Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie.
Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau
lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici
loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici
patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în
nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici
început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o
definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor)
sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea
nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma
unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc
în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori
pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte
dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el
necunoştinţa cauzei.
Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre
scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul
şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi
poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de
poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată
simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi
pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile (13). Şi aşa
"alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat
lor", lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a
şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e
contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai
prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu.
Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai
mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar
cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult
patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea
mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri
de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine.
Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul
aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur
durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere.
Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată
sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de
dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de
sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub
puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată
fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare
ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea
ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă
alăturea.
Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase
în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind
pricinile care o pierd şi născocind si cultivând prilejurile coruperii sale,
datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi
noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi
fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi
străduindâ-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse
neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin
plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria,
slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada,
aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul,
injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu
capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea
prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul
acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi
înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului,
calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei,
lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet,
plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi
toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. In
sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând
perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii),
naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria; linguşirea, dorinţa de a
plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci
a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi
vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă
Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.
Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei
bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg
simţirea, la înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut
de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri, Impărtăşindu-se deci
omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor
necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile
susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită
să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept
Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea
trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu,
l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu
toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor. Căci nu poate sluji cineva zidirii,
dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi
curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind
slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de
sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând
mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea (cunoştinţei) binelui
şi răului, amestecate în el. Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul
cunoştinţei binelui şi a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la
adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.
Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei
binelui şi a răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea,
dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte
mintea (14). Deci contemplată duhovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar
luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea
trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele
dumnezeieşti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o
vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul
cauza sa prin comuniunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune,
nemurirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce-a
devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme şi cu
totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor
ca dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a
lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin
îndumnezeire.
Aşa trebuie înţeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot
primi toţi. Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o
cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de
pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu
a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului
omenesc. Căci în jurul acesteia se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă
amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii din pricina cărora s-a
introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit
şi pestriţ şi-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare
din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate
şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de partea lui văzută, adică faţă
de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de
durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc
timpurile si lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât
experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să albă necontenit plăcerea ca
tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să
ajungă la capătul acestui scop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă
şi pe cale de împrăştiere prin oricâte moduri ar încerca să o susţină pe
aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temânidu-se,
fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe
nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui,
în felul acesta îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se
împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu
înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr.
Iar izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este
dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi izgonirea din suflet
a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de
plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine,
înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului. In felul acesta primind în locul
iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu
totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această
iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin
Dumnezeu.
Căci aceasta este adevărata slujire şi prin
ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin
virtuţi.
Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de
durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de
sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele,
împreună cu neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Şi aşa
s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel,
rămânând împreună cu el cu totul nemişcat. Aşa oglindeşte cu faţa descoperită
slava lui Dumnezeu, ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava
dumnezeiască şi neapropiată.
Deci odată
ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se
mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi
să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând
aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea
patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni
nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici
strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a
înşirat Apostolul în acel loc. Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi
dragostea nemişcată, vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi
negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, vom avea faţă de lume
neştiinţa cea mântuitoare, nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit,
cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa celor sensibile ca pe o sclavă, ci
oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării (minţii), după
înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi
în cunoştinţa duhovnicească, prin care primim unirea cea după har. Căci precum
ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin
simţire, gustând din ea, pentru faptul ca prin ea ni se susţinea trupul, aşa
primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom
ignora experienţa întregii simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca
să existe şi ca să fie fericit.