fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că sînt frumoase, şi-au luat lor femei din toate din care şi-au ales. Şi a zis Domnul Dum­nezeu : Nu va rămînea Duhul Meu în oamenii aceştia in veac, pentru că sînt trupuri. Şi vor fi zilele lor o sută douăzeci de ani. Şi erau uriaşi pe pămînt în zilele acelea» (Fac. 6, 1—4). Şi după aceea: «Cînd intrau fiii lui Dumnezeu la fiicele oamenilor şi le năşteau lor, aceia erau uriaşii, cei din veac numiţi oameni» (Ibid.).

   Căci deoarece neamul omenesc a ajuns să se înmulţească foarte mult, fiii lui Dumnezeu, căzînd în pofta cea mai nebunească, şi-au luat, zice, «femei din toate pe care le-au ales». Şi ştim unele exemple cu care s-a întîmplat aceasta. Unii au înţeles textul aşa : «Iar văzînd îngerii lui Dumnezeu fiicele oamenilor». Însă e vorba de oamenii ce se întorc la patimile iubirii trupeşti şi se aprind de pofta ei urîtă prin îngerii căzuţi, care nu şi-au păzit starea de la început, precum s-a scris (Ioan 8, 44). Căci eu aş spune şi aş susţine că acelora le convine toată patima oamenilor. Iar abaterea de la dreapta judecată a credinţei este, mi se pare, una din cele mai mari nebunii.

   Scopul nostru este să căutăm adevărul în fiecare din cele scrise, nu să înţelegem bolile turmei demonilor. Aceasta pentru că cel mai adesea vedem poftele urmînd mişcărilor din noi. Căci sau iubim patimile trupului, sau obişnuim să ne ocupăm cel mai mult de cele prin care se împlinesc cele ale trupului. Dar plăcerile nu ne duc în afara legilor naturale, potrivit cu ceea ce mi se pare mie însumi bun şi adevărat. De pildă, mîncarea şi băutura şi unirea naturală cu femeile, sînt fapte şi patimi ale trupului. Iar pofta bogăţiei şi a slavei, slujesc plăcerilor trupului şi aproape toate patimile din lume vin prin acestea, după spusa înţeleptului ucenic: «Tot ce e în lume este pofta trupului şi pofta ochilor, şi trufia vieţii» (II Ioan 2, 16). Amarele și cumplitele pofte ale acestora ne vînează cu uşurinţă ca să ne oțărîm să cugetăm şi să lucrăm cele ale trupului. Nici o raţiune nu ne îndeamnă sa iubim cele din afara trupului şi contrare firii. Apoi n-ar fi vecin cu nebunia a spune că duhurile cele aflate în afara trupului şi mai presus de el, se îndrăgesc de cele trupeşti ?[1]. Căci ce mişcare naturală au spre aceasta, sau ce lege Si excită ca pe noi la trebuinţa de-a înseta prin aceste patimi sau prin altele ? Dar prin aceasta nu eliberăm mulţimea demonilor de vina pentru acestea. Căci nelegiuiţi şi spurcaţi şi înclinaţi spre toate cele urîte. Şi bolesc alţii şi de plăcerile contrare firii[2].

   Deci cînd zice dumnezeiasca Scriptură că s-au împreunat cu femei, ar acestea au născut pe aşa numiţii uriaşi (giganţi), adică monştri uriaşi, dar în acelaşi timp oameni raţionali, ce trebuie să înţelegem prin aceasta ? Desigur n-ar putea proveni omul din împreunarea duhu­rilor cu totul străine de trup, cu femeia. Dar unii construiesc mituri deşarte şi falsifică realitatea, îmbrăcînd imposibilul în raţionamente profetice. Ei spun că demonii răi au intrat în bărbaţi şi au lucrat prin sămînţa lor în pricinuirea de naşteri.

