Despre Isaac şi Rebeca
1. Celor îndreptaţi în Hristos şi ajunşi la unitatea în El prin împărtăşirea de Sfîntul Duh întru bunăvoinţa Tatălui, le scrie înţeleptul Pavel : «Căci v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez fecioară neprihănită lui Hristos» (II Cor. 11, 2). Căci fericiţii ucenici s-au făcut ca nişte aducători ai miresei la mire şi ca nişte peţitori din partea mirelui, făcîndu-i pe cei depărtaţi apropiaţi şi alipindu-i de Hristos şi legîndu-i cu El prin unirea Duhului. De fapt Hristos însuşi îşi uneşte cu El Biserica, ridicînd-o şi aducînd-o lui Dumnezeu şi Tatăl, chezăşuind pentru ea Fiul Lui. Dar că şi sfinţii mijlocesc, nu se va îndoi nimeni.
Căci dumnezeiescul David vestindu-ne de mai înainte taina, zice către ea : «Ascultă, fiică, şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită de poporul tău şi de casa tatălui tău. Că a poftit împăratul tău frumuseţea ta. Căci El este Domnul tău şi Lui I te vei închina» (Ps. 44, 11—12). Dar şi Pavel a mărturisit, cum am spus adineauri, înfăţişînd ca pe cei ce au crezut ca pe o mireasă a lui Hristos.
Dar această taină atît de vrednică de cinstit şi cu adevărat minunată, o poate vedea cineva dintre noi şi altfel. Căci s-a scris: «Avraam era bătrîn, înaintat în zile. Şi Dumnezeu a binecuvîntat pe Avraam în toate. Şi a zis Avraam slugii sale cele mai bălrine a casei sale, celui mai mare peste toate ale sale : Pune mîna ta pe coapsa mea şi te voi jura pe Domnul Dumnezeul cerului şi al pămîntului, să nu iei femeie fiului meu din fiicele canaanenilor, între care locuiesc eu. Ci să mergi în pâmîntul în care m-am născut şi în seminţia mea. Şi să iei femeie fiului meu de acolo» (Fac. 24, 1—4).
Acestea poruncindu-le deci Avraam, îndată s-a jurat slujitorul, punînd mîna pe coapsa lui. Din care e de înţeles că a făcut jurămîntul faţă de neamul ce se va naşte din el. Apoi incărcînd pe zece cămile multe din bunurile lui Avraam, porneşte degrabă spre Mesopotamia. Şi ajunge la cetatea Nahor şi lasă cămilele să se odihnească în afara cetăţii lîngă o fîntînă cu apă, spre seară, cînd vin acolo cele ce scot apă. Ajungînd deci, acolo, l-a rugat pe Dumnezeu să-i deschidă calea şi să-i arate pe fecioara frumoasă şi iubitoare de oaspeţi, mai tare prin iubirea ce-o trezeşte, decît oboseala celui ce o priveşte. «Căci va fi fecioara, căreia ii voi zice: pleacă vadra ta să beau, şi va zice : Bea, şi voi adăpa şi cămilele tale, pînă ce vor înceta a bea. Pe aceasta ai pregătit-o copilului tău Isaac» (Fac. 24, 14). Şi a venit nu peste mult fecioara frumoasă la chip şi arătoasă, adică Rebeca. Şi cerînd el să bea, i-a dat îndată. Şi i-a promis să-i adape şi cămilele şi a împlinit ceea ce a făgăduit.
Din aceasta a cunoscut slujitorul că este ea şi nu alta. Drept aceea luînd inele şi cercei, le-a îmbiat tinerei. Iar ea pornind spre casă, l-a poftit să-i urmeze. Urmîndu-i el, l-a găzduit şi el a povestit pe larg despre bogăţia stăpînului său. Şi a spus că avînd un singur fecior iubit, pe Isaac, toate i le-a dat lui şi tînărul e stăpîn peste toate. Şi fiindcă voia să plece împreună cu tînăra, peţitorul a întrebat pe Rebeca dacă vrea să meargă cu el şi va pleca cu plăcere de acasă. Iar ea primeşte îndată. Ajunsă la Isaac, acesta o ia cu bucurie in casa lui şi s-a mîngîiat foarte, deşi îi murise mama.
Deci e lung cuvîntul istoriei. Dar îl vom scurta, căci am spus destule. Să trecem deci la înţelesul spiritual al lui după cea mai bună rînduială, şi să arătăm chipul tainei acoperit de umbre întunecoase, dar purtînd în el totuşi adevărul.
2. N-a voit Avraam să ia soţie fiului său iubit, adică lui Isaac, dintre fiicele Canaanului, ci a poruncit slujitorului său credincios să plece în ţara închinătorilor la idoli, să-i caute aceluia o soţie cît mai potrivită. Căci n-a voit Dumnezeu şi Tatăl să unească Sinagoga Iudeilor cu Hristos, Care e închipuit prin Isaac. Iar Isaac s-a născut tîrziu şi e fiu iubit. Dar şi Hristos S-a arătat în timpurile din urmă şi este iubit.
