Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 5

CAPITOLUL V

139.  «Voi cânta iubitului Meu cântarea iubitului Meu pentru via Mea».

Se pare că toate cântările oferă o stare mai strălucită a lucruri­lor. Oda din Ieşire este o cântare de biruinţă: «Cânta-vom Domnu­lui, căci cu slavă S-a preaslâvit». Cântarea Cântărilor este o odă de nuntă compusă dramatic. Dar aici Scriptura conţine o ameninţare adusă împotriva viei după dreapta judecată a lui Dumnezeu. Dar nu este oare posibil ca şi cele înfricoşătoare, fiind purtate către un scop bun, să fie rânduite în cântări în chip potrivit? Personajul care pro­clamă oda este Duhul Sfânt, care cântă cântarea pentru via iubită. Iar această cântare este a Celui iubit. Dar cine este Cel iubit prin fi­re, dacă nu Cel Unul-Născut, Cel bun prin Sine, de Care tuturor le este dor, a Cărui iubire este sădită în mod natural şi nespus în gân­durile tuturor celor raţionale? Deci, pentru că după glasul Domnu­lui, Mângâietorul le-a primit pe toate de la Unul-Născut şi ni le ves­teşte nouă, şi oda spune că este a Celui iubit, ca şi cum ar primi-o de la El.

       Iar oda însăşi pentru via care s-a pocăit şi era odată iubită este o cântare, dar s-a făcut pentru cel care a rămas în păcat plângere şi vai, după cum am învăţat în Iezechiel, că în aceeaşi carte au fost scrise un cântec, o plângere şi un vai. Şi cuvântul Domnului care chema la viaţă veşnică şi la bucuria de bunurile cereşti era un cântec care îndemna sufletele la mişcare ritmată şi armonioasă şi la lucra­rea după virtute, dar predica lui Ioan, întorcându-i la pocăinţă pe cei nesupuşi era o plângere, care lucra o tristeţe neclintită spre mântuire. Iudeii n-au fost, din cauza învârtoşării inimii, nici în­demnaţi prin cele plăcute la viaţă, nici aduşi de cele mai detestabile la pocăinţă. Astfel şi cântarea are deopotrivă lauda vechii naşteri nobile şi a grijii lui Dumnezeu pentru ei, dar şi condamnarea răută­ţii prezente şi ameninţarea [pedepselor] teribile care vor fi aduse peste ei. Totuşi, pe poporul cel necredincios nu au putut nici acelea să-l cheme la propria vrednicie, nici acestea să-l smerească şi să-l fa­că mai chibzuit.

140.  Începe cu laudele vechii naşteri nobile. «Vie a avut iubitul Meu pe un deal (corn), în loc mănos (gras)». Numeşte „vie” popo­rul lui Israel. Căci, spune, «ai mutat via din Egipt». Şi în Ieremia poporul este certat prin aceeaşi imagine: «Eu te-am sădit vie rodi­toare, adevărată toată. Cum te-ai schimbat în aguridă, vie străi­nă»?

«În corn, în loc mănos». Vorbeşte despre pământul stăpânit de Israel, dat părinţilor lor după făgăduinţa lui Dumnezeu. «în corn, în loc mănos». Este pe scurt o mare laudă. Cornul este mai înalt şi mai tare decât întregul trup, oferind deopotrivă podoabă capului, dar fiind şi o armă defensivă. însă este uscat şi fără sevă. De aceea şi puii fătaţi de animalele cornute nu se grăbesc spre cornul mamei, ci fără să fie învăţaţi caută ugerul, locul care este umed şi gras. Scrip­tura arată că ţara Iudeilor este independentă în ambele, şi în apăra­rea de duşmani şi în hrănire şi [de aceea] le-a pus laolaltă pe amân­două. «în corn, în loc mănos», adică în ceea ce este ferm şi în ceea ce este hrănitor.

         Unii ating încă un sens şi mai adânc în exegeza acestei spu­se. Căci după cum capul animalelor cornute iese primul la naştere, dar se împlineşte ultimul şi după mult timp îşi capătă podoaba pro­prie prin creşterea coarnelor, tot aşa şi Israel a fost chemat primul dintre toate popoarele la aproprierea de Dumnezeu, căci spune: «Israel s-a făcut poporul Domnului, partea Lui, lotul moştenirii Lui», [dar] se va învrednici de desăvârşire la urma tuturor. Căci, când va intra tot numărul neamurilor, atunci întreg Israelul se va mân­tui».

141. Un asemenea cuvânt este păstrat după pomenirea nescrisă în Biserică, că Iudeea l-a avut ca prim locuitor pe Adam, care s-a aşezat în aceasta după ce a fost îndepărtat din paradis, drept con­solare pentru cea de care a fost lipsit. De aceea a fost prima care l-a primit pe om mort, Adam împlinindu-şi condamnarea acolo. Se pa­re că osul capului (craniul), cu carnea putrezită de jur împrejur, era o privelişte nouă pentru cei de atunci şi punând craniul într-un loc, l-au numit „locul craniului”. Se pare că Noe, strămoşul tuturor oa­menilor, nu era necunoscător al mormântului, căci după cataclism (potop) legenda a fost transmisă de la el. De aceea Domnul căutând începuturile morţii omeneşti, a primit Patimile în locul menţionat al craniului, pentru ca din locul în care stricăciunea oamenilor şi- a luat începutul, de acolo să înceapă viaţa împărăţiei. Şi după cum moartea s-a făcut puternică în Adam, tot aşa să slăbească în moar­tea lui Hristos. De aceea [s-a spus] «în corn», având ca apărătoare de duşman crucea lui Hristos şi «în [loc] mănos», ca învrednicit du­pă paradis [al doilea] dintre toate [locurile] de întâietate de sub soa­re.

142.  «Şi gard am pus în jurul ei şi am pus pari şi am sădit vie sorech şi am ridicat turn în mijlocul ei şi am săpat un vas de teasc în ea».

        Ordinea relatării nu urmează firii lucrurilor. Căci plantarea es­te înaintea înfigerii parilor, dacă parii sunt ajutorul viei pentru a-şi înălţa roadele faţă de pământ. Sau poate că agricultorul grijuliu la pregătirea dintâi le pregăteşte pe toate, începe apoi cu plantarea? De aceea, întâi înconjoară cu gard, apoi pune pari, apoi plantează via, nu una obişnuită, ci sorech, pe care Symmachus îl traduce „aleasă”. Deci, ce este „gardul”, dacă nu în mod vădit poruncile, pe care le-a dat poporului înainte de a-l conduce în pământul moştenirii? Apoi le-a fost dată putere de la Dumnezeu să-şi stăpâ­nească duşmanii şi să le nimicească pe popoarele care locuiau înain­te, pe care le numeşte „pari”, pentru că s-au făcut semeţe şi în vă­zul tuturor, ridicându-şi fructele ca să nu cadă şi să nu fie deloc uşor de cules. După aceasta este plantarea [butucilor] celor aleşi, pentru că sunt din sămânţa lui Avraam şi Isaac şi Iacob, aleşii lui Dumne­zeu. Iar turnul, zidit în mijlocul viei, în mod clar este Templul con­struit în mijlocul Iudeei. Vasul de teasc este chiar sinagoga iudeilor, pentru că teascul este sigur Biserica lui Dumnezeu, înfrumuseţată din adunarea de pretutindeni, pentru care şi cântările de teasc sunt cântate de psalmist. Vasul de teasc este şi pregătirea dinainte prin Lege şi dobândirea deprinderii spre dreapta credinţă. În măsura în care duce la unitate, este teasc, dar în măsura în care este dobândi­rea deprinderii celor mai desăvârşite este vas de teasc*.

«Am aşteptat să facă struguri, dar ea a făcut spini».

Urmarea plantării alese şi îngrijirii asemenea este să dea roade dulci. Căci sunt cerute copiilor lui Avraam faptele lui Avraam. Dar în loc de strugurii aşteptaţi, a făcut spini, adică în loc să bucure şi să odihnească [gustul], era gata să înţepe şi să rupă şi să-i facă să sân­gereze pe cei care se apropiau. Pe care dintre profeţi nu l-au ucis, după pilda din Evanghelie? Căci mi se pare că sunt acuzaţi că fac

spini nu numai fiind înclinaţi să ucidă, ci pentru că încetând să mai fie iubitori de Dumnezeu, se fac mai degrabă iubitori de plăceri şi şi-au sufocat mintea cu grijile vieţii precum cu nişte spini. După cum spinii nu produc struguri, coarda de vie [nu produce] spini. De aceea Domnul spune: «Nu adună struguri din spini» şi la fel iudeii fac, în loc de struguri, spini.

143. «Şi acum, omule din Iuda şi locuitori ai Ierusalimului, jude­caţi între mine şi via Mea».

Dacă via Domnului este casa lui Israel şi Omul din Iuda este Mlădiţa iubită, cum să se judece în faţa viei [deopotrivă] împotriva viei? Sau Scriptura doreşte ca prin acuzele de netăgăduit să-i folo­sească pe ei ca judecători împotriva lor înşişi? Aceasta a făcut şi Natan cu David, punându-l judecător al propriei nedreptăţi. Fap­tul că Dumnezeu coboară împreună la judecată la acelaşi nivel cu casnicii Lui demonstrează preaplinul iubirii [Sale] de oameni. Deo­potrivă are şi o dovadă a dreptăţii, când cei condamnaţi nu au nimic cu ce să tăgăduiască evidenţa dreptăţii. «Judecaţi, spune, între Mine şi via Mea». Şi spuneţi, care dintre [lucrările] ce duc la rodnicia ei nu s-a făcut? «Căci, spune, ce să fac viei Mele şi nu am făcut?» Ca­re dintre cele care îmi reveneau Mie pentru îngrijirea ei nu am fă­cut? Oare nu este locul mănos şi chiar întărit? Nu este gard? Nu sunt pari? Nu este cea mai nobilă plantă? Nu este turn? Nu este vas de teasc? Nu este orice ar spune cineva?

          Totuşi, trebuie observat că acestea sunt spuse de către Scrip­tură şi pentru noi, cei care, chemaţi să facem roade ale dreptăţii, «am căzut din cauza iubirii de bogăţie în ispită şi în cursă şi în pofte nebuneşti şi vătămătoare, care îi cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare ».      

«Am aşteptat să facă struguri, dar ea a făcut spini». Repeti­ţia este de trebuinţă, căci în cele de mai sus cel care proclama cânta­rea spunea: «Am aşteptat să facă struguri», dar aici adresează cuvin­tele către cei în faţa cărora se judecă: «Judecaţi între Mine şi via Mea. Am aşteptat să facă struguri, dar a făcut spini».

144.   «Acum vă voi vesti ce voi face viei Mele».

Este propriu iubirii de oameni a lui Dumnezeu să nu aducă pedepsele în tăcere, ci să vestească dinainte prin ameninţări chemându-i la pocăinţă pe cei care au păcătuit. Aşa a făcut ninivitenilor prin Iona. Nici Israelului care a păcătuit nu i-a adus distrugerea în tăcere, ci mişcându-Şi slujitorul [să facă] rugăciune de cerere pentru popor, a vestit dinainte, spunând: «Şi acum, lasă-Mă şi voi şterge poporul acesta». Am învăţat ceva asemănător şi în Evanghelie despre parabola împotriva smochinului, stăpânul lui spunând cultivatorului: «Iată, de trei ani vin la smochin, căutând rod în el, şi nu găsesc. Taie-l. De ce să ocupe pământ în zadar?» Dar a spus aceasta provocându-l pe cultivator la îngrijirea lui, stârnind şi sufletul neroditor să facă roadele care îi reveneau.

          Ce am spus se poate găsi mai clar la Ieremia: «Căci, spune, ia­tă ca lutul olarului, aşa sunteţi voi în mâinile Mele, casa lui Israel. în sfârşit dacă voi spune despre un neam sau un regat, că-l voi dezrădă­cina şi-l voi pierde, şi neamul acela se va întoarce de la răutăţile lor, Mă voi căi pentru răutăţile, pe care voiam să le fac lor. Şi în sfârşit voi spune despre un neam şi un regat că îl voi ridica şi îl voi sădi şi vor face rele înaintea Mea, neascultând glasul Meu, Mă voi căi pentru ce­le bune, pe care am spus că le voi face lor». Astfel şi aici primim profeţia, nu ca o hotărâre a celor care vor veni cu siguranţă, ci ca o ameninţare ce aduce întoarcerea de la păcat. Care sunt ameninţări­le?

145.  «Voi îndepărta gardul ei şi va fi de jaf. Şi voi dărâma zidul ei şi va fi spre călcare. Şi voi lăsa via Mea şi nu va fi tăiată, nici săpată şi vor creşte spini în ea ca într-un pământ uscat. Şi norilor le voi po­runci să nu o ude cu ploaie. Căci via Domnului este casa lui Israel şi Omul din Iuda este Mlădiţa iubită. Am aşteptat să facă judecată, dar a făcut nelegiuire, şi nu dreptate, ci ţipăt».

Acum luându-le la rând şi cercetându-le pe fiecare din ame­ninţări şi examinând sensul lor, să căutăm dacă nu ne privesc şi pe noi cele spuse. «Voi dărâma, spune, gardul ei». Este potrivit ca gardul să fie înţeles drept poruncile din Lege, sau chiar Israelul, din Epistola către efeseni a lui Pavel, care spune: «El este Cel care a sur­pat peretele din mijloc al despărţiturii (gardului) şi a desfiinţat Legea poruncilor prin învăţături». Căci acelaşi lucru părea că este şi o pază a lui Israel şi o prevenire a amestecului şi unirii cu popoarele, care din cauza jugului greu al Legii se abţineau de la primirea cu­vântului dreptei credinţe. Deci, Cel care a desfiinţat prin învăţături, adică prin contemplările înalte, păzirea literei trupeşti şi umile a Legii, Acela a dărâmat peretele din mijloc al gardului, fără să-Şi lase poporul neîngrădit, ci cuprinzându-l într-o singură curte, ca să fie o singură turmă şi un singur Păstor.

