Despre binecuvîntarea
celor doisprezece patriarhi
Scopul cuvîntului de faţa este să istorisească toate cele spuse de protopărintele Iacob că se vor întîmpla în cursul timpului celor născuţi din el. Dar mai intîi e de mărturisit clar că înţelesul celor spuse e greu de ajuns şi nu e la îndemîna multora. Căci exprimarea lor este în formă de ghicitură şi întunecoasă. Fiindcă e amestecat cu modul binecuvîntării, ceea ce e deosebit şi mai greu de aflat. Dumnezeiescul Iacob făgăduieşte să vestească fiilor săi de mai înainte cele din urmă. Dar aminteşte şi de cele ce au trecut şi de măsura păcatului, întîi al lui Ruben, apoi al lui Simeon şi Levi, vecin cu al lui şi îndată după el. Apoi cine ar îndrăzni să spună că este un mod de binecuvîntare amintirea păcatului de mai înainte şi că cel ce face aceasta nu e cugetat ca mincinos şi s-a abătut de la raţiunea cuvenită ? Deci e foarte adînc şi nu uşor de înţeles de cei ce voiesc, cuvîntul despre aceasta. Care zicem deci că e înţelesul celor spuse ? Explicarea proorociei ne va pune în faţă un chip al întregului neam, adică al celor din fiecare seminţie, cum vor fi şi în cursul timpului, fie de condamnat unele, fie de aprobat, sau prin ce stări vor trece şi unde vor sfîrşi. Priveşte deci cum din cele ce s-au petrecut zugrăveşte cele ce vor fi pe urmă, sau face tălmăcirea celor ce vor fi ca pe o amintire şi ca pe o înainte arătare a lor.
Deci s-a scris aşa : «A chemat Iacob pe fiii lui şi a zis .Adunati-vă ca sa vă spun vouă ce vi se va întîmpla în zilele de pe urmă. Adunati-vă şi ascultaţi fiii lui Iacob. Ascultaţi pe Israel, tatăl vostru» (Fac. 49, 1—2).
Despre Ruben
«Ruben, întîiul născut, tu, tăria mea şi începutul fiilor mei, aspru te-ai purtat, aspru şi îndărătnic. Te-ai revărsat în ocări ca apa, să nu fierbi. Te-ai urcat pe palul tatălui tău, ai întinat aşternutul pe care te-ai urcat» (Fac. 49, 5—4). Căci Ruben a violat nunta tatălui său, a fost prins pe faţă, a săvîrşit cele neîngăduite şi un lucru rău şi a fost condamnat chiar de hotărîrile lui Iacob. «Căci s-a arătat răul înaintea lui Iacob» (Fac. 42, 36). Dar cred că nu va socoti cineva că ceea ce a trecut va fi în timpurile din urmă. Ar fi prosteşte să se cugete astfel. Dar referind chipul păcatului la ceva corespunzător, vom vedea în el păcatul poporului întîi născut, adică al lui Israel. Dumnezeu şi-a apropiat Sinagoga din Egipt ca pe o soţie, prin legătura spirituală cea după lege. Căci şi-a apropiat-o şi a învrednicit-o de unirea familiară şi a făcut-o astfel să rodească şi să fie maică a copiilor, fiindu-i conducător de mireasă preaînţeleptul Moise şi mijlocind modul unirii conjugale îngerii. Dar Sinagoga pe care şi-a unit-o Dumnezeu, a nesocotit legea sincerităţii, împreunîndu-se cu fiii celui ce s-a căsătorit cu ea şi desfrînînd cu ei n-a mai rodit celui cu care s-a măritat după lege, ci şi-a supus mintea mai degrabă seminţei spirituale şi învăţăturii altora. Căci dispreţuind ca un lucru deşert alipirea de Dumnezeu, s-a întors spre porunci şi învăţături ale oamenilor şi respingînd învăţăturile de mai sus şi-a făcut lege din ceea ce i se părea ei. De aceea spune şi proorocul Isaia : «Cum s-a făcut desfrînată cetatea credincioasă Sion, plină de judecată, în care a adormit dreptatea, iar acum sînt ucigaşi ? Argintul vostru este mincinos. Negustorii tăi amestecă vinul cu apa» (Isaia 1, 21—22). Căci a adormit în ea şi s-a pierdut dreptatea, adică Dumnezeu. Dar va primi pe ucigaşi, pe desfrînaţi, pe stricaţi, pe cei ce dau argint falsificat şi amestecă vinul cu apa. Căci mincinos cu adevărat e cuvîntul celor ce o conving pe ea să cinstească învăţături şi porunci de-ale oamenilor. Explicările lor sînt mincinoase şi amestecate cu răul. Aceasta socotesc că înseamnă amestecarea vinului cu apa. Iar că aceasta a supărat pe Dumnezeu şi de aceea pe drept cuvînt a învinuit Ierusalimul de desfrînare, o spune prin glasul proorocului Ieremia : «Ridică spre ceea ce e drept ochii tăi şi vezi în ce te-ai pîngărit. Ai şezut pe drumuri ca o cioară părăsită şi ai spurcat pămîntul cu curviile tale. Şi ai avut păstori mulţi spre piedică ţie. Privire de desfrînată ți s-a făcut ţie, neruşinată ai fost cu toţi. Nu M-ai chemat ca soţ şi părinte şi stăpin al fecioriei tale» (Ier. 3, 2—3). Şi iarăşi : «Şi va părăsi bărbatul femeia lui şi ea va pleca de la el şi se va face femeia altuia ; oare întorcîndu-se se va mai întoarce la el ? Şi nu spurcîndu-se se va spurca femeia aceea ? Şi tu, care ai curvit cu mulţi păstori, te întorci totuşi la Mine?, zice Domnul» (Ier. 3, 1).
Acest fel de desfrînare ni l-a arătat clar şi Mîntuitorul însuşi. Căci căutătorii de vină şi nepricepuţii farisei s-au apropiat zicind : «Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrînilor ? Că nu-şi spala mîinile cînd mănîncă pîine». Hristos a zis către ei: «Pentru ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră ? Căci Dumnezeu a zis : Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ți fie fie bine. Iar voi ziceţi; Cel ce zice tatălui sau mamei sale : Corban, sau care este darul cu care te-aşi putea folosi, nu va cinsti pe tatăl său, sau pe mama sa, şi ati desfiinţat (călcat) porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră» (Matei 15, 1—6).
Auzi cum supunîndu-se altor învăţători au ales să cugete şi să facă altele decît ceea ce gîndeşte Dătătorul legii ? Deci a curvit Sinagoga Iudeilor, dar fecioara curată şi neprihănită, «liberă da orice pată şi zbîrcitură» (Efes. 5, 27), adică Biserica făgăduieşte să tină nepătat chipul căsătoriei, zicind : «Frățiorul meu mie şi eu lui» (Cînt. 2, 16).
Deci să socotim ca chip al Sinagogii Iudeilor pe Bilha, concubina lui Iacob, cu care s-a împreunat Ruben, fiul întinării. Căci a îmbătrînit şi s-a zbîrcit Sinagoga Iudeilor şi în locul ei a odrăslit noul popor prin credinţă. Şi bucurîndu-se de el, cîntă David : «Poporul ce se zideşte va lăuda pe Domnul» (Ps. 101, 19). Căci cele în Hristos sînt zidire nouă, după Scripturi. Iar prin cel întinat şi pătat trebuie înţeles Israel, care n-a primit curăţirea prin Hristos. Şi ce spun acestea ? El ridică şi mîinile asupra celui ce-i grăieşte despre curăţie. De aceea s-a spus şi prin glasul sfinţilor prooroci înşişi, odată : «Dacă-şi va schimba Etiopianul pielea lui şi paradosul petele lui, veţi putea să faceţi bine şi voi care ați învăţat cele rele» (Ier. 13, 23); altă dată iarăşi către Ierusalim, ca soţie: «De vei spăla în salltru şi-ţi vei înmulţi iarba, te-ai spurcat înaintea Mea în nedreptăţile tale, zice Domnul» (Ier. 2, 22). Deci zice Iacob : «Ruben, întîiul meu născut, tu eşti tăria mea şi începutul fiilor mei». Căci peste poporul întîi născut şi aflat în Egipt, s-a arătat multă putere de la Dumnezeu. Fiindcă ţara Egiptului a fost pedepsită în multe şi minunate chipuri : s-au prefăcut apele în sînge, ivirea viermilor, a broaştelor, ploi cu pietre, moartea întîilor născuţi, şi pe lingă acestea, umblarea celor scăpaţi prin mijlocul mării ca pe uscat. De aceea s-a numit Ruben, darea lui Dumnezeu. Dar era aspru la purtare şi îndărătnic, adică neîndurat şi neîncovoiat, sălbatic şi violent. Căci Iudeii erau într adevăr impetuoşi şi neînfrînaţi. De aceea pe drept cuvînt aud : «învîrtoşaţi la grumaz şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, pururea vă împotriviţi Duhului» (Fapte 7, 51). Şi iarăşi spune Hristos: «Pe care dintre prooroci nu l-au omorît părinţii voştri ? Şi voi aţi trecut măsura părinţilor voştri» (Matei 23, 32). Înfierbîntat şi iute la mînie şi stăpînindu-şi cu greu pornirile, Israel se revarsă ca apa, neputîndu-şi reţine năvala împotriva celor care voia. Căci aşa sînt inundaţiile apelor. «Dar să nu fierbi», zice. Şi ce e aceasta ? Apa care fierbe e dusă în sus, revărsîndu-se peste marginile căldării, părînd să fie multă. Astfel, după ce i se atribuie năvala apei, stăruie în această metaforă şi zice : «Să nu fierbi», adică să nu te întreci ca mulţime, nici să te faci mult. Căci au fost uşor de numărat, în comparaţie cu mulţimea păgînilor, cei ce s-au mîntuit din sîngele lui Israel prin credinţa în Hristos. Apoi arătînd pricina a ceea ce se va întîmpla, zice : «Te-ai urcat în patul tatălui tău şi ai întinat salteaua pe care te-ai urcat». Căci cum am spus înainte, nemaicercetînd cele din lege şi cuvintele de sus şi poruncile oamenilor, au greşit în cunoaşterea lui Hristos. Pentru aceea şi El zice : «Cercetaţi Scripturile, că voi socotiţi că aveţi în ele viaţa veşnică. Şi ele sînt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa veşnică» (Ioan 5, 39—40). Şi iarăşi: «Dacă aţi crede lui Moise, Mi-aţi crede Mie. Căci despre Mine a scris acela» (Ioan 5, 16). Dar a mustrat foarte şi pe învăţătorii Iudeilor, zicînd : «Vai vouă cărturari şi farisei, că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor. Iar voi nu intraţi, nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi» (Matei 23, 13). Şi iarăşi: «Vai vouă cărturari şi farisei făţarnici, că străbateţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit. Şi cînd se întîmplă aceasta, îl faceţi pe el fiul gheenei, îndoit ca pe voi» (Ibid. 15). Dar nu s-ar fi făcut fiu al gheenei, dacă nu s-ar fi lăsat îmbătat de cuvintele celor ce desfrînează. S-au urcat deci pe patul tatălui lor cei din sîngele lui Israel, dispreţuind voinţa Legiuitorului ca deşartă şi introducînd cuvintele lor în cei predaţi lor spre învăţătură şi vărsînd în ei seminţele necurăţiei lor.