duminică, 12 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 2




Despre Cain şi Abel


   1. Firea omului a fost supusă deci, precum am spus, în Adam ca în începutul neamului nostru, morţii şi păcatului. Şi n-am fost răscumpăraţi decît numai prin Hristos. Căci cum a scris ucenicul Lui: «Nu este alt nume sub cer dat între oameni, întru care trebuie să ne mîntuim» (Fapte 4, 12). Aşadar trebuia ca Cel prin care toate au fost aduse la existenţă, să se facă Reînnoitorul celor stricate (corupte) şi să înlăture învîrtoşarea ivită din păcat, să facă să în­ceteze durerea şi să dăruiască iarăşi cu îmbelşugare buna existenţă celor făcuţi prin El. Socotesc că a fost o strălucită faptă a puterii dumnezeieşti şi a stăpînirii Lui atît să aducă la existenţă cele ce sînt din cele ce nu sint, cît şi să cheme cele ce s-au abătut de la ceea ce e bun şi sănătos, iarăşi la existenta cea bună. S-a arătat în Adam chipul acestora. Dar poate vedea cineva acest chip nu mai puţin înscris şi în cei ce au provenit din el. Căci în Hristos Dumne­zeu şi Tatăl readună (recapitulează) cele din ceruri şi cele de pe pămînt[1]. Şi ceea ce a alunecat spre ceea ce nu se cuvenea, e readus prin El la ceea ce era la început, întrucît prin El singur cele ce s-au introdus după aceea, au fost duse la nimic şi cele de pe pămînt au fost refăcute spre înnoirea zidirii. Căci în El se face zidirea nouă. Şi cuvîntul e adevărat.

   Dar priveşte şi în Abel şi Cain taina lui Hristos, prin care ne-am şi mîntuit. Căci s-a scris în Facere : «Iar Adam a cunoscut pe Eva, soția lui, şi aceasta zămislind a născut pe Cain. Şi a zis : Dobîndit-am om de Ia Dumnezeu. Şi a adăugat a naşte pe fratele lui, pe Abel. Şi a fost Abel păstor de oi. Iar Cain era lucrător de pămînt. Şi a fost după unele zile, a adus Cain din rodurile pămintului jertfă Domnului. Şi Abel a adus şi el din întîi născute ale oilor lui şi din grăsimea lor. Şi a căutat Dumnezeu spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre jertfele lui nu s-a uitat. Şi s-a întristat Cain foarte şi s-a mihnit fața lui. Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Cain : Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a mîhnit fața ta ? Cînd faci bine, oare nu-ți este fața senină ? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te tîrască, dar tu biruieşte-l» (Fac. 4, 1—7). Şi după puţin : «Şi a zis Cain către Abel, fratele său : Să ieşim la clmp. Şi a fost cînd erau ei la cîmp, s-a aruncat Cain asupra fratelui său Abel şi l-a omorît. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău ? Iar el a zis: Nu ştiu. Oare sint eu păzitorul fratelui meu ? Şi a zis Dumnezeu: Ce-ai făcut ? Glasul singelui strigă din pămînt către Mine. Şi acum eşti blestemat de pămîntul, care şi-a deschis gura lui ca să primească sîngele fratelui tău din mina ta. Clnd vei lucra pămîntul, acesta nu-şi va mai da roadele lui. Zbuciu­mat şi fugar vei fi pe pămînt. Şi a zis Cain către Domnul; Pedeapsa mea este mai mare decît aş putea-o purta. Şi de mă izgoneşti din pămîntul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta. Şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pămînt. Şi tot cel ce mă va afla, mă va omorî. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu : Nu va fi aşa. Ci tot cel ce va omorî pe Cain, de şapte ori se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain ca să nu-l omoare nici unul care îl va afla pe el. Şi a ieşit Cain ele la faţa lui Dumnezeu» (Fac. 4, 8—16).

    2. Aşadar, Cain şi Abel s-au născut amîndoi din Adam. Şi erau ca două ramuri proaspete şi înfloritoare, odrăslite din prima rădăcină la început. Şi în ei s-a arătat rodnicia firii omeneşti şi s-a manifestat la început puterea ei de creştere şi înmulţire. Căci era în vigoare. Iar Cain a premers prin naştere în timp. După el a urmat Abel. Şi pînă ce au fost crudişori şi tineri, erau hrăniţi ca nişte pui, de cei ce i-au născut. Iar cînd au ajuns la pubertate şi apoi s-au făcut bărbaţi, s-au îndreptat spre munci diferite. Cain atras, gîndesc, de pămîntul înverzit şi bun de lucrat şi văzîndu-l împodobit cu pomi şi cu roduri plăcute, a socotit că trebuie să-şi îndulcească privirea cu frumuseţile celor văzute şi s-a gîndit fie la cele ale naturii ce dau din ea forme vred­nice de iubit prin sudoarea muncii ostenitoare, fie la cele ce se înfă­ţişează vederii cu uşurinţă în haina lor neasemănat de luminoasă. Şi-a ales astfel o viaţă legată de ogoare şi folosindu-se de toată vigoarea, voia să meargă pînă la capăt în urmărirea acestui scop. Poate îi dădea şi natura putinţa să se dedice ei, dar şi legea dumnezeiască şi ne­grăită îi întipărise în minte cunoştinţa celor pe care le-a ales. Dar şi Cain punea în acestea străduinţă şi osteneală.

