Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 10

Despre patriarhul Iacob



    1. E un adevăr că «toţi cei ce voiesc să vieţuiască cucernic în Hristos, vor fi prigoniţi» (II Tim. 3, 12). Căci fiii nelegiuirii îi vor călca asemenea unor fiare, socotind strălucirea celor ce obişnuiesc să vieţuiască drept ca o insultă adusă purtărilor lor urîte. Fiindcă cele rele se dau totdeauna pe faţă prin punerea alături cu cele bune. Şi cele vrednice de laudă fac vădită urîciunea celor josnice. Ce urmează deci de aci ?' Săgeţile invidiei şi focul pismei ce se aprinde în cei biruiţi de ea, sînt ca un izvor de ură şi ca un prilej de duş­mănie împotriva celor ce s-au hotărît să vieţuiască cum se cuvine. Dar aceştia chiar dacă sînt războiţi şi necăjiţi de aceia, nu cad cu totul în puterea celor ce-i războiesc. Căci Întîistăpînitorul sfinţilor nu va trece cu vederea nici de cum pe cei ce se primejduiesc pentru El. Ci mai degrabă îi va scoate şi încă foarte uşor din mîna acelora şi-i va arăta şi mai strălucitori, prilejuindu-le sudoarea ca un prilej de întărire în răbdare. Va consimţi cu acest cuvînt şi dumnezeiescul Pavel, scriind aşa: «Credincios este Dumnezeu, Care nu vă va lăsa pe voi să fiți încercaţi peste puterea voastră, ci odată cu încercarea va aduce şi sfîrşitul ei, ca să puteţi să o răbdaţi» (I Cor. 10, 13). Dar şi cei ce s-au obişnuit cu luptele şi au suportat nu fără vitejie oste­nelile din prigoniri, strigă în cartea Psalmilor : «Încercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit precum se lămureşte argintul. Prinsu-ne-ai pe noi in cursă, pus-ai necazuri pe spatele nostru. Ridi- ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Trecut-am prin foc şi apă şi ne-ai scos pe noi la odihnă» (Ps. 65, 10—12).

   Auzi cum nu ocolesc să suporte cele prin care au fost încercaţi, ci se bucură mai vîrtos primindu-le ca bune şi făcîndu-se cunoscuţi ca ceea ce sînt prin încercarea însăşi, se dovedesc prin pătimiri ca iubitori la culme ai lui Dumnezeu ? Căci au spus că au trecut prin foc. Socotesc că precum cele mai aromate ca tămîia cea bună, îşi dovedeşte mireasma prin unirea cu focul, fiindcă atunci îşi arată buna mireasmă aflată în ea, la fel şi sufletul cuvios îşi face mai vădită arătarea virtuţii de multe feluri aflată în el cînd e probat într-un fel oarecare în foc, prin încercările şi ostenelile ce le suportă. De aceea dumnezeiescul David cîntă şi spune despre orice sfînt: «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei» (Ps. 33. 7). Dar însuşi Cel ce dăruieşte ajutorul zice limpede: «Fiindcă a nădăjduit întru Mine, îl voi iz­băvi pe el. Striga-va către Mine şi-L voi auzi pe el. Cu el sînt în necaz, îl voi scăpa pe el şi-l voi slăvi pe el. Cu lungime de zile il voi umple pe el şi-i voi arăta lui mîntuirea Mea» (Ps. 90, 14—16). Care e deci «mîntuirea lui Dumnezeu şi Tatăl ?». Dumnezeu Cuvîntul Cel din El, Cel ce S-a făcut în mod iconomic pentru noi ca noi şi în chip de rob. Aşa L-a numit pe El Tatăl şi prin Isaia, zicînd : «Şi vor vedea popoarele dreptatea Mea, şi împăraţii slava Mea. Iar mîntuirea Mea va arde ca o făclie» (Isaia 62, 2). Căci Fiul S-a făcut nouă dreptate şi slavă şi mîntuire de la Dumnezeu şi Tatăl. Căci ne-am îndreptat în El şi am fost înălţaţi la slava de fii. Şi cum ar mai exista sau de unde ar mai putea veni vreo îndoială că am fost şi mîntuiţi, scăpînd de lanţurile morţii şi ridicîndu-ne la nestricăciune ?. Căci ne-a strălucit Fiul ca o făclie în întuneric şi în noapte, aducînd în sufletele celor ce cred lumina dumnezeiască. De aceea a şi spus : «Eu sînt lumina lumii» (Ioan 8, 12).

   Ba, cum a spus Mîntuitorul: «Fericiţi vor fi cei prigoniţi pentru dreptate», fiindcă vor avea ca răsplată în ceruri pe Dumnezeul şi Mîntuitorul tuturor, care le este şi acum ajutor , şi vor vedea atunci şi taina lui Hristos. Aceasta o poate (vedea) afla cineva şi din cele ce s-au întîmplat cu fericitul Iacob. De aceea socotesc că se cu­vine să înfăţişăm cele scrise despre ele spre cunoaşterea mai exactă a cititorilor. Iată-le acestea : «Şi purta pismă Esau lui Iacob pentru binecuvîntarea cu care l-a binecuvîntat pe el tatăl lui. Şi şi-a zis Esau în cugetul său : Să se apropie zilele de jelire a tatălui meu, ca să-l omor pe Iacob, fratele meu. Şi s-au vestit Rebecăi cuvintele lui Esau, fiul cel mai mare. Şi trimiţînd a chemat pe Iacob, fiul ei mai tînăr şi i-a zis lui: Iată Esau, fratele tău, te ameninţă să te omoare. Deci, fiule, ascultă cuvîntul meu. Scoală-te şi fugi in Mesopoiamia, la fratele meu Laban, in Haran. Şi locuieşte cu el un număr de zile, pînă ce se va întoarce mînia şi urgia fratelui tău şi va uita cele ce i-ai făcut lui. Apoi voi trimite ca să te chem de acolo, ca nu cumva să mă lipsesc de voi amîndoi intr-o zi» (Fac. 27, 41—45).

   Apoi avînd un motiv bine întemeiat pentru plecarea feciorului, venind la Isaac i-a spus : «Mi-am urît viaţa pentru fetele fiilor lui Het. De-şi va lua Iacob femeie din fetele pămintului acesta, la ce să mai trăiesc ?» (Fac. 27, 46). Dar fericitul Iacob să nu plece fără voia Tatălui şi prin aceasta să se facă pricină de supărare şi mînie bătrînului, femeia îl convinge cu dibăcie pe bătrîn să-i îngăduie călătoria. Astfel chemînd Isaac pe Iacob, l-a binecuvîntat şi i-a poruncit zicîndu-i: «Să nu-ţi iei femeie din fiicele Canaaneilor. Sculîndu-te, pleacă in Mesopotamia, în casa lui Batuel, tatăl mamei tale şi ia-ţi ţie femeie de acolo, din fetele lui Laban, fratele mamei tale. Iar Dumnezeul meu să te binecuvinteze şi să te crească şi să te în­mulţească şi să fii în adunări de neamuri. Şi să-ţi dea ţie binecuvîn­tarea lui Avraam, tatăl meu, ţie şi seminţiei tale după tine, ca să moşteneşti pămîntul în care locuieşti tu acum, pe care Dumnezeu l-a dat lui Avraam» (Fac. 28, 1—4).

  2. După cît ţine de scris şi de istorie, nu puţin trebuie să ne mi­nunăm de Rebeca şi de fericitul Iacob. Aceea se roagă bărbatului ca celui ce-i era căpetenie pentru fiul ei. Iar acesta îşi face din legea firii îndată normă şi porunceşte fiului să renunţe la o căsătorie nedo­rită de mama lui, lăudîndu-l într-un oarecare fel pe cel născut şi crescut de el în chip binecredincios că vrea să meargă pe urmele virtuţii părinteşti. De fapt totdeauna vom afla pe dumnezeiescul Iacob, ascultînd de sfaturile celor ce l-au născut, făcînd din aceasta o dovadă clară şi neîndoielnică a binecredincioşiei faţă de Dumnezeu.

   Iar cît ţine de înţelesul cuprins în acestea, socotesc că trebuie să ne gîndim să mergem la cel mai dinlăuntru. Acest înţeles se poate face vădit fără osteneală. Rebeca încă înainte de dure­rile naşterii, cît avea în pîntece perechea celor ce se vor naşte din ea, purta cu greutate lupta între ei şi vedea în ei muşcăturile morţii, întrucît embrionii se ciocneau prin salturile lor nepotolite. Apoi ce voia să afle întrebînd pe Dumnezeu şi zicînd: «Daca va fi să fie mie aşa, pentru ce mi-e aceasta ? Şi ce răspunde Dumnezeu la aces­tea ? Două popoare se vor despărţi din pîntecele tău şi popor pe popor va întrece şi cel mai mare va sluji celui mai mic» (Fac. 25, 22—23). Deci să primim pe Esau şi pe Iacob ca tipuri a două po­poare, al celui din Israil şi al celui prin credinţă. «Dar Esau, zice, era supărat pe Iacob»că l-a lipsit de drepturile întîiului născut, pe care el i le-a vîndut, lăsînd altuia cinstea lui, şi pe lîngă aceea aducînd al doilea vînatul său, a pierdut şi binecuvîntarea. De aceea cocea gînduri sălbatice şi cugeta, din pricina pismei, la uciderea fratelui.

   Aşa era supărat şi mîniat Israil cel întîi născut pe cei veniţi la credinţă după el, adică pe poporul cel nou. Aceasta pentru că a pri­mit de la Dumnezeu treapta întîia şi s-a ridicat în starea întîiului născut, sau s-a umplut de binecuvîntarea de sus ,îmbogăţindu-se cu harul în Hristos prin Duhul.

   Dar Rebeca l-a convins pe Iacob ca să fugă de fratele lui, plecînd de acasă, şi să meargă la Laban, om închinător la idoli. L-a îndemnat şi însuşi dumnezeiescul Isaac, tatăl lui Iacob, pe acesta să renunţe la căsătoria cu fată din Canaan, ci să dorească mai degrabă să-şi ia soţie din fiicele lui Laban. Adică Biserica, al cărei chip este Rebeca, l-a îndemnat cu înţelepciune pe noul popor primejduit şi prigonit să fugă de mînia ucigaşilor; o încuviinţează aceasta şi Însuşi Mirele Rebecăi, adică Hristos, îndemnîndu-l să ocolească familiaritatea duhovnicească cu cei ce ardeau de mînia necredinţei şi se gîndeau în chip sălbatic la ucideri. Iar semnul familiarităţii e căsătoria. Îl în­deamnă să-şi aleagă în locul lor mai degrabă pe cele din casa lui Laban, adică din neamuri. De fapt vedem pe sfinţii Apostoli, care s-au făcut pîrga noilor popoare în credinţă, grăbindu-se să împli­nească cele poruncite lui Iacob. Căci s-au despărţit de turma Iudeilor, ca una ce plănuia uciderea lor. Schimbînd ţări şi cetăţi se grăbeau cu înţelepciune să scape de mînia prigonitorilor. Căci îşi aminteau de Hristos care le-a poruncit şi le-a spus : «Cînd vă vor izgoni din cetatea aceasta, fugiţi în alta» (Matei 10, 23). Dar grăiau şi celor din sămînţa lui Israil, care se hotărau să nu asculte şi să-i defaime fără cruţare: «Era de trebuinţă să vi se grăiască vouă mai întîi cuvîntul lui Dumnezeu. Dar de vreme ce îl respingeţi şi nu vă socotiţi pe voi vrednici de viaţa veşnică, iată ne întoarcem către neamuri. Căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul» (Fapte 13, 46).

   Auzi cum Mirele Bisericii, adică Hristos, a poruncit la ai Săi să meargă la mulţimea Elinilor (păgînilor) şi să nască fii dintre ei şi să se arate părinţi ai popoarelor ? De aceea şi prea înţeleptul Pavel scrie celor ce au crezut dintre neamuri prin el, zicînd : «Chiar dacă aţi avea zeci de mii de învăţători (pedagogi) în Hristos, dar nu mulţi părinţi. Căci eu v-am născut pe voi în Hristos Iisus prin Evanghelie» (I Cor. 4, 15). Dar că a fost de faţă şi Dumnezeu şi a binecuvîntat cu îmbelşugare popoarele venite la credinţă, o arată foarte lămurit şi dumnezeiescul Isaac, încununînd cu binecuvîntările de sus pe Iacob care pleca din casa părintească [1] şi zicînd : «Iar Dumnezeul meu să te binecuvinteze şi să te crească şi să te înmulţească pe tine şi să fii spre adunarea popoarelor. Şi să-ţi dea ţie binecuvîntarea lui Avraam, părintele tău» (Fac. 28, 3—4) [2].