        Acum Scriptura ameninţă să dărâme gardul, adică să îndepăr­teze întreaga pază a lui Israel. Şi, pentru că prin îngeri a fost dată Legea în mâna mijlocitorului, se spune, poate în pildă, că va înde­părta paza îngerilor, care veghează hotarele Israelului. Dar poate şi fiecare dintre noi, având un sfânt înger pus în jurul celor care se tem de Domnul, fiind văzut cu păcate, se face pasibil de nenorocirea cu care s-a ameninţat şi a fost lipsit de zidul siguranţei sfintelor puteri, care, cât timp sunt de faţă, îi păstrează nezdruncinaţi pe cei ve­gheaţi de ei. Iar lipsit de această siguranţă, orice suflet este lăsat pentru jaf duşmanilor, adică lucrărilor potrivnice, şi spre călcarea celui care se laudă şi spune: «Am dat ocol lumii şi iată-mă».

Asemenea şi Psalmul despre vie spune: «De ce ai dărâmat gar­dul ei?», şi: «a ruinat-o vierul din pădure». Căci cei care nu sunt îngrădiţi de cuvântul şi puterea îngerească sunt predaţi mişcărilor iraţionale şi, din cauza miasmei păcatului sporită în ei, merită atacul de către porci, care tot mai mult stârnesc mizeria păcatului şi se tă­vălesc în ea. Asemenea spune şi Apostolul: «Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în conştiinţă, Dumnezeu i-a lăsat în patimi de ocară, să facă cele ce nu se cuvin». Adică cei care resping paza cu­vântului, sunt predaţi gândurilor animalice şi demonilor răi care fac necurăţii. Totuşi ameninţarea a ajuns asupra Israelului, când din cauza păcatului împotriva Domnului au fost predaţi şi lăsaţi neamu­rilor, facându-se de jaf şi spre călcare duşmanilor.

146.   Apoi spune: «Şi voi dărâma zidul ei şi va fi spre călcare».

În cele care relatează mai sus binefacerile Lui către popor, spune: «gard am pus în jurul ei şi am ridicat turn», dar aici: «Voi în­depărta gardul ei şi voi dărâma zidul ei», spunând, pe cât mi se pare, „zid” în loc de „turn”. Şi turnul este însă [compus din] patru ziduri legate între ele la colţuri, încât şi acolo prin turn se înţelege incinta înaltă de ziduri a viei, pentru a fi inaccesibilă şi intangibilă pentru duşmani. Zidul nostru este dărâmat când ne facem nevrednici prin uşurătate de paza învăţăturilor dumnezeieşti. Căci pentru cel drept Dumnezeu este turn în faţa duşmanului, dar întreaga siguranţă şi paza întregii fortăreţe a celui păcătos sunt îndepărtate din cauza pă­răsirii.

           «Şi voi lăsa via Mea şi nu va fi tăiată, nici săpată». De aici es­te clar că lăsarea păcătoşilor se face prin părăsire. Căci despre cei de care se îngrijeşte, Scriptura spune: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi», dar despre cei la care renunţă complet, pe aceştia îi lasă li­beri să facă voile trupului şi ale gândurilor lor, încât disciplina Lui le este inutilă. De aceea spune: «voi lăsa via». Şi ce i se va întâmpla de aici? „Nu va fi tăiată, zice, nici nu va mai fi săpată”. Căci după cum cei care taie via îi adună puterea, încât să o dea cu economie şi chibzuinţă prin rodirea necesară, tot astfel şi sufletul îndoit sub ne­voi se abţine şi se smereşte cu folos şi se întoarce la propria lui în­grijire, alegând ceea ce este necesar şi folositor din lucruri. Dar cel lăsat liber, ca o vie nebăgată în seamă, este năpădit de vegetaţie şi se risipeşte în cele inutile şi nefolositoare, făcând întreaga paradă a faptelor pentru înşelarea multora. Căci cel care săvârşeşte făptuirea celor pieritoare, se asemănă viei, care îşi dezvoltă lemne (corzi) şi frunze şi cârcei, dar nu face vinul dătător de bucurie, care poate fi ţinut în cămările împărăteşti.

147. De aceea via lăsată suferă de două lucruri groaznice: „nici nu este tăiată, spune, nici nu este săpată”. Se spune ce înseamnă a nu fi tăiată, adică a nu fi constrânsă de împrejurările care sunt ad­ministrate spre folosul celor năpăstuiţi. Este săpat cel care e învăţat să primească întreaga materie din jurul lui spre folosul propriu. Nesăpat este cel bogat, care îşi apasă sufletul cu greutatea celor pă­mânteşti, la care nici ploaia cerească nu coboară. Căci nu ajunge la rădăcină, multă zădărnicie fiind adunată peste ea. Totuşi, cel care este învăţat de cuvântul pătrunzător să-şi îndepărteze mulţimea de lucruri pământeşti şi pieritoare şi să respire după strâmtorare, să le dezgroape pe cele ascunse în el, să răstoarne rădăcinile amare şi, ca să zicem aşa, să le usuce prin pocăinţă, acela este cel „săpat”. De aceea şi răspândirea spinilor este împiedicată, adică grijile vieţii acesteia nu vor mai avea niciun loc prin răsturnarea celor pămân­teşti.

         Pentru a nu fi tăiat mai trebuie primit şi ceea ce s-a spus în Evanghelia după Ioan: «Eu sunt via cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul. Orice ramură care nu aduce roadă întru Mine, El o înde­părtează, iar orice ramură care aduce roadă, El o curăţeşte ca mai multă roadă să aducă». De aceea, iconomul cel rău spune: «Să sap nu pot», dar iconomul cel bun şi priceput sapă de jur împrejur cu chibzuinţă, adică le va pune în mişcare pe toate cele care îi sunt la dispoziţie şi le va adapta la viaţa care îi stă înainte. Se arată că după cum pământul, desprins de rădăcină, se face hrană pentru plantă, dar rămas pe aceasta, o apasă şi o îngreunează, la fel şi cu deţinerea de avuţii, dacă [acestea] rămân celor bogaţi, le îngreunează suflete­le, dar dacă sunt înstrăinate de cei care le au, ca să fie împărţite ce­lor lipsiţi, atunci se fac proprietatea lor.

Dar dacă nu este tăiată, nici săpată, urmează ca spinii să crească [în ea] ca într-un pământ uscat. Mântuitorul nostru spune că cei cuprinşi de grijile vieţii sunt pământ care a scos spini, care primeşte rodul cuvântului, dar este sufocat de spini. în sufletul necultivat sunt adesea mulţime de griji. De aceea spune: «Vor creşte spini în ea ca într-un pământ uscat».

148.  Observă că mai sus a spus: «Am aşteptat să facă struguri, dar a făcut spini», aici însă adaugă: «şi vor creşte». Căci Scriptura arată mărimea răutăţii şi răspândirea peste măsură prin creşterea spinilor. Apoi, pentru că lăstarii viei sunt răi, se îndepărtează de ea şi ploaia, de vreme ce s-a folosit de ajutorul de la ea pentru ceea ce nu trebuie. Încât şi noi, când nu ne folosim de mijloacele date nouă de Dumnezeu spre bine, ni se îndepărtează ajutorul cel din cer. Da­că via este Israel, ea rămâne necultivată pentru că nu a întors Stă­pânului roadele cuvenite, ci pentru că i-a bătut şi i-a lovit cu pietre şi i-a ucis pe slujitorii trimişi mai înainte, iar în cele din urmă şi-au întins mâinile spre ucidere şi asupra Fiului însuşi al Stăpânului. Toate aceste fapte rele şi nedrepte sunt numite spini, din cauză că sunt lăstarii pământului blestemat, iar norii au primit la fel porunci să nu plouă peste via care a produs aşa ceva.

De aceea, cine sunt norii şi cine furtuna? Să încercăm să ajun­gem la sensul celor spuse [plecând] de la alcătuirea norilor. Acum norul este aer dens, compus alcătuit din evaporarea umedă de pe pământ, ridicat apoi de vânturi, iar când şi-a primit consistenţa co­respunzătoare de la ele şi când dobândeşte suficientă greutate de la umezeala răspândită în el, atunci lasă picăturile spre pământ. Şi fi­rea furtunilor este aceasta, având început din pământ şi fiind purta­te prin aer iarăşi pe pământ.

         Asemenea erau şi profeţii, care îşi aveau începutul cu firea obişnuită, dar prin curăţia sufletului erau înălţaţi de puterea Duhu­lui şi picurau în sufletele celor drepţi şi roditori picăturile cuvintelor roditoare. Asemenea era Moise care spunea: «Ca ploaia să curgă în­văţătura mea» şi iarăşi: «ca furtuna pe iarbă şi ca viforul pe ver­deaţă». De aceea, aceste puteri cereşti primesc poruncă să nu plo­uă pe via care a scos spini, care cu proprii spini L-a încoronat pe Stăpânul meu. Acum este linişte în sinagoga aceea de cuvântul lui Dumnezeu şi nu mai este profet, nici conducător, nici întâistătător, ci acalmie groaznică şi neînnorată, vechiul blestem venind asupra ei: «Deasupra capului cerul îţi va fi bronz şi jos pământul îţi va fi de fier», şi iarăşi: «Să dea Domnul ca ploaie a pământului tău praf şi pulbere din cer să cadă asupra ta, să te piardă». Căci nu mai sunt norii duhovniceşti şi nici profet, fiind păzită straşnica poruncă a Domnului. Chiar dacă se spune că norii plouă, nu este altceva de­cât Domnul Cel care plouă. Căci, spune profetul, «nu este Cel ce plouă ca Tine». Şi iarăşi se spune pentru Domnul: «Şi voi revărsa ploaia peste o cetate, iar peste altă cetate nu voi revărsa ploaia. Peste o parte va ploua şi partea, peste care nu voi lăsa ploaia, se va us­ca», bunul Dumnezeu rânduind ca partea păcătoşilor să nu fie plouată, ca să se usuce în ea lăstarii răutăţii. Se arată clar sensul cuvântului, pentru că numeşte Israelul vie, despre care se ameninţă că vor fi cele vestite şi spuse mai dinainte.

149.   «Şi Omul din Iuda, Mlădiţa iubită».

Denumirea lui Iacob a fost împărţită la Israel şi Iuda, mai întâi în vremea lui David, după sfârşitul lui Saul, când poporul a fost îm­părţit la fiul lui Saul şi la David, dar în cele din urmă în vremea lui Roboam, când Ieroboam, fiul lui Nabat, cel care a dus în păcat Israe­lul, a luat cele zece triburi. De aceea, şi acum se întâlneşte o dublă denumire. Căci din [cartea] a patra a Regilor se arată că Israelul a păcătuit mai mult şi de aceea a fost mai repede în captivitate. Şi în Iezechiel nouăzeci şi trei de zile sunt numărate pentru păcatele Isra­elului, dar patruzeci pentru ale lui Iuda. De aceea şi aici, via care a scos spini se face casa lui Israel, dar Omul din Iuda nu mai este vie, ci Mlădiţă, nu mai este uscat, ci iubit. Dar Cine este Omul ridicat din Iuda, Care a înflorit în viaţă şi cu adevărat a fost iubit, nu este greu de văzut pentru cel pus să contemple acestea.

«Am aşteptat să facă judecată, dar a făcut nelegiuire, şi nu dreptate, ci ţipăt». De vreme ce după Solomon, «gândurile drepţi­lor sunt judecăţi», ni se cere să le facem pe toate cu judecată şi nimic în mod nedrept. Desigur, fărădelegile urmează unei vieţi ne­drepte şi necercetate. Căci cel care nu urmează cuvântului drept, nici nu judecă ceea ce trebuie făcut şi nici [nu se conduce] după ce­ea ce este dat în canoanele legii, face nelegiuire şi nu este lucrător al dreptăţii, ci este pricinuitor de ţipăt şi zgomot şi confuzie. De aceea, judecăţilor drepte le urmează liniştirea celor judecaţi, [aceia] pri­mind cu fermitate cele hotărâte; dar celor nedrepte [le urmează] ţi­pătul şi zgomotul de răzvrătire, [aceia] fiind revoltaţi de nedreptate.

          Iar referitor la acest ţipăt, şi Apostolul îndeamnă, spunând: «Orice ţipăt şi orice zgomot să piară de la voi, împreună cu orice răutate».

Dar este şi un ţipăt onorabil, pe care l-a scos Domnul când a stat în sanctuar, pe care şi David l-a folosit, spunând: «Cu glasul meu către Domnul am strigat». Şi nu este nimic uimitor ca acelaşi nume să fie rânduit pentru [lucruri] opuse şi să însemne aici ceea ce este tulburat şi agitat, dar dincolo ceea ce este vestit şi nobil din în­văţăturile cereşti. Totuşi în textul de faţă, ţipătul este înrudit cu cel care se ridica din Sodoma şi Gomora.

150.  «Vai celor care lipesc casă lângă casă şi apropie ţarină [de ţarină] ca să ia ceva de la vecin. Oare veţi locui voi singuri pe pă­mânt? Căci s-au auzit acestea în urechile Domnului Savaot. Căci da­că se vor face case multe, spre pustiire vor fi; mari şi frumoase, şi nu vor fi locuitori în ele. Căci unde lucrează zece perechi de boi, se va fa­ce un ulcior [de grâne]. Şi cel ce seamănă şase artabe va face trei masuri » .

         Acum sunt numiţi nefericiţi cei care din cauza dorinţei de mai mult taie din cele ale aproapelui şi nu se mulţumesc cu averile pro­prii din ţarini, nici cu cele ale lor din case, ci trec dincolo de hotare­le de lângă [ei] în [ţarina] cultivată şi-şi adaugă casele vecinilor şi fi­ind apăsaţi de propria lăcomie, nu suportă să rămână în propriile hotare, ci se folosesc pentru iubirea de avere nemăsurată de pretex­tul credibil, că pare-se sunt apropiate şi lipite de cele ale vecinilor.

