doktoru

miercuri, 18 septembrie 2019

Sf.Maxim Marturisitorul: talcuire la Iona cu referinte la Apocalipsa 16,8-9


Și al patrulea înger și-a vărsat cupa în soare; și i s'a dat lui să-i dogorească pe oameni cu foc.
Și oamenii au fost dogorâți cu mare arșiță și au blasfemiat numele lui Dumnezeu Care are putere peste plăgile acestea, și nu s'au pocăit ca să-I dea slavă.



Iar dacă cineva vrea să-şi înalţe mintea la un înţeles şi mai înalt, prin "dreapta" poate să înţeleagă raţiunile celor netrupeşti, iar prin "stânga" pe ale trupurilor. Dar mintea ce se înalţă spre cauza lucrurilor, nereţinută de nimic, nu mai cunoaşte aceste raţiuni, întrucât nu mai vede nici o raţiune în Dumnezeu, Cel ce după cauză e mai presus de orice raţiune. Adunându-se spre El din toate lucrurile, nu mai cunoaşte nici o raţiune a celor de care s-a despărţit, privind în chip negrăit numai Raţiunea la care s-a ridicat după har (1).



Pe aceşti bărbaţi şi pe cei asemenea lor, care într- adevăr nu cunosc dreapta şi stânga lor cea de ocară, îi cruţă Dumnezeu; şi pentru ei lumea toată. (Am zis "cea de ocară", deoarece aproape toate cele din Scriptură au şi un înţeles de laudă şi un înţeles de ocară). Dar poporul iudeu, pizmaş şi vrăjmaş al oricărei iubiri de oameni, se plânge de mântuirea oamenilor şi de aceea îndrăzneşte să se răzvrătească chiar şi împotriva" bunătăţii dumnezeieşti. Plin de nerecunoştinţa, de nemulţumire şi de ură faţă de oameni, el scrâşneşte din dinţi, se scârbeşte de viaţă şi-şi face pricină de întristare din bântuirea neamurilor în Hristos. Socotind, din neştiinţă, mai de preţ o curcubetă decât mântuirea oamenilor, se îndurerează când o vede că se usucă roasă de vierme. Nebunia aceasta a Evreilor a zugrăvit-o în sine ca tip marele Prooroc Iona, fără să pătimească el însuşi - ferească Dumnezeu - de scăderile Iudeilor, ci osândind în sine cu anticipaţie necredinţa lor, pentru care au căzut din slava de mai înainte, ca dintr-o Ioppe (2). De aceea i-a dat Duhul Sfânt în chip tainic acest nume, capabil să arate prin diferitele lui tălmăciri starea lăuntrică a tuturor celor preînchipuiţi. Când deci dezvăluie în sine ca tip nebunia Iudeilor, care se întristează pentru mântuirea oamenilor şi se sminteşte de minunata lor chemare, dar se scârbeşte de viaţă şi doreşte, hulind voia lui Dumnezeu, mai bine moartea din pricina vestejirii curcubetei, numele lui se tălmăceşte "întristarea lor". Această întristare o condamnă Scriptura când zice: "A văzut Dumnezeu faptele lor, adică ale Ninivitenilor, că s­au întors de la căile lor cele rele şi I-a părut rău să-i mai pedepsească pe ei şi nu i-a mai pedepsit. Şi s-a întristat Iona şi a zis: Acum Stăpâne Doamne ia sufletul meu de la mine, că mai bine este mie să mor decât să trăiesc". Şi iarăşi: "Şi a poruncit Domnul Dumnezeu unui vierme a doua zi dimineaţa, şi a ros pe dedesubt curcubetă şi s-a uscat. Şi a fost după ce a răsărit soarele, a lovit capul lui Iona şi s-a împuţinat cu sufletul şi s-a scârbit de viaţa lui şi a zis: mai bine este mie să mor decât să trăiesc".



Ninive este deci Biserica neamurilor, care a primit cuvântul harului şi s-a întors de la rătăcirea de mai înainte a închinării la idoli şi de aceea s-a mântuit şi s-a învrednicit de slava cerurilor. Iar umbrarul, pe care şi l-a făcut Iona după ce a ieşit din cetate, închipuieşte Ierusalimul de jos şi templul din el făcut de mâini. Curcubeta înfăţişează umora vremelnică a slujirii trupeşti şi numai după literă a legii, care nu e statornică şi nu poate să mulţumească mintea. Iar viermele este Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, precum El însuşi zice despre Sine la Proorocul David: "Sunt vierme şi nu om". Căci s-a făcut şi s-a numit cu adevărat vierme, pentru trupul fără de sămânţă pe care l­a primit. Fiindcă precum viermele nu are împreunare şi amestecare, ca pricină premergătoare a naşterii lui, tot aşa nici naşterii după trup a Domnului nu i-a premers vreo amestecare. Dar mai e vierme şi pentru faptul că a îmbrăcat trupul ca pe o momeală pusă în undiţă dumnezeirii spre amăgirea diavolului, pentru ca dracul spiritual cel nesăturat, înghiţind trupul pentru firea lui uşor de apucat, să fie sfâşiat de undiţa dumnezeirii şi deodată cu trupul sfânt al Cuvântului, luat din noi, să dea afară toată firea omenească, pe care o înghiţise mai înainte; cu alte cuvinte pentru ca, aşa cum înghiţise acela mai înainte pe om, momindu-l cu nădejdea dumnezeirii, tot aşa, momit fiind mai pe urmă cu firea omenească, să dea afară pe cel amăgit cu nădejdea dumnezeirii, amăgit fiind el însuşi cu nădejdea că va pune mâna pe omenire; apoi ca să se arate bogăţia covârşitoare a puterii dumnezeieşti, care biruie, prin slăbiciunea firii biruite, tăria celui ce a biruit-o mai înainte; şi ca să se arate că mai degrabă biruie Dumnezeu pe diavol, folosindu-se de momeala trupului, decât diavolul pe om cu făgăduinţa firii dumnezeieşti (4). Acest vierme a ros curcubeta şi a uscat-o, adică a pus capăt slujirii legii, ca unei umbre, şi a uscat părerea de sine a Iudeilor, întemeiată pe ea.

marți, 17 septembrie 2019

Sf.Maxim Marturisitorul despre cei doi fii ai lui Dumnezeu


Dacă David a împărăţit numai peste Israil cel după trup, iar Israil cel după trup a respins împărăţia lui Hristos, din care pricină acesta a şi trecut la neamuri, cum mai este adevărat cuvântul Arhanghelului: ”Şi îi va da Dumnezeu tronul părintelui său David şi va împăraţi peste casa lui Iacob în veci'?

                     Răspuns

Această nedumerire îşi are o dezlegare limpede şi vădită. Căci dacă "nu toţi cei din Israel sunt şi Israeliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că sunt sămânţa lui Avraam, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii făgăduinţei", dacă, pe de altă parte, chiar de-ar fi "numărul fiilor lui Israel ca stelele cerului şi ca nisipul mării, numai rămăşiţa se va mântui", e clar că prin Israel se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după cum e din sămânţa lui Israel, fie că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi neştirbită pecetea credinţei lui Avraarn, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e străin de chemarea şi de harul adevăratului Israel.

Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei credincioşi din Israel. Din acestă pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (l). Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israel cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israel cel trupesc îi serveşte numai drept chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: "Lăsaţi-mă şi voi nimici poporul acesta dintrodată şi te voi face pe tine neam mai mare şi mai temut decât acesta". Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţă vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israel şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi de rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa sufletului. Nu e vorba de cei despre care zice: "Vai ţie neam păcătos, sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai este loc unde să se pună vreo cataplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici legăturile". Nu e vorba de cei ce şchioapătă de amândouă picioarele, de cei ce s-au întors de la adevăr şi au fost scoşi din moştenirea dumnezeiască, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi Onan, Manase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor care au fost lepădaţi şi respinşi. De aceea zice: "'Fiul Meu întâi născut, Israel", dar nu unul născut (2). Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin lepădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israel. Pentru că acesta s-a ridicat, din pizmă, împotriva lui Avel cel spiritual pe care l-a ucis ca şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual ca şi Ismail; s-a înfuriat asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau; a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui Dumnezeu, ca aceia pe Tamara; şi-a făcut uitate virtuţile ca Manase; s-a mâniat din pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împărăţia şi de aceea l-a dispreţuit ca Eliaf; şi în sfârşit s-a făcut începătorul unei fărădelegi străine ca Amon (3). Nu e vorba de aceşti fii înstrăinaţi, care s-au abătut şchiopătând de la cărările lor, care răsuflă numai furie şi moarte, de aceşti fii trupeşti care sunt cu adevărat numai trupuri şi sunt cu totul straini de har, "al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror slavă e în ruşinea lor", a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet. Ci, precum am mai spus, e vorba de Israel cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă din toate neamurile prin alegerea harului, ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească. Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s-au petrecut lucrurile. Caci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând şi înfiind toate neamurile lui Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El asezându-Se pe tronul duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în veci, împărăţia lui neavând sfârşit.



