«Despre cinstea cuvenită Episcopilor și despre sminteli» Pr. Savatie Baștovoi -Text interesant pentru crestinii adevarati ai ultimelor zile

«Despre cinstea cuvenită Episcopilor și despre sminteli» Pr. Savatie Baștovoi

(interviu realizat cu ieromonahul Savatie Baştovoi, preluat de la LaurențiuDumitru.ro)

Glasul Monahilor (revista Mănăstirii Petru-Vodă): Părinte Savatie, azi se vorbeşte mult despre "alinierea" Bisericii la mersul lumii, la cerinţele societăţii moderne. Aceasta include, pe lângă altele, mai întâi de toate recunoştinţa autenticităţii tuturor credinţelor şi chiar intrarea în comuniune de rugăciune cu reprezentaţii acestora. În acest sens, s-au făcut mişcări considerabile din partea anumitor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, ceea ce sfidează prevederile canonice şi dogmatice lăsate de Sfinţii Părinţi. În aceste condiţii, mulţi credincioşi se smintesc, îşi pierd orice încredere în ierarhi şi ajung chiar să-i nesocotească. Cum credeţi, ce atitudine trebuie să avem faţă de ierarhii Bisericii noastre?
Ieromonahul Savatie: Ne uităm la David care, fiind deja împărat peste Israel, era prigonit de Saul. Saul era îndrăcit, ne spune Scriptura, ieşise din ascultarea lui Dumnezeu şi pentru aceasta a fost pedepsit şi lepădat de Dumnezeu. În locul lui a fost uns David, deşi Saul continua să stea pe scaunul lui Israil. Scriptura ne spune ce fel de necazuri răbda David din partea lui Saul, cum îl prigonea prin munţi şi căuta ca să-l omoare. Odată tovarăşii lui David au zis: "Să-l omorâm pe Saul". David însă le-a răspuns: "Să nu-mi fie mie a ridica mâna asupra unsului Domnului". Iată, Saul era nebun, era îndrăcit, Dumnezeu Însuşi a mărturisit că l-a lepădat pe Saul şi l-a ales pe David în locul lui. David ştia toate acestea, şi totuşi a zis: "Să nu ridicăm mâna asupra unsului Domnului!". Ungerea este veche, de acum anulată, dar David nu a nesocotit-o. Aşa şi noi - să ne temem a ridica mâna asupra unşilor Domnului. "Nu ridicaţi mâna asupra unşilor mei şi împotriva proorocilor mei nu vicleniţi!", zice Domnul prin gura lui David. Dumnezeu i-a ales. Oare Dumnezeu nu poate să le dea într-o noapte aşa o boală ca să nu se mai scoale nimeni a doua zi? Oare noi suntem cei care trebuie să-i judecăm? Dacă Dumnezeu îi lasă, oare noi suntem mai mari? Numai dacă ne va întreba cineva, să spunem: "Eu aşa cred", să mărturisim credinţa dreaptă, nu cum spun ei, ca să nu fie sminteală în Biserică, dar, pe cât se poate, să nu-i atingem pe episcopi. Cred că a venit vremea când va trebui să tăcem despre multe lucruri, chiar şi despre apucăturile eretice ale unor episcopi, numai ca să nu pierdem Biserica.
Aşa văd eu că a mers Biserica şi aceasta cred că este duhul smereniei şi al păcii, mai ales la vremea noastră, când toate sunt aşa de încurcate. Să nu facem sminteli şi să nu îndemnăm la răzvrătire, că şi aşa sunt răzvrătiţi. Acum e vremea răzvrătirii, când toţi îşi fac adunări, cluburi, mişcări şi pun moda lor în Biserică: "Că aşa, că aşa"? Nu trebuie să facem asta. Ai auzit o sminteală, ia şi o dezminte: "Nu-i aşa, frate!". Chiar dacă ai văzut tu cu ochii tăi, să nu o povesteşti, să nu o crezi. Dracul poate să arate multe lucruri care nu sunt. Binele trebuie să-l credem, dar răul - ce motive avem? Nici nu ne trebuie. Să ne rugăm! Să biruim răul cu binele - iaca pacea lui Hristos. Hristos a tăcut. Cine era mai sfânt, mai curat? Cine era arhiereu adevărat? Şi vine un arhiereu din legea cea veche, lucrul mâinilor Lui, şi-L loveşte peste obraz. Cum zice la un tropar: "Mâna cea de lut, pe care Tu ai zidit-o, Te loveşte azi peste obraz". Şi Dumnezeu a toate - tace. Arhiereul cel adevărat! Oare noi nu vom tăcea? Să nu încercăm să fim mai sfinţi decât Sfântul Sfinţilor, că noi de la Dânsul am luat sfinţenie, nu de la noi. Altminteri o să pierdem Biserica. Şi Pavel când a mustrat din neştiinţă pe un arhiereu de lege veche, numindu-l "perete văruit", îndată şi-a cerut iertare, aducând cuvintele Scripturii, că "pe mai marii poporului tău să nu-i vorbeşti de rău".