Scriptura îi întâmpină pe aceştia cel mai acuzator, spunând: «Oare veţi locui voi singuri pe pământ»? Căci dacă [pare] drept ca vecinul care îşi cultivă pământul deţinut să fie îndepărtat, este clar, că după ce acela a fost aruncat, iarăşi altul se va arăta vecin ţie. Şi inima lacomă îţi va insinua să spui iarăşi acelaşi lucru către acela, arătând credibil [motivul] ca să faci ca cele alăturate să fie ale tale. Dar când şi acela va pleca despuiat de cele proprii şi al treilea câmp va face parte din averea ta, iarăşi [va fi] alt vecin, alte strădanii să-l alungi [şi] pe acela de pe proprietăţi şi să-ţi faci ale tale [şi lucrurile] celui de-al treilea vecin. Care îţi va fi limita poftirii a tot mai mult? Căci inima lacomă se aseamănă focului, care pătrunde în materia arsă, distrugându-le pe unele, apoi mergând la altele. Sau poate du­pă cum lipsa materiei se face stingerea incendiului, tot aşa şi singu­rul care opreşte inima lacomă şi ochiul nepotolit este [faptul] că nu mai are pe nimeni să se învecineze cu averile. De aceea, vindecând patima de departe, ca şi cum ar alina sufletul iubitor de avuţii, Scriptura spune: «Oare veţi locui voi singuri pe pământ»?

151. Dacă pofteşti cele ale vecinului, iar vecin nu îţi va lipsi niciodată, trebuie în mod clar să ajungi la marginile lumii locuite de noi. Dar dacă aceasta este imposibil, opreşte-ţi, omule, de la primul gând impulsul către rău, fiind mulţumit cu cele pe care le-ai primit, rămânând cu cele pe care le ai, ştiind că şi cea [mai] măreaţă dintre case, fiind clădită din nedreptate, este goală de locatari, iar mulţi­mea câmpurilor adunată din lăcomie, adeseori se arată lipsită de roade. Căci adesea dreptatea dumnezeiască anticipează judecata vii­toare şi transformă casele dobândite nedrept în ceva nefolositor, după o locuire cu mulţi oameni şi o bunăstare strălucită, făcându-le pustii de locatari.

      Bunăoară, adesea am cunoscut neamuri întregi distruse com­plet, încât din lipsă de urmaşi construcţiile caselor nobile şi semeţe s-au prăbuşit la pământ. Dar şi cei care îşi întind peste măsură hota­rele averilor proprii prin încălcarea [câmpurilor] aproapelui, prin faptul că averile au fost dobândite din geamătul celor nedreptăţiţi, s-au arătat complet străini de binecuvântarea dumnezeiască, încât acolo unde au lucrat zece perechi de boi, abia se adună un ulcior şi acolo unde sunt însămânţate şase artabe sunt adunate trei măsuri de roade, ceea ce este un număr mult prea mic de seminţe.

152. De aceea, chiar textul are un folos mare şi direct; dar pen­tru cel muncitor se poate aduce un folos mai mult din profeţie după anagogie. Căci se poate ca prin case să se înţeleagă învăţăturile şi faptele fiecăruia, din cauza densităţii şi unităţii construcţiei din sen­suri despre fiecare dintre învăţături. De aceea, după cum într-o casă temelia stă la baza construcţiei, la fel şi la învăţături sunt unele ipo­teze şi prime principii, pe care bazându-se dogmatizează, ţesându-le laolaltă pe cele din continuare care sunt consecvente şi conectate cu principiile prime. De aceea, cei care leagă învăţătura de credinţă, care îl are ca temelie şi principiu pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu învăţăturile înstrăinate şi străine de credinţa în Dumnezeu, aceştia sunt cei pe care Scriptura îi deplânge ca făcând contrariul a ceea ce este cuvenit, lipind casă de casă.

        Că învăţăturile despre credinţa în Dumnezeu sunt numite ca­se ne-a învăţat chiar Domnul printr-o pildă, spunând: «Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, se va asemăna cu bărbatului înţe­lept care şi-a clădit casa pe stâncă». Dar se pare că şi Pavel, în prima [Epistolă] către corinteni, ne învaţă că fiecare dintre cei care au crezut în Hristos îşi zideşte o casă. «Căci, spune, nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideş­te cineva pe această temelie aur, argint, pietre scumpe, lemne, fân, trestie...». Pentru că între cei care construiesc învăţături, unii gândesc [învăţături] vrednice de râs şi glumă, ca şi cum ar construi „râs”, iar cei mai de cinste construiesc [învăţături] serioase, Miheia, nimicind casele celor ridicoli, spune: «Cei din Gat să nu vă măriţi şi cei din Akkarim nu construiţi din casă după râsul vostru». Şi iarăşi acelaşi, mustrându-i pe învăţătorii netrebnici, spune: «Ascultaţi acestea, conducători ai casei lui Iacob şi ceilalţi ai casei lui Israel, cei ce urâţi judecata şi toate cele drepte le strâmbaţi, care zidiţi Sionul cu sânge şi Ierusalimul în nedreptăţi...». Căci oricine construieşte în­văţături străine, zideşte Sionul, adică turnul de veghere, în sânge, iar cel care adună biserica celor răi, zideşte Ierusalimul în nedrep­tăţi.

De aceea, dacă sunt două feluri de zidire, una bună, pe stâncă şi pe temelia lui Hristos, iar alta umilă (josnică), ce este de râs şi pricinuitoare de nimicire, la fel Scriptura îi numeşte nefericiţi pe cei care lipesc casa bună de [casa] mai umilă, ca şi cum ar amesteca cele neamestecate. Fii atent dacă nu cumva toţi oamenii care dogmati­zează ceva despre adevăr, având o casă bună prin cele sănătoase şi adevărate primite înainte după concepţiile obişnuite şi prin cele semănate în ei de Creator, când cad de la adevăr, introducând [lucruri] străine de învăţătura dumnezeiască din vicleşugul înşelării din afară, alipesc, ca să zicem aşa, de o casă bună o casă mai rea. Acestea [sunt de ajuns] la cuvântul despre „casă”.

         153. Dar pentru că sfântul nu este numai construcţia lui Dum­nezeu, ci şi ţarina lui Dumnezeu, după cum spune fericitul Pavel şi sufletul însuşi a fost întemeiat ca o casă şi înrădăcinat ca o plantă, căci spune: «în iubire înrădăcinaţi şi întemeiaţi», vino să tratăm şi despre apropierea în ceea ce priveşte ţarina, pe care facând-o în mod josnic şi decăzut, [aceia] se fac vrednici de osânda din aceasta. Să cercetăm, astfel, cele care s-au spus despre agricultură, ca fiind înrudite de cele de dinainte. Este, deci, o sădire nobilă, după Solo- mon, cel care spune: «Mi-am sădit o vie, mi-am făcut grădini şi livezi şi am sădit în ele orice pom roditor». Dar este şi o sădire, pe care nu a sădit-o Tatăl ceresc, care va fi şi dezrădăcinată după ameninţarea Domnului. Această sădire are o vie din planta Sodomei şi din coarda de vie a Gomorei, rodeşte struguri de fiere şi produce cior­chini de amărăciune proprietarilor. «Mânia şerpilor este vinul lor şi mânia aspidelor de nevindecat».

Cel care şi-a sădit partea conducătoare (mintea) cu orice [plantă] roditoare duhovnicească şi pune peste cele sădite din fire în el de Creator pentru arătarea roadelor dreptăţii cele de la cultivato­rul cel rău, acesta este cel [numit] nefericit de Scriptură din cauza apropierii condamnate a ţarinii de ţarină. De aceea îl şi ameninţă cu nerodire, pentru că nu a produs felurile de roade corespunzătoare învăţăturii din jurul lui. Căci «unde lucrează zece perechi de boi, se va face un ulcior [de grâne]». Textul vorbeşte despre obiceiul local­nic al celor care după [metoda] feniciană ară via cu boii. Scriptura arată despre cei şovăielnici şi cei care hotărăsc învăţături duşmă­noase şi le leagă unele de altele, ale căror suflete sunt neroditoare.

154. «Vai de cei care se scoală de dimineaţă şi umblă după sicheră, aşteptând până seara. Căci vinul îi arde. Cu chitare, cu psaltirioane, cu timpane şi cu fluiere beau vinul; dar spre lucrurile Domnului nu caută şi lucrurile mâinilor Lui nu le socotesc».

Partea aceasta de faţă a profeţiei oferă exegeza textului apos­tolic, căci acolo spune: «Beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumne­zeu», iar aici: «Vai de cei care se scoală de dimineaţă şi umblă după sicheră». Căci la evrei este obiceiul să se numească sicheră orice bă­utură care poate produce beţia. Deci, cei care imediat cum începe ziua, după Pilde, îşi mişcă ochii după potire şi cupe şi se uită în jur unde sunt petreceri, cercetează de jur împrejur vinăriile şi taver­nele, se primesc unii pe alţii la banchete şi-şi irosesc orice grijă a su­fletului pe gândurile despre acestea, aceştia sunt jeliţi de profet.

Ei nu-şi acordă niciun timp pentru contemplarea minunilor lui Dumnezeu, nici nu-şi dau răgaz ochilor să privească în sus la cer şi la frumuseţea din el, încât din această punere în ordine să-L cuge-

te pe Făcătorul existenţei, ci îşi înfrumuseţează banchetul cu di­verse covoare şi cu draperii înflorate, arătând o neobişnuită râvnă şi îngrijire pentru pregătirea vaselor de băut, inventând frapiere (psyktere) şi ritoane şi cupe (phyale) şi pocale (kissybioane) şi cupe pentru amestec (kratere) şi alte asemenea nume şi forme pentru pregătirea beţiei, ca şi cum diversitatea veselei le-ar tăinui mahmu­reala, iar schimbarea şi predarea necontenită a vaselor le-ar aduce un amuzament suficient pentru băut. Apoi toastând pe rând unii pentru alţii şi intrând în întrecere pentru băut, câtă ruşine au lăsat deoparte?! Şi cei învinşi şi cei învingători, toţi sunt beţi.

155. Iar unii sunt conducătorii banchetului, paharnici şefi şi şefi ai meselor - ordine în dezordine şi aranjare într-un lucru neo­rânduit. Stăpânii sunt beţi, slujitorii sunt beţi. Toate sunt pline de [oameni] care râd şi sunt beţi: o privelişte jalnică pentru ochii creş­tinilor. Apoi, totuşi, după cum solemnitatea paznicilor le sporeşte cu mult autoritatea conducătorilor din afară, la fel şi cei care încon­joară beţia ca pe o regină cu o asemenea slujire, înveşmântează ceea ce este condamnabil cu excesul de strădanie. Coroane peste aceştia şi flori împrăştiate la banchet, miruri şi miresme şi mii de plăceri ex­terioare născocite oferă celor pierduţi o şi mai multă preocupare, aducându-le pedeapsa veşnică pe măsura strălucirii actuale.

Apoi petrecerea mergând mai departe, cu fluiere şi chitare şi timpane, în adevăr jelindu-i pe cei pierduţi, dar după practica celor beţi [cântând] ca să le stârnească prin melodie toate plăcerile sufle­tului, încât vinul nu mai este suficient [doar] ca prin căldura din el să ridice roiul de pofte în sufletul mizerabil al celor care beau, ci pentru ca toate simţurile să le fie posedate de plăcerea încântătoare: auzul să [le] fie fermecat cu fluierele, mirosul să [li] se umple de arome, gura să slujească trecerii vinului, ochii să vadă cele petrecute - deşi mai degrabă să privească pe lângă, pentru că [aceştia] şi-au pierdut claritatea simţirii din cauza beţiei.

        De aceea se spune: «Vai de cei care se scoală de dimineaţă şi umblă după sicheră, cei care aşteaptă până seara şi-şi petrec ziua în acestea, încât nu-şi mai oferă niciun timp să caute spre lucrurile Domnului şi lucrurile mâinilor Lui să le socotească». Când să le înveţe pe cele despre Dumnezeu? Dimineaţa? Dar imediat după ce se scoală din somn, caută sicheră. La amiază? Dar atunci petrecerea este pentru ei în creştere şi în toi. Seara? Dar încă beau. Şi ziua le-a trecut, dar beţia nu le-a trecut, ci chiar mai mult continuă noaptea, care în special le aparţine.

156. «Vai de cei care se scoală de dimineaţă şi umblă după sicheră, aşteptând până seara». Apoi profetul spune cauza pentru care ei pot continua în petrecere: «Căci vinul îi arde», arătând cauza pentru care pofta de a bea le este nesăturată. Pentru că, spune, cu cât [vinul] neamestecat [le] intră [pe gât] mai mult, pe atât îi produ­ce corpului o mai multă căldură, uscând umezeala firească a celui care bea. Apoi cred că vinul însuşi făcându-se pentru sine combus­tibil, cel de dinainte îi pregăteşte loc liber pentru cel care intră. După cum râpele, când apa curge în ele, [devin] prea pline, dar când [apa] trece, rămân uscate, pietroase şi lipsite de umezeală, tot aşa şi trupurile celor beţi brăzdate de excesul de vin înlătură umezeala după fire.

          «Aşteptând până seara». De aceea aşteaptă, spune, până seara. Pentru că vinul îi arde. Focul din vin, introdus în trup, devine flamă a săgeţilor arzătoare ale vrăjmaşului. Căci vinul scufundă gândirea şi mintea, dar aprinde poftele şi plăcerile, ca un ulei flăcările. De aceea, înţelegem ceea ce s-a spus, că «Vinul îi arde», nu doar despre pofta de a bea, ci şi despre cealaltă încălzire a trupului. Apoi cuvân­tul continuă, sporindu-se anormalitatea. «Cu chitare, spune, cu psaltirioane, cu timpane şi cu fluiere beau vinul». Căci chitarişti ti­neri, care înşală în mod viclean ochii beţi, şi cântăreţe la fluier şi psaltirion (harpă), care îşi petrec rău tinereţea, şi coruri şi cântări de [lucruri rele] care incită trupurile spre voluptate şi prin muzica vulgară frâng sufletele, îi provoacă pe cei [aflaţi] în beţie la orice plăce­re ruşinoasă şi nelegiuită.