                       Scolii
1.     Pe timpul lui Ieroboam s-a desfăcut Israel de casa lui David, căzând de la credinţa în Dumnezeu.
2.  Inşirarea primilor născuţi lepădaţi de la începutul veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israel. Putem admite că despre el s-a spus mai pe ocolite: "Fiul Meu cel întâi născut, Israel", arătându-se că în calitate de prim născut va fi lepădat, ca să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi pământenii.
3.   Fraţii pizmuiţi de cei dintâi născuţi închipuiesc pe Domnul şi poporul cel nou prin credinţă.

luni, 22 aprilie 2019

...si va cugeta sa schimbe vremile si legea : Sf.Ioan Gura de Aur despre cele 70 de saptamani de la Daniel ...si despre antihrist


“Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău şi peste oraşul cel sfânt”. “Până ce se va învechi fărădelegea şi se va fi săvârşit păcatul”. “Şi să aducă dreptate veşnică”. “Şi să se pecetluiască vedenia şi proorocul şi să se ungă Sfântul Sfinţilor”. “Să cunoşti şi să înţelegi că de la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului până la Hristos povăţuitorul, (vor fi) săptămâni şapte şi săptămâni şaizeci şi două”. “De la ieşirea cuvântului pentru răspuns şi pentru zidirea Ierusalimului”. “După cele şaptezeci de săptămâni, va pieri ungerea şi judecată nu va fi în ea; vor strica cetatea şi templul, împreună cu povăţuitorul care are să vină; şi vor pieri ca într-un potop”, “până la sfârşitul războiului hotărât pentru pieirea desăvârşită”. “Vor înceta jertfele şi turnarea; şi pe lângă acestea, urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, şi până la sfârşitul timpului nu va înceta pustiirea”. “Şi pustiire până la sfârşit”.


Este deci timpul, dacă nu ar fi plictisitor, să vin la ceea ce căutam să vă dovedesc, la robia de azi a iudeilor, din pricina căreia am vorbit atât până acum. Fiţi atenţi acum, vă rog! nu duc o luptă pentru nişte lucruri de putină însemnătate. Ar fi absurd ca la jocurile olimpice să staţi cu multă răbdare de la miezul nopţii până la miezul zilei, să aşteptaţi să vedeţi cui i se va pune cununa pe cap, să vă coacă capetele razele soarelui, dar să nu plecaţi până ce nu se anunţă învingătorii în lupte, iar acum, când nu e vorba de o cunună ca aceea de la jocurile olimpice, ci de cununa cea ne-stricăcioasă a adevăratelor lupte, să vă simţiţi obosiţi şi chinuiţi.


V-am dovedit îndeajuns în cele spuse până acum că cele trei robii au fost vestite mai dinainte, că una are să ţină patru sute de ani, a doua şaptezeci de ani şi a treia trei ani şi jumătate. Haide dară să vorbesc şi despre robia aceasta de acum. Îl voi aduce iarăşi ca martor pe Iosif Flaviu, un om din neamul lor, că Profetul a anunţat mai dinainte şi această robie.


Ascultă ce spune Iosif după cuvintele citate mai sus! “în acelaşi chip a scris Daniel şi despre împărăţia romanilor, că are să cucerească Ierusalimul şi să pustiască templul”. Uită-te, iudeule, că deşi era iudeu cel ce a scris aceste cuvinte, totuşi n-a vrut să imite încăpăţânarea voastră. După ce a spus că Ierusalimul va fi doborât, n-a îndrăznit să adauge şi să spună că va fi ridicat iarăşi şi nici n-a consemnat un timp anumit. A văzut că Profetul n-a precizat timpul; de aceea n-a spus el nimic despre robia de sub romani, cu toate că mai sus, când a vorbit despre victoria lui Antioh şi despre pustiirea templului, a vorbit de zilele şi anii cât avea să ţină robia. Că va fi pustiit Ierusalimul şi templul a scris; dar că are să se termine pustiirea, n-a mai spus, pentru că a văzut că nici Profetul n-a spus asta. “Dumnezeu i-a arătat lui Daniel toate acestea, spune Iosif, iar Daniel le-a scris şi le-a lăsat posterităţii, pentru ca aceia care vor citi şi vor vedea că s-au împlinit cele scrise să se minuneze de Daniel pentru cinstea dată lui de Dumnezeu”.


Să vedem acum locul în care vorbeşte Daniel că templul va fi pustiit.

După ce Daniel a făcut rugăciunea aceea în sac şi cenuşă, a venit Gavriil la el şi i-a zis: “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău şi peste oraşul cel sfânt”. Dar poate că mi s-ar spune:

- Iată că şi aici e vorba de timp!


- Da, e vorba de timp, dar nu de timpul cât va ţine robia, ci de timpul după care va începe o nouă robie. Altceva este să vorbeşti de timpul cât are să tină robia, şi altceva să vorbeşti de timpul după care va veni şi va începe robia. “Şaptezeci de săptămâni s-au hotărât peste poporul tău”. Dumnezeu n-a mai spus acum “peste poporul Meu” , cu toate că Profetul spusese: “Arată faţa Ta peste poporul Tău” , ci îl înstrăinează din pricina crimei ce avea să săvârşească. Spune apoi şi pricina: “Până ce se va învechi fărădelegea şi se va fi săvârşit păcatul”.


- Ce înseamnă “până ce se va fi săvârşit păcatul” ?

- “Vor săvârşi multe păcate, spune Daniel; dar culmea păcatelor va fi atunci când îl vor ucide pe Stăpânul lor”. Acelaşi lucru îl spune şi Hristos: “Umpleţi dar şi voi măsura părinţilor voştri” , cu alte cuvinte: “I-aţi ucis pe robi, adăugaţi şi sângele Stăpânului!”.
Uită-te câtă identitate de gândire! Hristos a spus: “Umpleţi dar” ; Profetul spune: “până ce se va Fi săvârşit păcatul” şi “s-au pecetluit păcatele”.


- Ce înseamnă “a pecetlui” ?

- Să nu mai rămână nimic.
“Şi să aducă dreptate veşnică”. Şi care este dreptatea veşnică dacă nu cea dată de Hristos?
“Şi să se pecetluiască vedenia şi proorocul şi să se ungă Sfântul Sfinţilor” , adică, să înceteze profeţiile. Căci asta înseamnă a pecetlui: a înceta ungerea, a înceta vedeniile. De aceea şi Hristos a spus: “Legea şi profeţii până la Ioan”.

Vezi că aici Dumnezeu îi ameninţă cu pustiirea desăvârşită, cu pedepsirea păcatelor şi a nedreptăţilor? Nu le-a mai spus că are să-i ierte; dimpotrivă, i-a ameninţat că are să pornească împotriva păcatelor lor.

marți, 15 ianuarie 2019

Fii lui Dumnezeu si...Omul faradelegii, Fiul pierzarii, Impotrivnicul


Sf.Maxim Marturisitorul

Această nedumerire îşi are o dezlegare limpede şi vădită. Căci dacă "nu toţi cei din Israel sunt şi Israeliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că sunt sămânţa lui Avraam, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii făgăduinţei", dacă, pe de altă parte, chiar de-ar fi "numărul fiilor lui Israel ca stelele cerului şi ca nisipul mării, numai rămăşiţa se va mântui", e clar că prin Israel se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după cum e din sămânţa lui Israel, fie că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi neştirbită pecetea credinţei lui Avraarn, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e străin de chemarea şi de harul adevăratului Israel.

Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei credincioşi din Israel. Din acestă pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (l). Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israel cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israel cel trupesc îi serveşte numai drept chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: "Lăsaţi-mă şi voi nimici poporul acesta dintrodată şi te voi face pe tine neam mai mare şi mai temut decât acesta". Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţă vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israel şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi de rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa sufletului. Nu e vorba de cei despre care zice: "Vai ţie neam păcătos, sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai este loc unde să se pună vreo cataplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici legăturile". Nu e vorba de cei ce şchioapătă de amândouă picioarele, de cei ce s-au întors de la adevăr şi au fost scoşi din moştenirea dumnezeiască, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi Onan, Manase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor care au fost lepădaţi şi respinşi. De aceea zice: "'Fiul Meu întâi născut, Israel", dar nu unul născut (2). Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin lepădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israel. Pentru că acesta s-a ridicat, din pizmă, împotriva lui Avel cel spiritual pe care l-a ucis ca şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual ca şi Ismail; s-a înfuriat asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau; a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui Dumnezeu, ca aceia pe Tamara; şi-a făcut uitate virtuţile ca Manase; s-a mâniat din pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împărăţia şi de aceea l-a dispreţuit ca Eliaf; şi în sfârşit s-a făcut începătorul unei fărădelegi străine ca Amon (3). Nu e vorba de aceşti fii înstrăinaţi, care s-au abătut şchiopătând de la cărările lor, care răsuflă numai furie şi moarte, de aceşti fii trupeşti care sunt cu adevărat numai trupuri şi sunt cu totul straini de har, "al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror slavă e în ruşinea lor", a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet. Ci, precum am mai spus, e vorba de Israel cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă din toate neamurile prin alegerea harului, ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească. Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s-au petrecut lucrurile. Caci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând şi înfiind toate neamurile lui Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El asezându-Se pe tronul duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în veci, împărăţia lui neavând sfârşit.



Inşirarea primilor născuţi lepădaţi de la începutul veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israel. Putem admite că despre el s-a spus mai pe ocolite: "Fiul Meu cel întâi născut, Israel", arătându-se că în calitate de prim născut va fi lepădat, ca să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi pământenii.





DESPRE CELE PATRU ÎNŢELESURI ALE SFINTEI SCRIPTURI

        Iar alegoric, este chipul în care potrivim cele spuse în Sfânta Scriptură la Hristos, la Trupul Său tainic şi la Biserica cea pământească. Adică: Avraam a avut, potrivit cuvintelor, deci potrivit istoriei doi feciori, unul din Agar slujnica [Ismail] şi altul din Sarra cea slobodă [Isaac]. Alegoric, adică după chipul în care una se spune şi alta se înţelege, Avraam închipuie pe Dumnezeu, Care are doi fii: iudeii din sinagogă şi creştinii din Biserică - creştini care sunt în slobozenia darului lui Hristos -, iar iudeii sunt sub slujirea şi robia închipuirii Legii lui Moise, după cum tâlcuieşte marele Pavel în Epistola către Galateni (4, 22-30).

sâmbătă, 12 ianuarie 2019

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a VI a

întrebarea 63
La acelaşi Prooroc s-a scris iarăşi: "Şi a zis către mine: Ce vezi? Şi am zis: Am văzut, şi iată un candelabru (sfeşnic) cu totul de aur şi o lampă (făclie) deasupra lui; şi şapte candele pe el şi şapte pâlnii la candelele de pe el Şi doi măslini deasupra lui, unul de-a dreapta lampei şi altul de-a stânga". Ce este candelabru şi de ce e de aur; ce este lampa de deasupra lui ce sunt cele şapte candele, ce sunt cele şapte pâlnii la cele şapte candele, ce sunt cei doi măslini şi de ce se află de-a dreapta şi de-a stânga lămpii?