Despre Simeon şi Levi
1. «Simeon şi Levi, fraţi care au împlinit nedreptatea voii lor. Sufletul meu să nu se unească cu sfatul lor şi ficatul meu să nu se reazime pe înţelegerea lor, că în mînia lor au ucis oameni şi întru pofta lor au tăiat vinele taurului. Blestemată să fie furia lor că e îndărătnică şi mînia lor că s-a învîrtoşat. Si îi voi împărţi pe ei în Iacob şi îi voi risipi în Israel» (Fac. 49, 5—7). Căci desfrînîndu-se Ierusalimul şi supunîndu-şi mintea înşelăciunilor rău credincioase ale celor ce obişnuiesc să propună învăţături străine de Dumnezeu, pe drept cuvînt s-a supărat Dumnezeul tuturor şi a spus prin glasul lui Isaia foarte lămurit: «Poporul acesta cu buzele mă cinsteşte, dac inima lor e departe de Mine. În zadar Mă cinsteşte, învăţînd învăţături şi porunci ale oamenilor» (Isaia 29, 13). Dar cugetînd Dumnezeu şi Tatăl să preschimbe spre bine Ierusalimul întinat, îmbătat de asemenea abateri şi nepăsări, a trimis din cer pe propriul Său Fiu făcut ca noi, adică om, socotind că după ce a fost dispreţuită prin fapte fără de folos, mulţimea sfinţilor prooroci căci au zis aceştia : «Doamne, cine a crezut în ceea ce a auzit de la noi ?» (Isaia 53, 1 ; Ioan 12, 38 ; Rom. 10, 16), poate se vor ruşina măcar de Fiul însuşi. Dar aceştia au venit pînă la atîta lipsă de minte, încît să cugete că vor putea să ia şi moştenirea Stăpînului, dacă după ce au omorît pe sfinţi, mergînd dincolo de aceasta pînă la vîrful nelegiuirii, vor ucide şi pe Fiul însuşi. «Căci au zis în ei înşişi: Acesta este moştenitorul, veniţi să-l omorîm pe el şi vom lua moştenirea lui» (Matei 21, 38). Şi n-au dus numai pînă la aceasta nelegiuirea lor, ci au adăugat la sfinţii prooroci pe cei de al doilea, adică pe sfinţii Apostoli, necruţînd nici sîngele lor. Acest înţeles îl are în ea proorocia dată înainte. Căci se vede că dumnezeiescul Iacob şi-a amintit iarăşi de cele întîmplate în Sichem.
Căci scopul dreptului este într-adevăr acesta : Cum să înţeleagă cineva ceea ce s-a întîmplat ca avînd să fie în viitor, în cursul vremii ?
Deci întîmplarea din Sichem îl face să refere acelea la acelaşi fel de păcat faţă de Hristos, cum a făcut şi cu întîiul născut Ruben. Ce-au făcut deci Simeon şi Levi in Sichem ? Dina, sora lui Levi şi Simeon, a ieşit din cortul tatălui ei, văzînd fiicele localnicilor. Iar Emor al lui Sichem a violat-o, desfeciorind-o. Aceia înfuriindu-se şi uneltind uciderea acelora de pe urma înşelării ei, i-au convins mai întîi să primească tăierea împrejur a părinţilor lor, asigurîndu-i că dacă se vor hotărî să facă aceasta, vor fi îndată ai lor după neam. După ce au făcut aceia aceasta, i-au omorît fără socoteală, socotind că le ajunge spre apărarea lor să spună : «Dar au abuzat ca de o desfrînată de sora noastră».
2. Deci să mergem pe această cale, aşa cum se cuvine, şi să scoatem pe cît putem acest înţeles, adunînd de pretutindeni cele care contribuie la această explicare. Lărgind cuvîntul despre Iacob, am istorisit cum şi în ce mod a trăit, şi ce femei şi-a luat ca soţii şi al cîtor fii s-a făcut tată. Am spus că şi-a luat pe Lia, pe cea mai in vîrstă dintre fiicele lui Laban, apoi după aceea pe a doua, nu cu mult mai tînără decît aceea, pe Rahila. Am afirmat că Lia va fi chipul Sinagogii Iudeilor, iar Rahila al Bisericii din neamuri. Lia, care se tălmăceşte cea care se osteneşte, se folosea de ochi mai slabi şi mai puţin frumoşi. Căci se ostenea mult Sinagoga Iudeilor aflîndu-se sub povara legii prin Moise şi neprivind la taina Mîntuitorului nostru cu ochi mai tari. Iar Rahila era frumoasă la chip şi fermecătoare. Căci Biserica din neamuri e măreaţă.
Iar fiica din urmă a Liei a fost Dina. Aceasta e şi chip al mulţimii celor tăiaţi împrejur, care s-a ivit în timpurile din urmă, în care s-a întrupat Unul Născut. Cînd deci mulţimea din urmă a celor tăiaţi împrejur, a ieşit puţin din cortul părintesc, adică din obiceiurile legii, s-a întîlnit cu localnicii, sau s-a amestecat cu învăţătura lor, adică cu sfinţii Apostoli, care nu mai vieţuiau în mod iudaic, ci erau în legătură cu cei de alte neamuri. Atunci s-a desfeciorit spiritual, primind de la ei sămînţa vieţuirii evanghelice în Hristos. Dar s-au indignat de aceasta ca Simeon şi Levi, unii din fiii lui Iacob, adică cei ce se aflau în treapta ascultătorilor şi împreună cu ei, cei din treapta sfinţită şi aleasă. Căci Simeon se tălmăceşte ascultare, iar Levi, primit sau ales. Iar că cei ce aveau onorurile preoţiei după lege s-au pornit cumplit împotriva sfinţilor Apostoli, unindu-şi cu ei şi poporul, cine s-ar putea îndoi ? Căci scrîşneau din dinţi, împotriva celor ce le făceau aceia, numind întoarcerea lor (la Hristos), stricăciune şi învinuind-o ca una din crimele cele mai grave. Căci ziceau : «Iată, aţi umplut Ierusalimul, de învăţătura voastră» (Fapte 4, 16). Iar după ce i-a osîndit că nu mai vieţuiau în mod iudaic, au aflat că era cinstită de ei tăierea împrejur, şi că deci nu mai e nici o deosebire care să-i despartă de neamuri, dacă ar voi să înţeleagă cele ale lui Moise în modul în care trebuie. «Pentru că nu cel ce se arată pe dinafară e Iudeu, nici cea arătată pe dinafară este tăiere împrejur .Ci este Iudeu cel întru ascuns şi tăierea împrejur este cea în Duh, nu în literă» (Rom. 2, 28—29).
Vezi cum cei ce păreau să fie de alte neamuri, se conformau Iudeilor, purtînd tăierea împrejur cea în duh şi pe Iudeul cel ascuns. Dar şi aşa, mai înainte au omorît pe prooroci, apoi pe Emanuel însuşi. Deci au săvîrşit, zice, nedreptate Simeon şi Levi, cu voia lor. Căci Simeon şi Levi, au consimţit şi s-au înţeles împreună, în nedreptatea împotriva sfinţilor, adică poporul şi preoţii. Iar din «voia lor» s-a adăugat, în loc «din gîndirea şi sfatul lor». Fiindcă nu s-au ivit din simpla întîmplare pornirile cumplite în cei ce le-au pătimit, nici nu au săvîrşit acele fapte îndrăzneţe şi cutezătoare fără o sfătuire de mai înainte, ci au pornit spre cele mai presus de tot răul din şedinţele sinedriului. Deci dumnezeiescul Iacob învinuieşte consimţământul lor, împreună sfaturile şi împreuna cugetare la această faptă. «Nu va intra, zice, sufletul meu în sfatul lor şi în adunarea lor nu vor grăi rărunchii mei». Aceasta e asemenea cu a zice: Nu mi-aşi îndrepta vreodată ochii minţii spre astfel de sfaturi, nici n-aşi primi vreodată în inimă cugetările viclene ale acestei impietăţi. Isaia deplînge mulţimea Iudeilor, zicînd : «Vai sufletului lor ! Că au sfătuit sfat rău, zicînd împotriva lor înşişi: Să legăm pe Cel drept, că nu este nouă de nici un folos» (Isaia 3, 8—9). Dar cîntă şi David : «Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor n-a stătut» (Ps. 1, 1). Şi iarăşi: «Urît-am adunarea celor ce viclenesc şi cu cei necredincioşi nu voi şedea» (Ps. 25, 5).
Deci se desparte dumnezeiescul Iacob de sfătuirile iudaice; şi adaugă pricina, zicînd : «Că în mînia lor au omorît oameni şi întru pofta lor au tăiat vinele taurului». Căci au omorît pe sfinţi, precum am spus, duşi de o mînie nelegiuită spre cruzime şi neomenie, primind, nenorociţii, în minte o poftă cu totul nefolositoare şi necugetată şi tăind vinele taurului, adică ale lui Hristos. Şi care este pofta, am spus-o mai înainte. Căci cunoscînd că este Mîntuitorul, au poftit să aibă moştenirea Lui.
Dar observă precizia cuvîntului. Pe oameni i-au omorît, iar taurului i-au tăiat vinele. Căci pe sfinţi i-au predat morţii şi de aceea aceştia au rămas morţi, aşteptînd învierea[1]. Dar Hristos, ca un viţel căruia un vultur îi taie vinele, a căzut în pămînt, răbdînd de bună voie «moartea trupului», dar n-a ajuns stăpînit de moarte. Căci deşi a ajuns «mort ca un om»[2], a rămas viu prin firea dumnezeiască. Iar taurul este Hristos. Fiindcă taurul este animalul cel mai puternic, curat, atotsfinţit. Iar Fiul este Domnul puterilor, care nu a făcut păcat, ci s-a predat mai degrabă pe Sine pentru noi întru miros de bună mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl.