   De fapt s-au înmulţit cei în Hristos, au crescut foarte şi au ajuns o mulţime şi o adunare de neamuri şi s-au făcut împreună moş­tenitori cu sfinţii părinţi. Căci vor şedea la masă împreună cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob în împărăţia cerurilor, după cuvîntul Mîntuitorului (Matei 8, 11). Şi am fost binecuvîntaţi iarăşi de El. Căci a zis despre noi : «Părinte Sfinte, păzeşte-i pe ei în adevărul Tău» (Ioan 17, 11).

   Iar dacă se înţelege Rebeca şi ca mama lui Esau, nu se vatămă întru nimic ceea ce se cuvine să se înţeleagă. Căci am înţeles pe Esau ca chip al celor din Israil. Iar pe Rebeca am dat-o ca chip al Bisericii. Dar şi cei din Israil s-au făcut fii ai Bisericii prin cre­dinţa în Hristos, nemaitrebuind să fie cotati ca acel popor vechi de odinioară, ci transformaţi intr-un popor nou, unit cu cei din neamuri. «Căci de e cineva în Hristos, e zidire nouă» (II Cor. 5, 17). Căci El a zidit pe cele două popoare într-un om nou, făcînd pace după Scripturi şi împăcîndu-i pe amîndoi într-un singur Duh cu Ta­tăl. Fiindcă «a surpat peretele din mijloc al despărțiturii şi a desfiinţat legea poruncilor cu învăţăturile ei» (Efes. 2, 14—15).

   3. Pregătit deci de drum prin binecuvîntările tatălui, Iacob a por­nit spre ţinta călătoriei ce i se dăduse. Iar cele ce s-au întîmplat după aceea, le vom cunoaşte din Sfintele Scripturi. Ele sînt aşa : «Şi a ieşit Iacob de la fîntina jurămîntului şi a pornit spre Haran. Şi a ajuns la un loc şi a dormit acolo. Căci apusese soarele. Şi a luat din pietrele locului şi a pus la capul lui. Şi a dormit în locul acela şi a avut un vis. Şi iată o scară rezemată pe pămînt, al cărei cap ajungea la cer. Şi îngerii lui Dumnezeu suiau şi coborau pe ea. Iar Domnul se rezema pe ea şi a zis: Eu sînt Dumnezeul tatălui tău Avraam şi Dumnezeul lui Isaac, nu te teme. Pâmîntul pe care dormi ti-l voi da ție şi seminţiei tale. Şi va fi sămînţa ta ca nisipul mării. Şi se va lăți spre mare şi spre miazăzi şi spre miazănoapte şi spre răsărituri. Şi se vor binecuvînta întru tine toate seminţiile pămîntului şi întru sămîntă ta. Şi iată Eu sînt cu tine şi te voi păzi în toată calea ta, pe care vei merge. Şi te voi întoarce pe tine în pămîntul acesta, pentru că nu te voi părăsi pînă ce nu voi face ţie toate cîte le-am grăit ţie. Şi s-a sculat Iacob din somnul lui şi a zis : Domnul este în locul acesta, iar eu nu ştiam. Şi s-a înspăimîntat şi a zis : Cît de înfricoşător este locul acesta. Nu este acesta decît casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului. Şi s-a sculat Iacob dimineaţa şi a luat piatra pe care a pus-o acolo la capul lui. Şi a făcut-o stîlp şi a turnat untdelemn pe vîrful ei şi a chemat numele locului acela «Casa lui Dumnezeu» (Fac. 28, 10—18).

   Noi spunem că numele cetăţii este «Fîntîna jurămîntului». Căci aşa s-a scris despre el. «Şi a fost în ziua aceea, că venind slugile lui Isaac, i-au vestit lui despre fîntîna pe care au săpat-o : n-am aflat apă. Şi l-au numit pe el jurămînt. De aceea au chemat numele cetăţii «Fîntîna jurămîntului» pînă în ziua de astăzi» (Fac. 26, 32—33). Iar [3] dacă ar voi cineva să ştie pentru ce s-a chemat «Fîntîna jurămîntului», i-am spune aceasta : «Acolo au pus jurămînt lui Isaac căpete­niile Geranţilor, Abimelec şi cei împreună cu el».

   Deci a plecat dumnezeiescul Iacob din casa părintească şi din cetatea însăşi şi s-a despărţit de neamul său. De aceea a început să sufere cumplit. Căci a înţeles, cum e firesc, că va fi călător şi străin şi va locui între cei din alte ţări. Ba va fi poate şi sub alţii şi va primi jugul neobişnuit al robiei. Căci uneori trebuie să se supună celor stăpîni şi cei de mare nobleţe. Dar Dumnezeu care «cunoaşte inima şi rărunchii» (Ps. 10, 7) şi nu lasă sufletul celui drept să fie copleşit de aşa de amare ocări, îi vine îndată în ajutor. De aceea a arătat că o mulţime de îngeri umblînd în sus şi în jos va izbăvi cu uşurinţă pe cei predaţi lui Dumnezeu. Aceasta socotesc că s-a arătat prin vis şi altceva nimic. Căci scara se vedea în mod sensibil ridi­cată în sus. Ea era semn al coborîrii şi urcării, măcar că era înfăţi­şată într-un chip îngroşat.

   Dar a auzit şi glasul Aceluia Care zicea şi poruncea îngerilor că El însuşi va fi vîrful binecuvîntării date lui de tatăl lui. «Căci se­minţia ta se va lăţi spre răsărit şi apus, spre miazănoapte şi miazăzi» (Fac. 28, 14). Dar i-a spus că şi el va avea pe Cel ce-l apără şi-l izbăveşte în tot locul.

   Iar trezindu-se, nu puţin s-a minunat dumnezeiescul Iacob. De aceea a şi zis : «Domnul este în locul acesta, iar eu nu ştiam». Dar cum nu s-ar cuveni să ştim ce-a voit să arate prin aceasta ? O foarte redusă idee despre Dumnezeu vom afla la cei vechi. Căci socoteau că Dumnezeu a părăsit tot pămîntul celălalt şi s-a adunat numai în acela în care au fost chemaţi de El cei ce s-au mutat de la casa lor şi au plecat din ţara Chaldeilor. Căci de vreme ce închinătorii la idoli bolind de rătăcirea politeistă, dădeau fiecăruia din demoni o ţară (regiune) proprie şi îi declarau pe demonii închinaţi ca un fel de tirani, iar făcînd aşa, nu socoteau că trebuie cinstiţi toţi pretu­tindeni, fericiţii patriarhi eliberaţi de curînd de obiceiurile închinării la idoli şi de rătăcirea politeistă, socoteau şi ei că Dumnezeu Cel prin fire şi Adevărat, Căruia ajunseseră la convingerea că trebuie să i se închine, nu le e prezent în tot pămîntul şi în tot locul ca să-i ajute, cugetînd lucruri foarte mici despre El.

   Deci fericitul Iacob e învăţat să se îmbogăţească cu credinţa ca rod al călătoriei lui. Căci a aflat că Dumnezeu e în tot locul şi în toată ţara (regiunea) ; că El locuieşte în cer, dar Se îngrijeşte de tot pămîntul şi umple lumea şi toate sînt sub El cu duhurile din cer, cărora Le porunceşte să umble sus şi jos şi-L au pe El drept Cap şi Stapînitor. De aceea s-a minunat zicînd : «Domnul este in locul acesta, iar eu nu ştiam». Iar socotind că piatra a fost pricina acestui vis, a cinstit-o şi pe ea cu cele ce i se cuveneau, ungînd-o cu untdelemn. Şi a numit-o «Casă a lui Dumnezeu» şi «poartă a cerului» şi a făcut piatra, stîlp.

   4. Acestea le-am spus în forma unor povestiri mai îngroşate. Dar trebuie subţiate cele ce ni se par mai înalte în istorisire. Trecînd deci la o contemplaţie duhovnicească a conţinutului, spun deci iarăşi că fugind de mînia Iudeilor ucigaşi, poporul cel nou prin credinţă, în­ţeles în Apostoli ca în pîrga lui, s-a grăbit foarte să scape de ei şi să-i ocolească. Trecînd ca dintr-o cetate în cetate, şi-a căutat ca soţie din cetele neamurilor şi dorea foarte mult să le unească cu sine printr-o comuniune spirituală în Duh, precum se grăbea şi Iacob spre fiicele Iui Laban, fiindcă Iacob se temea de Esau care uneltea în chip săl­batic uciderea lui. Dar poporul cel nou prin credinţă odihnindu-se în Hristos, Care este «piatra aleasă, unghiulară, cinstită» (Isaia 28, 16) — căci aceasta socotesc că înseamnă a dormi pe piatră — au în­văţat că nu vor fi singuri, ci vor avea ca ajutători şi pe îngeri şi însoţitori pe sfinţii îngeri, alergînd în sus şi în jos. Căci a spus Hristos : «Amin, amin zic vouă, de acum veți vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcînd şi coborînd peste Fiul Omului» (Ioan 1, 51).

   Aceasta socotesc că este scara: mişcarea (traversarea) în sus şi în jos a duhurilor sfinte, «trimise spre slujire pentru cei ce vor moşteni împărăţia» (Evr. 1, 14).

   Iar pe scară se rezema Hristos, ajungînd pînă la el duhurile sfinte şi avîndu-L pe El ca Stăpîn, deci nefiind ca ele, ci Dumnezeu şi Domnul. Căci a spus şi David fiecărui om care s-a hotărît să se încreadă în ajutorul Celui Prea înalt: «Că ingeriior Săi va porunci pentru tine, ca să te păzească în toate căile tale. Pe mîini te vor înălţa, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur» (Ps. 90, 11—14).

   De fapt am călcat peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, dîndu-ne Hristos puterea pentru aceasta. Dar cei în Hris­tos s-au făcut vrednici şi de vederea lui Dumnezeu, îndrăznind să creadă că El va fi cu ei şi-i va ajuta şi-i va izbăvi pretutindeni şi-i va face roditori. Căci zice : «Iată Eu cu voi sînt în toate zilele pînă la sfîrşitul veacului» (Matei 28, 20). Şi este oricui vădit că fericiţii ucenici s-au şi îmbogăţit şi s-au făcut părinţi ai unor nenu­mărate neamuri, prin naşterea lor duhovnicească în credinţa cea în­tru Hristos. Pentru că o spune aceasta lămurit Pavel celor ce au cre­zut prin el: «chiar de ați avea zeci de mii de învăţători în Hristos, dar nu aveți mulţi părinţi. Căci în Hristos Iisus eu v-am născut pe voi prin Evanghelie» (I Cor. 4, 15). Aşa s-a făcut seminţia lor nenu­mărată ca nisipul. S-a întins la răsărit şi la apus, la dreapta şi la stînga, adică la miazăzi şi la miazănoapte.

   Dar a fost şi piatra cinstită ca un chip al lui Hristos şi înălţată ca stîlp şi unsă cu untdelemn. Căci Emanuil a fost uns de Dumnezeu şi Tatăl «cu untdelemnul veseliei mai mult decît părtaşii Lui» (Ps. 44, 9). Căci S-a sculat şi din morţi, măcar că a pogorît de bună voie în moarte. Aceasta socotesc că înseamnă înălţarea pietrei ca stîlp. Şi Domnul nostru Iisus Hristos e predicat şi de Sfinţii Apostoli ca uns de Tatăl în Sfîntul Duh şi ca înviat din morţi. Prin Care şi cu Care fie slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh în vecii ve­cilor. Amin.


Iarăşi despre patriarhul Iacob

   1. Cine s-ar putea îndoi că a ne dori după cuvintele dumneze­ieşti şi a înseta cît mai mult să învăţăm din ele ceea ce e de folos e lucrul cel mai bun şi e încununat de Dumnezeu cu cele mai înalte aprobări? Dar conţinutul vrednic de cea mai mare preţuire al aces­tor cuvinte şi care ne duce la sfîrşitul de trebuinţă, ni l-a făcut cu­noscut însuşi Mîntuitorul, zicînd : «Asemenea este împărăţia ceruri­lor cu un om negustor care caută mărgăritare bune. Aflînd el un măr­găritar de mult preţ, plecînd a vîndut toate cîte le avea şi l-a cum­părat pe acesta» (Matei 12, 45—46).