Ce reiese din aceasta? «Spre lucrurile Domnului nu caută şi lu­crurile mâinilor Lui nu le socotesc». „A căuta” (a privi) arată per­cepţia prin ochi a celor văzute, iar „a socoti” înfăţişează contempla­rea prin minte a celor nevăzute. De aceea, «cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd, înţelegându-se din cele făcute, de la crearea lu­mii»; cel care nu caută spre lucrări, nu este condus nici spre con­templarea cu mintea.

157. Ce înseamnă ceea ce s-a spus? Că beţia este început al lip­sei de Dumnezeu, fiind întunecare a minţii, prin care mai ales Dumnezeu face să fie cunoscut. Lucrarea mâinilor şi răsplata aştep­tată [sunt] acel foc şi pedeapsa din iad, limba uscată care îşi do­reşte o mică picătură [de apă] drept consolare, flama de pretutin­deni, care nu permite inspirarea aerului pentru a răcori arşiţa din măruntaie. În loc de cântăreţi din fluier, geamătul; în loc de beţia nemăsurată, dorinţa după o picătură [de apă], trupul celor beţivi fi­ind fript în cuptor; în loc de privelişti neruşinate, întunericul cel adânc; în loc de pofta neadormită, viermele neadormit. Deci, cei care îşi cufundă mintea în beţie nu pot să contemple aceste lucrări ale mâinilor şi pentru că nu prevăd ce îi aşteaptă, Scriptura îi jeleşte ca fiind deja în acele [chinuri] teribile.

Să asculte acestea cei care în loc de Evanghelie ţin în case chi­tare şi lire, pentru că profetul îi cheamă ca fiind deja pierduţi, plân­gând din milă şi iubire pierirea lor.

158. «Vai, spune, celor care cu chitare, cu fluiere, cu timpane şi cu psalmi beau vinul».

          Lira lucrată cu aur şi fildeş îţi stă înălţată pe un soclu ca o sta­tuie sau un idol al demonilor. Iar o femeie nefericită, în loc să înveţe să-şi plece mâinile pe fus, din obligaţia robiei a fost învăţată de tine să şi le întindă pe liră; la fel ai plătit taxe, dând-o probabil unei fe­mei instructoare, care după ce a trecut cu propriu său trup prin ori­ce destrăbălare, stă [acum] în faţa tinerelor ca învăţătoare pentru unele asemănătoare. Pentru ea în ziua judecăţii ţi se va întâmpla un rău îndoit: pentru cele pe care tu însuţi le faci în mod ruşinos şi pentru cele cu care înstrăinezi de Dumnezeu sufletul nefericit prin învăţături rele.

Apoi [ea] vine cu lira şi îşi petrece mâinile în sunete [melodi­oase]; braţul este gol, faţa neruşinată. întregul banchet se întoarce şi ochii tuturor se îndreaptă acolo şi urechile ascultă în linişte acordu­rile. Atunci zgomotul se potoleşte, încetează râsul şi întrecerea vor­belor necuviincioase. Se liniştesc toţi din casă fermecaţi de melodia nestăpânită. Cel care tace acolo nu se linişteşte în Biserica lui Dum­nezeu, nici nu ascultă în linişte glasul Evangheliei. Fireşte! Pentru că vrăjmaşul care acolo porunceşte linişte, aici [în Biserică] el sugerea­ză zgomot. Este o privelişte jalnică pentru ochii înţelepţi ca o femeie să nu ţeasă, ci să cânte la liră, să nu fie cunoscută de propriul băr­bat, ci să fie privită de toţi, să fie [o femeie] comună [tuturor], să nu intoneze un psalm de mărturisire [a păcatelor], ci cântece de des­frânată; să nu-L roage stăruitor pe Dumnezeu, ci să fi condusă spre gheenă; să nu se grăbească spre Biserica lui Dumnezeu, ci să alunge cu sine şi pe alţii. Câlţii de lână sunt detestaţi de aceasta; nici nu ştie, nici nu vrea să aşeze urzeala, nici să întoarcă firul [în suveică]. Fiind împreună cu beţivii, se îndeletniceşte cu ale acelora.

De fapt, ţes o pânză de păianjen, îşi petrec mâinile pe corzile întinse ca pe nişte urzeli, purtându-şi pana [de cântat] ca pe o su­veică încoace şi încolo, [dar] nu arată niciun final al lucrării. Căci ţe­lul artelor care sunt de trebuinţă pentru viaţă este expus ochilor, precum în tâmplărie tribuna, în arhitectură casa, în construcţia de corăbii barca, în ţesătorie haina, în fierărie sabia, dar al artelor za­darnice, precum cântatul la chitară, dansul, cântatul la fluier sau al­te asemenea, când încetează lucrarea, dispare şi obiectul lucrat. Şi cu adevărat, după glasul apostolic, sfârşitul lui este pieirea.

Trebuie să cercetăm acestea pentru cei care din multă relaxare pentru lux se folosesc la cină, fie în permanenţă, fie în momente considerate de bucurie, nunţi sau petreceri, de fluiere şi chitare şi coruri, încât, învăţând acuzaţia din cuvântul dumnezeiesc pentru asemenea îndeletniciri, de frica [ameninţărilor] cumplite care atâr­nă deasupra, în continuare să vă schimbaţi obiceiul cel rău al vieţii într-unul mai bun. Dacă cercetăm sensul celor spuse după altă in­terpretare, putem găsi şi altceva folositor pentru sufletele noastre.

159.  «Vai de cei care se scoală de dimineaţă şi umblă după sicheră».

Adică imediat ce întunericul cel din necunoaştere este dezle­gat pentru ei prin introducerea în cunoaşterea de Dumnezeu, când le răsare Soarele dreptăţii, fiind numiţi credincioşi în Dumnezeu în loc de nelegiuiţi şi necredincioşi ca mai înainte şi fiind integraţi în Biserica lui Dumnezeu, tot aşa fiind supuşi de patimile trupului, în­cât îşi ies din minţi şi sunt răvăşiţi, sunt la fel cu cei întunecaţi de beţie. De aceea, Scriptura îi nefericeşte pe unii ca aceştia, care [ime­diat] după învăţătura lui Dumnezeu se dedau la beţia patimilor. Căci îi ştie pe cei care adesea se îmbată şi fără vin Cel care spune: «Vai de cei care se îmbată fără vin».

         După cum vinul, turnat mai mult decât este trebuinţa sau pu­terea celui care bea, se întâmplă să aducă întunecare raţiunii, la fel şi patimile dorinţei, sau necazului, sau mâniei, punând stăpânire pe minte, îi face nebuni pe cei cuprinşi de ele. Deci, foarte nefericiţi sunt cei care se cufundă în beţie când viaţa începe, dar şi cei care rămân până seara, adică cei care până la apusul vieţii se predau pa­timilor. După un mod [de interpretare], lumina care vine în inimi din cunoaşterea lui Dumnezeu se numeşte „dimineaţă”, iar după al­tul începem viaţa raţională, când cuvântul (raţiunea) se desăvârşeş­te. După amândouă, întunecimea şi noaptea sunt viaţa de dinainte, fie pentru că raţiunea (cuvântul) nu era desăvârşită, fie pentru că sufletul era cufundat în iraţionalitate, fie pentru că, din cauza în­străinării de Dumnezeu, sufletul era acoperit de întuneric adânc.

160.  «Vai de cei care se scoală de dimineaţă», adică cei care imediat ce au lăsat deoparte nechibzuinţa tinereţii, în loc să răs­toarne cu hotărâre patimile prin puterea raţiunii (cuvântului), sunt răsturnaţi de ele şi urmează îndeaproape patimile ca o beţie. Căci cei mai nefericiţi sunt cei care, [fie] că viaţa începe sau încetează, nu se dezbară de această beţie. Sunt multe feluri de beţivi. Unii imediat după zori se opresc din beţie, alţii încetează cu puţin înainte să ple­ce, iar alţii se întind şi mai mult. De aceea, este bine ca imediat ce ne sculăm, să căutăm să trăim fără băutură şi preoţeşte, ca să fim vrednici de intrarea în cele sfinte, fără să bem vin şi sicheră. Căci s-a scris: «Şi a grăit Domnul către Aaron, zicând: Vin şi sicheră să nu beţi, nici tu nici fii tăi împreună cu tine, de câte ori intraţi în cortul mărturiei». Dar pentru că este dificil să te ridici cu firea omului la nepăcătuire, a doua cale, spune, este ca imediat de dimineaţă să te scoli din beţie. Dar petrecând în vinuri şi căutând unde sunt petre­ceri, gândirea este preocupată cu cercetarea acestora, încât nu pot căuta la lucrurile Domnului, nici socoti lucrurile mâinilor Lui. Ci chitara şi psalterionul le prelungesc beţia, invenţiile lui Iubal, cel ca­re vine din genealogia lui Cain. Căci, spune, «Lameh şi-a luat două femei: numele uneia era Ada, şi numele celei de-a doua, Sela. Şi a năs­cut Ada pe Iobel. Acesta era tatăl celor care locuiesc în corturi [şi] cresc vite. Şi numele fratelui său era Iubal. Acesta era cel care a des­coperit psaltirionul şi chitara». Laban era obişnuit cu o asemenea chitară şi muzică şi dorea cu acestea să-l însoţească pe Iacob. «Dacă m-ai fi anunţat, te-aş fi trimis cu bucurie şi timpane muzicale şi chi­tare». Dar patriarhul a fugit [de ele] ca fiind oprelişte în a căuta spre lucrurile Domnului şi a socoti lucrurile mâinilor Lui.

      161.  Dar şi în timpul lui Nabucodonosor, la inaugurarea chipu­lui [turnat], când răsunau împreună trompeta, flautul, chitara, sambuca, acordul psaltirionului şi orice fel de muzică, popoarele şi seminţiile şi limbile cădeau la pământ. Dar cei care de dinainte nu suportau să bea vinul babilonian şi detestau luxul mesei împărăteşti nu s-au închinat căzând, au dispreţuit orice putere omenească şi au stins chiar şi puterea focului. Iar dacă este păcat să nu vezi lucru­rile Domnului şi lucrurile mâinilor Lui să nu le socoteşti, să ne înăl­ţăm ochii cugetului nostru şi să vedem raţiunile creatoare ale fap­telor Domnului, şi [plecând] de la măreţia frumuseţii creaturilor, să- L observăm pe Făcătorul făpturilor în acord cu cele create. Şi dacă «cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd, înţelegându-se din cele făcu­te, de la crearea lumii», observarea sensibilă a făpturilor se nu­meşte probabil „vedere”, iar percepţia duhovnicească a celor mai presus de ceruri se numeşte „contemplare”. De aceea, «spre lucru­rile Domnului nu caută», adică nu privesc spre cele sensibile cu ochii, «şi lucrurile mâinilor Lui nu le socotesc», adică prin lucrarea minţii nu caută percepţia celor nevăzute.

          Pentru ca termenul „dimineaţă” să ni se clarifice încă şi mai mult, ca revenire de la întuneric, fie de la iraţionalitatea din tinere­ţe, fie de la necunoaşterea lui Dumnezeu care este în suflete, intra­rea de dinainte în adevăr se numeşte „dimineaţă”. Adună din multe locuri de la profeţi cele despre „dimineaţă” sau despre „zori”, pentru ca problema să fie expusă prin alăturarea mai multora, precum: «Trimiteam profeţii în zori», şi: «Dimineaţa vei auzi glasul meu», şi: «Dimineaţa voi sta înaintea Ta şi voi privi», şi: «Din noapte sculând în zori duhul meu către Tine, Dumnezeule», şi: «Dumnezeule, Dumnezeul meu, la Tine mă scol în zori», şi: «în dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pământului», şi: «Seara plânsul se va culca, şi dimineaţa veselia».

Cum deci, fiind devotaţi binefacerii lui Dumnezeu făcute pen­tru oameni, profeţii au fost trimişi dimineaţa? Pentru că orice cu­vânt care vine de la Dumnezeu, vine la noi, care putem să ascultăm de voinţa dumnezeiască, adresându-se nu celor care se află în nechibzuinţă copilărească, ci celor care îşi au deja gândurile naturale către discernerea şi a binelui şi a răului. Despre acestea este Scriptu­ra, căci imediat ce aceştia se îndreaptă spre contemplaţie şi, ca să zicem aşa, îşi ridică ochii sufletului de la această necunoaştere şi primesc o strălucire în ochii inimii, cuvântul lui Dumnezeu li se grăbeşte alături, distingând cele ce trebuie făcute şi cele de cinste. [Aceasta] are acelaşi sens cu [textul] Psalmului: «Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta»".

162.  Căci cât timp este noapte în jurul sufletului nostru şi răsa­re încă soarele, nu putem fi ascultaţi de Dumnezeu, dar de câte ori sufletul curăţit de necunoaşterea de Dumnezeu aduce rugăciuni, fi­ind în strălucirea zilei raţionale şi duhovniceşti, îl are pe Dumnezeu ascultător al glasului său. De aceea spune: «Dimineaţa voi sta înain­tea Ta şi voi privi». Dacă urmează să stai în faţa lui Dumnezeu, să nu stai cu niciun lucru rău, ci fă cele poruncite lui Moise: tu, însă, stai înaintea Mea ferm, neclintit şi nestrămutat, înfăţişându-te îna­intea Mea cu credinţă, ca să fii vrednic să vezi priveliştile adevăru­lui.