Să audă, aşadar, cei ce au tăiat vinele unui taur atît de sfînt: «Blestemată e mînia lor, fiindcă e îndărătnică; şi furia lor, fiindcă s-a învîrtoşat». Dar ce au pătimit ? Au fost scoşi din casa lor şi şi-au părăsit patria lor. Au fost împrăştiaţi şi s-au făcut străini pretutindeni şi venetici şi cu totul săraci. Precum e pasărea cînd zboară din cuibul ei, aşa e omul cînd e scos din locurile lui. Dar socotesc că se cuvine să se mai spună şi aceea, că celor ce au tăiat vinele taurului, aceasta le va fi spre blestem. Iar celor ce au fost îndureraţi şi au scuturat de la ei o astfel de crimă, ea le va fi preţ de răscumpărare şi curăţire şi lepădare de păcat. Ceea ce am spus, vom afla scris în lege ca într-o umbră. Căci se scrie în A doua lege : «De se va afla în pămîntul pe care ţi-l dă ţie Dumnezeu să-l moşteneşti om omorît, zăcînd în cîmp şi nu se ştie cine l-a omorît, vor ieşi bătrînii şi judecătorii tăi şi vor măsura pînî la cetăţile dimprejurul celui omorît şi se va afla cetatea cea mai apropiată de cel omorît. Şi vor lua bătrînii cetăţii aceleia o viţea din vaci, care n-a lucrat şi n-a tras la jug .Şi vor coborî bătrînii cetăţii aceleia viţeaua într-o vale rîpoasă, care nu s-a lucrat, nici nu se seamănă şi vor tăia viţeaua în valea aceea şi vor veni preoţii, leviţii, că pe ei i-a ales Domnul Dumnezeu să stea înaintea Lui şi să binecuvinteze în numele Lui şi din gura lor se va judeca toată împotrivirea şi lovitura. Şi toţi bătrînii cetăţii aceleia, care s-au apropiat de omul mort, îşi vor spăla mîinile pe capul vițelei ale cărei vine s-au tăiat în vale şi răspunzînd vor zice . Mîinile noastre n-au vărsat sîngele acesta şi ochii noştri n-au văzut [3]. Ai milă, Doamne, de poporul Tău Israel, pe care 1-ai răscumpărat din Egipt, ca să nu fie sînge nevinovat în poporul Tău Israel şi se va ridica de la ei păcatul sîngelui. Tu deci ridică sîngele nevinovat dintre noi» (Deut. 21, 1—9). [4]
Se va vorbi, la vremea sa, de toate în mod amănunţit. Aici spunem numai aceasta.
Înţelegi cum se eliberează unii pe ei înşişi de vina pentru sîngele vărsat: prin închipuirea de către viţea a lui Emanuel. Dar cei ce se eliberează socotesc că trebuie să zică : «Mîinile noastre n-au vărsat sîngele acesta». Dar mulţimea Iudeilor nu o vei afla să o fi spus aceasta niciodată. Ci au îndrăznit mai degrabă să spună tăind vinele viţelei: «Mîinile noastre au vărsat sîngele acesta». Căci socotesc că nimic nu e altceva decît aceasta faptul de-a fi spus fără pricepere : «Sîngele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri» (Matei 27, 25).
Despre Iuda
«Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi. Mîinile tale peste spatele vrăjmaşilor tăi. Închina-se-vor ţie fiii tatălui tău. Pui de leu, Iuda. Din vlăstar te-ai înălţat, fiul meu. Culcîndu-te, ai adormit ca un leu şi ca un pui de leu. Cine-l va deştepta pe el ? Nu va lipsi domn din Iuda şi căpetenie din coapsele lui pînă ce vor veni cele gătite lui. Şi el va fi aşteptarea neamurilor. El va lega la vie mînzul său şi la viţă mînzul asinei sale. Va spăla în vin haina sa şi în sînge de strugure veşmîntul său. Mai frumoşi sînt ochii săi decît vinul şi mai albi dinţii lui decît laptele» (Fac. 49, 8—11) .
Felul binecuvîntării din aceste cuvinte ne apare dînd auditorilor foarte clar vestirea de mai înainte a iconomiei Mîntuitorului. Ea dă ca început al laudelor semnificaţia numelui, arătînd soperioritatea în slavă a seminţiei lui Iuda faţă de celelalte. De fapt dacă ar voi cineva să explice cuvîntul sau numele de Iuda, l-ar tălmăci ca lauda, sau imn de laudă, sau lăudat. Cuvîntul se referă la Hristos Cel ce după trup e din seminţia lui Iuda. Căci din Iuda şi Iesei şi David a ieşit şi Fecioara luată spre naşterea trupului Lui. Privind de aceea proorocul de mai înainte la Cel ce va răsări din seminţia lui Iuda, zice : Adevărat este numele Tău, precum însăşi realitatea o va arăta. Căci vei fi lăudat şi vei avea slava cuvenită lui Dumnezeu. Pentru că nu se cuvine altuia să fie preamărit, decit numai Celui ce este cu adevărat Dumnezeu şi e cunoscut ca atare. Căci deşi Te-ai arătat ca om şi Te-ai smerit (deşertat) pe Tine, dar vei fi cunoscut ca Sfînt şi veşnic. Iar oamenii nu se vor alipi, din pricina umanităţii, ca unui om, ci pe Cel ce s-a pus între fraţi îl vor lăuda ca pe Stăpînul, îl vor cînta ca pe Făcătorul; şi pe Cel ce va fi ca ei între făpturi îl vor recunoaşte ca Împăratul şi Domnul tuturor, chiar dacă va fi umbrit de chipul robului. Iar că Emanuel va stăpîni peste toţi cei ce I se împotrivesc şi va birui uşor pe vrăjmaşi, a spus-o mai înainte, zicînd : «Mîinile Tale pe spatele vrăjmaşilor Tăi». Aceasta a proorocit-o şi Hristos însuşi prin glasul lui David. Căci a zis : «Că voi urmări pe vrăjmaşii Mei şi-i voi prinde pe ei şi nu Mă voi întoarce, pînă nu vor mai fi. Și voi zdrobi pe ei şi nu vor mai putea sta. Cădea-vor sub picioarele Mele» (Ps. 17, 41—42). Deci spune «că mîinile lui vor fi pe spatele vrăjmaşilor», nu ca ale celui ce fuge, ci mai degrabă ca ale Celui ce urmăreşte ; nu ca ale Celui lovit, ci mai degrabă ca ale Celui ce loveşte ***. Căci e adevărat ceea ce se cîntă în cartea Psalmilor: «Nu va izbuti vrăjmaşul împotriva Lui şi fiul nelegiuirii nu va mai adăuga să-i facă rău» (Ps. 88, 22). Căci dacă El ne dă putere să călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10, 19), cum nu e necesar să mărturisim că înainte de noi El va avea zăcînd sub mîinile Lui pe cei ce voiesc să lucreze şi să se scoale împotriva Lui ? Deci nu ştie să fugă, ci mai degrabă să urmărească şi să stăpînească peste cei ce voieşte, şi aceasta nu cu osteneală. Căci a biruit lumea (Ioan 16, 33). Aceasta a mărturisit-o mai înainte dumnezeiescul Iacob, spunînd : «Mîinile Tale peste spatele vrăjmaşilor Tăi; şi se vor închina Ţie fiii tatălui tău».
Şi care trebuie înţeleasă că e deosebirea între fraţii care îl vor lăuda şi între fiii tatălui, care se socotesc între cei ce I se vor închina ? Oare nu e necesar să se spună ? S-a socotit ca tată al lui Hristos fericitul Iosif, deşi nu I-a fost tată cu adevărat. Iar acesta a avut fii şi fiice din prima căsătorie. Fiindcă deci erau în aceeaşi familie cu Hristos, dar îl vedeau făcînd minuni, însă nesupus deplin trebuinţelor legii din pricina libertăţii faţă de deosebirea între mîncări şi de cinstirea Sîmbetei — căci zicea : «Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om» (Matei 15, 20) şi că «Fiul Omului este Domn al Sîmbetei» (Matei 12, 8) — erau împărţiţi în părerile lor şi nu voiau nici să-L cinstească cu totul, fiindcă părea să nu fie fără greşeală în cele ale legii, nici să nu se minuneze de Cel atît de strălucitor. De fapt au venit odată la El, zicîndu-I: «Dacă le face acestea, arată-Te lumii. Căci nimeni nu lucrează în ascuns, cînd caută să fie el în arătare» (Ioan 7, 3—4). Iar Evanghelistul a adăugat la acestea : «Căci nici fraţii Lui nu credeau în El» (Ioan 7, 5). Dar cei ce spuneau acestea la început, după înaintarea timpului au crezut. Fiindcă s-au convins că e Dumnezeu după fire, chiar dacă a venit în trup şi s-a arătat ca om. Aceasta cunoscînd-o de mai înainte în Duh proorocul Ieremia, zice către Emanuil însuşi: «Că şi fraţii Tăi şi casa tatălui Tău şi aceştia s-au lepădat de Tine ; şi aceştia au strigat înapoia Ta. Dacă s-au adunat să nu crezi în ei, că vor grăi către Tine cele bune»(Ier. 12, 6). Căci cei ce odinioară au grăit împreună cu alţii împotriva Lui, s-au adunat în credinţă şi au grăit bune despre El. De fapt fericitul Iacob scrie celor douăsprezece seminţii, zicînd : «Iacob, robul lui Dumnezeu şi al Domnului nostru Iisus Hristos» (Iacob 1, 1).
Deci îl vor lăuda ca pe Dumnezeu şi cei chemaţi la frăţietate prin sfinţenie şi credinţă, dar i se vor închina nu mai puţin şi fiii tatălui său. Dar e vădit că închinătorii îl vor lăuda şi cei ce-i înalţă laude vor fi nu mai puţin închinători.
De fapt Hristos Cel din Iuda este «pui de leu», fiind Fiul lui Dumnezeu, care toate le poate, care biruieşte fără luptă şi singur are puterea să surpe prin cuvînt pe cei ce I se împotrivesc. Că spune şi proorocul: «Va mugi leul şi cine nu se va înspăimînta ?» (Amos 3, 8).
Deci Hristos e pui de leu, răsărit ca dintr-un vlăstar şi ca dintr-o rădăcină de neam bun, din Sfînta Fecioară. Căci El este «toiagul puterii», pe care ni L-a trimis nouă Dumnezeu din Sion (Ps. 109, 2), toiagul care toate le mîngîie şi le susţine, «toiagul dreptăţii şi al împărăţiei» (Ps. 44, 8), care va paşte drept şi blînd turmele sfinţilor, dar «va zdrobi ca pe vasul olarului» pe cei ce nu vor să fie păscuţi de El (Ps. 2, 9). El e toiagul lui Aaron, care îşi avea locul în cortul dumnezeiesc, şi era introdus în Sfintele Sfinţilor, nucul înflorit care este simbolul învierii. Căci lemnul de nuc pricinuieşte nesomnul. Iar taina învierii se cinsteşte foarte mult în bisericile lui Dumnezeu. De aceea şi fericitul Iacob numindu-l vlăstar, a amintit îndată cele de la sfîrşitul iconomiei, zicînd : «Culcîndu-te, ai adormit ca un leu», adică ai suportat moartea nu fără voie, ci, deşi puteai să-i omori pe toti ca un leu şi să scapi de mîna vînătorilor, te-ai supus de bunăvoie , dar n-ai fost ţinut de moarte, cum au socotit cei ce ţi-au hotărît crucea, ci te-ai folosit de ea ca de un somn şi ţi-ai închis ochii pentru scurt timp [5]. «Cine îl va scula ?» zice. E asemenea cu a zice : «S-a culcat de bunăvoie, dar nu va avea nevoie de conlucrarea altuia pentru înviere[6]. Căci El e atotviguros ca puterea Tatălui şi nu e lipsit de tăria de-a putea, şi încă foarte uşor, să-şi facă viu templul [7]. Aceasta a şi spus-o El zicînd Iudeilor: «Surpaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica pe el» (Ioan 2, 19). Iar că nimeni nu-i este colaborator la aceasta, ci îşi ajunge El însuşi ca putere a Celui ce L-a născut, ne-a arătat nu fără claritate cuvîntul acesta.