Pentru alte denominatiuni fals-crestine care staruie in eroarea de a se crede crestini

Sf Apostol Pavel spune in Epistola catre Romani 10 :

8. Dar ce zice Scriptura? “Aproape este de tine cuvantul, in gura ta si in inima ta”, - adica cuvantul credintei pe care-l propovaduim.
9. Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui.
10. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire.
11. Caci zice Scriptura: “Tot cel ce crede in El nu se va rusina”.12. Caci nu este deosebire intre iudeu si elin, pentru ca Acelasi este Domnul tuturor, Care imbogateste pe toti cei ce-L cheama pe El.
13. Caci: “Oricine va chema numele Domnului se va mantui”.

Iar catolici ,protestanti si alte grupuri numite crestine zic ca atat ajunge, sa crezi in Iisus Hristos si atat,Dumnezeu te iubeste oricum. Poate ca acestea erau valabile in zorii crestinismului cand aceasta de abia se raspandea prin lumea de atunci aflata sub influenta idolilor ,din orice fel de materie.De atunci insa au inceput sa apara si tot felul de eretici care raspandeau idei noi neconforme invataturii Apostolilor .Asa ca Sfintii Parinti au realizat in timp Sfintele Sinoade in care au luptat si au indreptat ratacirile ereticilor de la invataturile apostolice stabilind niste reguli suplimentare numite Sfintele Canoane cu care toata lumea crestina a fost de acord la vremea respectiva(inclusiv viitorii catolici).Si asa s-a pastrat Biserica in timp sub invataturile lui Hristos-Dumnezeu si nu s-au produs rataciri majore decat doar a catorva care au tinut cu dintii de ideile lor eretice si au intrat sub anatema Bisericii.Asta pana la 1054 cand s-a produs o rupere majora:Apusul s-a despartit definitiv de Rasarit(si numele arata clar raspunsul),ca odata israelitenii cand s-a produs ruptura dintre Regatul de Nord de cel de Sud,Israel de Iuda.De aici incolo au intervenit multe caderi spre si mai rau de la Luther din 1517 incoace si pana in zilele noastre cand au aparut gramezi de secte asa numite crestine,evident intre ghilimele.
Dar sa revenim la Iisus Hristos care a asigurat pe cei din urma ,ca de altfel pe toti cei ce asculta de invataturile Lui,ca:

16. Raspunzand Simon Petru a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
17. Iar Iisus, raspunzand, i-a zis: Fericit esti Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri.
18. Si Eu iti zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.

Deci in Evanghelia lui Matei ,Iisus spune ca pe aceasta declaretie isi intemeiaza  Biserica pe care nimic nu o va putea birui niciodata. Si totusi dupa aproape 2000 de ani se pare se ca se regasesc mai multe asa zise biserici.Se ridica o intrebare legitima :oare cum cineva poate face deosebire intre Biserica adevarata a lui Iisus Hristos si celelalte biserici aparute ca ciupercile dupa ploaie,bineinteles cu putin ajutor si din partea satanei.Orice om cu bun simt  care a citit Noul Tetament a citit la Matei aceasta declaratie a lui Iisus Hristos care fiind Dumnezeu nu putea sa minta atunci cand a spus Biserica ,iar nu Biserici.Deci a folosit singularul si nu pluralul.Deci evident de aici se poate trage concluzia clara ca din uriasa oferta de asa zise culte crestine doar una este Biserica adevarata, crestina iar restul fiind false si eretice.
Care este de fapt adevarata Biserica a lui Iisus Hristos care a ajuns nebiruita pana in zilele noastre si cum o recunoastem?

Din comentariile d/p net o fabula simpatica ,cu tîlc !!!