       «Voi sta, spune, înaintea Ta şi voi privi». Căci cât timp cineva este contemplator al frumuseţii arătate în cele văzute, este numit „firesc” şi „vorbitor despre cele fireşti”, dar când cineva, depă­şind acestea, stă înaintea lui Dumnezeu însuşi, după ce a cunoscut în ce fel sunt toate foarte bune şi urcând de la frumuseţea acestora către ceea ce este cu adevărat frumos şi plăcut, a cărui vedere se în­tâmplă să se arate doar sufletelor curate, atunci continuând cu cele mai presus de fizică, numite de unii „metafizică”, poate să fie un vă­zător. „Deci, spune [acesta], când voi sta înaintea Ta şi mă voi apropia prin minte de contemplarea Ta, atunci voi primi lucrarea văzătoare prin luminarea din cunoaştere”. Ceea ce s-a zis: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu» este în acord cu aceasta, nu pentru că [ele] scot un glas perceptibil de auzul nostru, ci pentru că cel care se exersează în raţiunile (cuvintele) alcătuirii lumii şi cunoaşte rânduiala tuturor din cer va fi învăţat prin acestea care scot ca un fel de glas mărirea slavei Celui care le-a făcut pe ele. La aceasta ne ridică şi profetul, spunând: «Priviţi cu ochii voştri şi vedeţi Cine le-a făcut cu­noscute pe toate acestea». Căci „a privi” este a contempla în mod înalt şi a fi condus prin cele văzute spre cugetarea Celui care le-a fă­cut. Iar „din noapte sculându-se de dimineaţă către Dumnezeu” este aceasta: când noaptea a trecut, iar ziua se apropie, să începem să umblăm cuviincios ca ziua, lepădând lucrurile întunericului, ospeţe şi beţii, desfrânări şi necuviinţe, ca atunci să putem spune: «Din noapte sculând în zori duhul meu către Tine, Dumnezeule». Apoi şi arată prin ceea ce este adăugat ce înseamnă „a face în sine diminea­ţă”. «Căci, spune, lumină sunt poruncile Tale pe pământ». Porunci­le sunt lumină, risipind întunericul necunoştinţei. De aceea, şi «po­runca Domnului este strălucitoare, luminând ochii».

         163. Cât despre ceea ce se spune în Psalmul C: «În dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pământului», este clar oricui că se vorbeşte în enigmă, în mod acoperit. Nu [spune] că în fiecare început de zi îmi mânjesc mâinile cu sângele oamenilor; nu aceasta spune Scrip­tura. Căci aceasta mai este şi greu de crezut, pe lângă [faptul că este un lucru] blestemat. Cum putea fi în fiecare dimineaţă ucigaşul tu­turor păcătoşilor pământului? Fiindcă nu poate unul singur să le fie superior tuturor, mulţi fiind păcătoşi, după cum se pare. Şi chiar da­că i-ar hirui pe toţi în război, nu ar fi în fiecare dimineaţă ucigaşul lor. De aceea, ce este: «în dimineţi i-am ucis pe toţi păcătoşii pămân­tului, nimicindu-i din cetatea Domnului pe toţi cei care lucrează ne­dreptatea»! Să ascultăm mai chibzuit cele spuse, ca să nu acuzăm cuvintele profetice, ceea ce nu este drept. Cetate a Domnului este alcătuirea trupului omenesc. Păcătoşii pământului nu sunt alţii de­cât cei despre care Mântuitorul spune că dinăuntru, «din inimă ies gândurile rele, invidiile, uciderile, adulterele, furturile, mărturiile mincinoase şi cele asemenea lor». Cel care se curăţă pe sine îi ni­miceşte din propria alcătuire pe aceşti păcătoşi ai pământului, care ies din trupul pământesc prin fiecare gând despre Dumnezeu. De aceea „dimineaţa” şi „zorile” se fac în suflet la fiecare răsărire a învă­ţăturii mântuitoare; în ele trebuie distruse toate gândurile care lu­crează nedreptatea. Căci, dacă primele mişcări către rău ale sufletu­lui nu sunt tăiate, concepţiile înaintează în mod necesar spre faptă. Un asemenea păcătos al pământului este gândul care sugerează adulterul, să priveşti femeia poftind-o. Deci, dacă nu este ucis din suflet, ca şi cu o sabie - cuvântul care taie şi nimiceşte patimile -, şi aceasta dimineaţa, adică la ieşirea la iveală, [altfel] după [aceea] adulterul din inimă îl va duce pe om la un păcat şi mai mare decât acesta, chemându-l la lucrarea prin trup.

         164.  Considerăm că ceea ce a fost spus de către Ieremia este în acord cu aceasta: «Blestemat este cel care face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă şi ce-l care-şi opreşte sabia lui de la sânge». Căci cel care urmează să fugă de greutatea blestemului trebuie ca niciodată să nu-şi oprească sabia de la sângele unor asemenea păcă­toşi. Asemenea este şi ceea ce se spune acum despre dimineaţă. Vai celui care, [ieşind] din întunericul şi din necunoaşterea nopţii, după prima vârstă, când raţiunea (cuvântul) răsare în el, caută sicheră deopotrivă cu scularea din somn.

Iar dintre cei biruiţi de patimi, unii au rămas în beţia patimi­lor, dar alţii curăţindu-şi mintea caută la lumea celor văzute şi soco­tesc ipostazele şi firile celor raţionale. Căci cele văzute au nevoie de o privire atentă, de aceea „caută spre” (privesc). Iar cele raţionale au nevoie de o raţiune (cuvânt) detaliată, de aceea „socotesc”. Doar că trebuie mai întâi să cauţi spre lucrările Domnului şi atunci [abia] înaintezi spre contemplarea lor. Asemenea era şi Cel care spune despre Sine: «El Mi-a dat cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor, întoarcerile solstiţiilor şi schimbările timpurilor, cursurile anotimpurilor şi rânduiala astrelor, firile anima­lelor şi pornirile fiarelor, forţa duhurilor şi gândurile oamenilor, felu­ritele neamuri şi puterile rădăcinilor».

165.  «De aceea poporul Meu a ajuns robit, pentru că nu L-au cunoscut pe Domnul, şi a ajuns o mulţime de morţi din cauza foamei de pâine şi a setei de apă».

Acestea, după istorie, pot corespunde cu relatarea momente­lor ultimului asediu al iudeilor, când unii au fost luaţi în robie, iar alţii au pierit de foame şi sete**. Şi cauza, pentru care au suferit acestea, este clară: că nu L-au cunoscut pe Domnul, Care venea la ei. Încât şi nouă ni se potriveşte îndemnul din cuvântare. Spunem acestea, pentru că cei care urmăresc băutura şi beau vinul cu muzi­că neîngăduită şi îşi ocupă privirile cu vederi necuviincioase şi nu suportă să caute la lucrurile Domnului, pentru că sunt mai degrabă iubitori de plăceri decât de Dumnezeu, [aceştia] devin înrobiţi şi supuşi vrăjmaşilor.

        Dar s-au întâmplat şi o mulţime de morţi între ei din cauza foamei şi a lipsei de apă. Căci cei care nu acceptă hrana cuvenită sufletelor se fac morţi greşelilor. Şi cei care nu sunt crescuţi cu apa odihnei, nici nu caută să bea din acea apă, despre care Domnul a spus samaritencei: «Cel care bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac», aceştia se fac morţi. Căci, auzi, s-au întâmplat o mulţime de morţi nu numai din cauza foamei, ci şi din cauza setei de apă. Pentru că ei beau din acea apă, din care [bea] şi samariteanca. Căci, spune, oricine bea din apa aceea, va înseta ia­răşi. Nu beau din apa curgătoare spre viaţa veşnică. Iar aceasta este un îndemn spre cunoaştere. Căci dacă necunoscându-L pe Domnul ajung robi, trebuie să ne străduim pentru harisma cunoaş­terii. Dar poate că adevărata moarte nu din cauza foamei de pâine, nici a setei de apa aceasta sensibilă, ci din cauza foamei de a asculta cuvântul Domnului li se întâmplă sufletelor care nu ascultă. Căci: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu». De aceea «Domnul nu lasă să moară de foame su­fletele drepţilor», şi: «Mai tânăr am fost şi am îmbătrânit şi nu l-am văzut pe cel drept părăsit şi nici seminţia lui cerând pâini». Şi: «Fiii cămării de nuntă, cât timp mirele este cu ei, nu pot posti». Dar oriunde este foame şi sete, acolo este şi moarte. Deci, ca să nu murim de foame, să căutăm pâinea cerească şi ca să nu fim pârjoliţi de sete, să căutăm apa, despre care Domnul a spus: «Dacă bea cine­va din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac».

166. «Iar iadul şi-a lărgit sufletul şi şi-a deschis gura sa fără în­cetare. Şi se vor coborî cei slăviţi şi cei mari şi cei bogaţi şi cei netreb­nici ai lui şi cel care se bucură de el. Şi omul se va smeri şi bărbatul se va necinsti şi ochii semeţi se vor smeri».

Pentru ca Scriptura să ne înfăţişeze mulţimea celor pierduţi, spune că iadul şi-a lărgit gura. Ca la animale, [care] din multa nevo­ie sfâşie cu furie hrana şi îşi lărgesc gura cuprinzând hrana, la fel şi iadul se spune că şi-a făcut gura mai încăpătoare. Dar poate că Scriptura ne arată că locaşul iadului este un loc obişnuit în cele mai de jos ale pământului, umbrit din toate părţile şi neluminat şi [că există] o intrare care duce spre caverne, prin care se face coborârea sufletelor osândite pentru rău, care din cauza mulţimii celor pier­duţi spune că a devenit mai încăpătoare, ca să-i primească pe toţi. Căci iadul nu este vreo fiinţă, nici vreo putere impusă celor care au murit, după mitologia celor din afară.

De aceea, cei care pentru că nu-L cunosc pe Domnul ajung robi şi se topesc de foamea şi de setea hranei duhovniceşti, se co­boară în iad împreună cu cei slăviţi, cu cei mari, cu bogaţii şi ne­trebnicii. Trei sunt ameninţările pentru păcătoşi: robia, moartea şi coborârea în iad. Căci robia este căderea de la viaţa de dinainte, prin vicleşugul vrăjmaşului, care ne-a scos afară din fericirea din rai, moartea este înstrăinarea de porunca făcătoare de viaţă, iar coborâ­rea la iad este îndepărtarea de Dumnezeu prin multa răspândire a păcatului şi prin dispoziţia contrară binelui. După cum dreptul a în­viat deja împreună cu Hristos şi a şezut împreună în ceruri, la fel nedreptul este numit deja rob şi mort şi coborât în iad din cauza păcatelor de moarte.

         Scriptura enumeră diferite tagme ale celor care coboară în iad. Mai întâi cei slăviţi; aceştia ar fi cei cu o reputaţie dreaptă care nu au deloc mărturia corespunzătoare din partea vieţii pentru aparenţa afişată; apoi cei mari, care printr-o putere şi autoritate oarecare îi depăşesc pe cei mulţi; şi bogaţii, care s-au înconjurat în mod ne­drept de o mare mulţime de averi sau cei care au o dorinţă nepotoli­tă de mai mult; iar cei netrebnici ai lui, cei care, ca o boală nimici­toare răspândită prin contagiere, îi strică pe cei care vin la ei fie prin învăţătura netrebnică, fie prin provocarea la păcat, fiind numiţi pe drept „plăgi”. Unii ca aceştia coboară în iad. «Şi cel care se bucură, spune, de el». Acesta ar fi un iudeu după trup, care se bucură de Ie­rusalimul pământesc, dar care nu caută spre fericirea păstrată sfinţi­lor lui Dumnezeu. Observă însă că «de el» se spune după uzul limbii vorbite, după cum este obiceiul despre casele particulare ca acestea să fie numite mărite datorită locuitorilor [din ele]. Asemenea este şi: «temeliile lui [Sionului] în munţii cei sfinţi». Şi cel care se bucură de aceea de el se va coborî în iad.

167.  «Şi omul se va smeri, spune, şi bărbatul se va necinsti».

Nu trebuie să sufere umilinţa într-un loc, ci în voia [interioa­ră]. Căci dreptul este ridicat prin dorinţa cerească, dar cel neevlavios este umilit prin afinitatea cu cele de jos. Omul obişnuit, ridicat doar prin foloasele comune din fire, care nu trăieşte după puterea prezentă în el de la prima alcătuire, va fi umilit. Dar cel care se află în urcuş şi este deja vrednic să fie numit „bărbat”, dacă devenind slab se predă patimilor, va fi necinstit. De aceea, «omul se va smeri şi bărbatul se va necinsti», pentru că unul nu şi-a păzit ceea ce este comun, iar celălalt a pierdut şi bunul dobândit de el din exerciţiu (asceză) prin întoarcerea către ceea ce este mai rău.

        «Căci omul se va smeri». «Căci ochii Domnului sunt înalţi, iar omul este smerit». Bărbatul va fi necinstit, nesocotindu-L pe Dumnezeu prin încălcarea poruncilor. Căci cei care îl nesocotesc vor fi necinstiţi, după cum îl auzim pe Domnul în Prima [carte] a Regilor, spunând: «Pe cei ce Mă slăvesc îi slăvesc, iar pe cei ce Mă ne­socotesc îi necinstesc». Deci, bărbatul va fi necinstit de propriul păcat, căci păcatul face necinste. «Căci, spune, vor învia unii spre vi­aţa veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică». Dacă cinstea es­te acordarea întâietăţii, iar întâietatea este răsplata virtuţii, sfinţilor li se acordă şi cinste şi întâietate, iar celor neevlavioşi cele opuse. Dumnezeu îi cinsteşte pe cei vrednici. Căci El însuşi este Cel cu adevărat cinstit şi care îndeamnă la cinstire. De aceea, cel ce s-a ne­cinstit nu îşi poate dobândi cinstea. Pe fiecare îl necinstesc patimile de ruşine, descoperite întregii creaţii.