Dar (Iacob) ne arată şi care va fi timpul venirii Lui în lume, zicînd : «Nu va lipsi domn din Iuda şi conducător din coapsele lui, pînă ce va veni ceea ce i s-a gătit Lui. Şi El este aşteptarea neamurilor». Căci au domnit Iudeii şi din sîngele lui Israel erau conducătorii lor, pînă ce Irod, fiul lui Antipatru, de neam din Palestina, a fost numit tetrah şi a dobîndit domnia, sub care s-a născut şi Hristos însuşi, «aşteptarea neamurilor». Căci faptul că născîndu-Se El, s-a mîntuit mulţimea neamurilor, nu are nevoie de dovedirea prin multe cuvinte, odată ce înseşi lucrurile o arată aceasta. Iar că mai întîi a fost primit poporul cel nou şi de curînd născut, iar după el va fi chemat şi Israel, a adăugat-o îndată, zicînd : «care va lega de viţă mînzul său». Căci Hristos, viţa cea adevărată, a legat de Sine prin credinţă poporul din neamuri, pe care l-a asemănat cu un mînz. Şi cine se poate îndoi de faptul că a legat de Sine prin vrejul viţei, adică prin iubirea cea de la El, mînzul asinei Lui, adică pe cel din maica mai veche a Iudeilor, sau poporul Sinagogii, cel care a crezut, odată ce toată Scriptura de Dumnezeu insuflată grăieşte despre această taină ? Iar faptul că avea să-şi împurpureze cu sîngele propriu trupul Său, pironit pe cruce şi străpuns de lance, l-a arătat zicînd : «Va spăla în vin haina Lui şi în sîngele strugurelui veşmîntul Lui». De aceea şi dumnezeiescul Isaia, descriind înălţarea la ceruri a lui Hristos, i-a înfăţişat pe sfinţii îngeri, sau Puterile de sus să spună : «Cine e Acesta Care vine din Edom ? Roşeața hainelor Lui din Vosor» (Isaia 63, 1). Şi iarăşi: «Pentru ce sînt roşii hainele Tale ? Şi veşmintele Tale ca din teascul călcat ?» (Isaia 63, 2). Dar deşi S-a coborît între morţi, deşi a suportat furia nebună a Iudeilor, pălmuirile şi ocările, nu face mare caz de acestea, ci pătimind pentru noi şi mîntuind cele de sub cer, este mai degrabă plin de bucurie atotiubitoare şi obişnuită Lui. Aceasta a arătat-o, zicind : «Ochii Lui strălucesc de vin». Prin aceasta socotesc că trebuie să se înţeleagă surîsul şi bucuria şi veselia Dumnezeirii Lui. Căci mintea celor ce au băut vin e mereu veselă şi cu dispreţ faţă de cele ce obişnuiesc să o întristeze. Iar fiindcă cuvîntul iese oarecum dintre dinţi, zice că sînt albi şi ei, ca unii ce fac să iasă prin limbă cuvîntul curat şi alb. Pentru că Hristos nu grăieşte niciodată cu păcat, ci e mai degrabă drept grăitor şi adevărat. Şi tot ce rosteşte este sfînt şi minunat şi aduce în sufletul şi mintea celor ce-L aud cea mai mare strălucire.
Despre Zabulon
«Zabulon, lîngă mare va locui şi el, la limanul corăbiilor, şi se va întinde pînă la Sidon» (Fac. 49, 13).
Am arătat mai înainte că cercetînd înţelesul proorociei ce ni se dă şi silindu-ne să vedem care este şi spre ce ţintă tinde, spunem că socotim că cel ce judecă bine ar dovedi că acest înţeles e alcătuit pe de o parte din asemănarea cu cele săvîrşite, pe de alta din tălmăcirea numelor, înfăţişînd pe baza lor, de mai înainte chipul celor ce vor fi. Acest fel de lucru se va putea vedea şi în legătură cu Zabulon şi cei următori. Deci îi vom afla binecuvîntaţi pe unii din Israel şi împodobiţi cu buna mireasmă a tuturor celor plăcute lui Dumnezeu. Iar prin ei pe cei îndreptaţi prin credinţa în Hristos şi făcuţi strălucitori prin harul Sfîntului Duh în aşa fel ca să poată să spună în chip nemincinos : «Binecuvîntați sîntem noi Domnului Care a făcut cerul şi pămîntul» (Ps. 113, 23). Li se potriveşte şi lor ceea ce a spus fericitul prooroc Isaia: «Calea celor binecredincioşi s-a făcut netedă şi bine pregătită este calea celor binecredincioşi. Căci calea Domnului e judecata» (Isaia 26, 7). Cei astfel strălucitori şi binecuvîntaţi, Dumnezeul tutror a poruncit să fie chemaţi în curtea sfinţită şi dumnezeiască, zicind : «Deschideţi porţile ca să intre poporul care păzeşte dreptatea şi adevărul, cunoscînd adevărul şi păzind pacea» (Ibid. 2).
Dar ca nu cumva împiedicîndu-se de smintelile de pe drum, să se lenevească în lucrarea celor bune, a poruncit să li se facă drumul bun şi să li se uşureze înaintarea şi intrarea, zicînd sfinţilor lucrători ai celor sfinte : «Intraţi prin porţile Mele şi aruncaţi pietrele de pe cale» (Isaia 62, 10).
Deci cei din Israel care au cinstit credinţa în Hristos, sînt binecuvîntaţi şi puşi şi conduşi pe drumul cel bun. De aceea s-a dat asigurarea clară că ei, sau Zabulon vor locui «ţinutul vecin cu marea». Parcă ar spune că Israel se va amesteca cu neamurile şi cele două popoare vor fi adunate într-o unică turmă, ajunsă sub mîna arhipăstorului cel bun prin fire, adică a lui Hristos.
Că ghicitura e adevărată, ne încredinţează cu uşurinţă cuvîntul de Dumnezeu insuflatei Scripturi, care atribuie ţinutul aşezat lîngă mare celor din neamuri. Căci a zis : «Ţinutul lui Zabulon, pămîntul lui Neftalim lîngă calea mării şi ceilalţi care locuiesc lîngă mare, Galilcia neamurilor. Poporul care şade în întuneric, a văzut lumină mare» (Isaia 9, 1—2). Vezi cum a numit «ţinut al lui Zabulon», «pămîntul neamurilor», care au văzut lumină mare, se înţelege prin Hristos ? Căci s-a luminat împreună cu cei ce locuiesc lîngă mare şi Israel împreună locuitor cu ei. Şi aceasta socotesc că înseamnă că e dus pe cale bună de Dumnezeu. Iar că povăţuirea pe calea cea bună urmează luminării, o vom şti iarăşi de la Mîntuitorul, care spune iudeilor: «Pînă ce aveţi lumină, umblaţi în lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul» (Ioan 12, 35). Deci poporul care locuia odinioară separat, ocolind amestecarea cu neamurile, va fi împreună locuitor cu ele, nemaifiind nimic care să le deosebească, odată ce peretele din mijloc al despărţiturii a fost desfiinţat de Hristos şi legea poruncilor cu învăţăturile ei a încetat şi cele două popoare au fost zidite într-un popor nou în Hristos prin Duhul (Efes. 2, 14—15). «Dar va fi, zice, şi lîngă limanul corăbiilor», adică ca într-un port sigur şi neînviforat, cu funiile nădejdii legate de Hristos. Căci după ce s-a despărţit de marea furtună, se odihneşte ca într-un port cu harul Lui, ca nişte vase încărcate, în porturi.
Iar spunînd că se va întinde «pînă la Sidon», pare să arate că aşa de mare va fi conlucrarea celor două popoare la unirea lor duhovnicească, încît cei din sîngele lui Israel vor umple cetăţile care au ajuns la multă vinovăţie şi osîndă în faţa lui Dumnezeu, pentru că au atras la rătăcire şi au răpit în oarecare mod pe închinătorii lui Dumnezeu. Căci a spus prin glasul proorocului : «Şi ce sînteţi voi Mie, Tirule şi Sidonule şi toată Galileia celor de alt neam ? Oare îmi răsplătiţi voi Mie cum vă răsplătesc Eu ? Sau nu gîndiţi rău de Mine ? Degrabă şi repede voi răsplăti răsplăţii voastre peste capetele voastre. Pentru că argintul Meu şi aurul Meu l-aţi luat şi cele alese şi bune ale Mele le-aţi dus în templele voastre. Şi pe fiii lui luda şi pe fiii ai lui Israel i-aţi predat fiilor păgînilor ca să-i scoateţi din graniţele lor» (Ioil 3, 4—6). [8]
Priveşte, deci, cum cetăţile păcătoase şi războinice de odinioară, cauzatoare de rău Israiliţilor, vor primi pe cei credincioşi liberi deorice răutate, Mîntuitorul nostru Hrislos unind cele două popoare prin pace în acelaşi suflet şi topind duşmănia dintre ele şi făcînd pe Israel împreună locuitor cu neamurile în iubire. Socotesc că aşa şi nu în alt mod va locui Zabulon lîngă mare.
Despre Isahar
«Isahar a poftit binele, odihnindu-se în mijlocul părților sortite (moştenite). Şi văzînd că odihna este bună şi că pămîntul este gras, a supus umărul lui la muncă şi s-a făcut bărbat lucrător de pâmînt» (Fac. 49, 14—15). Căci Isahar se tălmăceşte plată (simbrie). Din înţelesul numelui se arată ca un chip al celor aşezaţi de Hristos în ceata celor ce au plata de la Dumnezeu şi Tatăl. Căci zice David : «Cere de la Mine şi-Ţi voi da Ţie neamurile moştenire a Ta; şi în stăpînirea Ta marginile pămîntului» (Ps. 2, 8). Iar în alt loc cîntă, arătînd, socotesc, pe cei daţi lui Emanuil: «Iată moştenirea Domnului, fiii; răsplata rodului pîntecelui» (Ps. 126, 3). Deci s-a dat, zice, lui Emanuil ca o răsplată cei ce au crezut din cei din sîngele lui Israil şi din cealaltă mulţime, adică din cea a neamurilor. Iar numind Domn pe Iisus, a spus că El se va face şi rod al pîntecelui pentru că s-a făcut asemenea nouă. Căci s-a născut din femeie şi s-a arătat rod al pîntecelui feciorelnic. De aceea i-a cîştigat Hristos pe cei credincioşi şi despre ei zice către Tatăl şi Dumnezeu Cel din ceruri : «Pe care Mi i-ai dat din lume, erau ai Tăi şi Mi i-ai dat Mie» (Ioan 17, 6).