   Deci ne e de trebuinţă să căutăm mai întîi mărgăritare bune. Făcînd aşa, vom afla Mărgăritarul Cel Unul şi de mare preţ, adică pe Hristos. Şi care sînt mărgăritarele cele bune, a căror cîştigare cău- tînd-o, ne face să găsim pe Cel Unul, o spun sfinţii, despre Care s-a spus prin glasul proorocilor că : «Pietre sfinte se tăvălesc(rostogolesc) pe pămînt» (Zah. 9, 16). Deci trebuie cercetate foarte mult fiecare din cele spuse şi făcute de cei vechi. Căci vom vedea în ele taina adîncă a dreptei credinţe, adică pe Hristos, schiţat clar şi cu meşteşug ca în nişte chipuri. Pe lîngă aceasta vom afla şi iconomia cea din El schiţată prin unele trăsături mai puţin clare, dar arătată totuşi într-un mod nu cu totul întunecat. Vom lua în cercetare şi acum cele referi­toare la dumnezeiescul Iacob, cum şi în ce mod a vieţuit. Şi vom arăta în el chipul întregii iconomii evanghelice zburînd ca nişte albine prin frumoasele flori ale istoriei lui şi adunînd din fiecare ceea ce e de folos pentru clarificarea înţelesului. Iar dacă nu vor fi su­puse toate cele scrise tîlcuirii duhovniceşti, să nu se supere nimeni, gîndindu-se că unele din ele sînt proprii, într-un mod oarecare istoriei [4] , iar altele au în ele înţelesuri mai înalte şi pot fi folosite spre lămurirea tainei.

   2. S-a scris deci iarăşi: «Şi ridicîndu-se Iacob în picioare, a por­nit spre ţara de la răsărit, spre Laban, fiul lui Batuel Sirul, fratele Rebecăi, mama lui Iacob şi Esau. Şi priveşte şi iată o fîntînă în cîmp. Şi erau acolo trei turme de oi odibnindu-se lîngă ea. Şi era o piatră mare pe gura fîntînii şi se adunau acolo toate turmele şi unii rostogo­leau piatra de pe gura fîntînii şi adăpau oile. Apoi aşezau iarăşi pia­tra pe gura fîntînii, la locul ei. Şi le-a zis lor Iacob : «Fraţilor, de unde sînteţi ?». Iar ei au zis: «Sîntem din Haran». Iar el le-a zis lor: «Cunoaşteţi pe Laban, fiul lui Nahor ?». Iar ei au zis: «îl cu­noaştem». Iar el le-a zis lor: «E sănătos ?» Iar ei au zis : «E sănătos. Şi Rahila, fata lui, va veni cu oile». Şi a zis Iacob : «Mai este mult din ziuă, nu e încă timpul de a aduna oile. Adăpaţi oile şi plecînd, paşte-ţi-le». Iar ei au zis: «Nu vom putea pînă nu se vor aduna toţi păstorii şi vor rostogoli piatra de pe gura fîntînii, să le adăpâm». Încă vorbind el cu ei, a sosit Rahila, fiica lui Laban, cu oile tatălui ei. Căci ea păştea oile tatălui ei. Şi a fost cînd a văzut Iacob pe Rahila, fiica lui Laban, fratele mamei lui, s-a apropiat şi a rostogolit piatra de pe gura fîntînii şi a adăpat oile lui Laban, fratele mamei lui. Şi a sărutat Iacob pe Rahila şi grăindu-i cu glasul lui, a plîns şi i-a spus Rahilei că este nepot al tatălui ei şi fiul Rebecăi. Şi alergînd ea a vesit tatălui ei cuvintele acestea. Şi a fost cînd a auzit Laban de numele lui Iacob, fiul sorei lui, a alergat întru întîmpinarea lui şi cuprinzîndu-l, l-a sărutat şi l-a dus pe el în casa lui. Şi a povestit lui Laban toate cuvintele acestea. Şi i-a zis lui Laban : «Din oasele mele şi din carnea mea eşti tu» (Fac. 29, 1—14).

   După vederea minunată a lui Dumnezeu şi după descoperirea ace­ea, în care a văzut o scară înălţîndu-se la cer, iar pe Domnul rezemat pe ea, şi pe îngeri umblînd în sus şi în jos pe ea şi a auzit lămurit că Dumnezeu va fi cu el şi va întinde sămînţa lui într-o mulţime nemăsurată de popoare , după ridicarea pietrei ca chip al lui Hristos, umplîndu-se de îndrăzneală şi avînd rezemată nădejdea în cele vi­itoare rezemată pe Dumnezeu, porneşte spre ţinta călătoriei şi ajunge în pămîntul aşezat la răsărit. Şi se face cunoscut îndată multor păs­tori, ca unul ce este şi el dintre cei foarte pricepuţi în păstorie. De­prinderea în ocupaţie şi-o face vădită, zicînd : «Este încă mult din zi. Deci adăpînd oile, mergeţi şi le paşteţi». Se face cunoscut şi fiicei lui Laban, dîndu-i un prim semn şi o pîrgă a bunei lui vieţuiri, însuşindu-şi grija de-a adăpa oile păscute de ea. Căci înţelegea, fiind crescut în cele mai bune purtări, că ar fi fost cu totul urît ca Rahila, care era fecioară, şi în aşteptarea nuntii să aştepte adunarea păsto­rilor ca mişcînd piatra să-i adape oile, prin ceea ce ar fi cedat altora acest serviciu din pricina slăbiciunii ei şi a ruşinii cuvenite fecioarei. De altfel şi o lege naturală a iubirii îl îndemna să se arate de folos celor de un sînge şi apropiaţi. A adăpat deci oile Rahilei, rostogolind singur piatra de pe fîntînă.

   Trebuie să ne amintim că şi dumnezeiescul Moise fugind din Egipt, ajunge în ţara Madian şi acolo întîlnindu-se cu păstori şi văzînd pe fiicele lui Raguel alungate de ei s-a făcut cunoscut prin acelaşi ajutor dat lor. Căci s-a scris despre el: «A plecat Moise de la faţa lui Faraon şi a ajuns in ţara Madian. Iar venind în ţara Madian, s-a oprit lîngă o fîntînă. Iar preotul din Madian avea şapte fete care păşteau oile tatălui lor. Şi venind au scos apă pînă au umplut vasele ca să adape oile tatălui lor. Dar venind păstorii, le-au alungat pe ele. Ridicîndu-se Moise, le-a apărat pe ele şi a adăpat oile tatălui lor. Şi au venit la Raguel, tatăl lor. Iar acesta le-a zis: «De ce v-aţi gră­bit să veniţi azi ?». Iar ele au zis: «Un om egiptean ne-a apărat de păstori şi ne-a scos apă şi a adăpat oile». Iar el a zis fiicelor lui : «Şi unde este ? De ce l-aţi părăsit aşa pe el ? Chemaţi-l ca să ma­nînce pîine. Şi s-a aşezat Moise la omul acela» (Ieş. 2, 15—21).

   Înţelegi cum înţelesurile sînt în oarecare mod frăţeşti şi cele arătate prin ele sînt foarte înrudite ? Dumnezeiescul Moise depărtînd puterea celorlalţi păstori, a scos apă şi a adăpat turmele. Şi a ros- tologit singur piatra. Iacob, deşi nu puteau face aceasta mulţi fără sudoare, a adăpat la fel singur oile. Şi precum Moise s-a aşezat în casa unui bărbat închinător la idoli, aşa a făcut şi dumnezeiescul Iacob. Căci Laban era închinător şi slujitor al idolilor. Dar precum cuvîntul vede în Iacob chipul şi faţa popoarelor ce vor ajunge la credinţă, să arătăm cele mai dinlăuntru şi mai ascunse înţelesuri ale acestui fapt, lărgind şi subţiind grosimea istoriei.

   3. Deci poporul nou creat, după cuvîntul Psalmistului, socotesc că nu e altul, decît cel nou în Hristos, adică cel ridicat prin credinţă la slava întiiului născut, fiind dat la o parte şi pierdut cel dintîi, sau Israil. Astfel a ajuns coadă cel ce era cap, adică cel ce era în frunte şi recunoscut ca întîiul urmînd chemării celorlalţi. Căci s-au aşezat la spate şi merg după neamuri. Deci poporul în Hristos prin credinţă ţine călcîiul şi a fost socotit în treapta dumnezeiescului Iacob. Iar ca pîrgă a acestui neam poate fi înţeleasă ceata Sfinţilor Apostoli, care au fost din sîngele şi neamul lui Israil, dar fiindcă s-au îmbogăţit cu credinţa în Hristos şi şi-au pus pe cap ca pe o coroană harul Sfîntului Duh, s-au luptat cu cei de un neam. De aceea părăsesc pe cei ce îi ucideau şi-i prigoneau sălbatic, ba se despart şi de casa părintească şi de pămîntul în care trăiseră, adică de Ieru­salim, sau de ţara Iudeilor şi se duc în cel al neamurilor, avînd ca apărător şi ajutător în toate cele bune pe Hristos şi ca însoţitori pe îngeri. Ei se sprijineau pe nădejdile de sus şi aşteptau să fie «pă­rinţi ai multor neamuri» (Fac. 17, 4), ca unii a căror sămînţă se va întinde spre răsărit şi apus, spre miazănoapte şi miazăzi, înţelegîndu-se prin aceasta cei renăscuţi prin credinţă în Duh şi îndreptaţi în Hristos. Acestora le-a şi spus, zicînd: «Voi sînteţi neam ales, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi virtuţile Celui ce v-a chemat pe voi din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi care odinioară nu eraţi popor, acum sînteţi popor al lui Dumnezeu în Hristos» (I Petru 2, 9—10) [5]. Şi cine s-ar îndoi că cei ce au fost rînduiţi să-i înveţe pe ei sînt numiţi de dum­nezeiasca Scriptură «părinţi ai popoarelor ?».

   Deci se despart de ţara Iudeilor şi părăsind poporul îngîmfat şi defăimător, s-au îndreptat spre neamuri, potrivit poruncii Mîntuitorului nostru (Matei 28, 19), dar arătă îndată că sînt păstori duhovniceşti şi pricepuţi în educaţia cea după Dumnezeu, nesuportînd să se ocupe cu ceea ce e în interesul lor. Căci aduc îndată cuvîntul învăţăturii lui Hristos şi îndeamnă să se lucreze ceea ce e spre folos prin fire. E ceea ce a făcut şi dumnezeiescul Iacob, arătîndu-le limpede păstorilor din Haran că şi el este păstor. Căci le spune : «Este încă ziuă multă, încă nu trebuie adunate animalele. Odată ce-aţi adăpat oile, mergeţi şi le paşteţi».

   Auzi cum le-a poruncit păstorilor să pască oile ? Aşa a poruncit şi preaînţeleptul ucenic presbiterilor poporului, sau episcopilor să facă : «Pe presbiterii cei dintre voi, zice, îi rog eu care sînt împreună presbiter şi martor al Patimilor lui Hristos şi părtaş la slava ce va avea să se descopere: Păstoriţi turma lui Hristos cea dintre voi» (I Petru 5, 1—2).

   Iar trecînd prin ţări şi cetăţi au poruncit altor zeci de mii de păstori să păstorească popoarele şi să poarte grijă de oile cuvîntătoare şi să le pască la păşune bună şi în locuri grase şi să le conducă în pajiştea înflorită a Scripturii de Dumnezeu insuflate. Căci cuvîntul lui Dumnezeu e o hrană sufletească îndestulătoare pentru viată[6]. Să se spună deci păstorilor duhovniceşti: îngrijeşte-te de cîmp în­verzit şi de pajişte înflorită şi adună fîn uscat ca să ai oi spre îm­brăcăminte. Dar s-au făcut cunoscuţi şi altfel dumnezeieştii ucenici la neamuri, căci s-au arătat păstorilor acelora, adică înţelepţilor şi învăţaţilor învăţători, ducîndu-le ascultătorilor cea mai adevărată în­văţătură. Iar că ei erau cu mult mai tari şi mai buni în învăţătură decît aceia, o poate cunoaşte cineva gîndind şi la aceasta: Piatra aşezată pe fîntînă era atît de grea, că numai adunarea unei mul­ţimi de păstori o putea înlătura. Dar Iacob a făcut lucru acesta sin­gur. Dar să spunem acum pe cît se poate, ce înseamnă fîntîna şi ce înseamnă piatra. Prin aceasta vom afla şi care e deosebirea în tărie a păstorilor şi superioritatea în cunoştinţă a ucenicilor Mîntuitorului.