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise







   «Cercetaţi Scripturile», a spus Hristos poporului iudeu (Ioan 5, 39), aratînd foarte limpede că nu poate ajunge cineva la viaţa veş­nică, de nu va scormoni ca pe o comoară litera legii căutînd în ea mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos, «în care sînt ascunse toate como­rile înţelepciunii şi ale cunoştinţei», după cuvîntul fericitului Pavel (Col. 2, 3). Despre această atît de preacinstită şi minunată înţelep­ciune şi cunoştinţă a spus undeva şi Solomon : «De o vei căuta pe ea ca argintul şi o vei cerceta ca pe nişte comori, vei înţelege frica de Domnul şi vei afla cunoştinţa lui Dumnezeu» (Prov. 2, 4—5).

   Şi nici un lucru nu va fi de o trebuinţă egală pentru cei ce laudă viaţa fără prihană şi se hotărăsc să dobîndească cele ce sînt cele mai bune şi mai înalte ca toate, şi să-şi umple mintea cu lumina dumnezeiască, ca acela de-a se adînci în cuvinte de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face Sfînta Scriptură ca pe un sfeşnic, după Psalmistul care strigă, zicînd : «Sfeşnic picioarelor mele este legea Ta» (Ps. 118. 105).

   Drept aceea, deoarece iubirea cercetării tainei lui Hristos, este în chip clar şi vădit pricină a vieţii veşnice şi a toată bucuria sufle­tească, să ne silim, adăugind sudoarea folositoare înaintea altora, nouă înşine, să adăugăm cele prin care ni se dă de înţeles[1] taina lui Hristos, şi să explicăm fiecare din înţelesurile lor, cu cele ce vor fi spuse de noi, avînd în ele înţelesurile subţiri şi uneori ceva din ceea ce se descoperă mai adevărat în contemplaţii, ca să le fie celor mai învăţaţi bun prilej şi ca nişte trepte care să-i urce spre cunoş­tinţa mai bună, sau cea mai presus de toate.

   Vom expune deci cu folos, mai întîi cele săvîrşite în chip istoric ; apoi lămurindu-le cum se cuvine, le vom arăta istorisirile ca chip şi umbră, şi arătînd vom face clar înţelesul lor. Şi aşa cuvîntul ne va ridica la taina lui Hristos, avîndu-L pe El ca sfîrşit, pentru că este adevărat că «Hristos este sfîrşitul legii şi ai proorocilor» (Rom. 10, 4).

   Iar dacă s-ar întîmpla ca unii să ajungă şi la abateri de la cele cuvenite, aceasta se datoreşte înţelegerii slabe şi neclare a cititorilor.

   Dar e de ştiut că alcătuind cele 17 cărţi despre «închinarea în duh şi adevăr» şi adunînd în ele o mulţime de texte, am rezervat din iconomie, pe seama scrierii de faţă capitolele din ea, lăsîndu-le necercetate, deşi uneori s-a înlîmplat să pomenim unele din cuprinsul lor, siliţi de trebuinţa cuvintului. Vom începe deci cu cele ce sînt mai fine şi mai alese în Facere. Astfel, parcurgînd cele cinci cărţi ale lui Moise, vom cerceta pe lingă ele şi cele din celelalte Scripturi, folosi­toare scopului ce ni l-am propus.



Despre Adam



   1. Cu adevărat învăţatul în ale legii şi preasfîntul Pavel, înţelegînd taina mîntuirii prin Hristos, spune că în El s-a făcut recapitularea celor din cer şi celor de pe pămînt, prin bunăvoirea şi voia lui Dum­nezeu şi Tatăl (Efes. 1, 10), înţelegînd prin recapitulare, îndreptarea din nou şi readucerea tuturor celor corupte la starea în care erau de la început[2]. Căci şi-a amintit, după cuviinţă, de cuvîntul lui Dumnezeu, grăit prin prooroci: «Nu vă aduceţi aminte cele dinţii, şi nu cugetaţi la cele vechi. Iată eu iac noi cele ce răsar acum, şi le veţi cunoaşte pe ele» (Isaia 43, 18—19). Drept aceea şi el ca unul ce era hrănit cu cuvintele dumnezeieşti, a arătat cele spuse nouă în acestea, împlinite în Hristos, zicînd : «Drept aceea, de e cineva in Hristos făptură nouă, cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi» (II Cor. 5, 17 și Apoc. 21, 5). Căci ne-am realcătuit în Hristos şi ne-am făcut făptură nouă. Şi în El şi numai în El ne-am îmbogăţit cu un nume nou. Căci am fost numiţi ai lui Hristos.