Răspuns

Cuvântul proorocesc, descriind de departe, în chip, simbolic măreţia prealuminată şi suprastrălucită a Sfintei Biserici a zugrăvit vedenia aceasta astfel, voind să arate, cred, înţelesul tainei celei noi a ei. Deci candelabrul cu totul de aur este Biserica atotlăudată a lui Dumnezeu, curată şi neîntinată, neprihănită şi nealterată, nemicşorată şi primitoare a adevăratei lumini (1). Căci se spune că aurul fiind inalterabil, dacă e scufundat în pământ nu se înnegreşte şi nu e ros de rugină iar dacă e ars nu se micşorează. Afară de aceea, el întăreşte şi înnoieşte prin forţa sa naturală puterea văzului celor ce şi-o aţintesc asupra lui. Aşa este şi Biserica atotslăvită a lui Dumnezeu, care întrece în chip real cea mai curată natură a aurului. Ea e nealterată, ca una ce nu are nici un amestec străin în învăţătura ei tainică despre Dumnezeu, mărturisită prin credinţă (2); e curată, întrucât străluceşte de lumina şi de slava virtuţilor (3); e neîntinată, nefiind pătată de nici o murdărie a patimilor (4); e neprihănită, ca una ce nu are atingere cu nici unul din duhurile rele (5). Trăind în împrejurările pământeşti, ea nu e înnegrită de rugina păcatului, în sfârşit ea rămâne nemicşorată şi neîmpuţinată, deoarece, cu toate că e arsă din vreme în vreme în cuptorul prigoanelor şi încercată de răscoalele necontenite ale ereziilor, nu suferă sub povara încercărilor nici o slăbire în învăţătura sau viaţa, în credinţa sau disciplina ei (6). De aceea ea întăreşte prin har înţelegerea, celor ce caută spre ea cu evlavie. Căci ea cheamă pe de-o parte pe necredincioşi, dăruindu-le lumina cunoştinţei adevărate, pe de alta păstrează pe cei ce contemplă cu iubire tainele ei, păzind nevătămată şi fără beteşug pupila înţelegerii lor. Iar pe cei ce au suferit vreo clătinare îi chemă din nou şi le reface prin cuvânt de îndemn înţelegerea bolnavă. Aşa se înţelege candelabrul văzut de Prooroc, după unul din înţelesurile cuvintelor de mai sus.
Iar lampa de deasupra lui este lumina părintească şi adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume (8): adică Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, prin primirea trupului nostru luat de la noi, s-a făcut şi s-a numit lampă, ca Cel ce e înţelepciunea şi Cuvântul cel după fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, care e propovăduit în Biserica lui Dumnezeu prin credinţa cea dreaptă şi e înălţat şi dezvăluit între neamuri de vieţuirea virtuoasă prin păzirea poruncilor. El luminează ca o lampă (făclie) tuturor celor din casă, adică din lumea aceasta, precum El însuşi zice: "Nimeni nu aprinde făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic de luminează tuturor celor din casă". Deci s-a numit pe sine "făclie", pentru faptul că fiind după fire Dumnezeu şi făcându-Se trup după iconomie, ca lumină după fiinţă e ţinut în scoica trupului în chip necircumscris prin mijlocirea sufletului ca făclie, cum e ţinut focul prin feştilă. Aceasta a înţeles-o şi marele David, când a numit pe Domnul "făclie", zicând: "Legea ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele". Căci Mântuitorul şi Dumnezeul meu mă izbăveşte de întunericul neştiinţei şi al răutăţii. De acea a şi fost numit de Scriptură "făclie". Căci cuvântul grecesc făclie, vine de la a dezlega întunericul (căci înseamnă întuneric, cum zic cei ce studiază înţelesul cuvintelor). Pentru că împrăştiind, asemenea unei făclii, negura neştiinţei şi întunericul răutăţii, s-a făcut El însuşi tuturor cale de mântuire, călăuzind prin virtute şi cunoştinţă spre Tatăl pe toţi cei ce voiesc să păşească, prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, pe urmele Lui, ca pe-o cale a dreptăţii. Iar sfeşnicul (candelabrul) este Sf. Biserică, pentru că în ea luminează, prin propovăduire, Cuvântul lui Dumnezeu, trimiţându-şi razele adevărului asupra tuturor celor ce se află în această lume ca într-o casă oarecare, umplându-le înţelegerea tuturor cu cunoştinţa dumnezeiască (9).
Pe de altă parte "obrocul" simbolizează sinagoga Iudeilor, adică slujirea trupească a legii, care acoperă prin grosimea simbolurilor literei lumina cunoştinţei adevărate a sensurilor. (10) Cuvântul (Raţiunea) nu vrea să fie câtuşi de puţin sub acest obroc, ci vrea să fie aşezat în vârful şi pe înălţimea Bisericii. Căci dacă Cuvântul e ţinut sub litera legii, ca sub un obroc, îi lipseşte pe toţi de lumina veşnică nedăruindu-le vederea duhovnicească celor ce nu se străduiesc să se lepede de simţirea (percepţia) înşelătoare, care nu e capabilă decât de eroare şi nu sesizează decât aspectul coruptibil al corpurilor înrudite cu ea. El vrea deci să fie pus în sfeşnic, adică în Biserică, sau în slujire raţională în duh, ca să-i lumineze pe toţi, din toată lumea, învăţându-i să vieţuiască şi să se poarte conform cu raţiunea, şi numai atâta grijă să aibă de cele corporale, cât e de lipsă ca să taie orice afecţiune a sufletului faţă de ele; de asemenea ca toată străduinţa să le fie să nu dea sufletului nici o închipuire materială; după ce a fost stinsă prin raţiune simţirea (percepţia simţurilor), care la început a respins raţiunea (cuvântul) şi a acceptat iraţionalitatea plăcerii ca pe un şarpe lunecos (11). Căci cu dreptate a fost rânduită moartea împotriva simţirii ca să nu mai poată oferi diavolului intrare spre suflet. Iar simţirea aceasta, fiind una după, gen, se împarte în cinci specii, înduplecând prin percepţia fiecărui simţ sufletul amăgit să iubească cele sensibile înrudite cu acel simţ, în loc să-l iubească pe Dumnezeu (12). De aceea cel ce ascultă înţelepţeşte de raţiune, alege de bunăvoie moartea trupului înainte de moartea silnică şi fără voie, despărţindu-şi total voinţa de simţire.
Dar cel ce rămâne numai la litera Scripturii, are ca singură stăpânitoare peste fire simţirea (percepţia), prin care se manifestă afecţiunea sufletului faţă de trup. Căci litera, dacă nu e înţeleasă duhovniceşte, e mărginită în conţinutul ei de simţire, care nu îngăduie să străbată înţelesul celor scrise până la minte. Iar dacă litera se adresează numai simţirii, tot cel ce primeşte litera în chip iudaic numai ca istorie, trăieşte după trup, suportând în fiecare zi prin aplecarea voii moartea păcatului, din pricina simţirii celei vii, neputând, să omoare cu duhul faptele trupului, ca să trăiască viaţa cea fericiiă în duh. "Căci de vieţuiţi după trup, veţi muri", zice dumnezeiescul apostol, ''iară de omorîţi cu duhul faptele trupului, veţi trăi". Drept aceea, aprinzând făclia, adică raţiunea care aduce lumina cunoştinţei prin contemplaţie şi fapte, să nu o punem sub obroc, ca să nu fim osândiţi, ca unii ce mărginim la literă puterea necuprinsă de minte a înţelepciunii, ci în sfeşnic, adică în Sf. Biserică, pe culmea contemplaţiei adevărate, ca să răspândească asupra tuturor lumina dumnezeieştilor dogme.
Despre această Sf. Biserică legea a prevestit în chip figurat că va fi candelabru turnat şi cu totul de aur. Aceasta întrucât pe de-o parte nu are în ea nici o parte goală, lipsită de puterea Cuvântului, iar pe de alta e străină de toate prisosurile materiale şi nu are nimic pământesc.
Dar marele Zaharia, descriind acest candelabru în toate amănuntele, adaugă că afară de lampă mai erau pe el şapte candele (făclii). Aceste şapte candele trebuie să le înţelegem aici în alt chip, de cum am înfăţişat candela (făclia) din Evanghelie. Căci nu toate persoanele şi lucrurile care sunt exprimate prin acelaşi cuvânt trebuie înţelese în unul şi acelaşi chip, ci fiecare dintre cele spuse trebuie înţeles după sensul locului din Sfânta Scriptură, dacă vrem să ţinem seama de scopul celor scrise.
Prin candele socotesc că Sfânta Scriptură înţelege aici lucrările Duhului Sfânt, sau darurile (harismele) Duhului Sfânt, pe care le dăruieşte Bisercii Cuvântul care e capul întregului trup (13). Căci s-a spus: "Şi se va odihni peste El duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii si al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al evlaviei; şi duhul temerii îl va umple pe El". Dar capul Bisericii, potrivit unei imagini omeneşti, este Hristos. Deci Cel ce are după fire pe Duhul, dăruieşte, ca Dumnezeu, Bisericii lucrările Duhului. Căci Cuvântul făcându-mi-Se mie om, îmi lucrează mie toată mântuirea, dându-mi prin ale mele cele proprii Lui după fire, mie celui pentru care s-a făcut şi om. Şi aşezându-se în situaţia celui ce primeşte pentru mine, scoate la arătare ale Sale proprii. Căci cerând, ca un iubitor de oameni pentru Sine harul de care am lipsă eu, îmi atribuie mie meritul (puterea) isprăvilor Lui după fire. Deci pentru mine se spune că primeşte şi acum ceea ce are prin fire fără de început şi mai presus de raţiune. Căci Duhul Sfânt, precum este prin fire al lui Dumnezeu şi Tatăl, după fiinţă, la fel este prin fire şi al Fiului după fiinţă, ca cel ce purcede fiinţial în chip negrăit din Tatăl prin Fiul cel născut din Tatăl; şi dăruieşte candelabrului, adică Bisericii, ca nişte candele, lucrările proprii. Şi precum candela împrăştie întunericul, tot aşa lucrările Duhului scot şi alungă din Biserică păcatul cel de multe feluri. Astfel înţelepciunea desfiinţează nechibzuinţa, înţelegerea depărtează nepriceperea, sfatul alungă lipsa de discernământ, tăria înlătură slăbiciunea, cunoştinţa şterge neştiinţa, evlavia alungă necredinţa şi ticăloşia faptelor ei, în sfârşit temerea depărtează învârtoşarea nepăsării. Căci nu numai poruncile sunt lumină, ci şi lucrările Duhului (15).

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a V a


întrebarea 56

Iarăşi s-a scris în a doua carte a lui Ezdra: ”Şi auzind duşmanii seminţiei lui Iuda şi Veniamin au venit să vadă ce este cu sunetul trâmbiţelor şi au aflat că cei dn robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel. Şi apropiindu-se de Zorobabel şi de Iisus şi de capii famililor lui Israel, le grăiră lor: ”Să clădim împreună cu voi, caci asemenea vouă ascultăm de Domnul vostru şi jertfim lui din zilele lui Asarhadam, regele Asirienilor, care ne-a strămutat aici". Şi le-a zis lor Zorobabel şi Iisus şi capii familiilor lui Israel: "Nu putem zidi împreună casa Domnului Dumnezeului nostru. Noi vom zidi singuri Domnului Dumnezeului lui Israel". Ce înseamnă aceasta şi mai ales ce înseamnă gelozia pentru care n-au voit să zidească împreună cu acei ce se închinau Domnului Dumnezeu?

Răspuns

Iuda înseamnă "mărturisire". Iar înţelesul mărturisirii este îndoit (1). Şi anume există o mărturisire de mulţumire pentru bunurile primite în dar şi există una pricinuită de mustrare şi de certarea pentru relele săvârşite. Căci mărturisire se numeşte şi înşirarea cu mulţumire a binefacerilor dumnezeieşti de către cei vinovaţi. Şi amândouă produc smerenia, căci atât cel ce mulţumeşte pentru cele bune, cât şi cel ce se cercetează pentru fărdelegi se mulţumeşte (2). Cel dintâi socotindu-se nevrednic pentru bunurile ce i s-au dat, cel de al doilea rugându-se să primească iertare pentru greşeli. Veniamin se tălmăceşte, după înţelesul exact al acestui cuvânt la Evrei, "plânsul sau suspinarea mamei", sau "îndrumarea mamei", sau "fiul dreptei", sau "zidirea poporului".



Deci tot ce se mărturiseşte într-unul din cele două chinuri arătate, este de seminţia lui Iuda. Şi tot ce se plânge pentru virtute, sau are dreptatea ca pe o mamă, care îi îndrumă cu pricepere viaţa şi raţiunea, sau este multora cale spre zidire şi mântuire pentru bogăţia virtuţii şi revărsarea învăţăturii sale în cuvânt, face parte din seminţia lui Veniamin (3). Aşa i-a definit Scriptura pe cei care s-au eliberat din robia patimilor şi au părăsit afecţiunea fată de cele sensibile şi s-au făcut, prin deprinderea cu nepătirnirea, capabilă să zidească casa lui Dumnezeu. Iar "casă" numesc mintea zidită din diferite virtuţi şi raţiuni prin făptuire şi contemplaţie, spre a fi locuinţă lui Dumnezeu în duh. In sfârşit duşmanii acestora sunt cele patru neamuri mutate în pământul lui Israel de către Azvacafat, regele Asur. Căci acesta a fost primul care a adus în pământul lui Israel Babiloneni, Hutei, Ematei şi Evrei.