POVESTIRE DIN PADUREA VERDE
Published 09/02/2004 | By altermedia_ro

Aceasta povestire este un pamflet si trebuie interpretata ca atare. Personajele sunt pur fictive si nu au nici o legatura cu persoane reale…

A fost odata ca niciodata, intr-o padure nu foarte indepartata, un mic soricel amarat si slabanog ca vai de el. Si mergand el prin padure se intalni intr-o zi cu elefantul, care era cel mai mare si puternic animal si muncea cel mai mult. Din pricina asta avea mancare suficienta, ba ii mai si ramanea. Vazand acestea, soricelul l-a rugat pe elefant sa-l ia si pe el in spate, sa-l care prin padure si sa-l lase sa se hraneasca cu resturile de la masa. Si elefantul – milostiv din fire – l-a primit.
Dupa vreo saptamana de tovarasie, soricelului ii mergea foarte bine, avea tot timpul ce manca, insa se cam saturase de frunze si muguri de bambus, caci nu prea erau pe gustul sau de rozator. Asa ca s-a strecurat in urechea elefantului, de unde a inceput sa-i sopteasca acestuia tot felul de idei. Cum ca n-are o alimentatie diversificata, ca-l paste obezitatea si in ritmul asta o sa moara de inima. Ar trebui sa-si schimbe dieta, sa incerce niste lucruri noi ca nucile, alunele sau boabele de grau. Si ca un prieten adevarat, soricelul s-a oferit voluntar sa-l sfatuiasca ce sa culeaga si ce sa manance in schimbul resturilor si a frimiturilor. Iar elefantul, convins de primejdia in care se afla, s-a hotarit sa il asculte. Si strangea elefantul intr-o zi de munca tone de alune si tot felul de boabe; numai ca nu prea il incantau, asa ca manca putin si restul il dadea soricelului, caci, se parea, lui ii placeau mai mult…

Despre ratacirea evreilor si despre unele prostii pe care le cred aiurea - Evghenie Vulgaris -Îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu

Mai grea este lipsirea binelui ce se află împrejur decît necîştigarea binelui ce se aşteaptă. Încît mai grea este aşadar pedeapsa Evreilor de acum decît cea a strămoşilor lor, care şi-au lăsat oasele în pustie, pentru aceea se şi socoteşte mai mare călcarea de lege a acestora decît călcarea de lege a acelora

Ce este mai greu? A se lipsi omul de binele pe care l-a avut, ori a nu dobîndi binele pe care îl nădăjduia? Cu adevărat - dacă este cuvîntul pentru unul şi acelaşi bine, sau pentru unul de acelaşi preţ şi putere, sau de ar fi şi pricina pentru o nădejde ce se întemeiază după oarecare deplină încredin­ţare - totdeauna este mai grea întru o rea întîmplare cea dintîi decît cea de a doua. Căci acolo se lipseşte de dobîndire ori de cîştigare fiinţa binelui ce este, iar aici se pierde din fiinţă cîştigarea ori nădejdea. Acolo, fiinţa cea cu lucru a binelui ce este; aici, închipuirea cea adesea nălucitoare a celui ce va să fie. Deci aceea este o pagubă cu lucrul, iar aceasta o oarecare subţire nenorocire. Pentru aceea şi are trebuinţă de mai multă răbdare acela care, bogat fiind, a sărăcit decît acela care, fiind sărac, nu s-a îmbogăţit precum nădăjduia. De mai multă acela ce se pogoară de la înălţimea unei dregătorii decît acela ce nu se ridică la acea dregătorie pe care o nădăjduieşte. Deci, dacă vom socoti că şi averea pămîntului făgăduinţei era cît de cît de aceeaşi cinste ca şi fericita petrecere în Raiul desfătării cel din Eden - înţelegem că - decît văzătorul de Dumnezeu Moisi, căruia nu i s-a dat voie a intra întru acela - strămoşul Adam, cel mai-nainte de acela văzător de Dumnezeu, s-a pedepsit mult mai greu scoţîndu-se afară dintru acesta. Şi aceasta pentru că. într-adevăr, şi nesupunerea începătorului neamului omenesc, cea prin gus­tarea rodului oprit, a fost mult mai grea decît întăritarea cea pentru apa zi­cerii împotrivă a începătorului şi ocîrmuitorului Israilitenilor.