Aceştia au dorit binele, adică tot ce se zice şi este cu adevărat deosebit de preţios şi din cele preaiubite lui Dumnezeu. Aceasta o fac ei cu deosebită sîrguinţă şi se silesc să o împlinească, încît pot rosti cu bună înţelegere, zicînd : «Judecăţile Domnului sînt adevărate, toate îndreptăţite; dorite-s mai mult decît aurul şi decît piatra mult preţuită» (Ps. 18, 10—11).
Pe lîngă aceasta e bine a dori să fii sub Hristos însuşi. E ceea ce zice şi mireasa în Cîntarea Cîntărilor : «În umbra Lui am dorit şi am şezut» (Cînt. 2, 5). Poporul care a venit la această voinţă, înţelege bine cele moştenite de la Dumnezeu, adică bunătăţile făgăduite prin nădejde celor binecredincioşi. Despre acestea a spus şi dumnezeiescul David : «În mîinile Tale moştenirile mele» (Ps. 30, 16). În ele ajunge la capăt şi se odihneşte deplin, pentru că a dobîndit ceea ce a aşteptat. După ce şi-a cunoscut sfatul şi judecata sa şi apoi a aflat că se va învrednici de odihnă nu puţin minunată de acestea, adică de cinstirea în veci, de viaţa în sfinţenie desăvîrşită, de slava fără sfîrşit, primeşte să pătimească greutăţile. Căci văzînd că pămîntul este gras, «îşi supune umărul» (Fac. 49, 15) şi iubeşte osteneala. Ia pildă de la cei obişnuiţi să lucreze bine pămîntul, şi anume primesc să asude cu plugul, dacă fac cunoştinţă cu pămîntul, aflînd rodul bogat ce-l dă şi cele ce-i vor veni din el. La acestea ne îndeamnă şi înţeleptul Osea, zicînd: «Semănaţi vouă spre dreptate, culegeţi rodul vieţii, luminati-vă vouă lumina cunoştinţei, căutaţi pe Domnul» (Osea 10, 12). Dar şi fericitul Pavel ne doreşte, zicînd : «Cel ce dăruieşte sămînța celui ce seamănă şi pline spre mîncare, vă va dărui şi va înmulţi sămînța voastră, ca avînd toată îndestularea să sporiţi în tot lucrul bun» (II Cor. 10, 11).
Despre Dan
«Dan va judeca pe poporul său ca şi un neam în Israel. Şi să se facă Dan şarpe în cale, pîndind în cărare, muşcînd călcîiul calului şi va cădea călăreţul înapoi, aşteptînd mîntuirea de la Domnul» (Fac. 49, 16—18). Istoria urmează iarăşi etimologiei numelui. Căci Dan înseamnă judecător sau judecată. Şi el arată în sine ceata slăvită şi vestită a Sfinţilor Apostoli, care au fost puşi ca început al celor ce au crezut şi au dreptul de-a judeca, dîndu-le lor acest drept Hristos. Căci zice dumnezeiescul Pavel: «Oare nu ştiți că vom judeca pe îngeri, deci cu atît mai mult cele lumeşti ?» (I Cor. 6, 3).
Dar, unul este Judecătorul şi Legiuitorul, după Scripturi: Hristos (Iac. 4, 12)[9]. Iar dacă Apostolii sînt solii lui Hristos (II Cor. 5, 20) şi s-a dat şi lor cuvîntul împăcării, nu e nici o mirare, dacă se înţeleg şi ei ca judecători după asemănarea lui Hristos. Ne-a anunţat şi marele Isaia împărăţia dumnezeiască a lui Hristos şi ne-a făcut vădită propovăduirea de către Sfinţii Apostoli, zicînd : «Iată împăratul drept va împăraţi şi căpeteniile cu judecată vor povăţui» (Isaia 32, 22). Căci odinioară împărăţeau peste Ierusalim cei din seminţia lui Iuda, iar pentru judecată au fost rînduiţi cei ce slujeau sfîntului cort şi făceau parte din preoţime. «Căci buzele preotului vor păzi judecata şi din gura lui vor cere legea» (Mal. 2, 7). Dar după ce s-a micşorat umbra legii şi a fost adusă slujirea adevărată în Duh, trebuiau lumii şi nişte Judecători mai strălucitori. Pentru aceasta au fost chemaţi dumnezeieştii ucenici care au luat locul învăţătorilor de lege. De aceea a spus Dumnezeu către maica Iudeilor, adică Ierusalimului, prin glasul Psalmistului: «În locul părinţilor tăi s-au născut fiii care îţi vor grăi adevărul ; au luat locul părinţilor». Iar către Domnul nostru Iisus Hristos : «Îi vei pune pe ei căpetenii peste tot pămîntul» (Ps. 44, 17). Aceasta o şi vedem dusă la capăt. Căci ne-au fost făcuţi judecători şi am primit drept căpetenii peste întreaga lume (ecumenici) pe sfinţii ucenici, prin ale căror învăţături ni se face cunoscută însăşi taina lui Hristos[10]. Fiindcă ei sînt vistiernicii cuvîntului mîntuitor şi învăţăturii celor ce trebuie împlinite, dezaprobînd ceea ce nu e de folos celor învăţaţi de ei şi întinat, şi sfătuindu-i să-şi însuşească ceea ce le este spre folos.
Deci Dan sînt cei rînduiţi în diferite timpuri spre a judeca neamurile şi popoarele şi prin aceasta vor stăpîni cu putere şi mare slavă, cum a domnit şi o seminţie a celor din Israil. Şi socotesc că se gîndeşte la cea a lui Iuda care a împărăţit, şi nu la alta. Căci cine s-ar putea îndoi că au fost cinstiţi şi vor fi slăviţi la culme de către închinătorii lui Hristos cei ce au fost rînduiţi de El ca învăţători ai celor de sub cer ? Dar domnia lor nu avea să fie lipsită de loc de necazuri. Căci vor fi încercaţi de multe şi nenumărate rele. Fiindcă vor fi împiedicaţi şi nu vor avea drumurile apostoliei lor ferite de primejdii. E ceea ce arată Iacob în chip, zicînd : «Să se facă Dan ca un şarpe aşezat pe cale şi pîndind pe cărare să muşte călcîiul calului». Prin aceasta spune că lui Dan îi va fi un popor prigonitor, care îi va pricinui muşcături grele şi de neocolit. Pentru că muşcăturile viperelor sînt greu de ocolit, deşi sînt făcute călcîiului. «Căci el va pîndi călcîiul tău şi tu vei pîndi capul lui» (Fac. 3, 15). Aceasta înseamnă că unii au uneltit să pricinuiască însăşi moartea trupului Sfinţilor Apostoli. De fapt spunem că ei au suferit ceva ce ar pătimi un călăreţ cînd se îndoaie calul pe picioarele dinapoi şi cade pe partea dindărăt.
Căci se va răsturna călăreţul şi căzînd la pămînt, va aştepta, socotesc, pe cineva să-l ridice. Aşa aşteaptă dumnezeieştii Apostoli timpul slavei şi al mîntuirii lor, în care vor fi chemaţi în împărăţia neclintită a veacurilor, odată ce Hristos le-a spus : «Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii» (Matei 25, 41). Căci au sfîrşit drumul şi au păstrat credinţa. De aceea vor primi cununa nevestejită (II Tim. 4, 7—8 ; I Petru 5, 4).
Iar dacă ar voi cineva să spună că nu lui Dan vor fi unii ca şerpi ce stau în cale, ci însuşi Dan va unelti împotriva altora, spunem că fariseii şi cărturarii avînd rolul de-a judeca şi conduce mulţimea, au fost pentru Hristos ca nişte şerpi foarte veninoşi şi l-au omorît pe călăreţul ce umbla pe calea simplă şi dreaptă, folosindu-se de muşcăturile lor în chip duşmănos. Dar deşi călăreţul a căzut, supor- tînd de bunăvoie moartea trupului, a înviat avînd ca ajutor şi întăritor pe Tatăl. Însă Fiul fiind puterea lui Dumnezeu şi Tatăl, şi-a făcut viu şi El însuşi trupul. De aceea se spune că primejduindu-se ca om, a fost mîntuit de către Tatăl, deşi fiind Dumnezeu după fire, deci susţinînd El însuşi în existenţa cea bună întreaga zidire văzută şi nevăzută, zice : «Căci deşi a fost răstignit din slăbiciune, e viu din puterea lui Dumnezeu» (II Cor. 13, 4).
Despre Gad
«Gad, ispită îl va ispiti pe el. Şi îl va ispiti pe el la picioare» (Fac. 49, 19). Iarăşi a tălmăcit ce vrea să spună Gad, căci înseamnă ispită. De aceea socotesc că şi prin aceasta trebuie să se înţeleagă ceata duşmană lui Dumnezeu şi îngîmfată a cărturarilor şi fariseilor care resping propovăduirea dumnezeiască şi evanghelică şi necinstind nimic din cele de trebuinţă şi folos, scrîşneau din dinţi împotriva lui Hristos, care învăţa cele mai presus de umbră şi lege, înconjurat cu preţuire şi admiraţie de toată Iudea, uimind-o prin mărimea faptelor minunate şi însoţind explicările Sale cu tot ce era plăcut lui Dumnezeu şi cu fapte mai presus de fire. De aceea, cînd, după cuvîntul proorocului (Zah. 9, 9) părăsind Betania, a intrat în Ierusalim, El S-a aşezat blînd pe asină şi pe mînzul asinei, iar copiii mergînd înaintea Lui, slăvindu-L, ziceau : «Osana Fiului lui David. Binecuvîntat este Cel ce vine în numele Domnului» (Matei 21, 9). Şi unii dintre cei ce-L însoţeau îşi aşterneau hainele pe cale, arătîndu-şi admiraţia pentru Cel ce intra, alţii se spărgeau de ciudă şi înţepaţi de acele ascuţite ale pizmei, vorbeau unii către alţii, convingîndu-se de trebuinţa de a-L omorî. Căci ziceau : «Vedeţi că nimic nu foloseşte. Iată lumea întreagă merge după El» (Matei 21, 47). Dar fiindcă se temeau de mulţimea celor ce credeau, îşi reţineau mîinile de atacul pe faţă. Deci ca să-L pună în conflict cu conducătorii de oaste romani, trimit pe unii din ucenicii lor împreună cu aşa numiţii Irodiani ca să-I spună: «Învăţătorule, ştim că vorbeşti adevărul şi nu-ţi pasă de nimeni. Căci nu cauţi la faţa oamenilor. E îngăduit să se dea dajdie Cezarului, sau nu ?» (Matei 22, 16—17). Dar au fost daţi pe faţă îndată, Hristos spunîndu-le după ce i-au arătat dinarul: «Daţi cele ale Cezarului, Cezarului, iar cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu» (Ibid. 21).