   4. E obiceiul Scripturii să asemene cunoştinţa despre Dumnezeu cu apa. Că această cunoştinţă e de viaţă făcătoare, a mărturisit Mîntuitorul însuşi, zicînd către Tatăl Cel din ceruri: «Aceasta este viaţa de veci, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos» (Ioan 17, 3). Dar a spus şi femeii celei din Samaria odată : «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi spune: «Da-Mi să beau», tu i-ai fi cerut Lui, şi ţi-ar fi dat ţie apa vie» (Ioan 4, 10). Socotesc că a numit apa de viaţă făcătoare cuvîntul şi învăţătura Sa. Dar a mai zis Stăpînul: «De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea» (Ioan 7, 37) . Dar şi prin cuvîntul proorocului îi ceartă pe unii care după primirea în­văţăturii prin lege, s-au îndreptat fără pricepere spre alţi învăţători şi s-au aplecat spre învăţăturile şi poruncile oamenilor. Căci a zis : «S-a mirat cerul de aceasta şi s-a cutremurat foarte, zice Domnul, că poporul Meu a făcut două lucruri rele. M-a părăsit pe Mine, izvorul apei vii şi şi-au săpat lor gropi surpate, care nu vor putea ţinea apă» (Ier. 2, 12—13).

   Aşadar cuvîntul dumnezeiesc e apă de viaţă făcătoare. Dar e aşe­zat la mare adîncime şi socotesc că nu-l poate afla cineva, fără su­doare. Căci nu le stă de-a gata la dispoziţie celor ce voiesc să aleagă cele simple. Căci neclaritatea ce-l înconjoară ne împovărează ca o piatră grea şi anevoie de purtat, copleşind slăbiciunea înţelege­rii noastre. Şi li se cere osteneală şi sudoare multă celor ce pasc oile spirituale spre a înlătura neclaritatea din cuvinte şi a scoate ca dintr-un adînc la înălţime şi la arătare înţelesul lor şi a-l face citi­torilor în mod clar spre folos îndestulător vieţii.
   Dar păstorii Elinilor (paginilor), adică înţelepţii şi învăţaţii lor alergînd mulţi în jurul mulţimii dogmelor despre Dumnezeu, resping adevărul lor. Căci cugetă cele ce nu sînt drepte despre El, mărturi­sind natura lui Dumnezeu, dar atribuind slava dumnezeirii celor ce voiesc ei.

   Dar e suficient unul singur dintre păstorii în Hristos ca să mişte piatra de pe fîntînă, deşi e foarte greu de înlăturat. El înlătură acoperămîntul şi neclaritatea ce acoperă opiniile despre Dumnezeu, făcînd neamurilor limpede adevărul şi neîntîrziind să facă vădit pe Dumnezeu cel Unul şi prin fire şi cu adevărat. Şi de fapt fericitul Pavel sosind în Atena, le-a înfăţişat învăţaţilor de acolo apa vie, zicînd : «Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sînteţi foarte evlavioşi. Căci străbătînd cetatea şi văzînd templele voastre, am aflat şi un altar pe care era scris: Necunoscutului Dumnezeu. Deci pe Cel pe Care voi necunoscîndu-L îl cinstiţi, pe Acela vi-L vestesc vouă» (Fapte 17, 22—23).

   Vedeţi cum, deşi erau conducători de popoare şi păstori şi învă­ţători ai lor, de-abia mişcă puţin piatra de pe fîntînă, căci socotind că sînt binecredincioşi pentru teama de dumnezeire, erau mult abă­tuţi de la adevăr. Fiindcă zidind un altar, i-au lipit inscripţia : «Ne­cunoscutului Dumnezeu», adică necunoscutului demon. Dar ei soco­teau că au ales opinia cea mai bună despre Dumnezeu. Însă dumne­zeiescul Pavel le interpretează cum se cuvine inscripţia şi în mod priceput îi conduce spre ceea ce le e de folos, spunînd că Dumnezeu cel necunoscut de ei este Hristos. «Căci pe Cel pe Care voi, necunosclndu-L îl cinstiţi, pe Aceia vi-L vestesc eu vouă» (Fapte 17, 23).
   Priveşte cum a descoperit fîntîna, răsturnînd piatra, şi le-a ară­tat lor cunoştinţa de viaţă făcătoare.

   Deci neasemănată e ascuţimea înţelegerii păstorilor, în deosebi­rea ei. Căci unii, măcar că erau foarte mulţi, au rămas departe de adevărata opinie despre Dumnezeu şi biruiţi de neclaritatea dogmelor, erau conduşi spre ceea ce li se părea lor. Iar Iacob, deşi era singur, a înfăţişat adevărul. Căci a rostogolit singur piatra şi a adăpat oile Rahilei. Şi a socotit pe fecioara vrednică de iubit. «Căci a sărutat, zice, pe Rahila, şi a fost recunoscut îndată de Laban» (Fac. 19, 11), care l-a şi făcut casnic şi l-a învrednicit de iubire şi de îmbrăţişare pe fiul sorei lui şi l-a socotit între rudenii. Căci a zis : «Din oasele şi carnea mea eşti tu» (Fac. 29, 11).

   Rahila se tălmăceşte «oaia lui Dumnezeu». Ar putea-o socoti pe ea, şi pe drept cuvînt, chipul Bisericii din neamuri. Căci aceasta e oaia lui Hristos, unită cu turmele mai vechi şi adusă în staulul Mîntuitorului. De aceea a şi spus : «Am şi alte oi, care nu sînt din stau­lul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Şi vor auzi glasul Meu. Şi vor fi o turmă şi un Păstor» (Ioan 10, 16). Păstoreau însă şi dum­nezeieştii ucenici Biserica lui Hristos, sau oile raţionale ce-i aparţin; şi s-au făcut şi iubitori ai ei şi conducători ai miresei, infăţişînd-o pe ea lui Dumnezeu fecioară curată, fără pată, sau zbîrcitură, sau ceva din acestea, ci mai degrabă sfintă şi neîntinată (Efes. 5, 27).

   5. Dar din cuvintele lui Laban vom înţelege şi că cei din Israil au avut începutul neamului şi primele odrăsliri ale rădăcinii din nea­muri. Căci un bărbat închinător la idoli l-a îmbrăţişat pe Iacob şi spune că el e din acelaşi sînge, adică din Rebeca. Şi l-a numit trup şi os al său. Dar şi dumnezeiescul Avraam a fost chemat fiind netăiat împrejur şi a fost crescut în obiceiurile şi legile păgîneşti (elineşti) ale Chaldeilor ,- şi a luat tăierea împrejur ca semn şi pecete a cre­dinţei din starea netăierii împrejur. [7]

   Deci e înrudit cu cei din neamuri şi Israil cel întîi născut, deşi sînt deosebiţi prin lege în aşa fel că i se pare că e altul. Dar în Hristos cei doi au devenit una (Efes. 2, 14). Căci El a înlăturat peretele ce stătea la mijloc între ei, făcînd să înceteze legea scrisă în litere şi tăierea împrejur care-i despărţea. Fiindcă ne-am înnoit într-un om nou, neamurile făcîndu-se de-un trup şi de-un suflet cu Israil. Se văd acum adunaţi într-o identitate prin comuniunea în duh [8]. Căci a spus undeva Hristos către Dumnezeu şi Tatăl Cel din ceruri : «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine aşa şi aceştia în Noi să fie una» (Ioan 17, 21). Căci El este pacea noastră, Cel care a desfiinţat peretele despărţiturii, precum am spus adineauri şi a luat din mijloc ceea ce ne despărţea şi ne-a legat într-o unitate prin Duh .

   Deci îmbrăţişarea lui Iacob de către Laban şi mărturisirea lui că Iacob este os şi carne a lui, este un semn foarte clar al unirii în credinţă şi duhovniceşti a celor două popoare. Dar că pe lîngă acestea mai e şi un altul, o vom spune, arătîndu-l din Sfintele Scrip­turi : «Căci a spus, zice, Laban lui Iacob : Pentru că eşti fratele meu, nu-mi vei sluji mie în dar. Spune-mi ce simbrie voieşti? Iar Laban avea două fete. Numele celei mai mari era Lia şi numele celei mai tinere Rahila. Ochii Liei erau slabi. Iar Rahila era frumoasă la chip şi foarte plăcută la vedere. Şi a iubit Iacob pe Rahila şi a zis: Îţi voi sluji şapte ani pentru Rahila, fiica ta cea mai tînără. l-a zis lui Laban: îmi e mai bine să ţi-o dau pe ea ţie, decît să o dau altui bărbat. Locuieşte cu mine. Şi a slujit Iacob pentru Rahila şapte ani. Şi erau pentru el ca nişte puţine zile pentru că o iubea pe ca. Şi a zis Iacob lui Laban: Dă-mi pe femeia mea. Căci s-au împlinit zilele mele, ca să intru la ea. Şi a adunat Laban pe toţi bărbaţii locului şi a făcut nuntă. Şi s-a făcut seară. Şi luînd Laban pe Lia, fiica lui, a băgat-o la Iacob. Şi a intrat Iacob la ea. Şi i-a dat Laban pe Zilpa, roaba lui, fiicei lui Lia ca roabă. Şi s-a făcut ziuă, şi iată era Lia. Şi a zis Iacob lui Laban: De ce mi-ai făcut aceasta ? Nu ţi-am slujit pentru Rahila ? Pentru ce m-ai înşelat ? Iar Laban a zis: Nu e obiceiul în țara aceasta de a da pe cea mai tînără înainte de cea mai în vîrstă. Împlineşte deci cei şapte ani acesteia şi ți-o voi da şi pe ea pentru lucrarea ce-o vei împlini la mine alți ani. Şi a făcut Iacob aşa şi a împlinit cei şapte ani ai acesteia. Şi a dat Laban lui pe Rahila, fiica lui, de femeie. Şi a dat Laban Rahilei, fiicei lui, pe Bilha, roaba lui ca roabă. Şi a intrat la Rahila. Şi a iubit pe Rahila mai mult ca pe Lia. Şi i-a slujit lui alţi şapte ani» (Fac. 29, 15—30).

   6. Cele ce țin de istorie n-ar mai avea nevoie de nici un cuvînt pentru explicare. Căci nu e nici o greutate în ele. Totuşi dacă ar întreba cineva din cei ce au obiceiul să judece lucrurile mai critic, dacă nu e un lucru din cele mai urîte să facă cineva curînd două nunţi şi să-şi ia de soţii două femei şi acestea surori, vom răspunde că la cei vechi era un scop principal al vieţii naşterea de prunci şi aceasta era socotită ca cea mai mare fericire. Ba era liber de orice reproş a se împreuna nu numai cu două, ci şi cu mai multe femei, spre a se întinde neamul la o mulţime nemăsurată. Ei socoteau naşterea de prunci ca o binecuvîntare de la Dumnezeu. Însuşi Stăpînul tutu­ror făgăduind şi sfinţilor de la început şi dinainte de Moise să le facă acest dar, precum şi celor ce au primit legea spre educaţie. Căci a spus: «Nu va fi stearpă, nici văduvă între fiii lui Israil» (Deut. 7, 14). Iar acest cuvînt nu-l vom înţelege ca lege, ci spunem că e mai degrabă o făgăduinţă. Căci cele ce depind de noi, sînt supuse legilor, precum e foarte drept. Dar lucrurile care nu depind de noi, ci sînd rod al legilor firii, nu au legea ca arbitru (ca poruncă). Deci e vădit şi acest lucru e clar oricui din cei ce sînt că nu a poruncit Făcătorul tuturor să nu fie stearpă sau fără rod între fiii lui Israil. Ci Dumnezeu le făgăduia că de vor fi păzi­tori ai legii, îi va face roditori. Astfel se socotea ca ţinînd de silinţă şi de bunul nume al celor vechi fapta naşterii de prunci.

   Dar noi ne-am mutat în Hristos spre o rodire mai degrabă în duh. Nedispreţuind nunta, alegem ceea ce e mai presus de aceasta, ca încununat de porunca superioară din Scriptura de Dumnezeu in­suflată, adică a vieţui neîmprăştiat lui Dumnezeu şi a nu ne împărţi între cele din lume[9]. «Căci cel necăsătorit, zice Pavel, se îngrijește  de ale Domnului. Iar cel căsătorit se îngrijeşte de ale lumii, cum să placă femeii, şi s-a împarțit» (I Cor. 7, 33).