«Şi ochii semeţi, spune, se vor smeri». Cei care îşi ridică spre înălţime cugetul îl văd pe Cel care le descoperă pe toate acestea, aceştia având ochii semeţi pentru că şi-au condus cugetul mai pre­sus de toate trupurile; apoi, din cauza concepţiei greşite şi a ataşa­mentului puternic faţă de cele materiale, nu se mai ţin de vederea celor măreţe, ci ajungând plini de desfătarea trupească, se spune pe drept că vor fi umiliţi.

168.   «Şi Domnul Savaot Se va înălţa în judecată».

Adică după răsplătirea dreaptă la cele spuse mai înainte, Domnul Dumnezeu Se va înălţa la judecată, fiindcă una dintre cele care îndeamnă spre slava lui Dumnezeu este judecata făcută de ju­decător asupra celor necuvioşi după vrednicia faptelor, încât şi în judecată să fie contemplată înălţimea priceperii şi puterii lui Dum­nezeu. Căci după cum cei care contemplă înţelepciunea orânduirii celor cereşti, conform poziţiei astrelor, mişcării şi relaţiei pe care o au între ele, socotesc măreţia priceperii Lui, încât pot să spună că: «nu este număr priceperii Lui», tot aşa cei care văd raţiunile (cu­vintele) judecăţii, nu se minunează mai puţin de înţelepciunea şi priceperea judecăţii şi de răsplătirea fiecăruia după vrednicie până la cele mai mici lucruri. De aceea poate că îl înălţăm pe Dumne­zeu prin fiecare realizare, încât El este înălţat în cumpătarea noastră şi este înălţat în dreptatea noastră. Iar pentru că acestea sunt reali­zate prin conlucrarea lui Dumnezeu, când susţinându-ne ne în­dreaptă iarăşi, sprijinindu-ne şi întărindu-ne prin conlucrarea Lui, atunci spunem: «Te voi înălţa, Doamne, că m-ai ridicat».

Înălţările (preamăririle) lui Dumnezeu sunt multe: prin cu­noaştere şi pricepere, prin pomenirea măreţiilor Lui şi contemplarea judecăţilor Lui. De aceea se spune despre cel drept: «Laudele lui Dumnezeu [sunt] în gâtlejul lui». Apoi, pentru că puterea lucrării este orânduită prin statornicia contemplării, spune: «săbii cu două tăişuri în mâinile lor», adică sunt cuvintele sufletului care taie şi dezrădăcinează patimile. Iar dacă Domnul Savaot înseamnă „Dom­nul oştirilor”***, atunci oştirile care îi slujesc la vremea judecăţii îl vor înălţa şi îl vor slăvi pentru judecata cea dreaptă şi nesupusă gre­şelii. Asemenea considerăm că, judecându-Se Domnul cu oamenii, căci «Domnul însuşi va veni la judecată cu poporul», doar Domnul va fi înălţat, nimeni nefiind îndreptăţit înaintea Lui. Căci cine, cercetând binefacerile noastre de Ia Creator şi iconomiile atât de fe­luritele care vin deopotrivă la întregul neam omenesc, va putea răs­plăti cu unele la fel şi vrednice cele venite la el din darul Domnului? De aceea sfinţii sunt uimiţi, spunând: «Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie»?

169.   «Şi Dumnezeu, Cel sfânt, va fi slăvit în dreptate».

Slăvirea Celui sfânt în dreptate urmează înălţării în judecată. Cei care L-au contemplat înălţat în judecăţi, aceştia înţeleg slava dreptăţii Lui.

          «Şi vor paşte cei jefuiţi ca taurii şi mieii vor mânca pustiurile ce­lor duşi departe». Poporul ajuns rob, din cauză că nu îl cunoştea pe Domnul şi pentru că a păcătuit cu băutura, va fi păscut ca o tur­mă. Aceştia sunt aceiaşi cu cei jefuiţi, în vremea cât au fost înrobiţi. Este clar că, de câte ori suntem slăbiţi în război de puterile potrivni­ce, robiţi de ele, suntem jefuiţi ca o pradă după victorie. Iar jefuiţi,nu mai primim cele proprii lucrurilor raţionale spre hrană noastră, ci purtaţi la întâmplare de mişcările iraţionale, petrecem în felul ta­urilor în pustiul acestei vieţi. De aceea nu a spus „vaci”, ci „tauri”, căci vacile se adună în turmă, dar taurii din cauza părţii pasionale [a sufletului] sunt irascibili unii cu alţii, sunt păscuţi risipiţi unii de al­ţii. Iar pentru că după robie multe [locuri] se pare că au fost pustii­te, pentru că locuitorii au fost luaţi de duşmani, de aceea spune: «şi meii vor mânca pustiurile celor duşi departe». Căci după istorie cei ajunşi refugiaţi din Iudeea în campania lui Nabucodonosor, au fost captivi, fiind duşi în Babilonia. De aceea, spune, mieii vor paşte ţara care aparţinea celor duşi şi captivi din cauza războiului [şi] care a ajuns păşune prin pustia multă, pentru că nu mai poartă nicio ră­măşiţă a vechii populaţii, ci face să crească din pustia oamenilor iar­bă înaltă şi moale. Dar poate că Scriptura spune în enigmă profetic că fiind aruncaţi afară din petrecerea cu sfinţii cei care au călcat po­runcile divine, noi, cei cărora li s-a acordat prin căderea acestora ce­le pentru a fi mântuiţi, numiţi miei din cauză că suntem nou născuţi în credinţă, suntem păscuţi în locurile celor luaţi, bucurându-ne de hrana duhovnicească şi raţională a cuvintelor lui Dumnezeu ca de o iarbă moale. Şi Domnul i-a numit pe cei nou născuţi după credinţă „miei”, când i-a spus lui Petru: «Simon Bar Iona, mă iubeşti? Paşte mieluşeii Mei».

170.  «Vai de cei care îşi trag păcatele ca şi cu o funie mare şi ca şi cu o curea de jug a unei viţea nelegiuirile, de cei care spun: Să se apropie repede cele pe care le va face, ca să vedem şi să vină voia Sfântului lui Israel, ca să cunoaştem».

        Păcătuind ne pregătim lanţuri şi funii, cu care suntem legaţi după măsura mulţimii sau mărimii păcatelor, împletindu-ne legă­turi ale sufletelor fie mai mari, fie mai mici, cu care, după Ieremia, ajungem prinşi. Deci cei stăpâniţi de dorinţa trupului sunt cuprinşi de lanţuri pământeşti, cu care, după hotărârea dreaptă a Judecătorului, fiind legaţi de mâini şi de picioare, cei condamnaţi sunt aruncaţi în întunericul cel din afară; de mâini, pentru că [sunt] cele care lucrează, iar de picioare, pentru că [sunt] cele care merg. Căci de fapt fiecare este legat cu frânghiile propriilor păcate, încât fiecare dintre mădularele care lucrează păcatul să fie legat fi­ind pedepsit cu propriul lanţ.

«Vai, spune, de cei care îşi trag păcatele ca şi cu o funie ma­re», adică cei care leagă cu greşeala dintâi o a doua şi o a treia una după alta, necuviinţe şi nedreptăţi şi neînfrânări. Căci trebuie ca cei cuprinşi de păcate, în loc să acumuleze şi să adune la răutăţi altele, imediat după prima încolăcire a relelor să se lepede de păcate. Este imposibil ca firea umană să nu păcătuiască, pentru că nu este drept pe pământ care să facă binele şi să nu păcătuiască. După păcătuirea din grabă sau din înşelarea celui care unelteşte împotriva noas­tră, este posibil ca schimbându-ne să ne pocăim şi să nu mai stivuim rele peste rele.

Căci după cum cei care împletesc rogojini, când [funia] răsuci­tă urmează în scurt timp să se termine, introduc alta, lungind-o şi mărind-o, la fel şi cei care sunt scufundaţi în rele. Până să se termi­ne primul păcat, îl încep pe al doilea, şi aceluia îi adaugă iarăşi un altul. Şi astfel întreaga viaţă care li se continuă cu păcate seamănă cu o funie mare împletită, având şi ceea ce este anterior împreună legat, dar şi ceea ce este mereu prezent este lipit în asemănarea cu ceea ce a fost adus înainte. De aceea, spune: «Vai de cei care îşi trag păcatele ca şi cu o funie mare».

       Să înţelegem ceea ce s-a spus şi dintr-un exemplu. Dacă ar fi cineva stimulat de păcatul nestăpânirii, priveşte prin câte mijloace îşi atrage păcatul necuviinţei. Mai întâi îşi aranjează într-un anume fel trupul, îşi tunde într-un anume fel părul, se îmbracă într-un anume fel cu veşmântul, şi acesta deloc întâmplător, ci meşteşugit ca împodobire, arătând o migală pentru iubirea de frumos faţă de el, până la [detalii precum] brâul [şi] sandalele. Apoi îşi procură averi ca să cumpere cu ele tinereţea celei iubite. Apoi îşi ticluieşte peţitoare care să îi aducă [femeia iubită], ţine cuvântări care provoacă pierzania, îşi pregăteşte ocazii pentru întâlniri întâmplătoare, petre­ceri şi banchete, întrevederi lungi. Prin atâtea mijloace aducându-şi răul desfrânării, acesta este cel care îşi trage păcatul ca şi cu o funie mare. Şi, pe scurt, orice rău împotriva aproapelui, săvârşit nu din în­tâmplare, ci săvârşit din voie şi cu premeditare cu multe pregătiri, este o funie mare, cu care oamenii îşi trag păcatele aflate chiar şi la depărtare. Aşa de mari fiind aceste funii, sunt greu de dezlegat, din cauza forţei păcătoşilor în rele şi pentru că ei îşi împletesc puternic şi strâns păcatele.

171.  De aceea spune: «şi ca şi cu o curea de jug a unei viţea».

Căci legăturile de la jug nu sunt rupte uşor nici de animalele de jug cele mai puternice şi care trag cu forţă greutăţile. Scriptura insistă pe forţă, spunând că este cureaua de la jugul unei viţele, adi­că de la animalul cel mai puternic, care nu este slăbit nici prin po­veri, nici prin timp. Vai, deci, de cei care îşi fac pregătiri mari pentru a păcătui, şi acestea cu forţă şi putere. Totuşi este posibil ca cel ajuns captiv al păcatului să îl urmeze pe Hristos, «Cel care le spune celor prinşi: Ieşiţi, şi celor din întuneric: Descoperiţi-vă». Cei prinşi ieşind din închisoare şi din întuneric, privind spre lumina adevăra­tă, îi urmează lui Hristos mărturisind, legaţi cu cătuşe, până când datorită schimbării pentru cele bune se fac vrednici să fie dezlegaţi de Acesta din lanţurile din care socoteau până atunci că nu se poate scăpa. Dar aceştia care îşi trag păcatele şi nesocotesc judecata dum­nezeiască, grăbesc adesea prin cuvânt cele cu care au fost amenin­ţaţi, pentru că nu sunt convinşi de ele şi spun: «Să se apropie repede cele pe care le va face, ca să vedem şi să vină voia Sfântului lui Israel, ca să cunoaştem».

        Dar aceasta este funia mare care trage păcatul aflat departe. Căci este clar că spun unele ca acestea necrezând în veacul viitor şi dispreţuind cele cu care sunt ameninţaţi. Cel înfricoşat de judecata (tribunalul) lui Hristos şi cel care îşi aduce în memorie păcatele din tinereţe nu va îndrăzni să grăbească judecata. Dimpotrivă, îşi caută o perioadă mai mare, ca să poată într-un timp mai mult să-şi cureţe sufletul său de murdăria păcatului. Exemple pentru graba fără raţi­une către cele viitoare sunt Ahitofel şi Iuda, care din cauza fap­tului că le-au considerat mai grele pe cele prezente decât pe cele de după acestea şi reproşul de la oameni [mai greu] decât pedeapsa gheenei, au preferat moartea prin spânzurare celei de la sine. Căci cei care cred în veacul viitor nu s-ar fi spânzurat, ci chiar dacă de­testă viaţa, continuă în cele de aici, considerându-le pe cele viitoare mai înfricoşătoare decât cele prezente. Asemenea era Iov, care zi­cea: „De-aş avea un folos să mă omor sau să-l rog pe altul şi să facă aceasta pentru mine”. Căci din acestea se arată cât de greu de supor­tat este nenorocirea şi că îşi păstra prudenţa în legătură cu planul împotriva lui însuşi.

Asupra acelora care se scapă pe ei înşişi cu violenţă (se sinu­cid) stă condamnarea de ucidere. Şi pentru că la Pavel am găsit ca fiind spus de către unii: «Să facem rele, ca să vină cele bune», con­siderăm că şi acea îndeletnicire este o funie care duce la un păcat mare. Căci se spune că o asemenea părere la iudei s-a făcut din mul­ta strâmbătate: „Dacă se aşteaptă să fie distrugerea din cauza mul­ţimii păcatului, haide să facem rele şi să săvârşim măsura ultimă a nedreptăţii, ca să vină schimbarea celor prezente şi toate să ajungă într-o stare mai bună”.

172. «Vai celor care spun răului bine şi binelui rău, celor care consideră întunericul lumină şi lumina întuneric, celor care consideră dulcele amar şi amarul dulce».