Dar aceia ruşinaţi fiind şi trebuind să renunţe la această ispitire, i-au pregătit o altă ispită. Căci El împletind o frînghie din sfori, i-a alungat din templu pe toţi cei ce vindeau oi şi vaci, zicînd : «Scoateţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu, casă de negustorie» (Matei 21, 13). Dar aceia revoltîndu-se, s-au apropiat de El, zicînd : «Cu ce putere faci acestea ?» (Matei 21, 23). Ce răspunde Hristos la aceasta? «Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvînt. Spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan de unde era ? Din cer sau de la oameni ? Iar ei cugetau intru ei: De vom zice că din cer, ne va spune nouă : Pentru ce atunci nu i-aţi crezut Lui ? De vom zice, de la oameni, ne temem de mulţime. Căci toţi îl aveau pe Ioan ca prooroc. De aceea au zis: Nu ştim». Ce a răspuns la acestea Hristos ? «Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea» (Matei 21, 21—27).
Deci Gad este ispitire, adică fariseii care pururea ispitesc. Dar şi ei sînt ispitiţi «la picioare», adică îndată. Căci Hristos e Cel ce după cuvîntul proorocului prinde pe înţelepţi în înţelepciunea lor şi întoarce cu pricepere sfaturile celor vicleni în întrebări contrare (Isaia 29, 14 ,I Cor. 1, 20).
Despre Aşer
«Aşer, grasă e pîinea lui, şi el va da hrană conducătorilor» (Fac. 49, 20). Aşer e bogăţie. Aceasta arata înţelesul numelui. Din aceasta socotesc că trebuie înţeles Cel «în care sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei» (Col. 2, 3), adică Hristos, «comoara ascunsă în ţarină» (Matei 13, 44), mărgăritarul de mare preţ, care spune şi în persoana înţelepciunii în chip limpede: «A Mea este bogăţia şi înţelepciunea şi agoniseala multora şi dreptatea» (Înţ. Sol. 8, 18). El însuşi a vizitat şi pămîntul, cum zice David : «Te-ai înmulţit ca să-l îmbogăţeşti pe el» (Ps. 44, 10). Dar şi prea înţeleptul Pavel ne scrie: «Mulţumesc Dumnezeului Meu totdeauna pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus, că în toate v-aţi îmbogăţit întru El, în tot cuvîntul şi în toată cunoştinţa»(I Cor. 1, 4—5) 4‘6. Căci s-a sărăcit împreună cu noi deşi e Dumnezeu cel bogat, ca noi să ne îmbogăţim prin sărăcia Lui. Prin aceasta este El pîinea grasă, adică suculentă şi hrănitoare. Căci ne hrăneşte Domnul nostru Iîsus Hristos nu numai dindu-ne mana sensibilă, ca odinioară celor din Israel, ci sălăşluindu-Se pe Sine în sufletele celoi credincioşi prin Sfîntul Duh. De aceea a şi spus mulţimii iudaice : «Amin, amin zic vouă, nu Moise v-a dat vouă pîinea cea adevărată din cer. Căci pîinea lui Dumnezeu este Acela (Aceea) care s-a coborît din cer şi a dat viaţă lumii» (Ioan 6, 32—33) . Şi iarăşi: «Eu sînt pîinea vieţii» (Ioan 6, 35).
Pîinea vieţii se poate înţelege însă şi altfel, după un înţeles mai presus de raţiune. Ea dă hrană căpeteniilor. Căci aş zice că Scaunele (Tronurile) şi Stăpîniile, Căpeteniile şi Puterile, îngerii şi Arhanghelii, şi toată creaţia sfîntă şi raţională (cuvîntătoare) îşi face pe Hristos hrană. Însă lucrul acesta se cuvine să fie înţeles cum trebuie. Dar şi conducătorilor (învăţătorilor) turmelor le împarte mîncări, se înţelege duhovniceşti, adică descoperirea tainelor dumnezeieşti, cunoştinţa a toată virtutea, ca să şi hrănească popoarele conduse de ei cu învăţăturile cele spre viaţă. De aceea zice şi către ei: «În dar aţi luat, în dar să daţi» (Matei 10, 8). Iar în altă parte: «Cine este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care o va pune Domnul peste casa lui, ca să dea la vreme partea de grîu ? Amin zic vouă, fericită va fi sluga aceea, pe care venind Domnul o va afla făcînd aşa. Amin zic vouă că o va pune peste toate avuţiile lui» (Luca 12, 42—44). Aceasta îi vom afla făcînd pe învăţătorii Bisericilor şi înainte de ei pe Sfinţii Apostoli. De aceea scrie fericitul Pavel unora :«Doresc să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc spre sprijinirea voastră» (Rom. 1, 11), Dar spun că şi ei au fost mîngîiaţi de la Dumnezeu, care i-a umplut pe ei de bunătăţile de sus, şi i-a săturat din belşug cu cele dăruite lor prin Duhul. Aşer deci este Hristos, sau cei ce s-au îmbogăţit cu Hristos, cărora le este şi pîinea cea grasă.
Despre Neftalim
«Trunchiul înalt, crescut frumos dintr-un germene» (Fac. 49, 21). Socotesc că ar fi potrivit şi nu în afara scopului, să-l vadă şi pe acesta ca chip al lui Hristos, dar dacă ar voi şi al celor îndreptaţi prin credinţă şi sfinţiţi în Duh. Căci s-a spus către maica Iudeilor, adică Ierusalim, prin glasul lui Ieremia: «Măslin frumos la chip, umbros, a chemat Domnul numele tău. La glasul tăierii împrejur s-a aprins foc peste el. Mare necaz peste tine. Stricatu-s-au ramurile lui. Şi Domnul Puterilor, care te-a sădit pe tine, a grăit asupra ta rele» (Ier. 12, 16—17). Căci atunci cînd trebuia să aibă cuvenita grijă (pentru că aceasta socotesc că înseamnă tăierea împrejur), atunci zice că s-a făcut fără de folos şi s-a aprins pentru că n-a voit să recunoască pe lucrătorul ei prezent, care ne eliberează prin lucrarea Duhului, ca printr-o seceră foarte ascuţită, de cele nefolositoare, adică de cele pămînteşti şi trupeşti, ca să se nască în noi dorinţa şi pornirea spre toate cele vrednice de admirat. De fapt putem auzi pe Hristos, Mîntuitorul nostru al tuturor spunînd lămurit: «Eu sînt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce rod întru Mine, o taie, şi orice mlâdiţă care aduce rod o curăţeşte, ca mai mult rod să aducă» (Ioan 15, 1—2). Căci Domnul nostru Iisus Hristos este ca o rădăcină şi ca un trunchi al viţei trainic sădite a celor aduşi la înnoirea vieţii. Iar noi ca nişte mlădiţe am fost prinse şi articulate într-o unitate spirituală cu El, legaţi cu El prin iubire, îndulcindu-ne de grăsimea Lui şi hrănindu-ne cu harul dumnezeiesc spre rodirea virtuţii .
Iar de ale noastre se îngrijeşte împreună cu Fiul şi Tatăl însuşi. Dar e vădit că dacă prin viţă se înţelege Hristos, iar prin lucrător Tatăl, ceea ce e nefolositor în Hristos se taie, iar ceea ce poate dobîndi cele bune şi poate rodi în El, se învredniceşte de grijă. Dar cînd maica Iudeilor trebuia să fie văzută, ca un măslin umbros şi frumos, ridicîndu-se la cele mai înalte, s-a pierdut, cum zice proorocul, şi s-a aprins focul în ea. De aceea şi înţeleptul Ioan zice : «Securea stă la rădăcina pomilor. Deci tot pomul care nu face rod bun, se taie şi în foc se aruncă» (Matei 3, 10). Iar că cetatea vestită avea să ajungă la capătul răului şi de aceea să cadă în ultimele nenorociri, a anunţat de mai înainte proorocul Zaharia, zicînd : «Şi plînsul Ierusalimului ca plînsul rodiei tăiate în cîmp» (Zah. 12, 11). Şi iarăşi i se spune lui: «Deschide, Libanule, porţile tale şi să mănînce focul cedrii tăi. Vaite-se pinul, că a căzut cedrul. Că foarte dosădite s-au făcut mărimurile tale. Văitaţi-vă stejari ai Vasanitidei, că s-a smuls dumbrava cea sădită» (Zah. 11, 1—2). Libanul este muntele acoperit de cedri. Iar acesta este un arbore binemirositor şi între cei mai admiraţi pentru frumuseţea lui. Ierusalimul este asemănat cu Libanul pentru că are o mulţime de preoţi, admirată pentru cinstirile ce se dau pe temeiul legii. Căci ei au fost rînduiţi conducători ca nişte arbori robuşti şi înalţi în dumbrăvi, care întrec măsura tuturor celorlalţi şi sînt aşezaţi mai presus de tot poporul de sub conducerea lor.
Dar s-a aprins Libanul, adică Ierusalimul. Iar cei ce străluceau în el şi erau foarte vestiţi şi aveau mulţimea slavei, s-au plîns unii pe alţii, căzînd şi pierzîndu-se şi pierind ca nişte lemne tăiate de ostaşii Romanilor. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin care acei răi s-au pierdut în chip rău, S-a făcut ca o tulpină înaltă. Căci desfată prin înălţările nesfîrşite spre cele de sus şi se lărgeşte, ca să zic aşa, peste tot pămîntul de sub cer. Aceasta a vestit-o mai înainte Dumnezeu prin glasul proorocului Iezechil, zicînd : «Şi voi lua din cele ales ale cedrului, din vîrful inimii lor, voi scoate şi voi sădi pe munte înalt şi-l voi atîrna pe el în muntele prea înalt al lui Israel. Şi voi sădi şi va (da) scoate odrasla şi-i va da rod şi va fi cedru mare şi se va odihni sub el toată fiara şi toată pasărea se va odihni sub umbra lui. Şi ramurile lui se vor aşeza şi se vor cunoaşte toţi pomii cîmpului, că Eu sînt Domnul care umileşte pomul înalt şi înalţ pomul umilit şi usuc pomul înverzit şi înverzesc pomul uscat» (Iez. 17, 22—24).