   7. Dar e destul cuvîntul despre acestea. Să ne ridicăm acum mintea spre înţelesurile duhovniceşti, gîndindu-ne, cu dreptate, la faptul că nu era nerăsplătită osteneala sfinţilor Apostoli pentru pro- povăduire, nici sudoarea neîncununată. Căci a zis Laban către Iacob : «Nu-mi vei sluji în dar». Fiindcă şi dumnezeieştii Apostoli din înmul­ţirea celor ce au crezut la început au văzut un scop al strălucitoarelor lucrări. Şi de fapt le spune Pavel lor : «Bucuria şi cununa mea» (Filip. 4, 1). De aceea socotesc că trebuie să repet cele ce le-am spus la început ca foarte folositoare. Căci am spus că fața lui Iacob, privită duhovniceşte, e îmbrăcată uneori de ceata sfinţilor Apostoli, care s-a făcut pîrga celor sfinţiţi în duh şi îndreptaţi prin credinţă ,alteori de Hristos însuşi, Care e pîrga umanităţii readuse la nestricăciune, ca «Întîiul Născut între mulţi fraţi» (Rom. 8, 29), ca al doilea Adam şi a doua rădăcină a umanităţii după prima. Deci cuvîntul îşi schimbă mereu înţelesul după scopul spre care se îndreaptă explicarea; abaterea de la înţelesul cuvenit strîmbă explicarea. În explicarea de acum faţa lui Iacob o poartă Emanuil, Mirele din cer, Care a cîştigat pe fiicele lui Laban nu fără sudoare. E, de sigur, propriu fiinţei mai presus de toate să înfăptuiască fără osteneală ceea ce se hotărăşte să facă. Căci a spus despre El fericitul prooroc Isaia: «Nu va flămînzi, nici nu va osteni, nici nu se poate afla înţelepciunea Lui» (Isaia 40, 28). În nici un fel nu-I lipseşte ceva lui Dumnezeu, ci în El este totul desăvîrşit, nu şi-a cîştigat de la cineva puterea, nici nu se întăreşte prin mîncare şi băuturi după legea trupului, ci El însuşi este puterea prin fire. De aceea şi întăreşte cerurile şi împarte puterea cu autoritatea Sa celor ce voieşte.

   Dar precum, deşi nu se întristează prin fire, se spune totuşi că se întristează ; căci zice undeva către maica Iudeilor, (adică către Sina­gogă) : «M-ai întristat în toate acestea» (Iezechiel 16, 43) ; iar dum­nezeiescul Pavel scrie şi el undeva : «Nu întristaţi pe Duhul Sfînt al lui Dumnezeu întru care ați fost pecetluiţi» (Efes. 4, 30). Dar, deşi se spune că oboseşte, nu se spune aceasta pentru că simte oboseala în El însuşi, ci pentru că dacă voieşte, pătimeşte, săvîrşind lucrurile mai mult decît mari şi excepţionale, acelea în care se cere să se pună osteneli mari şi amare, dacă se fac de unul din cei ca noi.

   Deci pornind de la cele omeneşti spre înţelesurile cele mai înalte, putem privi ca îmbătată de osteneală şi sudoare grija pentru noi a firii nemuritoare. Dar totuşi pe ea o socotim în mod necesar elibe­rată de osteneală, fiindcă nu e ca noi, ci mai degrabă mai presus de toată zidirea, aflîndu-se în înălţimile mai presus de toate şi rezemîndu-se în ele. Deci nu fără simbrie, dar nici fără sudoare şi-a unit Hristos Sinagoga Iudeilor, pe care o înţelegem în chipul Liei.

   Căci aceasta se tălmăceşte cea care se osteneşte şi se înnoieşte. Fiindcă s-a ostenit sub apăsarea stăpînirii Egiptenilor şi purtînd jugul greu de suportat al robiei. Dar s-a şi reînnoit, revenind la cinstirea părintească a lui Dumnezeu. Căci a trecut de la închinarea la idoli la cunoaşterea Dumnezeului prin fire şi adevărat. Fiindcă i s-a spus prin Moise: «Ascultă, Israile, Domnul Dumnezeul tău. Domnul Cel Unul este» (Deut. 6, 4) şi: «Nu vor fi ție alți dumnezei afară de Mine» (Ieş. 20, 3 ; Deut. 5, 7).

   Dar la început dorea pe Rahila, adică Biserica din neamuri. De aceea a spus despre Sinagoga Iudeilor către Moise, sfinţitul grăitor al celor dumnezeieşti : «Am grăit către tine odată şi de două ori, zicînd: Am văzut poporul acesta şi iată e popor tare la cerbice. Lasă-Mă să-i nimicesc pe ei şi voi şterge numele lor de sub tăria cerului şi te voi face pe tine neam mare şi puternic, cu mult mai mult decît pe acesta» (Deut. 9, 13—14).

   Dar era de trebuinţă ca cei ce aveau în ei mintea încă uşoară şi uşor de mutat de la una la alta, să nu fie duşi îndată la desăvîrşire şi la o educaţie mai presus de minte şi de înţelegere, adică la cea evanghelică, ci să fie călăuziţi mai întîi prin cele mai de jos şi să se supună unui exerciţiu anticipat în lege pentru viaţa cea în Hristos. Deci Mirele din cer dorea la început pe cea mai tînără, adică Biserica din neamuri. Dar şi-o ia în casă mai întîi pe cea mai în vîrstă nu fără osteneală. Căci a slujit Iacob pentru Lia. De fapt e ştiut că prin multe şi mari osteneli a fost scos Israil din robia Egiptenilor. Fiindcă toată zidirea a luptat cu ei [10]. Astfel slujirea lui Iacob, făcută nu fără osteneală, e un semn al faptului că nu fără sudoare a fost eli­berat Israil şi s-a făcut al lui Dumnezeu prin slujirea legii.
   Iar sfîrşindu-se cei şapte ani pentru cea mai în vîrstă, şi-a luat pe Rahila, adică pe cea mai tînără, dorită însă de la început. Şi aşa a fost chemată ca a doua după cea dintîi, Biserica din neamuri, sau oaia lui Dumnezeu. Căci aşa se tălmăceşte Rahila, precum am spus mai înainte. Că Hristos S-a ostenit într-un fel oarecare şi pentru ea, ne-a arătat iarăşi dumnezeiescul Iacob, suportînd şi pentru Rahila o osteneală de şapte ani. Căci dacă i-a fost cu putinţă Fiului să oste­nească, deşi era Dumnezeu după fire, cum nu I s-a întîmplat aceasta, suferind la început prigonirea lui Irod, uneltirile Fariseilor, intrigile căpeteniilor, scuipările, pălmuirile, loviturile în spate, batjocura osta­şilor şi la urmă însăşi moartea pe lemn ! Iar Lia şi Rahila erau fetele lui Laban, a unui om care slujea încă idolilor. Aceasta înseamnă că au fost chemate din neamuri, cea dintîi Sinagoga Iudeilor (căci şi dumnezeiescul Avraam a fost din rădăcina şi neamul păgînesc), a doua şi după prima, cea mai tînără, adică Biserica.
   Şi ochii Liei erau şaşii şi slabi. Iar Rahila era frumoasă la chip şi foarte plăcută la vedere. Dar şi despre Iudei a spus Hristos Sfinţilor Apostoli: «Lăsaţi-i pe ei, sint orbi şi conducători ai orbilor... Iar ochii voştri sînt fericiţi că văd şi urechile voastre, că aud» (Matei 15, 14 ; 13, 16). Deci slăbiciunea Sinagogii Iudeilor în vederea lui Dumnezeu poate fi semnificată prin ochii Liei. Iar înţelepciunea şi înţelegerea şi marea frumuseţe a priceperii celor aflaţi în Hristos prin credinţă şi strălucirea lor în fapte s-a prefigurat prin frumuseţea Rahilei. Şi către maica Iudeilor s-a grăit cuvîntul proorocesc : «Iată ochii tăi nu sînt drepţi nici inima ta frumoasă» (Ier. 22, 17). Dar Hristos cheamă Biserica din neamuri şi zice despre ea : «Ochii tăi de porumbiţă» (Cînt. 4, 1). «Şi a poftit frumuseţea ei», după cuvîntul Psalmistului (Ps. 44, 13).

   Deci Hristos a făcut întîiul legămînt cu Sinagoga Iudeilor, con­ducătorul ei fiind Moise, iar îngerii mijlocitori. Iar după ea cu a doua, cu Biserica din neamuri, folosind ca mijlocitor pe Ioan Botezătorul. De aceea a şi zis, înfăţişînd această nuntă spirituală şi dumnezeiască : «Cel ce are mireasă este mire. Iar prietenul mirelui care stă şi-l ascultă, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» (Ioan 3, 29—30). Iar darul făcut miresei este mila şi credinţa.[11] Căci a zis prin glasul proorocilor Mirele Cel ce a venit din cer către Bise­rica din neamuri: «Şi te voi logodi pe tine Mie în veac ; şi te voi logodi pe tine Mie întru dreptate şi judecată şi întru milă şi întru indurări. Şi te voi logodi pe tine Mie intru credinţă şi vei cunoaşte pe Domnul» (Osea 2, 21—22) [12].

   Deci şi-a luat, precum am spus adineauri, înainte de Biserica din neamuri, pe cea mai în vîrstă. Dar modul logodnei şi puterea căsă­toriei nu s-a făcut pentru veci. Căci a spus iarăşi despre ea : «Aceasta nu e femeia Mea. Şi Eu nu sint bărbatul ei» (Osea 2, 4). Şi iarăşi : «I-am dat ei carte de despărţire în mîinile ei» (Isaia 50, 1 , Ier. 3, 8). Căci a fost aruncată ca una desfrînată şi dispreţuită ca foarte înstrăinată. Căci a spus despre ea: «De va alunga bărbatul femeia lui şi ea va pleca de la el şi va fi a altui bărbat, sau întorcîndu-se va mai veni la el ? Nu pîngărindu-se, va fi pîngărită femeia aceea ? Şi tu ai curvit cu păstori mulţi. Totuşi întoarce-te la Mine, zice Domnul. Ridică ochii tăi spre dreptate şi vezi unde te-ai pîngărit. Ai şezut pe drumuri ca o cioară în pustie şi ai spurcat pămîntul prin curviile tale şi prin răutăţile tale şi ai avut păstori mulţi în care te-ai împiedicat. Ţi-ai făcut faţă de desfrînată, neruşinată ai fost cu toţi. Nu M-ai chemat ca pe casnicul şi tatăl şi stăpînul fecioriei tale ? Oare va rămînea în veac ?» (Ier. 3, 1—5). Dar în acestea a căzut cea mai bătrînă.

   Pe Rahila însă, adică pe cea mai tînără, adică Biserica din nea­muri, şi-o face sie-şi mireasă pentru veci. Dar sa înţelegem în ce mod a spus «Mie Însumi». Căci Sinagoga Iudeilor şi-a luat o făgă­duinţă prin mijlocitorul Moise. Dar cu Biserica din neamuri s-a unit, chemînd-o la aceasta prin cuvinte proprii, arătindu-Se ca unul din oamenii de pe pămînt. Căci s-a pus de acord cu mireasa ce-L chema, zicind : «Arată-mi faţa ta, fă să aud glasul tău» (Cînt. 2, 14). Îl auzeau de fapt şi cei de odinioară pe El grăind, dar prin Moise şi prooroci. Dar în timpurile de pe urmă ale veacului ne-a vorbit Fiul însuşi prin Sine, precum a mărturisit şi înţeleptul Pavel (Evr. 1—2).