   De fapt acelaşi dumnezeiesc Pavel zice iarăşi despre noi : «Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus, şi-au răstignit trupul împreună cu pati­mile şi cu poftele» (Gal. 5, 4). Căci viaţa celor în Hristos e sfîntă, pentru că e mai presus de patimi şi de necurăţia pămîntească .

   Iar că avea să ne vină nouă numele cel nou dat nouă în Hristos, e vădit din faptul că Dumnezeu însuşi a strigat prin glasul sfinţilor : «Celor ce-Mi slujesc Mie li se va da nume nou, care va fi binecu­vântat pe pămînt» (Apoc. 3, 12). Căci vor lăuda pe Dumnezeu Cel adevărat. Deci deoarece cel ce a ales să cugete cele drepte şi cu­venite nu se va îndoi că toate s-au făcut noi în Hristos, să consi­derăm îndreptarea spre bine ca o depărtare de la tot ce e vechi, de la tot ce nu e tare şi întreg, de la ceea ce e corupt şi de la ceea ce s-a depărtat fără judecată de la ceea ce era la început. Cel ce va şti că în aceasta stă scopul cuvîntului nostru, nu va greşi.

Sf.Ioan Maximovici - Discuție despre Judecata de Apoi










Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

          Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice- alegorice - destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia.
În realitate, vor avea importanţă hotărâtoare forţele care pregătesc venirea lui Antihrist. Antihrist va fi un om, iar nu diavolul întrupat. Cuvântul „anti” înseamnă „vechi” sau „în loc de” sau „împotrivă”. Acel om doreşte să fie în locul lui Hristos, să ocupe locul Său şi să aibă ceea ce ar trebui să aibă Hristos. El doreşte să aibă aceeaşi putere de fascinaţie şi aceeaşi stăpânire asupra întregii lumi.

El va primi acea putere înainte de pieirea sa şi a întregii lumi. El îl va avea ca ajutor pe un mag(magii din vechime,vechii alchimiști ce erau în căutarea pietrei filozofale și a elixirului vieții veșnice, s-au transformat în oamenii de știință actuali care cu ajutorul minunilor mincinoase ale științei amăgesc oamenii cu fericirea vieții pământești) care prin puterea falselor minuni îi va împlini voia şi-i va ucide pe cei ce nu recunosc stăpânirea lui Antihrist. Înainte de moartea lui Antihrist vor apărea doi drepţi, care îl vor da în vileag. Magul îi va omorî şi timp de trei zile trupurile lor vor rămâne neîngropate. Aceasta va fi cea mai mare jubilare a lui Antihrist şi a tuturor slujitorilor lui. Dar, deodată, acei drepţi vor învia şi toată oştirea lui Antihrist va fi în mare tulburare şi se va îngrozi, iar Antihrist va cădea deodată mort, omorât de puterea Duhului.

miercuri, 8 aprilie 2015

Tâlcuirea Epistolei I Tesaloniceni a Sf.Apostol Pavel - 2, 14-16 ; 3, 13-18 și 5, 1-3 - de către Sf.Teofilact al Bulgariei ,ediția 1846 - Fragment




   ■  Epistola Întâia Către Tesalonicheni   

Cap.II
 
       14.Că voi fraţilor, v’aţi făcut următori bisericilor lui Dumnezeu celor ce sânt în ludeea, în Christos Iisus. “

  Voi Tesalonichenii, dice, aţi urmat bisericilor celor din Iudeea ale hristianilor, celor ce din Evrei au crezut, că pentru aceasta a adaus Pavel zicerea: în Christos, pentruca să nu socoţiască cineva că a numit biserică pe sinagogurile necredincioşilor E­vrei, ci că a numit bisericile credincioşilor hristiani.

       Că aceleaşi aţi pătimit şi voi de însuşi cei de o se­minţie cu voi,precum și aceia au pătimit de Iudei.