        Dar cel desăvârşit care are prin deprindere simţurile antrena­te, trebuie să poată discerne între firea cea bună şi cea rea. Şi schimbătorul de bani destoinic trebuie să ţină binele şi să se fereas­că de orice fel de rău. Dar cel care are discernământul sufletului nimicit oferă mărturii schimbate despre orice valoare. Şi se pare că este o multă indiferenţă în firea umană să ia în considerare [exact] opusul despre fiecare adevăr. Şi, o, de ar ajunge acest dezacord doar la cei din afara credinţei după Scripturi, care spun că toate raţiona­mentele (cuvintele) despre fiecare lucru sunt echivalente şi orice claritate, pe cât ţine de ei, o transformă în ambiguitate, care spun că argintul este negru, din cauza otrăvii care iese din el, că soarele este negru pentru că înnegreşte trupurile cu care este mai mult în con­tact! Şi din unele ca acestea construiesc învăţătura despre suspenda­rea judecăţii, fiindcă simţirea are înşelări şi nu percepe ceea ce lu­crurile sunt prin fire, ci ochii sunt înşelaţi de colorit, pe gâtul po­rumbelului observând alte culori în momente diferite schimbându- se vederea în funcţie de răsucirile animalului şi de poziţiile faţă de raze.

De aceea sprijinindu-se pe percepţia cu ajutorul ochilor, nici nu sunt de acord [că este] zi, nici nu mărturisesc [că este] noapte. Drept urmare, cad şi în necredinţa în Dumnezeu, concluzionând că nici toată [lumea] nu este administrată de pronia lui Dumnezeu, nici nu este purtată de la sine.

Dar ai putea vedea pe mulţi şi dintre cei care au crezut în scri­erile legiuitoare şi profetice, care se luptă cu convingere prin obiec­ţie la fiecare [lucru] împotriva clarităţii, ca să slăbească şi să tulbure adevărul din învăţături. Unii mărturisesc că cred în Hristos Iisus, dar nu sunt aflaţi «uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere», ci despărţiţi în dezbinările cele mai mari. Unii din simplitate, dar nu puţini din setea de conducere şi din vanitate, doresc, de aceea, să fie arătaţi multora ca fiind înţelepţi şi având cunoştinţă peste ceilalţi.

Toate [locurile] s-au umplut de cei care se confruntă unii cu alţii şi se contrazic în învăţătură, fiecare susţinându-şi certăreţ pro­pria învăţătură şi cu cea mai înverşunată încordare forţându-se să le răstoarne şi să le respingă pe ale celuilalt. Dar cei care se laudă că au păzit învăţătura apostolică şi, prin succesiune de la aceia, că au pri­mit predica Evangheliei, trebuie să arate prin consensul despre în­văţături că sunt părţi ale Bisericii lui Hristos celei una.

173. Această tulburare ajunge nu numai la cunoştinţă, ci şi la fapte. «Sunt căi ale omului care par să fie drepte, dar capetele ei dau în fundul iadului». Şi: «există drept care piere în dreptatea lui şi ne- cuvios care rămâne în răutatea lui».

Dacă este ceva greu de văzut, [atunci] şi dreptatea adevărată aparţine acestei categorii. De aceea şi Solomon numără împreună acestea ca deopotrivă de cinstite, spunând: «să înţelegi parabolele şi cuvântul întunecat (tainic), spusele înţelepţilor şi pildele»; «să înţe­legi dreptatea adevărată şi faci dreaptă judecata». De aceea, mulţi aduc din grabă judecăţi contradictorii, înainte de observaţia dobân­dită prin raţionamentul (cuvântul) suficient şi cercetat foarte amă­nunţit, din nesăbuinţă dându-şi încuviinţarea faţă de învăţătura fie­căruia fără cercetare.

Disciplina dialectică este crezută mai degrabă că poate să le ofere pe acestea: să împartă distinct naturile lucrurilor, să le recu­noască pe cele de acelaşi fel şi să le separe pe cele opuse. De aceea, ştiindu-se pe sine că are dialectica dumnezeiască, a spus: «Să-ţi fie plăcută vorba mea», căci dialectica celor certăreţi şi a celor care tratează lucrurile în mod înverşunat nu este plăcută, ci este ceva re­voltător. Dar fiind cele trei perechi, lumină şi întuneric, bun şi rău, amar şi dulce, sunt ele o singură [problemă] în subiect sau se dife­renţiază între ele după gen? Deci după [sensul] mai simplu, este evident că răul este atribuit decăderii moravurilor, bunul (frumosul) este definit ca un bun lăudabil, întunericul ca aer lipsit de lumină, iar lumina este substanţa care destramă întunericul. Dulcele este delicateţea savoarei sau seva plăcută simţului gustului. Iar amarul este ceea ce, fiind gustat, se face aspru la gust. Deci, după sensul mai simplu, acestea se deosebesc foarte mult unele de altele.

         Cine este deci atât de nebun încât, fiind în miezul nopţii, să numească întunericul lumină, iar ochii fiindu-i în confuzie în întuneric, să se poarte ca şi cum ar fi în lumină strălucitoare? Cine, fiind necăjit de gustul celor amare, se poartă ca faţă de plăcerea cea mai dulce? Cui dintre cei care au ochi binele (frumosul) sensibil nu este uşor de recunoscut? Căci în simetria dintre ele a părţilor, [binele] îi uneşte prin fineţea arătată pe cei întâlniţi cu o atragere oarecum au­tomată şi naturală, iar urâtul produce de la sine o aversiune celor care privesc.

174. Dar se pare că nu despre cele binecunoscute prin simţire este Scriptura, căci dacă «porunca Domnului este strălucitoare, lu­minând ochii» şi «sfeşnic pentru picioarele dreptului este cuvântul lui Dumnezeu», cel care nu trăieşte după virtute, ci este înfăşurat de patimile materiale, acela este cel care se bucură de o viaţă în rău­tate ca fiind vreo lumină, dar o evită pe cea după porunca Domnului ca fiind întuneric. Şi cel care evită din cauza greutăţii poruncilor cu­vintele lui Dumnezeu dulci gâtlejului celui drept, fiind mai presus decât mierea pentru gustul lui raţional, acesta spune amarului dulce şi dulcelui amar. Despre acestea trebuie gândit şi despre bine (frumos), căci frumosul cu adevărat din suflet este bine proporţionat prin virtutea deprinsă; căci virtutea este centrul şi simetria, iar cele care încalcă virtutea pe ambele părţi, excesele şi lipsurile, sunt disproporţia şi urâţenia. Asemenea, bărbăţia este centrul, excesul fa­ţă de aceasta este cutezanţa, iar lipsa acesteia timiditatea. De aceea binele (frumosul) sufletului este bine proporţionat prin virtute, iar urâţenia [înseamnă] disproporţii venite din răutate. Scriptura îi ne­fericeşte pe cei care aleg răul ca bine şi fug de virtute ca de ceva rău.

Dar trebuie cercetată şi cauza pentru care se zice despre bine (frumos) „cei care spun”, iar despre lumină şi dulce nu „cei care spun, ci „cei care consideră (ţin)”. «Vai celor care spun răului bine şi binelui rău, celor care consideră întunericul lumină şi lumina întune­ric, celor care consideră dulcele amar şi amarul dulce». Poate că Scriptura arată că la primele alegeri ale vieţii greşim doar prin raţi­une (cuvânt), dar ajunşi la fapte şi nedetaşaţi prin experienţă de rău,ne punem, ca să zicem aşa, hotarele faptelor, făcând lucrările răută­ţii de neclintit. Căci cel care nu se schimbă de la nestăpânire şi iubi­re de plăcere la cumpătare, îşi face amarul dulce. Şi cel care fuge de viaţa după Evanghelie, dar alege viaţa de animal şi iraţională, îşi face întunericul lumină. Totuşi cel care le apără pe acestea şi vorbeşte obraznic despre fapte necuviincioase, acela este cel care spune bine­lui rău, după Apostol, care îi acuză nu numai pe cei care fac acestea, ci şi pe cei care sunt de acord cei care fac. Consideră (îşi face) în­tunericul lumină cel care pune lampa sub obroc sau o ascunde în vas şi nu o pune pe sfeşnic. Deci „a spune răului bine” este înţeles ca referindu-se la a dogmatiza, iar „a considera” întunericul lumină [ca] referindu-se la comportamentul din fapte.

175. «Vai de cei care sunt înţelepţi pentru ei şi învăţaţi în faţa lor înşişi».

         Acestea îi cuprind nu numai pe cei care cad în fapte, ci şi pe cei care sunt ţinuţi de necredinţa şi de necunoaşterea faţă de Dom­nul nostru Iisus Hristos. Căci cel care nu crede în lumina cea adevă­rată, ci se face fiu al diavolului, acela spune întunericului lumi­nă şi luminii întuneric. După cum Domnul este lumină, tot aşa este dulceaţă pentru cei care gustă din El cu înţelegere, aducând bucurie plăcută şi plină de orice desfătare. De aceea cel care ÎI gustă şi ajunge la experienţa bucuriei celei mai plăcute şi delicate, spune: «Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul». De aceea, cel care nu cre­de în Domnul îi spune amarului dulce. Dar cel care nu crede în Domnul, nici nu înţelege firea frumuseţii adevărate, nici nu primeş­te vederea ei - căci nu în armonia membrelor, nici în vreo culoare care să strălucească pe trup se află plăcerea, ci doar în cugetul cură­ţat cu prisosinţă este cunoscut cu siguranţă binele (frumosul) din fi­rea dumnezeiască, după Psalmul, care spune: «în strălucirea şi în frumuseţea Ta» - deci cel care nu primeşte prin proprii ochi stră­lucirile frumuseţii dumnezeieşti, acela spune răului bine (frumos). Iar prin negarea acesteia, în mod clar este de acord cu opusul.

Căci dacă Domnul este lumină, cel opus Lui este desigur întu­neric. Dacă firea adevărului este dulceaţă, minciuna este desigur amară. Deci prin negarea lui Dumnezeu se face confirmarea vrăjma­şului. Dacă nu este părtăşia dreptăţii cu nedreptatea, nici comuniu­nea luminii cu întunericul, nici armonie între Hristos şi Veliar, acestea trebuie separate. Este nevoie de atenţie mare şi precisă ca să nu-l confundăm pe cel care se transformă în înger de lumină, considerându-l lumină, nici bucurându-ne de amăreala răutăţii, să atribuim vieţii iubitoare de plăcere slava dulceţii; nici înrobindu-ne sufletul faţă de frumuseţea trupurilor, să considerăm că firea frumu­seţii adevărate este în aceasta.

176. Deci «Vai de cei care sunt înţelegători pentru ei şi învăţaţi în faţa lor înşişi»".

Acestea se pot spune despre cei care cred despre ei înşişi că sunt înţelegători şi învăţaţi, deşi nu sunt astfel. Dar se pot [spune] şi despre cei care au într-adevăr harisma înţelegerii şi a cunoaşterii, dar nu o împărtăşesc şi celorlalţi. «Căci înţelepciune ascunsă şi co­moară nearătată, care este folosul din amândouă»"? Deci unii ca aceştia sunt învăţaţi în faţa lor înşişi, dar nu şi în faţa celorlalţi, ca şi cel care şi-a ascuns talantul la sine. Nu este învăţat nici înaintea lui Dumnezeu cel care nu s-a folosit de cunoaştere spre slava lui Dumnezeu.

         Se pare că este şi o a treia asemenea interpretare a „celor înţe­legători” şi a „celor învăţaţi”. Cei care sunt astfel de la Dumnezeu, care primesc darul de la El, dar care nu îi atribuie lui Dumnezeu ca­uza înţelegerii, ci pun realizările pe seama lor, [aceştia] sunt înţele­gători pentru ei şi învăţaţi în faţa lor înşişi. Către ei este potrivit să se spună: «Ce ai pe care să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi, ca şi cum n-ai fi primit»? Şi: «Dacă n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar trudi ziditorii».

De aceea se spune că înţelegerea este ca o disponibilitate a su­fletului de a urmări, adunând imediat într-unul gândurile despre lu­cruri, [disponibilitate] care a fost formată prin desăvârşirea în noi a seminţelor raţionale". Sau înţelegerea este capacitatea cugetului de a găsi cu perspicacitate ceea ce este propriu şi cuvenit fiecărui lu­cru. Iar cunoaşterea [este] deprinderea care are în sine ceea ce este statornic, nefiind schimbată de cuvânt (raţiune). Cel care cunoaşte este cel care îşi asumă contemplările necesare pentru fericire, care deja cuprinde în sine [aceasta] ca pe un obicei şi cu statornicie. Se spune că înţelepciunea este cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi a cauzelor lor. Dar dacă înţelepciunea de la sine este Hristos, spunem că înţeleptul este cel desăvârşit prin participarea la Hristos, Care este înţelepciunea.

         Cel înţelegător este considerat după desăvârşirea seminţelor de înţelegere din noi. Cel care cunoaşte [este considerat] după asu­marea contemplărilor necesare pentru fericire, după ce deja a cu­prins în sine [aceasta] ca pe un obicei şi cu statornicie. Am găsit în Ieşire un răspuns dumnezeiesc, care spune despre constructorii şefi: «îi voi umple de Duhul dumnezeiesc al înţelegerii şi al cunoştinţei»". De aceea, vai celui care nu îi atribuie lui Dumnezeu cauza înţelege­rii şi cunoaşterii lui. Nimeni să nu-şi asume unele ca acestea, spu­nând despre sine nici că este cunoscător, nici înţelegător, nici înţe­lept. Pentru că înţelepciunea este cunoaşterea lucrurilor dumneze­ieşti şi omeneşti, să-i fie atribuită Duhului Sfânt cauza acestora! Căci «un toiag va ieşi din rădăcina lui Iesei şi o floare din rădăcină se va înălţa. Şi se va odihni pe el Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelep­ciunii şi al înţelegerii...» şi celelalte.

177. «Vai de cei puternici ai voştri şi de cei care beau vin şi de cei tari care îşi amestecă sichera».