Iar că prin Cananeeni sînt de înţeles cei din Israil, se vede clar şi uşor din tălmăcirea numelui. Căci ei înseamnă în traducere : Cei gata spre umilire. Şi cine vor avea să ajungă la o stare umilită sau mai degrabă au şi ajuns, dacă nu Iudeii ? Căci s-au umilit căzînd din slava în Hristos şi aruncîndu-se în tot ce e mai necuvenit. Deci nu din Canaan, ci din Mesopotamia a fost mireasa lui Isaac. Căci precum am spus, nu din Iudei, ci din neamuri e Biserica unită cu Mîntuitorul Hristos. Dar, prin hotărirea Tatălui, mijlocind slujitorii cei mai credincioşi şi mai devotaţi, prin care înţelegem pe ucenici, care s-au făcut şi vistiernici şi iconomi ai tainelor lui Hristos ; ba avînd în mîinile lor toate cele din casa Lui.
Astfel părăsind pe Iudei, ca şi slujitorul lui Avraam ţara Canaanenilor, au coborît în ţara închinătorilor la idoli, ducîndu-le într-un fel oarecare bunătăţile lui Dumnezeu şi Tatăl şi avînd mintea plină de înţelepciunea de sus, umpluţi de darurile Duhului. Observă că slujitorul lui Avraam e şi fără nume, ca să fie întru totul chipul ucenicului credincios şi încercat, al slujirii Lui. Şi s-a odihnit la fîntina de apă spre seară şi a chemat prin rugăciune pe Dumnezeu să-i stea intr-ajutor şi voia să probeze pe fecioară la apă. Aşa au ajuns şi dumnezeieştii ucenici, cum am spus adineaori, în ţările neamurilor spre seară, adică în timpurile din urmă ale veacului acesta, şi au încercat pe fecioara spirituală la ape. Căci Biserica e foarte destoinică şi tare în puterea de-a scoate cuvîntul de viaţă făcător din «izvoarele Mîntuitorului», după cum s-a scris (Isaia 12, 3). Ba are în mod îndestulător şi destoinicia minţii de-a putea dărui şi altora cele trebuincioase în viaţă. Căci Rebeca a adăpat pe slujitor şi cămilele. Slujitorul poate fi înţeles acum ca chip al celor din Israil. Căci sînt unii care avînd de mai înainte legea ca pedagog şi taina lui Hristos ca în umbre, nu sînt cu totul neintroduşi în ale Lui cîtă vreme cei din neamuri nu se deosebesc întru nimic de animalele necuvîntătoare, motiv pentru care sînt asemănaţi în mod potrivit cu cămilele. De aceea acest animal e, după lege, necurat (nesfinţit). Şi aşa sînt cei ce nu cunosc încă pe Dumnezeu cel prin fire şi cu adevărat[1].
Deci Biserica e cea mai în stare să adape cu undele sfinte şi dumnezeieşti atît pe cei ce vin dintre Iudei la hotărîrea iubirii lui Hristos, cît şi pe cei chemaţi dintre neamuri (pagini).
Iar după ce ucenicii au văzut care este fecioara, au înfrumuseţat-o îndată cu inele şi i-au atîrnat podoaba cerceilor de urechi, făcînd-o strălucitoare şi foarte impunătoare prin slava bunei ascultări. Căci urechea împodobită arată buna ascultare. Dar au făcut-o strălucitoare şi foarte impunătoare prin slava bunei ascultări. Şi socotesc că acest lucru s-a arătat şi prin inelele puse în degete.
Şi slujitorul lui Avraam a descris celor din Haran bogăţia stăpînului său şi că nu are decît un singur fiu iubit şi moştenitor. Căci dumnezeieştii ucenici au învăţat neamurile, propovăduindu-le bogăţia lui Dumnezeu şi Tatăl : nădejdea, viaţa, sfinţenia ; şi le-au vestit că Unul şi singur Hristos este Fiul Lui după fire şi cu adevărat, Care a şi fost făcut moştenitor al tuturor.
Şi fecioara a fost întrebată de e gata să meargă cu slujitorul. Iar ea s-a hotărît îndată. Căci Biserica din neamuri s-a declarat gata îndată pentru dragostea fierbinte pentru că mărturiseşte aceasta şi dumnezeiescul David, zicînd despre turma cea din neamuri : «Pleacă urechea ta la rîvna inimii lor» (Ps. 9, 37). Iar după ce s-a unit Isaac cu Rebeca : «S-a mîngîiat de durerea pentru maica lui». Ni se dă şi prin aceasta să înţelegem că s-a întristat Hristos pentru moartea din necredinţă a Sinagogii Iudeilor, din care s-a născut şi El după trup. Dar odată devenit Mire al Bisericii din neamuri, a încetat într-un mod oarecare întristarea pentru aceea. Căci s-a spus undeva prin glasul proorocilor către Biserică : «Şi va fi că în ce chip se veseleşte mirele de mireasă, aşa se va veseli Domnul de tine». Prin care şi cu care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl şi Sfîntului Duh în vecii vecilor. Amin.
---------------------------------------------------------------------------------------
[1] Religiile panteiste sau păgîne nu cunosc pe Dumnezeu cel adevărat, căci forţele numite de ele zei, sînt una în esenţă cu natura. Cei ce nu ştiu decît de astfel de zei, nu pot face deosebire între curat şi sfinţit şi necurat sau nesfinfit, pentru că toate sînt din aceeaşi esenţă. Pentru panteism nu poate fi o deosebire reală între bine şi rău, între adevăr şi minciună, dacă toate sînt din aceeaşi esenţă. Adepţii panteismului filosofic sau religios nu se deosebesc deci de animale, şi relativizează totul. Pînă sînt în această mentalitate nu se pot sfinţi, aducîndu-se lui Dumnezeu ca jertfe, pentru că nu cunosc un Dumnezeu adevărat, transcendent naturii, ca animalele necurate.