       Mare este mângâerea ce o face aicea Pavel către Tesalonicheni; pentrucâ dacă Evreii cei ce erau în Ierusalim, zice, măcar că erau râvnitori ai părinteştei legei lor, însă după ce o dată au crezut în Christos au suferit atâtea patimi si ispite dela în­suşi Iudeii din însuşi neamul lor, cu cât mai vârtos voi hristianii cei ce sânteţi în Tesalonic, sânteţi datori a suferi pentru credinţa lui Christos ori câte patimi şi primejdii vor urma? Însă nu este puţină dovadă, căci propoveduirea Evangheliei este adevărată şi încredinţată, însăşi aceasta,a pătimi Evreii cei credincîoşi atâtea ispite pentru însăşi p-ropoveduirea aceasta, pe care ei mai înainte o goniau.
                                                                                                            
       15. Dela cei ce au omorît şi pre Domnul Iisus.

  Şi ce mirare este, zice, dacă necredincioşii Evrei au făcut răutăţi hristianilor celor din Evrei de o seminţie cu dânşii, când şi pe însuşi Domnul Iisus Christos l’au omorît. Şi vezi, iubitule, câtă mare mângâere este a se împărtăşi cineva întru pătimiri cu Christos? Pentru aceasta şi Pavel, totdeuna întru toate ispitele şi necazurile, acest cuvânt obicinueşte a’l zice: adecă cum  că cei ce suferă ispite, se fac compărtaşi ai pătimirei Domnului:«De a cunoaşte, zice, împărtăşirea pătimirilor lui, împreuna închipuindu-mă cu moartea lui» (Filip, III,10). Şi iarăşi: «Deci acum să eşim către dînsul afară de tabără, ocara lui purtându-o» (Evrei III, 12).

 Şi pre prorocii lor.

  Nu numai pre Domnul au omorît Iudeii, zice, ci şi pre în­şişi prorocii lor. Dar ar zice cineva că Iudeii au omorît pre Domnul pentru că nu l’au cunoscut că era Dumnezeu; dar ce? Nici pre prorocii lor i-au cunoscut? ale cărora cărţi şi le au şi  le cetesc?

       Cu adevărat îi cunoşteau. Cum dar i-au omorît? Pen­tru împetrirea inimilor lor şi înrăutăţirea. Drept aceea arătat este că Iudeii nu fac rău numai pentrucă ar avea râvnă lăudată spre apărarea adevărului, ci mai ales pentrucă turbează, spre perderea adevărului.
                                                        
 Şi pre noi: ne-au gonit.
                                                            
    Nu numai pre Domnul, zice, și pre proroci au omorât Iudeii,ci şi pre noi pre Apostolii Domnului și pre învăţătorii voştrii, ne-au gonit. Deci pentru aceasta şi voi ucenicii noştri, se cu­vine să căutaţi totdeuna la pilda noastră a învăţătorilor voştri, şi aşa să suferiţi cu bărbăţie ispitele; căci dacă pre noi ne-au gonit şi atâtea rele ne-au făcut, negreşit urmează a vă goni şi rău a face şi vouă, precum a zis-Domnul: «Dacă pre mine m’au gonit, şi pre voi vă vor goni» (Ioan XV, 20).

 Şi lui Dumnezeu neplăcând.

 Iudeii, zice, nu plac lui Durnnezeu, căci cum ar plăcea lui Dumnezeu şi Părintelui, cei ce au omorît pre Fiul său împre­ună şi pre prorocii lui, şi care ne gonesc şi rău ne fac şi nouă, Apostolilor lui?

 16. Căci şi tuturor oamenilor sânt împrotivă, oprindu-ne pre noi a grăi neamurilor, ca să se mântuiască.

 De vreme ce trebuinţă este, zice, să propoveduim la toate neamurile, în toată lumea, mântuitoarea propoveduire a Evan­gheliei, iar Iudeii împedecă propoveduirea aceasta, deci arătat este că ei sânt vrăşmaşi ai tuturor oamenilor, şi ai lumei toate, şi pismuitori desăvârşit; fiindcă pismuire desăvârşit şi fără asemânare este cu adevărat a opri cineva mântuirea cea de obşte a oamenilor.

     Spre a se deplini totdeuna păcatelor.

Toate acestea, zice, le-au făcut Iudeii, şi mai înainte prorocilor, şi al doilea lui Christos, şi al treilea nouă, Apostolilor lui Christos, pentrucă să se arate pre sineşi că sânt şi păcătuesc desăvârşit, şi fără mărginire, şi că au ajuns la măsura cea mai desăvârşit şi mai de margine a răutăţei, care a mai creşte înainte este cu neputinţă; pentru aceasta şi Domnul a zis lor: «Şi voi aţi plinit măsura părinţilor voştri» (Mat. XXIII 32)1).