Şi preoţilor care intră la cele sfinte Legea le interzice să ames­tece vinul şi sichera, şi celor numiţi nazirei, după cum se spune în acest fel în Numeri: «Căci Domnul a grăit către Moise, zicând: Gră­ieşte fiilor lui Israel şi spune-le: Bărbatul sau femeia care va jura cu mare jurământ să trăiască în curăţie pentru Domnul, fără vin şi sicheră». Şi în Pilde Solomon spune: «Cei puternici (principii) au fire mânioasă, aşadar să nu bea vin, pentru ca nu cumva bând să uite de înţelepciune». Căci se cuvine celor care slujesc cuvântul dum­nezeiesc şi celor cărora li s-a încredinţat grija faţă de oameni să se ferească deplin de cele care fac tulburare părţii conducătoare (min­ţii). De câte ori se bea mult [vin] neamestecat, [acesta], ca un tiran care urcă spre acropole, din cel mai înalt vârf aduce sufletului zgo­mote neîncetate, necruţând niciun dispoziţie nelegiuită, ci supu­nând mai întâi chiar raţiunea, confundând şi spărgând întreaga rânduire existentă din educaţie, stârnind râsete indecente, glas zgomotos, porniri decăzute, dorinţe nestăpânite, frenezie şi nebunie pentru orice plăcere nelegiuită.

        De aceea cei tari să nu bea vin, nici cei încredinţaţi cu vreo conducere şi cu administrarea treburilor publice, nici cei care, fiind în floarea vârstei, sunt în putere trupească. Căci unii ca aceştia, aflându-se prin fire uşor de provocat către porniri, de câte ori pri­mesc văpaia vinului, prin abundenţa din plin a materiei arzătoare stârnesc ca o flacără cu putere. Dar pentru că «cel mai mic poate fi iertat de milă, dar cei puternici vor fi cercetaţi puternic». De aceea vai celor puternici din cauza vătămării de către vin şi sicheră. Căci de la cel căruia i s-a dat mult, mai mult i se va cere.

178. Deci dacă ţi s-a încredinţat administrarea Tainelor, cuvân­tul de înţelepciune, puterea cunoaşterii, dar ai sufletul scufundat în vin, cum nu este drept să te jelească profetul? Căci având putere duhovnicească, o faci slabă prin nemăsurarea vinului. Şi cel stăpânit vreodată de oricare patimă a sufletului, ca şi cum ar fi dus în beţie prin extazul născut în el de la patimă, se spune că bea vin şi îşi amestecă sicheră, pe care o ştim tâlcuită ca „băutură”. Căci neputin­ţa de a urmări cu mintea îi apare sufletului la fel şi din necaz, din teamă, din plăcere şi din dorinţă, raţiunea fiind stăpânită de patimă, încât noi, cei puternici, cei încredinţaţi cu întâietatea în popor, chi­ar dacă am fi stăpâniţi de patimă doar în mică măsură şi am crede că amestecând-o cu raţiunea o strunim prin cuvânt şi o ţinem, nu suntem scutiţi să [ne numim] nefericiţi pentru acestea. O beţie cumplită [sunt] setea de slavă şi setea de putere, o băutură cumplită este invidia, cumplită este făţărnicia şi bârfirea aproapelui, de care sufletul fiind îmbătat uită de înţelepciune.

Nimic nu tulbură contemplările din înţelepciune ca aceasta patima şi [de altfel] orice păcat. Dar cum este mânios cel care are înţelepciunea? Căci nu spune încă „cel nepătimitor”, ci vorbeşte despre cel moderat. Astfel şi în alte [texte] spune: «Smintitul îşi mărturiseşte imediat mânia», dar «înţeleptul o drămuieşte cu mă­sură». De aceea zice că cel care îşi controlează patima prin raţiu­ne îşi arată în mod drămuit mânia, după cum se spune: «Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi». Dar Domnul poruncindu-le pe cele mai desă­vârşite spune să tăiem complet patima, nu ne îndeamnă [doar] să o limităm.

179.  «Vai de cei care fac dreptate celor necuvioşi pentru daruri şi dreptatea dreptului o îndepărtează».

Cuvântul este clar, condamnându-i pe cei care la judecată (în tribunale), din iubire faţă de mamona nimicesc dreptatea judecăţii, fiind dispuşi la mituire, numindu-l pe necuvios drept, iar pe drept condamnându-l pentru nedreptate. Căci raţiunea cuprinsă de iubi­rea de argint este o balanţă care îşi înclină acul spre o greutate. Să fim atenţi la noi înşine cu mai multă grijă, ca să nu dăm dreptate nici vreunui om, nici vreunui cuvânt necuvios, fiind determinaţi la încuviinţarea acestora prin bunăvoinţa [arătată de ele] către noi, ca să nu cădem sub nefericirea adusă [prin acestea].

«De aceea în ce fel va fi arsă trestia de tăciunele din foc şi se va aprinde cuprinsă de flacără, rădăcina lor va fi ca ţărâna, şi floarea lor ca praful se va înălţa. Căci nu au dorit Legea Domnului Savaot, ci cu­vântul Sfântului lui Israel l-au mâniat».

Scriptura ameninţă că rădăcinile păcătoşilor vor fi arse şi fă­râmiţate în ţărână şi că floarea lor ca praful se va înălţa. Să obser­văm cele adăugate ca urmare a celor redate înainte. Căci după ce discută în cele de dinainte despre cei care se folosesc nemăsurat de vin şi îi blamează pe cei care primesc daruri în judecăţi, acum spune că rădăcinile lor vor fi arse ca trestia de tăciunele din foc.

Trestia este o plantă, care şi-a fixat rădăcina pe cele slabe, ne­tedă la înfăţişarea din afară, dar goală pe dinăuntru, neregulată în creştere, divizată de noduri dese, din cauza puterii slabe cu care creşte, planta neputând să crească drept, ci având trebuinţă de câte o oprire în creştere. De aceea şi nodul se constituie când i se opreşte puterea. Căci de câte ori i se iveşte puţin, se opreşte apoi, şi astfel prin zăbovirea prea multă se constituie nodul. Apoi iarăşi folosindu- se de nod ca de un piedestal şi de o temelie, puterea se iveşte iarăşi şi astfel planta se formează, oprindu-se [însă] mereu. Asemenea sunt cei binecunoscuţi din lucrurile acestei lumi, fixaţi pe o bază ne­sănătoasă, goi în omul dinăuntru, trăind în inconsistenţa lucrurilor lumii acesteia. De aceea în felul în care trestia va arde de cărbunele focului, la fel, spune, vor fi cuprinse rădăcinile lor de flacăra arză­toare.

180. Iar tăciunele (cărbunele) este foc pământean, rămas după trecerea flăcării în materia mai densă. Deci dacă cei care trăiesc îm­pătimit îşi au ca propriu focul patimilor, după cum bogatul are înă­untru cauza care îl arde de sete, de aceea îi ameninţă pe cei care beau vin ca nişte beţivi cu nimicirea prin ardere. Iar dacă din cauza darurilor [primite] încurcă ceea ce este drept, spune că şi rădăcina lor va fi arsă de flacăra arzătoare, numind în mod clar „rădăcină” iu­birea de argint, despre care şi Apostolul declara: «iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor». Ce fel de floare se poate ivi din asemenea rădăcină, dacă nu una asemănătoare prafului, cu o fire in­stabilă şi împrăştiată în aer?! Sau poate, după cum praful împiedi­când respiraţia ne dăunează vieţii, la fel şi florile iubirii de argint: lăcomiile, nedreptăţile, minciuna, calomnia, celelalte asemenea care sunt vlăstare ale rădăcinii celei rele, sunt nimicitoare vieţii noastre, împiedicând curăţia duhului.

Cu foarte [multă] grijă nu a spus „şi fructul lor”, ci „şi floarea lor”. Căci vlăstarele răutăţii sunt nedesăvârşite, fiind nimicite chiar la înmugurire şi la prima floare. Căci «l-am văzut pe cel necredincios fălindu-se şi am trecut şi iată nu mai era». Deci dreptul este ca pomul sădit lângă izvoarele apelor, udat continuu de un şuvoi de viaţă, dar rădăcina păcătoşilor va fi arsă. Şi floarea se va înălţa ca praful. De aceea nu au dorit Legea Domnului Savaot, ci au mâniat Cuvântul Sfântului lui Israel. Spune Lege şi Cuvânt ca diferite de­numiri ale Domnului. De aceea profetul vorbeşte despre Cuvânt ca fiind însufleţit: «cuvântul Domnului l-au mâniat». Căci Legea vie şi Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul Cel Unul-Născut, prin Care sunt toate.

          181. «Şi S-a aprins Domnul Savaot cu mânie asupra poporului Său şi Şi-a pus mâna Sa peste ei şi i-a bătut. Şi s-au mâniat munţii şi s-au făcut leşurile lor ca gunoiul în mijlocul drumului. Şi în toate acestea, nu Şi-a întors iuţimea Lui, ci mâna Lui este încă ridicată».

Păcatul celor puternici şi tari a făcut cale mâniei mişcată de Dumnezeu împotriva poporului. De aceea mai întâi [spune]: «Vai de cei puternici ai voştri şi de cei tari», apoi: «Şi S-a aprins Domnul cu mânie asupra poporului Său», acesta însuşi fiind în mod vădit în pă­cate, după imitarea întâistătătorilor, şi fiind vrednic să pătimească cele de la iuţimea şi mânia Domnului. Iuţimea este fierberea sânge­lui din jurul inimii, numită [aşa] de la umflarea constituită în jurul inimii ca de la o evaporare a lichidelor, iar mânia este dorinţa de răzbunare. încât una are mişcare patimii acută, iar cealaltă prezintă o umplere cu supărare mai puternică şi mai mare.

Totuşi despre Dumnezeu niciuna dintre ele nu este cuviincios să se afirme că sunt spuse exact, ci sunt exprimări alegorice. Căci nu [există] patima lui Dumnezeu, nici ceva pe potriva Lui în firea în­săşi, ci asemenea lucrări faţă de noi sunt denumite „iuţime”. Şi poa­te mânia este o disciplinare istovitoare, iar iuţimea denumeşte o mustrare care produce cugetelor noastre tulburare. Căci Dumnezeu tulbură prin iuţime, fără să-i învrednicească însă de niciun cuvânt pe cei pe care Se aprinde, după cum este spus că: «în iuţimea Sa îi va tulbura pe ei», dar cei pedepsiţi se învrednicesc în mânie de învă­ţătură, după cum este spus: «Atunci va grăi cu ei în mânia Lui». Căci cel mustrat pentru păcate nu a fost încă pedepsit. Dar cel pe­depsit arată deja o apropiere de cunoaştere. Dacă mânia discipli­nează, iar iuţimea mustră, mânia este mai eficientă decât iuţimea. De aceea şi Ieremia [spune]: «Pedepseşte-ne, Doamne, dar în judeca­tă şi nu în iuţime». Căci nu a spus „nu în mânie”, fiindcă doar pe­deapsa (disciplinarea) din judecată este mai bună decât cea din iu­ţime şi din mânie. Căci cel pedepsit în judecată, luminat de cuvânt, se va folosi de judecăţile lui Dumnezeu ca să nu lucreze nimic con­fuz, ci să le săvârşească pe toate cu judecată sănătoasă, ca să aibă chiar şi gândurile încercate, după cum s-a spus: «Gândurile drepţilor [sunt] judecăţi».

Într-adevăr, după timpul judecăţii, când îşi pune mâna Sa pes­te popor, se spune că şi munţii s-au mâniat, Scriptura arătând că în­treaga creaţie ajută la impunerea răzbunării faţă de cei păcătoşi. Căci, după cum la plăgile egiptene, războiul le-a fost de peste tot, din aer, de pe pământ, din apă, la fel şi acum când Domnul îşi pune mâna Sa peste popor ca să-l bată. Şi munţii se mânie, iar leşurile poporului, ca gunoiul aşezat cu necinste în mijlocul drumului, vor fi călcate în picioare. Observă-mi pe cei ajunşi în păcate rămânând în treburile vieţii acesteia şi călcaţi în picioare de puterile potrivnice, faţă de care din cauza inimii nepocăite Scriptura Domnului spune că iuţimea nu va fi întoarsă, ci rămâne încă mâna ridicată, adică înălţată pentru răzbunare, numind „mână” puterea pedepsitoare, după Iov: «Căci mâna Domnului este cea care s-a atins de mine». Şi în această [carte] vorbeşte despre mâna diavolului în timpul pe­depsei: «Dar nu, ci întinde-Ţi mâna şi atinge-te de oasele lui».

182. «De aceea va ridica semn între neamurile de departe şi de aproape şi îi va fluiera de la capătul pământului. Şi iată, ei vin degra­bă [şi] uşor».

        După ceea ce s-a spus, se pare că Scriptura profeţeşte puterea romană care a venit asupra Ierusalimului în ultimul asediu. Căci în acela listele militare erau pline de neamuri de departe dar şi de aproape, din Siria şi Arabia, şi alte neamuri, care fiind aşezate lângă Iudeea au fost recrutate de romani. De aceea semnul a fost ridicat între neamuri, adică semnul crucii arătate. Şi neamurile au fost chemate la credinţă, dar Ierusalimul a fost predat distrugerii. Iar astfel au venit degrabă şi uşor, având o asemenea dorinţă să se răz­boiască încât au uitat şi de hrană, nici n-au aşteptat solda, nici n-au avut trebuinţă de odihnă, nici nu şi-au scos echipamentul de mili­tari. Aceştia au fost socotiţi ca stânca tare şi carele lor ca uraganele, [erau] asemenea leilor în forţă şi puilor de lei în atac, al căror muget [era] ca al mării agitate, când nimic altceva nu vedea poporul atacat în război decât întuneric beznă pe pământ.

---

^[*] Joc de cuvinte între „vasul de teasc” şi „teascul”. Particula „îna­inte” arată că sinagoga precede Biserica.

^[**] Distrugerea Ierusalimului în urma celui de-al doilea război dintre iudei şi romani, când răscoala lui Bar Kochba a fost înfrântă.

^[***] În ebraică  ţava’ „oştire”. Forma Iahve Ţevaot (Savaot) înseamnă „Iahve (Dom­nul) oştirilor”. Se referă în primul rând la oştirile îngereşti, dar, prin extensie, şi la oşti­rile lui Israel.