   8. Pe lîngă acestea se cuvine să ne ocupăm şi cu naşterea fiilor ce s-au născut din Iacob ; să vedem cîţi şi din care (femei) au odrăslit. A născut cea dintîi, Lia, patru : pe Ruben, Simeon, Levi şi Iuda. Iar fiindcă Rahila era încă stearpă şi fără copii, era foarte tristă şi în­grijorată, a căutat să ocolească lipsa de prunci. Şi-l convinge pe Iacob, zicînd : «Iată roaba mea Bilha. Intră la ea şi va naşte pe genunchii mei şi voi naşte şi eu prunci printr-însa» (Fac. 30, 3). Făcîndu-se aceasta, s-au născut lui Iacob doi fii, Dan şi Neftali. Iar Lia făcînd-o pe Zilpa, roaba ei, să se culce cu el, l-a făcut tată al altor doi fii, Gad şi Aşer. Şi ce s-a întîmplat după aceasta ? «S-a dus, zice, Ruben în zilele secerişului de grîu şi a aflat poame de mandragoră în țarină şi le-a adus pe ele Liei, mamei Lui. Iar Rahila a zis Liei, sorei sale ; Dă-mi din mandragorele fiului tău. Dar Lia i-a zis: Nu-ți ajunge că ai luat pe bărbatul meu, vrei să iei şi mandragorele fiului meu ? Şi a zis Rahila : Nu aşa. Să să culce cu tine în noaptea aceasta pentru mandragorele fiului tău. Şi venind Iacob de la țarină scara, i-a ieşit Lia în întîmpinare şi i-a zis: Să intri azi la mine. Căci te-am plătit pentru mandragorele fiului meu. Făcîndu-se aceasta, a născut Lia iarăşi pe Isahar, iar după el şi pe Zabulon. Ajungînd la acest număr fiii lui Israil, şi-a adus, zice, Dumnezeu aminte de Rahila şi a auzit-o pe ea Domnul şi a deschis mitra ei şi zămislind a născut lui Iacob fiu. Şi a zis Rahila : A depărtat Dumnezeu de la mine osînda mea. Şi a chemat numele lui, Iosif, zicînd: Mi-a adus mie Dumnezeu un alt fiu» (Fac. 30, 11—24). Şi a născut pe lîngă acesta pe Veniamin. «Şi a fost cînd s-a apropit Havrata ca să intre în țara Efrata, a născut Rahila. Şi s-a îmbolnăvit în timpul naşterii. Şi a fost că născînd ea greu, i-a zis ei moaşa: îndrăzneşte, că acesta îți este fecior. Şi a fost cînd îşi da ea sufletul (căci a murit), a chemat numele lui: Ben-Oni fiul durerii mele. Iar tatăl l-a numit pe el Veniamin» (Fac. 35, 16—19).Deci născînd la sfîrşit greu Rahila, a fost slobozită de cele ale noastre în înseşi durerile naşterii.[13] Aşa au fost naşterile celor din Iacob.

   Dar care e înţelesul celor mai dinlăuntru al celor scrise, le ştie doar Cel ce toate le ştie, «în care sînt ascunse comorile înţelepciunii şi ale cunoaştinţei», precum s-a scris (Col. 2, 3). Iar noi să le privim cu ochi subţiri şi încercînd să risipim grosimea ceţii de pe ele, spu­nem Celui ce înţelepţeşte pe orbi: «Descoperă ochii mei şi voi înţe­lege cele minunate din legea Ta» (Ps. 118, 18).

   Deci vom reveni la cele de la început şi vom reaminti cele ce le-am spus : Lia cea mai în vîrstă trebuie asemănată cu Sinagoga Iudeilor, iar Rahila o vom înţelege ca Biserica neamurilor. Presupu- nînd credinţa în acestea ca fundament, vom adăuga cele ce urmează :

   9. Deci Lia a născut prima patru fii, apoi s-au născut alţi patru din două slujnice, Bilha şi Zilpa. Iar după ce mandragorele aflate în ţarină de Ruben şi le-au împărţit între ele Lia şi Rahila, s-au făcut amîndouă mame. Şi Lia naşte pe lîngă cei patru pe Isahar, care în­seamnă plată, apoi pe Zabulon, care tălmăcit înseamnă iarăşi binecuvîntare şi bună mireasmă. Dar a născut şi Rahila pe Iosif, care înseamnă adaus al lui Dumnezeu. Şi după el, la sfîrşit, pe Veniamin care înseamnă fiul durerii.

   Căci prima a născut lui Dumnezeu mulţimea Iudeilor cea mai bătrînă în timp, adică Sinagoga. Iar că pe cei născuţi din ea, Dumne­zeu i-a numit fii, poţi înţelege din ceea ce spune către Moise : «Israil e fiul Meu întîi născut» (Ieş. 4, 22). Dar şi prin cuvîntul lui Isaia : «Ascultă cerule şi bagă în urechi pămîntule. Că Domnul a grăit : Fii am născut şi am crescut. Iar ei M-au nesocotit» (Isaia 1, 2). Iar că s-au născut din cei liberi pentru părinţii peste care nu s-a pus jugul legii, o vedem şi de la dumnezeiescul Pavel, care ne-a arătat libertatea părinţilor, zicînd : «Iar eu vieţuiam cîndva fără lege» (Rom. 7, 9). Acest «eu» se referă la rădăcina neamului şi la cei dintîi dintre părinţi. Iar dacă s-au născut din liberi aveau să ajungă sub jugul robiei prin lege, ne-o arată prin ghicitură naşterea înve­cinată şi conjugată a celor patru, care s-au născut din slujnice.
   Dar este şi în ei o taină. Căci cei din Bilha, Dan şi Neftali, s-au atribuit Rahilei. Iar cei din Zilpa, Gad şi Asir, s-au atribuit Liei şi s-au născut după cei din Bilha. Dar socotesc că cineva ar putea întreba nedumerit, şi pe drept cuvînt, cum cei din roabă, adică din Bilha, se atribuie Rahilei şi pot împlini chipul Bisericii celei din neamuri ? Ce vom răspunde la aceasta ? Că la început s-au născut fericiţii prooroci, număraţi între fiii roabei Ierusalim, dar într-un fel oarecare făcuţi fii ai Bisericii din neamuri. Căci cugetau cele ale ei, spunînd că se va arăta şi va lumina la vremea sa taina lui Hristos şi preînchipuindu-L pe El prin mii de figuri şi aproape punindu-L sub văzul celor vechi. Iar cei de după aceia, născuţi iarăşi în robie, nu L-au primit pe Hristos, pe dăruitorul libertăţii. Iar că, cei dintîi sînt mai buni ca cei de după ei, nu e greu de văzut, odată ce Dumnezeu zice prin glasul lui Isaia: «Cum s-a făcut desfrinată credincioasa cetate Sion, cea plină de judecată, în care dreptatea a adormit, iar acum sînt ucigaşi» (Isaia 1, 21). Înţelegi cum zice că Ierusalimul sau Sionul a fost locaşul judecăţii, adică al dreptăţii şi al drepţilor, iar acum la urmă s-a umplut de ucigaşi ?
   10. Dar poate vedea cineva foarte clar, dacă voieşte, chiar şi din numiri, că cei născuţi din Bilha sînt hrăniţi de Biserică, dar cei din Zilpa sînt duşmani ai ei. Căci Dan se tălmăceşte judecată, iar Neftali, lăţime. Aceasta a fost propovăduirea proorocilor. Iar că Hristos avea să judece lumea îndru dreptate şi să osîndească pe satan ca cel ce ne-a tiranizat şi ne-a omorît, dar şi să ne mîntuiască şi să ne strămute de la o mare strîmtorare la o inimă largă, nu e de loc greu să se dovedească. Pentru că a strigat fericitul Psalmist, zicînd, ca din partea celor în Hristos şi sfinţiţi în Duh : «Pe calea poruncilor Tale am alergat, cind ai lărgit inima mea» (Ps. 118, 32). Iar preaînţeleptul Pavel scrie credincioşilor din Corint, care voiau să se înjuge la jug străin : «Gura noastră s-a deschis către voi, Corintenilor, inima noastră s-a lărgit. Nu sînteţi la strîmtoare în noi, dar sînt la strîmtoare înlăuntrul vostru. Plătindu-mi aceeaşi plată — vă vorbesc ca unor fii — lărgiţi şi voi inimile voastre. Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi» (I Cor. 6, 11—14). Iar că Hristos a făcut judecată dreaptă şi cuvenită ne lămureşte iarăşi fericitul David, zicînd în numele celor tiranizaţi către Mîntuitorul Hristos:«Scoală-te, Doamne, şi ia aminte la judecata mea, Dumnezeul meu, Domnul meu, spre dreptatea mea» (Ps. 34, 22). Dar şi Mîntuitorul în­suşi face clar lucrul acesta, zicînd : «Acum este judecata lumii aces­teia. Acum căpetenia acesteia se va scoate afară. Iar Eu cind Mă voi înălţa de pe pământ, pe toţi îi voi trage la Mine» (Ioan 12, 31—32).

   Vezi că proorocii vorbind despre taina lui Hristos au vestit de mai înainte judecata dreaptă ce se va face cu noi şi lărgimea inimii ? Deci Dan şi Neftali cei născuţi din Bilha au fost judecata şi lăţirea.

   Iar Gad şi Asir cei din Zilpa se tălmăcesc Gad, ispită, iar Asir, bogăţie. Şi oare nu aşa au fost ultimile popoare după cele dintîi ale Iudeilor ? Cum s-ar îndoi cineva ? Pentru că o poate vedea cineva aceasta din cele petrecute cu Hristos. Căci unii L-au ispitit pe El îm­preună cu cei numiţi Irodiani, zicînd : «Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi că nu-ţi pasă de nimeni. Căci nu cauţi la faţa oamenilor ci la adevăr şi înveţi calea lui Dumnezeu : se cade să se dea dajdie Ceza­rului, sau nu ?» (Matei 22, 16). S-au apropiat să-L ispitească, pentru a-L prinde în cursă. Aşa a mărturisit dumnezeiescul Evanghelist.

   Iar ceilalţi nu L-au primit pe Fiul din pricina bogăţiei şi a iu­birii de cîştig. Căci au zis în ei înşişi: «Acesta este moştenitorul, veniţi să-L omorîm, ca să fie a noastră moştenirea Lui» (Matei 21, 38 ,Marcu 12, 7; Luca 20, 14). Iar că foarte iubitori de bogăţie şi de cîştig erau fariseii şi ceata necuvioasă a cărturarilor o poate vedea cineva foarte uşor îndreptîndu-şi mintea spre cele scrise despre ei. Căci Domnul nostru Iisus Hristos a zis celor ce voiesc să se gîndească la cele de sus că trebuie să-şi vîndă bogăţia pămîntească şi să împartă cele ce le au săracilor, ca să cîştige comoara de sus. Dar, cum zice Evanghelistul, auzind aceasta cărturarii şi fariseii, care erau iubitori de arginţi, L-au luat în rîs [14]. Căci coborîţi pînă la cele mai neînsemnate practici, urmăreau cu multă grijă toate amănuntele şi de aceea nu iertau întru nimic pe cei ce nu dădeau rînduitele zeciuieli cerute de lege, dar se îngrijeau de prea puţine ale legii. Aceasta le-a arătat-o lămurit Domnul zicînd: «Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că vă îngrijiţi de zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi părăsit cele mai grele ale legii, judecata, mila şi credinţa» (Matei 23, 23).

   Deci Gad înseamnă ispită, iar Asir, bogăţie. Şi amîndoi s-au năs­cut din slujnica Zilpa, după Dan şi Neftali, care erau din Bilha.

   Dar în acestea ni s-a închipuit timpul dinainte de venirea Mîntuitorului nostru, în care era încă stearpă Rahila, adică Biserica din neamuri, despre care ne-a vestit mai înainte Isaia că va naşte mulţi fii şi va hrăni nenumărate neamuri. Căci zice: «Veseleşte-te, stearpă, care nu năşteai, dă glas şi strigă, cea care nu şuieri durerile naşterii, că mai mulţi sînt fiii celei pustii decît a celei ce are bărbat» (Isaia 54, 1). Dar zice undeva şi dumnezeiescul David despre Dumnezeu : «Cel ce face să locuiască cea stearpă în casă, ca o mamă ce se bucură de fii» (Ps. 112, 9). Şi a spus către ea şi Stăpînul şi Dumnezeul tuturor: «Ridică împrejur ochii tăi şi vezi pe toţi» (Isaia 59, 18; 9, 4). Şi ia­răşi : «Iată aceştia vin de departe, de la miazănoapte, de la apus, iar alţii din ţara Sinim» (Isaia 49, 12).

   Dar vino dacă voieşti, să vedem cînd şi cum a născut cea stearpă. După cei ce s-au născut din slujnice. Apoi Ruben, întîiul născut din Iacob, află în ţarină mandragorele pe care le aduce Liei, mamei lui. Iar aceasta dă din ele Rahilei care i le cere. Şi Lia naşte, luînd man­dragorele, iarăşi doi fii, pe Isahar şi pe Zabulon. Apoi Dumnezeu şi-a adus aminte de Rahila şi deschizîndu-i-se pîntecele a născut şi ea pe Iosif şi pe Veniamin, cel din urmă.