Viața Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos-fragmente 3

Proorociile Cuviosului pentru sfârşitul Cetăţii împărăteşti*

„Începuturile durerilor"

Epifanie l-a întâlnit odată pe Cuviosul şi 1-a luat în casa sa ca să se odihnească măcar o săptămână, de multele sale osteneli. S-au aşezat undeva singuri şi tânărul a început să-l întrebe:

* Ca şi în cazul altor proorocii, ale Vechiului Testament şi ale Sfinţilor Părinţi celor purtători de Dumnezeu, asemeni tainicei cărţi a Apocalipsei, aşa şi în aprecierea şi înţelegerea proorociilor Sfântului Andrei trebuie să se dea întâietate semnelor, criteriilor şi reperelor morale, cu mult mai mult decât celor geografice, istorice şi politice, fiind aceste proorocii foarte tainic acoperite prin numeroase simbolisme şi alegorii.

-      Cum va fi sfârşitul lumii? Ce sunt „începuturile durerilor" şi când vor fi? De unde vor înţelege oamenii că se apropie sfârşitul şi care vor fi semnele care îl vor face arătat? Ce sfârşit va avea cetatea noastră, acest nou Ierusalim? Ce se va întâmpla cu cinstitele biserici? Ce se va întâmpla cu dumnezeieştile cruci, cu sfintele icoane şi cu sfintele cărţi? Unde se vor asigura sfintele moaşte ale Sfinţilor? Explică-mi, te rog! Ştiu că pentru tine şi pentru Sfinţii care sunt asemenea cu tine, a spus Domnul: „Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei Cerurilor". Cu atât mai mult tainele lumii.

-    Cetatea aceasta - a răspuns fericitul - care deţine întâietatea între celelalte multe oraşe şi neamuri, va rămâne necucerită şi liberă. O păzeşte Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu „sub acoperământul aripilor sale" şi prin mijlocirile ei va sta necucerită. Multe neamuri vor asedia zidurile ei, dar puterea lor se va zdrobi şi vor pleca ruşinate. Din ea mulţi se vor îmbogăţi şi se vor desfăta de bunătăţile ei.

Dar o oarecare profeţie spune că în cele din urmă, o vor cuprinde agarenii şi vor junghia cu săbiile lor mulţimea poporului. Eu însă cred că va năvăli şi rasa galbenă, a cărei denumire începe cu litera a şaptesprezecea a alfabetului (R???). Va intra, va junghia şi va aşterne pe cei păcătoşi la pământ. Vai şi amar îi va fi ei de la acele două neamuri. Armele lor vor fi repezi ca vântul şi nimicitoare ca secera cea ascuţită care taie vara holdele. Aceste arme nu vor putea fi împiedicate, întru început, dar după aceea se vor risipi.

Viața Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos-fragmente 2

Robii lui Epifanie

Robul care a voit să se facă nebun

pentru Hristos

Pe când discutau ei, un rob al lui Epifanie, care avea slujba să facă cumpărăturile tatălui său, 1-a văzut pe Cuviosul şi a înţeles lucrarea sa; cum a înţeles-o, numai Dumnezeu ştie. Căzând deci la picioarele lui îl ruga stăruitor, cu lacrimi, să-L roage pe Dumnezeu ca să i se dea şi lui aceeaşi lucrare duhovnicească. Drep­tul, cu harisma străvederii ce-o avea, a înţeles ce

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                    

cerea. Deoarece voia să vorbească numai ei doi, prin puterea Sfântului Duh a schimbat vorbirea robului şi a sa în dialectul sirienesc. Aşadar, stând jos, discuta cu acela totul în siriacă.

-     Dacă nu puteam - îi spunea robul - nu te-aş fi rugat să devin precum eşti şi tu.

-     Nu poţi suferi sudorile şi ostenelile acestei virtuţi, i-a spus Cuviosul, pentru că această „cale" este foarte strâmtă. Rămâi mai bine aici, aşa cum eşti, cu evlavie şi modestie şi să te înveţi de la stăpânul tău virtutea şi toate cele pe care le cere mântuirea. Fugi de desfrânare, de adulter, de pomenirea de rău şi de toate celelalte patimi. De ce vrei să te apuci de o lucrare atât de mare?

-     Spune-mi mai bine că nu-mi poţi dărui aceasta şi te voi lăsa în pace - i-a spus robul.

Epifanie, auzindu-1 pe rob vorbind deodată într-o limbă pe care niciodată nu o învăţase, a strigat uimit:

-     Măi, măi! Ce pot face Sfinţii! Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi!"