Babilonenii închipuiesc mândria, tălmăcindu-se prin "fire confuză (zăpăcită)" (4). Huteii închipuiesc slava deşartă întrucât îşi mută cugetarea de la virtute la stearpa părere de sine. Căci numele lor tălmăcit înseamnă "ieşire din acestea" (5).

Emateii închipuiesc voinţa de a plăcea oamenilor.

Căci Emat se tălmăceşte "vederea celor de dinafară". Prin aceasta se împart darurile cele mai bogate acelora care cultivă virtutea în chip mincinos, pentru văzul oamenilor (6).

In sfârşit Evreii închipuiesc înşelăciunea făţărniciei. Căci se tălmăcesc şerpuitori. Ei scot din virtute pe cei ce-i ascultă, prin înşelăciune şi făţărnicie prietenoasă, aşa cum a făcut şarpele dintâi cu Adam (7).

Iar Asarhadon, care i-a strămutat pe aceştia în pământul lui Israel, se tălmăceşte "cel ce robeşte de la spate", adică în chip ascuns şi neobservat; sau "cel ce robeşte în lanţuri". Dar e vădit că acesta este diavolul, care toate le face pe ascuns spre surparea firii omeneşti şi pe care îl strânge în lanţurile propriilor păcate. Aceasta a adus în pământul lui Israel, adică în deprinderea cunoştinţei şi a virtuţii, mândria, slava deşartă, voinţa de a plăcea oamenilor şi făţărnicia, împreunându-le cu cei ce se îndeletnicesc cu virtutea şi cunoaşterea, ca să fure ostenelile celor ce trudesc după bine, abătându-le cu viclenie spre alte lucruri decât spre cauza supremă, scopul activităţilor lor (8).

Poate tocmai pentru că ştia că aceşti draci vicleni se ţin pe urmele celor virtuoşi, scrie dumnezeiescul Apostol Tesalonicenilor că nu s-a dus la ei "cu cuvinte de linguşire", ca un făţarnic (cum poate credeau ei despre dânsul), nici "cu ascunse porniri de lăcomie", vrând să placă oamenilor, nici "căutând mărire de la cineva", ca un iubitor de slavă. Căci nu şi-a arătat nici o mândrie, fiind vădite trăsăturile smereniei sale: nenumăratele prigoniri şi pătimirile cu trupul, sărătia desăvârşită şi simplitatea în rostirea cuvântului. "Căci deşi sunt simplu în cuvânt, dar nu şi în cunoştinţă".

Deci "aceea auzind sunetul trâmbiţelor, au venit să vadă ce e cu acest sunet şi au aflat că cei scăpaţi din robie zidesc templul Domnului Dumnezeului lui Israel". Trâmbiţele, al căror sunet îl aud dracii necuraţi, sunt cuvintele despre virtute şi cunoştinţă. Iar sunetul acestor cuvinte sunt faptele virtuţilor şi buna statornicie în modul de comportare a celor ce s-au întors prin pocăinţă de la păcat la virtute şi s-au ridicat de la neştiinţă la cunoştinţa de Dumnezeu (9).

Şi au venit la Zorobabel şi la Iisus şi la capii familiilor şi le-au zis lor: Să clădim împreună cu voi, căci la fel cu voi ascultăm de Domnul vostru şi-i jertfim Lui". Zorobabel este mintea activă, Iisus mintea contemplativă (10), iar capii familiilor sunt puterile (facultăţile) sufletului, din care răsar modurile virtuţii şi raţiunile cunoştinţei. De aceasta se apropie dracii necuraţi ai mândriei, ai slavei deşarte, ai voinţei de a plăcea 

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a IV a

întrebarea 48
A doua parte a Paralipomenelor zice despre Ozia: ,A făcut ce este drept înaintea Domnului şi l-a căutat pe Domnul în zilele lui Zaharia care îl sfătuia în frica Domnului; iar Domnul i-a făcut parte de propăşire”. ”Şi a zidit Ozia turnuri în Ierusalim şi la poarta unghiului şi peste unghiul văii şi peste unghiuri; şi le-a întărit pe ele. Şi a zidit turnuri în pustie şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ”. Ce sunt turnurile, ce este poarta unghiului, ce este valea şi unghiul ei şi ce sunt iarăşi unghiurile, şi turnurile din pustie? Ce sunt fântânile săpate şi turmele? Ce este Sefila şi campia? Cine sunt lucrătorii la vie şi ce este muntele şi Carmelul? Şi ce înseamnă: ”Că era lucrător de pământ?”