   Deci Lia închipuieşte Sinagoga, iar Rahila Biserica din neamuri, cum am spus-o de multe ori mai înainte. Dar părăsind ca nefolosi­toare repetiţia, să spunem ce închipuiau mandragorele aflate de în­tîiul născut Ruben. Ce vrea să arate împărţirea lor egală între amîndouă ? Căci a dat din ele Lia Rahilei. Ce e pe lîngă aceasta naşterea copiilor, ca taină cuprinsă în semnificaţia acestor numiri ?
   11. Mandragorele odrăslesc în cîmp, în chip de poamă. Deoarece produc adormirea, îmbătînd de un somn adinc pe cei ce se împărtă­şesc de ele, socotesc că nu e nevoie de multe cuvinte spre a dovedi că experienţa medicilor a constatat că lucrarea naturală a mandrago­relor biruieşte uneori insomniile bolnavilor. Ele ne arată de aceea prin ghicitură taina lui Hristos, Care a adormit, într-un fel oarecare pentru noi şi S-a coborît pe Sine într-o deşertare (chenoză) pînă la moarte, deşi a revenit iarăşi la Viaţă (Filip. 2, 7). Căci era Dumnezeu după fire şi S-a făcut trup. În acestea constă întreaga taină a lui Hristos [15]. De fapt dumnezeiescul Pavel le reaminteşte celor mişcaţi din uşurătate spre o opinie contrară, zicînd : «V-am predat vouă în­tre primele lucruri ceea ce am şi primit: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi după Scripturi» (I Cor. 15, 3—4) [16]. Şi după altele : «Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi, că nu este înviere din morţi ?» (I Cor. 15, 12). Căci de vreme ce Hristos a arătat cel dintîi între oameni moartea ca somn (fiindcă era Viaţă după fire), S-a făcut ca o uşă şi cale firii omului spre biruinţa necesară a morţii. De aceea prea înţeleptul Pavel nu­meşte adeseori pe cei prinşi de moarte, adormiţi (I Cor. 11, 30) , ca încă nereaduşi la viaţă prin Hristos. Fiindcă a spus iarăşi: «Ca de credem că Hristos a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu EI» (I Tes. 4, 14).

   Deci mandragorele sînt semn al somnului. Şi acestea le află Ruben, fiind primul născut. Apoi le-a adus mamei. Iar aceasta le-a împărţit cu sora ei. Aceasta înseamnă că cei dintîi din Israil, au cunoscut şi s-au îmbogăţit cu taina lui Hristos, ca primul născut. Şi aducînd mamei lor, adică Ierusalimului, această cunoştinţă strălucită aflată de înţelegerea ascuţită a lor, au convins-o să se bucure. Căci dumneze­ieştii ucenici înainte de chemarea neamurilor au făcut cunoscută această taină în toată Iudeea. Pentru că deşi n-au crezut toţi, au avut putinţa să primească toţi cuvîntul despre Hristos. Dar «s-a mîntuit rămăşiţa» (Jud. 5, 13), după Scripturi. Iar că Iudeii au pro­cedat în credinţă celor din neamuri e vădit şi nu e necunoscut nici unuia din cei ce există.

   Luînd deci Lia mandragorele, a născut doi fii, pe Isahar şi pe Zabulon. Isahar se tălmăceşte plată. Iar celălalt, adică Zabulon cale bună şi binecuvîntare. Căci precum am spus, Sinagoga Iudeilor pri­mind prin sfinţii apostoli ca de la nişte copii ai ei taina lui Hristos, s-a arătat maică a unor fii ce primesc plată şi buna călăuzire întru binecuvîntare. Fiindcă iertarea păcatelor ce urmează îndată credin­ţei în Hristos ne învaţă că ea nu este fără plată. Despre aceasta ne încredinţează şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd : «Amin,amin zic vouă, cel ce crede în Mine, are viaţă veşnică» (Ioan 5, 24). Nu mai puţin şi fericitul Pavel zice : «Aproape de tine este cuvîntul tău în gura ta şi în inima ta, adică cuvîntul credinţei pe care îl propovăduim. Că de vei zice în inima ta că Domn este Iisus şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mintui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărtu­riseşte spre mîntuire» (Rom. 10, 8—10).

   Ce plată este deci mai mare şi mai de preţ decît a-ţi mîntui sufletul ? Însuşi Mîntuitorul ne încredinţează că acest lucru este mai înalt şi mai de preţ decît orice, zicînd : «Ce va folosi omul de va dobîndi lumea întreagă, iar sufletul şi-l va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?»(Matei 16, 26; Marcu, 8, 56). Aşadar slăvită şi mîntuitoare este plata credincioşilor.

   Dar nu trebuie să ne îndoim nici de binecuvîntarea ce vine ca urmare celor îndreptaţi în Hristos. Căci ne-am sfinţit în Duh. Şi spune fericitul David: «Binecuvîntarea Domnului peste voi. Binecuvîntaţi sînteţi voi de către Domnul Cel ce a făcut cerul şi pămîntul» (Ps. 13, 15). Dar Dumnezeu a spus şi prin glasul lui Isaia către maica celor ce cred, adică către Biserică : «Vărsa-voi din Duhul Meu peste odrasla ta şi binecuvîntarea Mea peste mlădiţele tale» (Isaia 44, 3). De aceea şi prea înţeleptul Pavel scrie celor îndreptaţi în credinţă, zicînd : «Binecuvîntat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, în Hristos ne-a binecuvîntat pe noi în ceruri cu toată binecuvîntarea duhovnicească» (Efes. 1, 3).

   Iar cei ce s-au împărtăşit cu îmbelşugare de binecuvîntarea de sus, cum nu ar fi bine călăuziţi spre tot lucrul bun? «Căci calea binecredincioşilor, zice, s-a făcut dreaptă şi calea celor drepţi este pregătită. Căci calea Domnului este judecată» (Isaia 26, 7—8).

   De aceea a spus Dumnezeu despre Sinagoga Iudeilor : «Iată Eu închid căile ei şi nu va afla cărarea ei» (Osea 2, 8). Iar pe noi ne duce în locaşurile de sus printr-o cale lină şi simplificată (uşurată). Căci porunceşte sfinţilor slujitori : «Deschideţi porţile, ca să intre popo­rul care păzeşte dreptatea şi vesteşte adevărul, care apără adevărul şi păzeşte pacea» (Isaia 26, 2). Şi iarăşi: «Deschideţi cale poporului meu şi aruncaţi pietrele din cale» (Isaia 26, 10). Deci Lia i-a născut pe cei răsplătiţi şi binecuvîntaţi şi bine călăuziţi de Dumnezeu.

   Iar Rahila luînd iarăşi mandragore, a născut pe Iosif. Aceasta în­seamnă că Biserica primind taina lui Hristos prin sfinţii apostoli de la Sinagoga Iudeilor ca soră, s-a făcut maică a poporului, pururea în adaus şi în înaintare spre o mulţime nenumărată. Căci Iosif se tălmăceşte adaus al lui Dumnezeu. Fiindcă s-a adaus cetelor din Israil Biserica din neamuri. De aceea a şi spus Hristos : «Am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc. Şi ele vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor» (Ioan 10, 16). Se adaugă deci, precum am spus adineauri, turma din neamuri, turmelor mai vechi şi nesfîrşită este creşterea intr-o tot mai mare mulţime pînă ce în timpurile din urmă se va naşte şi Veniamin însuşi, adică po­porul fiu al durerii. [17]

   12. Şi cine este acesta, pe care ea născindu-l moare şi se va muta la altă viaţă ? Căci a murit Rahila chiar în timpul naşterii lui Veniamin. Aceasta înseamnă că, cunoştinţa deplină trebuie să o atri­buim lui Dumnezeu şi celor ce ne întrec în înţelegere. Şi nu ne în­tristează deloc a o spune aceasta. Şi socotesc că prin fiul durerii se cuvine să înţelegem poporul sau mulţimea celor ce vor crede în timpurile din urmă ale veacului[18]. Căci în acele timpuri se va arăta şi fiul nelegiuirii, «potrivnicul, care se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau I se cuvine închinare, aşa încît să se aşeze pe Sine în locaşul (templul) lui Dumnezeu şi să se dea pe sine drept dumnezeu» (II Tes. 2, 4—5). Acesta se va împotrivi sfinţilor şi împotrivindu-se nu se va deosebi întru nimic de fiarele sălbatice. Căci precum a spus Mîntuitorul însuşi: «Va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii, nici nu va mai fi» (Matei 24, 21). Iar că minciunile şi pornirile neomeneşti ale aceluia se vor revărsa nu asupra altora, ci asupra sfinţilor, ne spune iarăşi Hristos, adăugind : «Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nu s-ar mîntui nici un trup. Dar zilele acelea se vor scurta pentru cei aleşi» (Matei 24, 22). Căci pri­gonirea fiind aşa de mare împotriva tot celui ales şi sincer în cre­dinţă şi tirania cumplită şi de nesuportat împreună cu relele aduse asupra unora, socotesc că timpul va fi scurtat, Dumnezeu cel îndu­rător măsurînd ispita după puterea celor ce vor suferi. Aşa ne dă să înţelegem şi prea înţeleptul Pavel: «Dar credincios e Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi sfîrşitul ei ca să puteţi răbda» (I Cor. 10, 13).

   Născîndu-se deci Veniamin, adică poporul de la sfîrşit în du­reri se va repauza Rahila[19]. Căci se va strămuta, cum am spus adi­neauri, la altă viaţă Biserica, adică noi, care prin credinţă în Hristos am dobîndit unirea cu Dumnezeu prin Duh. Şi să nu te miri dacă moartea a strămutat pe Rahila de la lucrurile din lume. Acest lucru va tulbura uneori pe vreunul, ducîndu-l la cugetarea a ceea ce s-a întîmplat odinioară. El va întreba: «Biserica va înceta cîndva şi se va stinge într-un mod oarecare prin moarte ? Şi aceasta e stră­mutarea la cele mai înalte ?». La acestea răspundem : Cînd auzi de Biserică, să ştii că vorbim de mulţimea sfîntă a credincioşilor, a cărei moarte pentru viaţa trupească în spaţiul lumii, e cale spre creşterea petrecerii şi vieţii în Hristos şi mod de strămutare spre cele mai bune şi mai înalte. De aceea şi fericitul Pavel, le adaugă unora cu cuvînt mai mustrător, zicînd: «Dacă aţi murit lucrurilor lumii, pentru ce dogmatizaţi ca şi cînd aţi vieţui în lume ?» (Col. 2, 20). Dar le scrie celor ce s-au scuturat de viaţa trupească şi iubitoare de plăceri: «Căci aţi murit. Şi viaţa voastră s-a ascuns cu Hristos în Dumnezeu. Deci cînd se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci şi voi vă veţi arăta împreună cu El întru slavă» (Col. 3, 4). El a spus lămurit că trebuie să ne mortificăm pe noi şi mădularele noastre cele de pe pămînt, declarîndu-le desfrînare, necurăţie şi cele asemenea lor (Col. 3, 5).

   Deci moartea Rahilei înseamnă moartea spirituală în Hristos a turmei celor credincioşi, adică a Bisericii, care îi strămută la altă viaţă, dacă este adevărat că cele ale noastre se vor strămuta de la stricăciune la nestricăciune, de la moarte la viaţă, de la slăbiciune la putere, de la necinste la slavă, de la timpuri măsurate la viaţa veşnică. Şi aşa vom fi împreună cu Hristos, prin Care şi cu Care fie slava şi stăpînirea lui Dumnezeu şi Tatăl, împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.


-----------------------------------------------------------------------------------------------




[1] Dumnezeu a binecuvîntat în persoana lui Iacob pe Apostolii ce plecau de la evrei la neamuri pentru a propovădui pe Hristos.

[2] Se dă lui Iacob, sau Apostolilor, binecuvîntarea lui Avraam, de-a fi părinți ai neamurilor în credinţă şi să se unească aceştia prin ei în Hristos.

[3] Propriu-zis nu se mai poate vorbi de neamuri opuse în Hristos, ci de oameni noi, uniţi în aceeaşi credinţă. Credinţa în Hristos i-a ridicat pe toţi la adevărata umanitate în Duhul Sfînt, făcîndu-i să se simtă fii ai Tatălui şi deci fraţi între ei.

