252. Atunci
poporul va spune: «Te voi binecuvânta, Doamne, că
Te-ai mâniat pe mine şi Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai miluit».
Adeseori
cineva este părăsit şi lăsat pentru că a fost odată târât înspre răutăţile
egiptene şi s-a bucurat un oarecare timp de propria necugetare, ca să secere ce
a semănat rău. Cel care, când nu este complet părăsit, ci are o binefacere, va
spune: «Te voi binecuvânta, Doamne, că Te-ai mâniat
pe mine şi Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai miluit». Este
asemănător acestuia [textul]: «Voi îndura mânia
Domnului, căci l-am greşit, până când El va judeca dreptatea mea» şi după
aceasta va aduce judecata la sfârşit. Căci «nu până
în sfârşit Se va mânia, nici până în veac Se va iuţi». Cel ce
spune: «Te voi binecuvânta, Doamne, că Te-ai
mâniat pe mine şi m-ai miluit», înţelegând binefacerea lui Dumnezeu, se
laudă cu ea şi spune: «Iată, Dumnezeul Meu,
Mântuitorul meu, nădăjdui-voi spre El şi nu mă voi teme, pentru că slava mea şi
lauda mea este Domnul».
Nu
vor spune acestea cei care fac milostenie înaintea oamenilor, nici cei care
primesc slavă unii de la alţii şi nu caută slava doar de la Dumnezeu
şi, în general, cei care încalcă porunca ce spune: «Nu
fiţi [iubitori] de slavă deşartă».
Dar de vreme ce Domnul făgăduieşte: «Eu slăvesc pe
cei care Mă slăvesc»,
este clar că cel care îl slăveşte bine este slăvit de El. Astfel şi faţa lui
Moise a fost slăvită,
pentru că a ştiut să-L slăvească bine pe Dumnezeu. Iar lauda este
în acord cu slava, încât cel care slăveşte bine, şi laudă potrivit. Şi nimeni
dintre cei care au despre Dumnezeu concepţii răsturnate să nu creadă că laudele
cu psalmodieri îi sunt plăcute*.
Pentru că ţine de aceeaşi inimă să slăvească cu izbândă şi să laude potrivit.
De aceea, pentru că a spus rămăşiţei poporului din Egipt: «Te voi binecuvânta, Doamne, că Te-ai mâniat pe mine şi
Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai miluit», aceştia, străbătând Egiptul, vor
spune: «Nu mă voi teme, pentru că slava mea şi
lauda mea este Domnul şi îmi va fi spre mântuire».
253. Aminteşte-ţi şi de cântarea pe
care poporul lui Israel a cântat-o în pustiu, când Miriam a început şi a zis: «Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit»,
ca să reînnoiască acum vechea laudă cei care spun: «Slava mea şi lauda mea este Domnul şi îmi va fi spre
mântuire». Urmând după lauda Domnului, va scoate apă cu veselie din
izvoarele Mântuitorului
cel care I se închină bine. Dacă poporul idolatru este acuzat: «M-au părăsit pe Mine, izvorul apei vii»,
este clar că cel care crede în Dumnezeu şi îşi adapă sufletul din credinţa în
El prin dogmele mântuitoare, acela scoate
apă cu veselie din izvoarele Mântuitorului. Iar cât de mare este veselia care
le revine celor care s-au învrednicit să-şi scoată apă de acolo, să înţelegi
din imaginea folosită de David: «însetează sufletul
meu de Dumnezeul cel puternic şi viu». Căci preaplinul
dorinţei produce o veselie imensă celor care ajung la cele râvnite.
Şi
cel care se îngrijeşte de legea Domnului ziua şi noaptea, despre care se spune că «Gura dreptului va deprinde înţelepciune», care
cercetează Scripturile şi caută să-L găsească pe Domnul prin dreptate, care
prin veselia din descoperire înţelege sensul duhovnicesc al Scripturilor, [unul ca
acesta] va scoate apă cu veselie. De aceea,
când noi înşine ne umplem de băutura din izvoarele Mântuitorului, atunci îi
luăm şi pe alţii, îndemnându-i şi spunând: «Cântaţi
Domnului, strigaţi numele Lui». Strigătul este un sunet
care are forţă ce poate pătrunde până la cei de departe. De aceea, [Scritpura
are] «strigaţi» în loc de: „Să nu cugetaţi
despre Dumnezeu cele mărunte, ci cu cuget înalt să gândiţi cele despre El,
astfel teologhisiţi, ca şi celor care se sunt departe de mântuire cuvântul
vostru să poată fi ascultat prin claritatea învăţăturii”.
Dar
sensul acesta îl arată şi următoarele. Căci, spune, «Vestiţi între neamuri măririle Lui»,
spuneţi minunile Lui. Arătaţi celor necunoscători rânduiala lumii, ca să fie
aduşi prin dragostea Celui care le-a zidit pe toate, Dumnezeu.
«Cântaţi numelui Lui, că [lucruri] înalte a
făcut». Istorisiţi fie cele despre minunile din lume, că sunt înalte şi
necuprinse, fie cele despre puterile din ceruri, că El le-a făcut pe cele
înalte de acolo, fie cele despre bunătatea cu noi, că îi înalţă pe cei smeriţi
şi zdrobiţi cu inima. Căci Domnul îi înalţă pe cei drepţi. De aceea a făcut [un
lucru] înalt, l-a preaînălţat cu propria slavă pe cel umilit de păcat.