Înţelegi, aşadar, că luînd cele alese ale cedrului, ne-a sădit nouă, Dumnezeu şi Tatăl, pomul vieţii. Iar cele alese ale cedrului sînt seminţia lui Iuda, care domneşte mereu şi este mai slăvită decît celelalte, din care a odrăslit şi Iesei şi David şi Sfînta Fecioară, care L-a născut pe Iisus. Şi cum ne-am putea îndoi că ceea ce a fost luat dintr-un cedru ales, a fost atîrnat pentru noi de un pom şi este un pom frumos şi bine înflorit ? Căci am odrăslit prin voia lui Dumnezeu şi Tatăl şi noi iarăşi, pomii uscaţi ce nu dădeau rod pentru că ne făcusem uscaţi, şi au înflorit din nou în oarecare mod cei ce se aflau în umezeala şi viaţa legii, adică cei din Israel[11]. Şi aceştia erau înalţi, iar noi smeriţi şi aruncaţi [12].Dar am fost înălţaţi în Hristos prin credinţă (II Cor. 11, 7). Iar aceia s-au rostogolit din vechea slavă şi s-au făcut umiliţi. Deci e Dumnezeu Domnul tuturor, care prin voia Sa umileşte cele înalte şi ridică la înălţime cele umilite şi usucă pomul înverzit şi înverzeşte pe cel uscat. Iar că cei din vechea Sinagogă nu au rodit nimic, nefiind decît spini şi mărăcini, şi de aceea s-au tăiat din pămîntul cel sfînt, iar în locul lor a odrăslit mulţimea celor din credinţă, care se aseamănă cu cei mai bine mirositori dintre arbori, o poţi afla de la Dumnezeu, care zice : «Şi voi face pustia în lacuri şi pămîntul în izvoare de ape. Pune-voi în pământul cel fără de apă — cedru şi tisă şi mirt şi chiparos şi plop» (Isaia 41, 18—19). Şi după altele: «Şi va fi că în locul scaiului va creşte chiparosul, iar în locul urzicii va creşte mirtul» (Isaia 55, 13).
Prin cedru să înţelegi nădejdea celor ce cred în nestricăciune. Căci cedrul nu cunoaşte putrezirea. Iar prin tisă se cuvine să înţelegi că cei în Hristos nu se află nici în uşurătatea minţii, nici în nestatornicia înţelegerii. Căci toţi sînt înţelegători, pentru că au mintea lui Hristos. Căci tisa este pom compact şi are în el multă densitate. Iar prin mirt, buna mireasmă a sfinţeniei şi înflorirea neîncetată în har. Iar prin chiparos înălţimea şi buna mireasmă. Spun că e înalt în virtute şi strălucitor în har. Şi prin plop, strălucirea şi albul dreptăţii. Căci cei împodobiţi de harul lui Hristos sînt strălucitori.
Deci Neftalim cel văzut ca trunchi înălţat este Hristos însuşi sau cei cunoscuţi ai lui Hristos. Fiindcă zice : «Crescut în frumuseţe din germene», ceea ce înseamnă, cum socotesc, acelaşi lucru. Căci la început Hristos arătîndu-Se in chipul nostru, n-a fost cunoscut că e Dumnezeu după fire. De aceea Iudeii au cutezat să-L omoare cu pietre, reproşîndu-I : «Că Tu fiind om, Te faci pe Tine Dumnezeu» (Ioan 10, 31—33). Dar vom afla şi pe Sfinţii Apostoli înşişi uimindu-se de El ca de un făcător de minuni, dar neînţelegînd încă lămurit taina privitoare la El. Astfel, se liniştea marea şi se oprea năvala duhurilor sălbatice cind Hristos poruncea acestea. Dar ei se gîndeau zicînd: «Cine este Acesta că şi marea şi vînturile I se supun ?» (Matei 8, 27 , Marcu 4, 40).
Vezi cum ceea ce era după fire, adică Dumnezeu, dar făcut om, nu era cunoscut de cei din lume şi nu era în slavă strălucitoare ? Dar cînd cunoştinţa despre El a sporit în noi, a foste rezut în sfîrşit că e Dumnezeu după fire «şi tot genunchiul I se va pleca» (Filip. 2, 10), închinîndu-I-se Lui cele de sub cer. Deci numai înaintînd spre desăvîrşire cunoştinţa despre El în noi, şi arătîndu-Se mai frumos decît fiii oamenilor (Ps. 44, 3), se face cunoscut.
Iar dacă s-ar înţelege ca referindu-se şi la noi «crescînd întru frumuseţe din germene» (din naştere), cuvîntul n-ar fi lipsit de sens. Căci înaintînd mereu în virtute şi ajungînd la cele mai bune, sau în- tinzîndu-ne înainte, după cuvîntul fericitului Pavel (Filip. 3, 13—14), înaintăm pururea la o frumuseţe tot mai luminoasă, înţeleg frumuseţe duhovnicească, ca să ni se spună şi nouă la sfîrşit: «A poftit împăratul frumuseţea ta» (Ps. 44, 12).
Despre Iosif
«Iosif, fiu crescut, fiul cel atottînăr dorit al meu, întoarce-te la mine. Pe el cei ce au uneltit l-au defăimat şi domnii l-au ținut sub săgeţile lor. Dar a sfărîmat cu putere arcurile lor şi a slăbit vinele braţelor mîinilor lor prin mÎna puternicului Iacob. De aceea eşti cel ce ai întărit pe Israil de la Dumnezeu Tatăl tău. Şi ţi-a ajutat ţie Dumnezeul meu şi cu binecuvîntarea cerului de sus şi cu binecuvîntarea pămîntului care are toate, din pricina binecuvîntării sînilor şi a pîntecelui, a binecuvîntării tatălui tău şi a maicii tale. Te-ai ridicat în binecuvlntări peste colinele munţilor statornici şi colinele veşnice, care vor fi pe capul lui Iosif şi pe creştetul fraţilor pe care îi va povăţui» (Fac. 49, 22—26).
Cuvîntul proorociei se îndreaptă iarăşi spre Emanuil însuşi. Şi ceea ce se arată prin ea nu e, socotesc, nimic altceva decît ceea ce am spus adineauri: «crescînd frumuseţea din germene» (din naştere). Căci spunînd că a crescut, arată desigur sporirea şi înaintarea spre slava ce-o avea în El de la început prin fire, după înţelesul cel drept al cuvîntului. Pentru că după ce Cuvîntul Unul Născut al lui Dumnezeu, care e Dumnezeu şi din Dumnezeu, s-a golit pe Sine, după Scripturi (Filip. 2, 7), coborînd cu voia la ceea ce nu era şi a îmbrăcat trupul acesta atotlipsit de slavă, S-a arătat în chipul robului ,făcîndu-Se ascultător lui Dumnezeu şi Tatăl pînă la moarte. De aceea se spune că a fost preaînălţat şi a primit, după cuvîntul fericitului Pavel, «nume mai presus de tot numele», cum nu-L avea pentru umanitate (Filip. 2, 8—9), ci pentru starea de har. Dar adevărul e că starea aceasta nu era un dar din cele ce nu le avea prin fire de la început. Departe de aceasta. Ci trebuie înţeles mai degrabă ca o revenire şi reîntoarcere la ceea ce există în El prin fiinţă şi de nepierdut de la început. De aceea a şi spus, după ce a îmbrăcat micimea umanităţii în chip iconomic: «Părinte, slăveşte-Mă cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de-a fi lumea» (Ioan 17, 5). Căci pururea a fost în slava cuvenită lui Dumnezeu, existînd împreună cu Născătorul Său înainte de tot veacul şi timpul şi de întemeierea lumii. Deci creşterea lui Hristos trebuie înţeleasă ca sporirea slavei, pe care o are pururea mai largă şi mai strălucitoare, fiind înţeles de cei din lume că e prin fire Dumnezeu şi că Domnul tuturor e împreună slăvit şi împreună închinat cu Dumnezeu şi Tatăl.
Dar fiind El însuşi Făcătorul tuturor, e înţeles în mod cuvenit şi ca Cel ce S-a făcut Cel atottînăr. Căci s-a arătat în timpurile de pe urmă ale veacului, după ceata slăvită şi strălucită a sfinţilor prooroci şi simplu, după toţi cei dinainte de venirea Lui, socotiţi în treapta fiilor prin virtute. Iar că Emanuil a fost pizmuit, cine s-ar putea îndoi ? A fost pizmuit de sfinţi, care silindu-se să meargă pe urmele Lui şi însuşindu-şi chipul frumuseţii Lui dumnezeieşti şi L-au făcut pildă a celor ce trebuie făcute, dobîndind slava mai presus decît toate. Dar trebuie înţeles că a fost pizmuit şi în alt mod de cei ce s-au hotărît să nu-L iubească, adică de învăţătorii Iudeilor, adică de cărturari şi farisei, care zămisleau în ei o pizmă amară şi făceau din slava Lui neasemănată pricină de bîrfire şi erau chinuiţi în multe feluri. Căci Hristos învia morţii răspînditori de miros şi intraţi în putrezire, arătîndu-Se mai tare ca moartea. Iar aceia care ar fi trebuit să se minuneze şi să înainteze spre credinţă, nemaiîndoindu-se întru nimic, nu făceau aceasta, ci erau muşcaţi de pizmă şi primeau în minte întristări amare. Pe orbul din naştere, pe care El l-a vindecat, îl declarau păcătos (Ioan 9, 1 ş.u.). Cetele demonilor erau alungate, iar ei afirmau în chip mincinos că are puterea de la Belzebul (Matei 12, 22 ş.u.). Aruncau cu pietre asupra Lui, în chip dispreţuitor, zicînd : «Nu aruncăm cu pietre asupra Ta pentru o faptă bună, ci pentru hulă, că fiind om, Te faci pe Tine Dumnezeu» (Ioan 10, 33). Fremătau iarăşi zicînd : «Acesta este Moştenitorul, haideţi să-L omorîm» (Matei 20, 38).
Era pizmuit deci şi de cei ce s-au hotărît să-L urască, dar n-a putut fi pierdut cu totul. Căci deşi a suportat crucea, dar ca Dumnezeu a înviat, călcînd moartea, Dumnezeu şi Tatăl grăindu-I şi zicînd : «Întoarce-te la Mine» (Isaia 44, 22). Căci S-a suit la ceruri, ca să şi audă spunîndu-I-se : «Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale» (Ps. 109, 1).
Iar că au căzut, deşi au zămislit cea mai mare furie împotriva Lui, ne-a arătat zicînd : «Pe El cei ce au uneltit, L-au defăimat şi domnii L-au ţinut sub săgeţile lor», adică căpeteniile poporului, care aţîţau împotriva Lui pe cei ce-L răneau, ca să facă cele ce nu se cuvenea să le îndrăznească şi să sară asupra Lui ca nişte fiare. Dar s-au sfărîmat arcurile şi au slăbit vinele braţelor lor pentru mina puternicului Iacob, adică a lui Dumnezeu şi Tatăl, care este Domnul Puterilor, care a şi pregătit ca Fiul să fie binecuvîntat în cer şi pe pămînt. Căci scrie dumnezeiescul Pavel: «Iar cînd aduce în lume pe Cel Întîi Născut, zice : Şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu» (Evr. 1, 6). Dar ne spune undeva şi marele David : «Tot pămîntul să se închine Ţie şi să-ţi cînte Ţie» (Ps. 65, 3). Aceasta spunem că este binecuvîntarea de sus şi cea de jos de la pămînt care are toate, adică în care este pentru Hristos toată virtutea şi în care sînt rodurile de toate felurile ale evlaviei faţă de Dumnezeu. Căci s-a spus undeva către Fiul: «Vizitat-ai pămîntul şi îmbătîndu-l l-ai înmulţit, ca să-l îmbogăţeşti pe el» (Ps. 44, 10). S-a dat Lui binecuvîntarea de sus ; iar cea de la pămînt e confirmată clar: «Din pricina binecuvîntării sînilor şi pîntecelui, a tatălui şi a mamei» (Fac. 49, 25—26). Prin aceasta se indică limpede şi lămurit naşterea Unuia Născutului din Dumnezeu şi Tatăl şi cea prin Sfînta Fecioară, prin care se înţelege şi s-a arătat ca om. Căci fiind prin fire şi ca adevărat Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, pentru noi a suportat naşterea din femeie şi din pîntece şi a supt sînii ei. Căci nu S-a făcut om la părere, cum spun unii, ci S-a făcut cu adevărat ceea ce sîntem şi noi, urmînd legile firii, şi S-a folosit de hrană, deşi a dat El însuşi viată lumii. De aceea şi fericitul Isaia a anunţat pe Domnul ca pe Unul care se va întrupa cu adevărat din trebuinţa de hrană potrivită pruncului, zicînd: «Unt şi miere» (Isaia 7, 14). S-a binecuvîntat, aşadar, din pricina sînilor şi a pîntecelui.