[4] Hristos se poate vedea cu destulă claritate schițat în chipurile unor persoane din Vechiul Testament. Nu tot aşa de clar se poate vedea în faptele lor şi opera Lui mîntuitoare, sau iconomia Lui. Însă totuşi se poate vedea şi ea în oarecare mod mai puţin clar. Istoria creaţiei nu e îndreptată numai în general spre veşnicia noastră în Dumnezeu şi nu e numai condusă în general spre această veşnicie prin năzuinţa noastră spre desăvîrşire, ci are imprimată în ea ca într-un şir de chipuri mereu mai clare şi modul cum înaintăm spre veşnicie: prin Hristos ca Dumnezeu coborît la noi şi faptele Lui mîntuitoare : pornirea spre jertfă şi aspi­raţia spre viaţa viitoare în Dumnezeu de la capătul scării istorice. Istoria nu e o desfăşurare întîmplătoare, ci are imprimată în ea planul de mîntuire în Hristos.

[5] Creştinismul a creat conştiinţa unităţii intre popoarele care L-au primit pe Hristos. Cei ce cred în El sînt un popor spiritual, se simt în El, luptă pentru o cauză comună, urmăresc formarea unui chip de om unitar. Sînt un popor, pentru că fac parte dintr-o Biserică.

[6] Presbiterii în acele secole primeau ca îndatorire principală propovăduirea cuvîntului dumnezeiesc prin explicarea Sfintei Scripturi. E de reţinut aceasta pentru preoţii de azi.

[7] Nu tăierea împrejur l-a dus pe Avraam la credinţă, ci netăierea împrejur, încît tăierea împrejur este un rod al credinţei din starea netăierii împrejur, nu cre­dinţa un rod al tăierii împrejur. Netăierea împrejur este numai răsplata văzută a cre­dinţei care n-a venit din ea. Ceea ce se petrece în suflet nu e cauza a ceea ce se pe­trece în trup, ci invers. A existat prin urmare o tăiere împrejur spirituală, sau în duh, anterioară tăierii împrejur în trup.

[8] Dacă unii din cei netăiati împrejur (Avraam) au primit prin credinţa lor din acea stare, tăierea împrejur, păgînii netăiați împrejur au ca oameni ce pot ajunge prin firea lor la credinţă pentru care pot primi tăierea împrejur ca semn exterior al credinţei, ei sint înrudiţi sufleteşte cu iudeii tăiati împrejur. Şi de aceea Hristos îi poate face uşor din doi unul, chiar fără ca să ceară celor netăiati împrejur să se taie împrejur. Ei devin în Hristos una prin credinţă. Nu mai e necesară tăierea împrejur ca semn că unii se deosebesc prin credinţa la care au ajuns, de cei ce n-au ajuns la credinţă. Odată ce au ajuns una în Duh, nu mai e necesară tăierea împrejur şi le­gea ca semne distinctive între evrei şi neamuri.

[9] «Nu va fi între voi stearpă sau văduvă», era la evrei o făgăduinţă, nu o constatare anticipată a ceea ce vor avea ei prin fire, sau o oprire a acesteia. Căci pentru ceea ce e propriu firii, nu se da o lege anumită. E de remarcat unirea aces­tor două preocupări în Vechiul Testament, mai ales la patriarhi: grija să facă copii şi să țină legătura cu Dumnezeu. Ultima le era spre ajutor pentru prima. Dumnezeu se interesa, in această mentalitate, de unirea bărbatului cu femeia sau cu femeile potrivite pentru naşterea de copii. Era o grijă a lui Dumnezeu să se înmulţească nea­mul Israel. În Noul Testament, preocuparea lui Dumnezeu de urmaşi se arată şi pe plan spiritual. Acum au o binecuvintare şi mai mare de la Dumnezeu femeile fe­cioare şi bărbaţii asceţi. Neamul omenesc s-a înmulţit destul. Dar nu se încuviin­ţează ca moderare a înmulţirii destrăbălarea sterilă.
   La evrei a rămas pînă azi ca preocupare socotită impusă de Dumnezeu prin lege înmulţirea neamului. Asceţii budişti rămîn necăsătoriţi pentru a se scufunda în ei înşişi, ca una în esenţă cu o divinitate impersonală. În creştinism, asceţii îşi dăruesc toată preocuparea lui Dumnezeu cel personal, pentru a spori în comuniunea cu El din iubire şi deci şi în asemănarea cu Hristos.
   Sf. Chiril explică prin aceasta faptul că chiar patriarhii evrei puteau avea două femei şi făceau copii şi cu roabele lor. Dar aceasta însemna că unii bărbaţi n-aveau la dispoziţie nici măcar o femeie. Faptul era legat cu starea de robie şi cu castrarea unora din ei. Deci poligamia era unită cu sclavia şi amindouă cu o gîndire care nu vedea valoarea fiecărei persoane omeneşti. Amîndouă acestea au fost desfiinţate de creştinism prin punerea în evidenţă a valorii persoanei umane. Dumnezeu şi-a înăl­ţat revelaţia pe măsura creşterii spirituale a omenirii.

[10] Toată natura a fost pusă de Dumnezeu în stare de luptă împotriva egipte­nilor. Natura poate fi folosită pînă la un loc şi prin relele aduse prin ea oamenilor de duhurile rele. Dar poate fi folosită, făcută să se răscoale şi de Dumnezeu împo­triva celor răi. Căci cei ce se opun lui Dumnezeu şi-o fac şi pe ea duşmănoasă. Pen­tru că nu o folosesc în armonia în care le-a fost dată, ci o scot prin starea lor su­fletească agitată şi nesocotită din armonia ei. Forțele ei, scoase din îmbinarea lor armonioasă, în care se ţin într-o îmbinarea reciprocă, pot deveni poluante pentru restul naturii şi sănătatea omului, care e şi ea o armonie a forţelor spirituale şi bio­logice ale persoanei umane. Ştiinţa şi tehnica ce fac aceasta aduc de fapt moartea, aşa cum s-a prezis omului de la început de Dumnezeu (Fac. 3, 3).

[11] Hristos a dăruit Bisericii şi sufletului care se uneşte cu El ca dar de mi­reasă mila şi credinţa. Credinţa o face să se simtă unită cu El cu toată încrederea, iar în milă îi simte bunătatea Lui ca a Celui ce a binevoit să coboare ia ea.

[12] Acestea sînt cele ce unesc sufletul ca mireasă cu Mirele Hristos : drepta­tea, dreapta judecată, mila, îndurările, credinţa, cunoştinţa. Ele vin de la Mire, dar se fac proprii şi miresei. Numai mila şi îndurările rămîn într-un anumit sens Mirelui, deşi în alt sens, ca milă îndreptată de sufletul credincios spre semenii săi, devin şi ale lui.
      În legea veche se menţine încă insuficienta relaţie între Dumnezeu şi oameni. El le vorbea oamenilor prin mijlocitori, «Îl auzeau vorbind prin Moise şi pro­oroci», adică simţeau puterea Lui în cuvintele lor, simţeau că le au de la El. Vedeau că aceste cuvinte nu sînt de la ei, dar totuşi le rosteau ei, în Hristos, Dumnezeu în­suşi îşi însuşeşte cuvintele omeneşti. Vorbeşte El însuşi cu oamenii, ca un om. Se face El însuşi Proorocul Său. Comunicăm cu El direct. El însuşi S-a făcut Tu al nos­tru, asemenea unui tu omenesc. Mirele s-a făcut asemenea miresei, a intrat în co­municare directă şi desăvîrşită cu ea. Sufletul omenesc nu mai simte puterea lui Dum­nezeu venindu-i prin alt suflet, printr-un suflet de prooroc mijlocitor. Chiar în apos­toli şi preoţi vorbeşte El însuşi, lucrează El însuşi. Ea ca şi cînd ei n-ar fi. Iar adresîndu-se lui Hristos prin rugăciune, îl cheamă alături de ei şi pe credincioşi. Nouta­tea în grăirea Lui directă se simte nu numai puterea şi iubirea ce iradiază din El ca dintr-un Tu, ci şi profunzimea şi totodată claritatea desăvîrşită a cuvintelor Lui. Un sens mai profund al existenţei nu poate fi dincolo de Treimea interpersonală su­premă. Dar nici o lumină mai deplin explicatoare a existenţei. Tot ce spune Hristos e înţeles de toți, dar rămîne şi de o adîncime în veci inepuizabilă. De unde vine pu­tinţa cuvîntului omenesc de-a fi cuvînt al Eului divin şi de-a exprima ultimile adîncimi ale existenței ? Din faptul că El însuşi a creat eul omenesc cuvîntător, după chi­pul Lui, în legătură cu El. Omul poate înţelege pe Dumnezeu şi Dumnezeu înţelege cuvîntul omului. Dumnezeu se poate comunica în calitate de Persoană prin cuvintul omenesc, căci El însuşi a făcut pe om ca persoană cuvîntătoare. Persoana însăşi e cu­vînt inepuizabil, e tensiune de autocomunicare inteligibilă pentru Sine şi pentru altul. Dacă e aşa omul, aşa trebuie să fie Dumnezeu şi în Sine. Adresîndu-se direct fiecărui om, Dumnezeu Cuvîntul actualizează deplin calitatea omului de chip al Său.

[13] Strămoşii evreilor au fost, împreună cu oamenii dinainte de lege, liberi de lege, nesupuşi ei. Legea s-a impus pe urmă, după ce s-a introdus păcatul ,ca po­runcă de-a se feri de păcat şi ca formulare a pedepselor pentru diferitele păcate. Că la început oamenii au fost liberi de lege, se arată in faptul că primii fii ai lui Iacob se nasc din Lia cea liberă.
[14] Folosind poziţia lor importantă in cadrul cultului existent, pentru o bună situaţie materială, Cărturarii ţii Fariseii nu se puteau aproba ideea renunţării la cîştigurile lor, deci nici la legea veche care le ocaziona aceste cîştâguri. De aceea nu-L puteau primi pe Hristos ca Fiul lui Dumnezeu care ar da autoritate îndemnului de-a se despărţi de avuţiile lor.
[15] De fapt toată taina lui Hristos consta în acestea trei : Fiul lui Dumnezeu se face om, golindu-Se de slavă, duce această coborîre pînă la moarte, învie cu tru­pul pe care L-a asumat. În coborîrea Lui nu părăseşte puterea Lui, ci o comunică şi trupului pe care-l asumă. Dacă omul ca creatură a lui Dumnezeu ar muri definitiv, însăşi puterea Creatorului li s-ar dovedi limitată. Moartea ar fi mai tare ca El. Cel ce poate crea, poate şi recrea. Dar omul nu e creat ca obiect; Dumnezeu îi poate da deci o participare şi la primirea morţii, şi la biruirea ei. În crearea omului ca chip al Cuvîntului dumnezeiesc pentru o relaţie dialogică cu El, se arată marea preţuire acordată omului şi o putere de-a se comporta ca subiect în această relaţie. Moartea îi vine din faptul că nu rămîne ca subiect în relaţia iubitoare cu Dumnezeu, şi e în­vinsă, dîndu-i-se puterea să revină în unitatea sa personală cu Fiul lui Dumnezeu în­suşi la acea relaţie într-un mod de nepierdut. Fiul lui Dumnezeu făcindu-Se om, deci şi Subiect uman, biruieşte moartea şi ca om, făcînd din desfiinţarea omului prin ea, un somn trecător.

[16] Sînt cuvintele luate în Simbolul niceo-constantinopolitan.

[17] Acesta ar fi, după Sf. Chiril, poporul Israel, care se va adăuga celor ce cred in Hristos. Dar tot, după el s-ar putea înţelege prin acest fiu al durerii şi cei ce vor crede în timpurile din urmă în Hristos din Biserica supusă unor mari dureri, avind de suportat moartea şi trecerea la viața viitoare, împreună cu lumea întreagă.

[18] Ne mutăm la alt plan de viată cînd am ajuns la cunoştinţa cea mai înaltă. Dar la aceasta se va ajunge în general cu adevărat la sfîrşitul timpurilor.

[19] Poporul creştin de la sfîrşitul timpurilor va fi fiul durerii, pentru că atunci se va arăta şi fiul nelegiuirii. Biserica nu va mai naşte alţi fii duhovniceşti sau alţi credincioşi, viaţa de pe pămînt sfirşindu-se.