Răspuns
Vino, preaslăvite Cuvinte ale lui Dumnzeu, şi ne împărtăşeşte, pe măsura puterilor noastre, descoperirea cuvintelor Tale. înlăturând grosimea învelişurilor, arată-ne, Hristoase, frumuseţea înţelesurilor spirituale. Ia-ne de mâna dreaptă, adică de puterea minţii noastre, şi "ne călăuzeşte pe cale poruncilor Tale". Şi ne du "la locul cortului Tău cel minunat, până înlăuntrul casei lui Durnnzeu (1), în glas de bucurie şi de mărturisire a zvonului de sărbătoare", ca şi noi, prin mărturisirea făptuirei şi prin bucuria contemplaţiei, să fim învredniciţi a veni la locul negrăit al ospăţului Tău şi să ne ospătăm împreună cu cei ce prăznuiesc aolo duhovniceşte, cântând cunoştinţa celor negrăite cu glasurile netăcute ale minţii. Şi mă iartă pe mine, Hristoase, că îndrăznesc, la porunca slujitorilor Tăi celor învredniciţi, ceea ce este peste puterea mea. Luminează cugetarea mea neluminată, spre înţelegerea locului de faţă, ca să fii şi mai mult slăvit, ca unul ce dai "orbilor vedere şi faci limba bâlbâiţilor să grăiască cu claritate.
Socotesc, aşadar, că precum, până la un loc, Solomon a fost chipul lui Hristos Dumnezeu, aşa a fost şi Ozia până la un loc chipul Mântuitorului. Căci numele lui Ozia, tălmăcit în greceşte, înseamnă tăria lui Dumnezeu. Iar tăria naturală şi puterea ipostatică a lui Dumnezeu şi Tatăl, este Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta s-a făcut piatra cea din capul unghiului. Iar unghiul este Biserica. Căci precum unghiul face prin sine legătura dintre doua ziduri, la fel Biserica lui Dumnezeu se face unirea a două popoare, a celui dintre neamuri şi a celui dintre Iudei. Şi această unire are ca legătură pe Hristos (2). Acesta a zidit "turnurile în Ierusalim", adică a înălţat, ca nişte întărituri, "în locul de unde se vedea pacea" cele dintâi cuvinte (raţiuni) dumnezeieşti şi de nedărâmat ale dogmelor despre dumnezeire. Iar "la poarta unghiului" a înălţat cuvintele (raţiunile) dogmelor despre întrupare. Căci poartă şi uşă a Bisericii e tot El (3), fiindcă zice: "Eu sunt uşa". Această poartă este înconjurată de turnuri, adică de întăriturile dogmelor dumnezeieşti despre întrupare, arătând că cei ce vreau să creadă drept trebuie să intre înăuntrul unghiului, adică în Biserică, prin întăriturile acestea şi să fie apăraţi de ele. Căci cel ce e asigurat de turnurile dogmelor dumnezeieşti, ca de nişte întărituri ale adevărului, nu se teme de gândurile şi de dracii care-l ameninţă cu pierzarea.
"Şi peste unghiul văii". Valea este trupul. Iar unghiul acestuia este unirea lui cu sufletul, prin legătura în duh (4). Peste această unire se zidesc turnurile, adică întăriturile poruncilor şi învăţăturile pe care le scoate dreapta socoteală din ele, ca prin acestea să se păzească nedesfăcută unirea trupului cu sufletul, ca un unghi.
"Şi a zidit turnuri peste unghiuri". Unghiuri poate a numit Scriptura diferitele uniri dintre făpturile despărţite, care s­au realizat prin Hristos (5). Căci El a unit pe om înlăturând tainic în duh, deosebirea dintre bărbat şi femeie, întrucît a eliberat în amândoi raţiunea firii de caracteristicile crescute din patimi. A unit apoi pământul, înlăturând deosebirea dintre paradisul sensibil şi pământul pe care-l locuim. A unit de asemenea pământul cu cerul, arătând astfel firea lucrurilor sensibile ca una singură ce gravitează spre ea însăşi. A unit iarăşi cele sensibile cu cele inteligibile, dovedind că şi firea celor create este una singură, aflându-se într-o strânsă legătură printr-o oarecare raţiune tainică, în sfârşit a unit într-un mod şi după o raţiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul. Şi peste fiecare din aceste uniuni sau unghiuri a zidit turnurile întărite ale dogmelor dumnezeieşti, care să le susţină şi să le lege strâns (6).
"Şi a zidit turnuri în pustie". Pustia este firea celor, văzute, adică lumea aceasta în care Cuvântul a zidit drept turnuri opiniile cucernice despre lucruri, dăruindu-le celor ce le cer, cu alte cuvinte a sădit în duh raţiunile juste ale dogmelor contemplaţiei naturale.
"Şi a săpat fântâni multe, că avea multe turme în Sefila şi în câmpie şi lucrători la viile din munţi şi din Carmel, fiindcă era lucrător de pământ". Pustia este, cum am spus, lumea sau firea oamenilor, în aceasta a săpat fântâni, prin aceea că a scos pământul din inimile celor vrednici, le-a curăţit de greutatea şi de cugetul pământului şi le-a lărgit ca să poată primi ploile dumnezeieşti ale înţelepciunii şi ale cunoştinţei, ca să adape turmele lui Hristos, adică pe cei ce au nevoie, pentru pruncia sufletului, de învăţătura morală (7).
"Turmele din Sefila". Sefila se tâlcuieşte căldare strâmtă. Acestea indică pe cei ce se curăţesc prin încercările fără voie şi se spală de întinăciuhile sufletului şi ale trupului. Aceştia au nevoie să bea ca pe o apă învăţătura despre răbdare (8).
Iar turmele "din câmpie" arată pe cei ce propăşesc, bucurându-se de lărgime, întrucât lucrurile cele de-a dreapta îşi desfăşoară cursul potrivit cu dorinţa lor; sau pe cei ce propăşesc în bine pe drumul virtuţilor şi se lărgesc fără patimă în împlinirea poruncilor, umblând pe calea sau în legea lor. Aceştia încă au nevoie să se adape din cuvântul care îi adapă la smerenie, la comuniunea şi la împreuna pătimire cu cei mai neputincioşi şi la mulţumirea pentru cele hărăzite lor (9).
"Lucrători la viile din munţi"sunt cei ce cultivă pe culmile contemplaţiei raţiunea dumnezeiască şi extatică a cunoştinţei, care înveseleşte inima (10). Iar "lucrătorii la viile din Carmel" sunt cei ce prin contemplaţie se exercită în chip înalt în ştiinţa desăvârşitei curăţiri, cu înlăturarea totală a celor create. Căci Carmelul se tâlcuieşte: "recunoaşterea (acceptarea) tăierii împrejur". Deci cel ce cultivă via în el, cultivă ideea mistică a tăierii împrejur prin cunoaştere, tăind dimprejurul minţii tot ce e materie şi toate cele materiale, dar fără să-şi socotească în chip iudaic ruşinea drept slavă (11). Scriptura zice că şi aceştia au trebuinţă de apa dumnezeieştei înţelepciuni din fântânile săpate în pustie, ca, pe măsura credinţei, fiecare să primească cuvântul potrivit pentru cele crezute, adică harul prin care să înveţe pe alţii cuvântul mântuitor. Căci prin acesta Domnul nostru Iisus Hristos îngrijeşte în chip minunat de sufletul fiecăruia, dat fiind că El este şi se face fără încetare agricultorul cel bun şi priceput, care lucrează toate cele spuse mai înainte pentru mântuirea noastră.
Acesta este pe scurt unul din înţelesurile cuvintelor de mai înainte. Acest înţeles are în centru pe Iisus Hristos. După alt înţeles ele se referă la mintea fiecăruia, descriind desăvârşirea celor întăriţi de frica şi de iubirea lui Dumnezeu (12). înainte însă de a înfăţişa acest înţeles al cuvintelor, trebuie să-mi arăt mirarea că s-a putut spune de Ozia, care, potrivit istoriei, era regele Iudeii, că avea lucrători la viile din Carmel, ştiut fiind că acest munte nu se afla în împărăţia lui Iuda, ci cădea în împărăţia lui Israel, însăşi capitala lui Israel fiind zidită pe vârful lui (13). Dar, precum se vede, Scriptura, vrând să stârnească cugetarea noastră leneşă la cercetarea adevărului, a amestecat în ţesătura istoriei ceea ce n-a existat niciodată.

luni, 7 ianuarie 2019

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a III a







Intrebarea 31


Dacă "Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini", cum locuia în templul Iudeilor?

Răspuns


Dumnezeu, îngrijindu-se prea înţelept de cei providenţiaţi, potrivit cu starea lor, mai întâi i-a călăuzit pe oameni spre adevăr prin tipuri, întrucât se cârmuiau după simţuri, în felul acesta S-a amestecat pe Sine în chip nevăzut în toate tipurile date poporului vechi, lucrând la înălţarea celor călăuziţi. A locuit prin urmare în templul Iudeilor în mod figurat, dar nu cu adevărat, circumscriindu-şi prin această locuire în templu sfatul Său negrăit cu privire la povăţuirea tainică a celor providenţiaţi. Căci cel mai potrivit locaş al lui Dumnezeu este numai mintea curată. Pentru ea a îngăduit Dumnezeu să se zidească templul ca tip, voind ca prin simboluri foarte îngroşate să desfacă din materie mintea Iudeilor, care era cu mult mai îngroşată decât tipurile fără simţire. El voia s-o facă să-şi vadă neputinţa ei de a fi locaş al lui Dumnezeu din pricina materialităţii şi a dezbinării de care era stăpânită şi prin aceasta să vină la cunoştinţa însuşirilor ei naturale. Acest lucru neînţelegându-l însă iudeul, care nu ştia decât să-şi nutrească prin mândrie fudulia cucernică, a fost lipsit şi de tip şi s-a înstrăinat în chip păcătos de adevăr (l).


Scolie


1. Iudeu este, zice, cel ce cultivă numai forma cunoştinţei, care este cuvântul gol şi numai chipul virtuţii, care este obiceiul fără suflet. El se făleşte cu figurile adevărului.



întrebarea 32


Ce înseamnă: "Dacă ar dibui, ar găsi pe Dumnezeu"? Cum găseşte cineva pe Dumnezeu dibuind?


Răspuns


Cel ce nu se opreşte la latura văzută a slujirii trupeşti a legii, ci, pătrunzând prin căile minţii în fiecare dintre simbolurile văzute, află raţiunea divină perfectă, ascunsă în fiecare, în această raţiune găseşte pe Dumnezeu însuşi. Dibuind bine prin puterea minţii în materia prescripţiilor legii, ca într-o grămadă de lucruri amestecate, va afla undeva ascuns în carnea legii mărgăritarul- raţiune, care scapă cu totul simţirii. La fel şi cel ce nu circumscrie firea celor văzute numai la cât cuprinde simţirea, ci cercetează cu mintea în chip înţelept raţiunea din fiecare făptură, descoperă pe Dumnezeu, aflând din măreţia arătată a lucrurilor însăşi cauza lor.


Dat fiind aşadar că însuşirea proprie a celui ce dibuieşte este discernământul, care pătrunde prin cunoştinţă simbolurile legii şi contemplă cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor, acela deosebeşte cele din Scriptură, din creaţiune şi din sine însuşi. In Scriptură deosebeşte litera şi duhul, în creaţiune raţiunea şi ceea ce se vede la suprafaţă, iar în sine mintea şi simţirea. Apoi luând din Scriptură duhul, din creaţiune raţiunea, şi din sine mintea şi unindu-le indisolubil întreolaltă, află pe Dumnezeu, cunoscându-L pe cât se cuvine şi pe cât este cu putinţă în minte, în raţiune şi în duh. Aceasta, pentru că s-a eliberat de toate cele ce-l rătăcesc şi îl trag spre tot felul de păreri, adică de literă, de suprafaţa văzută a lucrurilor şi de simţire, în care stă latura cantitativă a lucrurilor, atât de felurită şi de potrivnică unităţii. Dar dacă amestecă cineva şi împleteşte litera legii, suprafaţa lucrurilor şi simţirea proprie, este asemenea unui chior cu vederea scurtă, suferind de boala necunoştinţei cauzei lucrurilor (l).