Între timp Cuviosul L-a rugat pe Domnul să-i desco­pere dacă ar fi trebuit să îndeplinească cererea robu­lui. Atunci a auzit un glas care i-a spus:

-      Nu-i este de folos. Departe este de această lucrare! Fă-1 însă să încerce ceea ce doreşte, ca să nu te socotească neputincios.

Cuviosul a rugat îndată pe un înger, care stătea lângă el, şi i-a spus:

-      Umple paharul veseliei din care am băut şi eu când am luat harisma aceasta.

Îngerul a făcut precum i-a spus:

-    Dă-1 acum acestuia, care stă la picioarele mele.

Acela îndată l-a adăpat în chip nevăzut. Atunci

robul a început să facă nebunii asemănătoare cu ale Purtătorului-de-Dumnezeu Andrei, care îl privea şi zâm­bea. Epifanie s-a tulburat de acea privelişte. S-a temut de mânia tatălui său şi i-a spus fericitului:

-     Te rog, omule al lui Dumnezeu, să nu faci acest lucru cu robul tatălui meu, ca nu cumva asta să se facă pricină să mă urască pe mine, iar pe tine să te necinstească şi să te alunge. Şi aşa, în loc să se binecuvinteze numele lui Dumnezeu, va fi hulit. Te rog să-mi faci aceasta, fie şi ca un dar, pentru ospitalitatea pe care ţi-am oferit-o.

Atunci Cuviosul, nevrând să-1 mâhnească pe Epi­fanie, i-a spus îngerului să ia de la rob harisma. Aşa s-a şi făcut. Robul însă, când s-a întors la starea lui cea dintâi, s-a mâhnit foarte şi l-a rugat pe Cuviosul să i-o redea. Acela i-a răspuns:

-    M-ai clevetit că nu te pot face să încerci această harisma. Află deci că, dacă aş vrea, aş putea să-ţi descopăr cu puterea lui Hristos lucruri şi mai minunate. M-a împiedicat însă Epifanie, stăpânul tău. Şi să ai în vedere că dumnezeieştile canoane* nu îngăduie să se facă ceva fără încuviinţarea lui.

În clipa aceea, un oarecare rob asemenea lui l-a chemat la slujba lui, după porunca tatălui lui Epifanie.

Viața Sf.Andrei cel nebun pentru Hristos-fragmente 1

La Biserica Sfintei Anastasia

Vizitatorii cereşti

Andrei vorbea toată ziua ca un îndrăcit. Însă noaptea se ruga în taină şi o ruga pe Muceniţa lui Hristos să-i descopere dacă nevoinţa pe care a început-o este plăcută lui Dumnezeu.

Într-o noapte, oprindu-se puţin din plâns şi din rugăciune, văzu cu ochii săi apropiindu-se un oarecare cinstit bătrân, împodobit cu slavă multă. împreună cu el erau şi cinci femei şi împreună cercetau unul după altul pe bolnavii aflaţi în biserică. Sfârşind cu ceilalţi au venit şi la Andrei. Cel dintâi a stat bătrânul şi lângă el sfintele femei. Îl privea cu o privire fixă şi îi zâmbea cu simpatie, ca şi cum avea ceva plăcut de spus în mintea sa. Atunci zise către femeia îmbrăcată în hainele cele mai strălucitoare:

-    Doamnă Anastasia, pe acesta nu îl vei vindeca?

-    Învăţătorul 1-a îndemnat să fie aşa, - a răspuns aceea. Nu are trebuinţă de vindecare. Acela care i-a spus: ,,Fă-te nebun pentru Mine şi Eu îţi voi dărui multe bunătăţi în împărăţia Mea", El însuşi 1-a vindecat şi nu-i trebuie altă vindecare. (Adică Domnul ştia că meşteşugul pe care îl va învăţa, nu-1 va lăsa până la ultima lui răsuflare. Cunoştea că, prin puterea Sfântu lui Duh, se va face vasul Său ales, de bună treabă, sfânt şi iubit).

-     Ştiam, doamna mea, - i-a spus atunci bătrânul, - ştiam şi eu aceasta. Am vorbit însă aşa, fiindcă l-am îndrăgit.

Au spus acestea şi, după ce l-au heretesit cu dragoste în Hristos, au intrat în biserica principală ca să se roage. Din clipa aceea şi până când a lovit para­cliserul în toacă şi a început Utrenia, nu a mai văzut pe nici unul din ei intrând sau ieşind. S-a minunat Cuvio­sul pentru cele câte i s-au descoperit şi a slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfânta Muceniţă Anastasia, care l-a ajutat atât de repede.