Scolie


1. Cel ce vede din Scriptură numai duhul fără figuri şi din creaţiune raţiunile fără forme, cu mintea eliberată de lucrarea simţirii, a aflat pe Dumnezeu; în duhul Scripturii ca pe pricinuitorul bunătăţii, în raţiunile lucrurilor ca pe al puterii, iar în sine ca pe al înţelepciunii. Căci raţiunile create din nimic povestesc puterea Creatorului; duhul Scripturii, readucînd pe cei rătăciţi la îndumnezeire, vesteşte bunătatea Celui care a scris-o; iar mintea noastră, primind în ea în chip nedespărţit raţiunile celor create, dă pe faţă înţelepciunea Ziditorului.


întrebarea 33


Ce înseamnă: "Amin zic vouă, că oricine va zice muntelui acesta: ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu va deosebi întru inima sa, ci va crede că ceea ce spune se face, va fi lui ceea ce a zis"? Ce înseamnă: "şi nu va deosebi"?


Răspuns


Dumnezeiescul şi marele Apostol, definind ce este credinţa, zice:" Credinţa este ipostasul celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute". Iar dacă cineva ar defini-o şi ca bun lăuntric, sau ca şi cunoştinţă adevărată, doveditoare a bunurilor tainice, nu ar păcătui împotriva adevărului. în sfârşit Domnul, învăţând despre lucrurile tainice si despre cele nădăjduite şi nevăzute, zice: "împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru". Aşadar credinţa în Dumnezeu este acelaşi lucru cu împărăţia lui Dumnezeu. Ea se deosebeşte numai prin cugetare de împărăţie, căci credinţa este împărăţia lui Dumnezeu fără formă, iar împărăţia este credinţa care a primit în chip dumnezeiesc o formă (1).


Deci pe temeiul acestui fapt, credinţa nu este în afară de noi. Dar noi cultivând-o prin poruncile dumnezeieşti, o facem să devină împărăţia lui Dumnezeu, care e cunoscută numai de cei ce o au. Aşadar împărăţia lui Dumnezeu este credinţa dezvoltată prin lucrare. Iar împărăţia aceasta înfăptuieşte unirea nemijlocită cu Dumnezeu a celor ce fac parte din ea.


Aşadar s-a dovedit limpede că credinţa este o putere de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut (2).


Omul, constând din suflet şi trup, este purtat de două legi, a trupului şi a duhului. Legea trupului are la dispoziţia sa simţirea (lucrarea simţurilor), iar legea duhului lucrarea minţii. Legea trupului, lucrând prin simţire, leagă pe om de materie, iar legea duhului, lucrând prin minte, înfăptuieşte în chip nemijlocit unirea lui cu Dumnezeu. De aceea pe drept cuvânt "cel ce nu deosebeşte în inima lui", adică nu distinge cu mintea, sau nu taie uniunea nemijlocită cu Dumnezeu, produsă prin credinţă, ca unul ce a devenit nepătimitor, mai bine zis dumnezeu, datorită unirii prin credinţă, "va zice muntelui acesta să se mute şi se va muta" (3). Prin cuvântul "acesta" este indicat cugetul şi legea trupului, care e cu adevărat greoi şi cu anevoie de strămutat, ba pentru puterea naturală, cu totul de nemişcat şi de neclintit. Căci aşa de mult s-a înrădăcinat puterea lui în firea oamenilor prin lucrarea neraţională a simţurilor, încât mulţi nici nu cred că este omul altceva decât trup, având simţirea ca putere prin care se bucură de viaţa aceasta. Toate sunt deci cu putinţă celui ce crede şi deosebeşte, adică nu taie unirea înfăptuită prin credinţă între mintea lui şi Dumnezeu, de dragul legăturii afectuoase dintre suflet şi trup, susţinută prin simţire. Căci toate câte înstrăinează mintea de lume şi de trup şi o leagă de Dumnezeu, sunt desăvârşite în rezultatele lor (4).






Scolii


1. Credinţa simplă o numeşte împărăţie fără formă, întrucât cel ce o are n-a ajuns încă la asemănarea cu Dumnezeu prin virtuţi. Iar împărăţie numeşte acea credinţă, care a dobândit prin fapte forma dumnezeiască a bunătăţii.


2. Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştinţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere.


3. Când mintea a dobândit unirea nemijlocită cu Dumnezeu, îşi opeşte cu totul puterea firească de a cugeta şi de a se cugeta. Iar când îi dă iarăşi drumul acesteia şi cugetă ceva din cele ce sunt în urma lui Dumnezeu, începe să deosebească tăind unirea cea mai presus de înţelegere. Până ce se află omul în această unire cu Dumnezeu, ca unul ce s-a ridicat mai presus de fire, şi a devenit dumnezeu prin participare, mută legea firii sale întocmai ca pe un munte nemişcat.


4. Mai trebuie adăugat, zice: "Toate sunt cu putinţă celui ce crede", adică toate cele care înstrăinează mintea de lume şi de trup. Căci acestea sunt făcute de Dumnzeu cu, putinţă celui ce crede.


Intrebarea 34


Ce înseamnă iarăşi: "Pentru aceasta vă spun vouă că toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă"? Cum poate cineva să creadă, că va lua toate câte le cere, odată ce numai Dumnezeu ştie dacă îi foloseşte ceea ce are, sau nu? Deci dacă din neştiinţă cere ceea ce nu-i foloseşte, cum îi va da? Iar dacă nu îi dă ceea ce nu-i foloseşte, dar a cerut din neştiinţă, cum poate cineva să creadă că orice cere va lua şi va fi lui?


Răspuns.


Toate întrebările acestea au fost dezlegate pe scurt în răspunsul de mai înainte. Pentru că numai celor ce ştiu cum să creadă le este dat să ştie ce trebuie, şi care lucruri să le ceară. Căci "cunoştinţa nu este a tuturor", precum nici credinţa. De altfel însuşi Domnul a zis: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui", îndemnându-ne adică să căutăm înainte de toate cunoştinţa adevărului şi în al doilea rând exercitarea în împlinirea datoriilor morale. Prin aceasta a arătat limpede că cei credincioşi trebuie să caute numai cunoştinţa dumnezeiască şi virtutea care o împodobeşte prin fapte. Dar trebuie să ştim că sunt multe cele care trebuie căutate în vederea cunoştinţei lui Dumnezeu şi a virtuţii de către cei ce cred. De pildă: izbăvirea de patimi, răbdarea încercărilor, raţiunile virtuţilor, chipurile lucrărilor, dezrădăcinarea afecţiunii sufletului faţă de trup, dezlegarea simţurilor din legătura (relaţia) cu lucrurile sensibile, retragerea desăvârşită a minţii din toate cele create şi scurt vorbind nenumărate alte lucruri care sunt de lipsă pentru alungarea răutăţii şi a neştiinţei şi pentru dobândirea cunoştinţei şi a virtuţii. De aceea pe drept cuvânt a spus Domnul: "Toate câte veţi cere, crezând, veţi primi. El s-a gândit la toate câte ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la virtute, singurele care trebuie să le ceară cu ştiinţă şi cu credinţă cei evlavioşi. Căci toate acestea folosesc şi de aceea le dă Domnul cu siguranţă celor care le cer. Prin urmare acela care cere numai de dragul credinţei, adică al unirii mijlocite cu Dumnezeu, toate câte ajută la înfăptuirea acelei uniri, cu siguranţă că le va lua. Dar acela care cere fără acest scop, alte lucruri, sau chiar pe cele înainte pomenite, nu le va primi. Căci nu crede, ci ca un necredincios îşi urmăreşte slava proprie prin cele dumnezeieşti.

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea a II a


                           întrebarea 23
Dacă David a împărăţit numai peste Israil cel după trup, iar Israil cel după trup a respins împărăţia lui Hristos, din care pricină acesta a şi trecut la neamuri? cum mai este adevărat cuvântul Arhanghelului: ”Şi îi va da Dumnezeu tronul părintelui său David şi va împăraţi peste casa lui Iacob în veci'?
                         Răspuns
Această nedumerire îşi are o dezlegare limpede şi vădită. Căci dacă "nu toţi cei din Israel sunt şi Israeliţi şi nu toţi sunt fiii lui Avraam, pentru faptul că sunt sămânţa lui Avraam, ci Dumnezeu îi va socoti ca sămânţă pe fiii făgăduinţei", dacă, pe de altă parte, chiar de-ar fi "numărul fiilor lui Israel ca stelele cerului şi ca nisipul mării, numai rămăşiţa se va mântui", e clar că prin Israel se înţelege poporul credincios, care vede pe Dumnezeu prin faptele dreptăţii şi prin cunoştinţa cea adevărată din credinţă, fie că după cum e din sămânţa lui Israel, fie că e din sămânţa neamurilor. Pentru că cel ce poartă în el clară şi neştirbită pecetea credinţei lui Avraarn, a lui Isaac şi a lui Iacob, nu e străin de chemarea şi de harul adevăratului Israel.
Dar şi fericitul David însuşi a împărăţit peste cei credincioşi din Israel. Din acestă pricină, îndată ce şi-a stins Israel lumina credinţei, s-a desfăcut şi de împărăţia lui David (l). Prin urmare este vorba de tronul duhovnicesc al lui David şi de împărăţia spirituală a sufletelor raţionale, de casa credincioasă a lui Iacob şi de poporul sfânt şi mare, despre care a făgăduit Dumnezeu în chip profetic că se va naşte din Moise, luând locul lui Israel cel trupesc care amărăşte necontenit pe Dumnezeu, despre acel popor căruia Israel cel trupesc îi serveşte numai drept chip. Aceasta a arătat-o Dumnezeu zicând: "Lăsaţi-mă şi voi nimici poporul acesta dintrodată şi te voi face pe tine neam mai mare şi mai temut decât acesta". Deci nu e vorba de casa necredincioasă a lui Iacob, care supără neîncetat pe Dumnezeu, de neamul păcătos şi de sămânţă vicleană, de fiii nelegiuiţi, de căpeteniile Sodomei şi de poporul Gomorei, de cei ce s-au întors cu întoarcere vicleană şi au părăsit pe Domnul, de cei ce au mâniat pe Sfântul lui Israel şi pe Dumnezeu nu L-au cunoscut şi nu L-au înţeles, de cei ce au fost răniţi de rana fără de leac a necredinţei, care nu poate fi vindecată de nici o metodă de tămăduire raţională, care să-i lecuiască de necredinţa sufletului. Nu e vorba de cei despre care zice: "Vai ţie neam păcătos, sămânţă vicleană, fii ai fărădelegii, aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel. Cum vă mai puteţi răni, sporindu-vă fărădelegea? Nu mai este loc unde să se pună vreo cataplasmă, nu mai ajută nici untdelemnul, nici legăturile". Nu e vorba de cei ce şchioapătă de amândouă picioarele, de cei ce s-au întors de la adevăr şi au fost scoşi din moştenirea dumnezeiască, asemenea lui Cain şi Ismail, Esau şi Rubim, Er şi Onan, Manase, Eleaf şi Amon, toţi primii născuţi ai Patriarhilor şi Proorocilor care au fost lepădaţi şi respinşi. De aceea zice: "'Fiul Meu întâi născut, Israel", dar nu unul născut (2). Căci se aştepta primirea spre înfiere a unui popor evlavios şi cucernic, zidit pe placul lui Dumnezeu şi adus la înfierea cea după har, prin lepădarea poporului celui dintâi născut şi necredincios al lui Israel. Pentru că acesta s-a ridicat, din pizmă, împotriva lui Avel cel spiritual pe care l-a ucis ca şi Cain; şi-a bătut joc de viaţa îndumnezeită a lui Isaac cel spiritual ca şi Ismail; s-a înfuriat asupra lui Iacob cel spiritual ca Esau; a vărsat pe pământul rătăcirii şi al patimilor sămânţa credinţii şi a dreptăţii ei, asemenea lui Er şi Onan şi a respins Biserica lui Dumnezeu, ca aceia pe Tamara; şi-a făcut uitate virtuţile ca Manase; s-a mâniat din pricina mândriei pe David cel spiritual, care a primit împărăţia şi de aceea l-a dispreţuit ca Eliaf; şi în sfârşit s-a făcut începătorul unei fărădelegi străine ca Amon (3). Nu e vorba de aceşti fii înstrăinaţi, care s-au abătut şchiopătând de la cărările lor, care răsuflă numai furie şi moarte, de aceşti fii trupeşti care sunt cu adevărat numai trupuri şi sunt cu totul straini de har, "al căror Dumnezeu e stomacul şi a căror slavă e în ruşinea lor", a căror amintire de oameni necredincioşi a pierit cu sunet. Ci, precum am mai spus, e vorba de Israel cel credincios şi duhovnicesc, de acel Israel care vede pe Dumnezeu prin credinţă din toate neamurile prin alegerea harului, ca să-şi alcătuiască un popor şi un neam sfânt şi o preoţie împărătească. Pe acesta a făgăduit Dumnezeu, vorbind prin înger către Fecioară, să-l dea Mântuitorului care se va naşte şi Dumnezeului tuturor, ca să împărătească peste el. Această făgăduinţă şi-a primit adeverirea prin însuşi felul cum s-au petrecut lucrurile. Caci Domnul a împlinit făgăduinţele făcute părinţilor, binecuvântând şi înfiind toate neamurile lui Avraam cel spiritual şi făcând pe Avraam părinte în duh al tuturor neamurilor prin credinţă, iar El asezându-Se pe tronul duhovnicesc al lui David şi împărăţind peste casa credincioasă a lui Iacob în veci, împărăţia lui neavând sfârşit.

                         Scolii
1.     Pe timpul lui Ieroboam s-a desfăcut Israel de     casa lui David, căzând de la credinţa în Dumnezeu.
2.                                        Inşirarea primilor născuţi lepădaţi de la începutul veacurilor, cărora li se aseamănă şi poporul lui Israel. Putem admite că despre el s-a spus mai pe ocolite: "Fiul Meu cel întâi născut, Israel", arătându-se că în calitate de prim născut va fi lepădat, ca să fie chemat prin credinţă poporul înfiat după el, ales dintre toţi pământenii.
3.   Fraţii pizmuiţi de cei dintâi născuţi închipuiesc pe Domnul şi poporul cel nou prin credinţă.

Sf.Maxim Marturisitorul - Talcuiri la Vechiul si Noul Testament - partea I a



Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas, sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune, nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (pasivitate, afect) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală. Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit. Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea lucrării puterilor (facultăţilor) sădite în fire de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă Vicleanul, acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei.
Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile (13). Şi aşa "alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor", lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere. Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii. Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea.
Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind si cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele. Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti, de noi înşine şi străduindâ-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine, naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. In sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria; linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.


Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l­a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri, Impărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în loc de Ziditor. Căci nu poate sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi curăţeşte sufletul prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea (cunoştinţei) binelui şi răului, amestecate în el. Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul cunoştinţei binelui şi a răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea.
Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi a răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte mintea (14). Deci contemplată duhovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune, nemurirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire, să privească fără să se vatăme şi cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire.
Aşa trebuie înţeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot primi toţi. Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Căci în jurul acesteia se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ şi-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de partea lui văzută, adică faţă de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile si lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să albă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui scop. Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă şi pe cale de împrăştiere prin oricâte moduri ar încerca să o susţină pe aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temânidu-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui, în felul acesta îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr.
Iar izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată, cea din cunoştinţă, a lui Dumnezeu şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine, înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului. In felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu.
                     Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuţi.
Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Şi aşa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemişcat. Aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava dumnezeiască şi neapropiată.
Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtoare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înşirat Apostolul în acel loc. Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată, vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, vom avea faţă de lume neştiinţa cea mântuitoare, nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa celor sensibile ca pe o sclavă, ci oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării (minţii), după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească, prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul ca prin ea ni se susţinea trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom ignora experienţa întregii simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi ca să fie fericit.