Căci, precum am spus înainte, deoarece S-a făcut om şi ascultător Tatălui, a moştenit «un nume mai presus de tot numele şi Lui I se va pleca tot genunchiul, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor dedesupt, mărturisind că Domn este Iisus Hristos spre slava lui Dumnezeu Tatăl» (Filip. 2, 9). Dar deşi S-a arătat ca noi, va fi mai presus de tot sfîntul şi se va ridica cum se cuvine lui Dumnezeu mai presus de cei care au fost de la început şi sînt numiţi părinţi. Căci zice Psalmistul: «Că cine se va face deopotrivă cu Domnul ? Sau cine va fi asemenea Lui intre fiii lui Dumnezeu ?» (Ps. 138, 7). Aceasta o învaţă şi fericitul Iacob aci, zicînd : «Că te-ai ridicat in binecuvintări peste munţii statornici şi colinele veşnice». Munţi veşnici şi statornici şi coline veşnice numeşte pe sfinţi, fiindcă s-au ridicat de la pămînt şi nu mai cugetă nimic din cele vrednice de aruncat, ci caută cele de sus şi tinde spre înălţimile virtuţilor. Deci sînt în urma slavei lui Hristos şi sfinţii cei mai mari, care au ajuns la capătul virtuţilor. Căci ei au fost slujitori, chiar dacă au fost ridicaţi la treapta de fii.
Dar Domnul, ca Fiu, le-a dăruit lor cele prin care s-au făcut strălucitori. De aceea şi zic : «Din plinătatea Lui noi toţi am primit» (Ioan 1, 16) şi har peste har. Deci cununa slavei va sta pe capul Mîntuitorului nostru. Dar va trece nu mai puţin şi va fi dar dat şi peste sfinţii care s-au supus Lui, care se vor împodobi cu cununa neveştejită a slavei, deoarece făcîndu-se părtaşi ai pătimirilor Lui, se vor face părtaşi şi ai slavei Lui (I Petru 5, 1). Aşadar, odată ce au pătimit împreună cu El, vor şi împărăţi împreună cu El.
Despre Venîamin
«Veniamin, lup răpitor. Dimineaţa mănîncâ încă şi seara va împărţi hrană» (Fac. 59, 27). Rahila a născut întîi pe Iosif, iar după el pe Veniamin. Dar totuşi Iosif a fost numit de tatăl fiul cel mai tînăr. Şi înţelegem lucrul acesta astfel: Spunem că Veniamin a fost mai tînăr ca cel mai tînăr. Dar Veniamin e fiul cel mai tînăr. De aceea trebuie înţeles ca o icoană şi ca un chip al poporului cel mai tînăr, care a şi fost chemat prin sfinţii ucenici, după ce a înviat Hristos din morţi şi S-a dus la Tatăl Său şi Dumnezeu din ceruri. Şi e asemănat, socotesc, cu un lup răpitor, pentru că era foarte fierbinte în dorinţa de-a învăţa şi de-a sări pururea şi cu mare pornire asemenea unor fiare, spre tot ce era bun de mîncat pentru întreţinerea tăriei duhovniceşti. Căci asemenea lupilor, cei credincioşi sînt cumpliţi cînd văd ceea ce le e de folos,repezindu-se spre a răpi ceea ce le e spre trebuinţă. Şi sînt iuţi în a ocoli cele ce obişnuiesc să le fie spre pagubă. Nu sînt cuprinşi uşor de frică nici cînd sînt înconjuraţi ca de cîini, de cei ce voiesc să-i alunge de la faptele şi cuvintele bune, ci slăbesc învăluirea din partea acelora. Căci s-au deprins foarte bărbăteşte să spună: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos ? Oare necazul, sau strîmtorarea, sau foamea, sau prigoana, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia ?» (Rom. 8, 35). Dar nici păstorii mincinoşi nu-i vor scoate din calea iubită de ei, aruncîndu-i fără cruţare în închisoare, după cum s-a scris. Căci suferind cele mai grele pătimiri, vieţuiesc în a pătimi. De aceea zic : «Mie a vieţui este Hristos şi a muri dobîndă» (Filip. 1, 21).
Deci chiar dacă sînt asemănaţi cu lupii răpitori, în chipurile arătate de noi, nu li se face nici o nedreptate socotindu-i ca nefiind în cele cuvenite, dat fiind că şi Mîntuitorul însuşi se numeşte pe Sine leu şi pardos, sau panteră, zicînd : «Pentru că Eu sînt ca o panteră lui Efrem şi ca un leu casei lui Iuda. Şi Eu vin şi voi pleca şi voi lua şi nu va fi vreunul să scape» (Osea 5, 14). Ba numeşte «fiare ale cîmpului» şi pe cei ce au crezut în El, zicînd prin glasul lui Isaia : «Mă vor binecuvînta fiarele cîmpului şi sirenele şi fiicele struţilor. Că am dat apă în pustie şi rîuri în pămîntul fără apă, ca să adăp neamul Meu cel ales, poporul pe care l-am agonosit ca să povestească virtuţile Mele» (Isaia 43, 20—21).
Deci înţelegi în ce sens neamul ales e numit foarte potrivit cu numele fiarelor cîmpului şi al sirenelor, adică al struţilor foarte gureşi. Fiare, pentru că nu rabdă să fie îmblînzite de satana, care se străduieşte să le supună lui, ci mai degrabă sar la el şi îmblînzesc pe cei ce voiesc să alerge după cele ce nu sînt îngăduite ; sirene, pentru că istorisesc frumos faptele lui Hristos şi cîntă cinstirile date Lui.
Deci e lup Veniamin, poporul cel tînăr în credinţă şi foarte pregătit să înţeleagă ceea ce e spre folos şi să poată folosi şi pe alţii. Aceasta o arată prin cuvintele: «Dimineaţa mănîncâ încă şi seara împarte mîncarea». Cel ce învaţă se aseamănă cu cel ce se hrăneşte. Căci îşi introduce învăţăturile în minte, cum introduce acela mîncarea în stomac. Dar cel ce nu dă nici o învăţătură, e departe de cel ce hrăneşte. De fapt dumnezeiescul Pavel aseamănă învăţătura cu o hrană. Căci a zis : «Hrana tare este a celor desăvîrşiţi» (Evr. 5, 14), adică a celor ce au deprinderea în cele sensibile ca niijloc de deosebire a binelui şi răului.
Aşadar «Veniamin este lup răpitor. El mănîncă încă dimineaţa şi împarte mîncarea seara». E ceva asemănător cu a zice : Învăţînd încă şi neajuns la destoinicia de trebuinţă, va avea timp foarte scurt de-a folosi pe cei ce au crezut de curînd şi nu mai sînt destoinici să înveţe. A spus-o, socotesc, aceasta pentru cei din Israel care din pricina lipsei de învăţătură, sînt îngroşaţi la minte : «Iată popor nebun şi fără inimă. Ochi au şi nu văd, urechi şi nu aud» (Ier. 5, 21). Şi iarăşi: «Care au fost aleşi din pîntece şi au fost învăţaţi pînă la bâtrîneţe». Dar scrie şi înţeleptul Ioan celor ce sînt în credinţă şi în Hristos, zicînd :«Nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci ungerea Lui vă învaţă despre toate» (Ioan 2, 27). Căci au mintea lui Hristos care toate le ştie. Şi de aceea sînt în stare de-a învăţa şi de-a se mîngîia unii pe alţii.
Iar dacă e potrivit a referi şi la fericitul Pavel ceea ce s-a povestit despre Veniamin, acest lucru e bun şi adevărat. Căci cel ce prigonea Biserica şi alerga ca un lup după cei ce iubeau pe Hristos, în foarte scurt timp s-a preschimbat în contrariul. Şi a bine-vestit credinţa pe care o războia şi înălţa mulţumiri lui Dumnezeu pentru că a fost chemat la apostolat, deşi inainte a fost «hulitor şi defăimător şi prigonitor» (I Tim. 1, 13). Căci aşa zice el însuşi. Dar a fost şi din seminţia lui Veniamin. Însă şi dumnezeiescul David a amintit lămurit istorisirea despre ei, zicînd în Psalmul 67 : «Acolo era Veniamin cei mai tînăr în uimire (extaz). Căpeteniile lui Iuda, povăţuitorii lor, căpeteniile Zabulonului, căpeteniile lui Neftalim» (Ps. 67, 28). Căci fericiţii ucenici fiind Iudei şi din sîngele lui Israel, au fost făcuţi învăţători ai celor îndreptaţi în Hristos prin credinţă, între care a fost şi cel din seminţia lui Veniamin, care scrie : «De am ieşit din noi (de am fost în extaz), e pentru Dumnezeu ; iar de sîntem în toată mintea, e pentru voi» (II Cor. 5, 13). Căci a bine-vestit neamurilor şi Iudeilor pe Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi în care fie slava Tatălui împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.
----------------------------------------------------------------------------------------
[1] Proorocii care au prezis pe Hristos, nu puteau rămînea în veci fără trup, fără imaginea naturii umane. Dar ei L-au aşteptat şi după moartea cu trupul, cu siguranţa nădejdii pe care au avut-o în viaţa de pe pămînt. De aceea se duce Hristos şi în iad, să le împlinească şi lor nădejdea mîntuirii. Sufletele lor, deşi au crezut în Hristos, Care li s-a vestit prin inspiraţie, nu s-au dus în rai, ci în iad. Căci pînă nu s-a apropiat Fiul lui Dumnezeu prin umanitatea asumată de oameni, ei nu se puteau apropia mulţumitor de Dumnezeu, nici după moarte, chiar dacă credeau anticipat în El. Raiul n-a putut fi întemeiat decît de Fiul lui Dumnezeu apropiat de oameni după ce S-a făcut om şi a învins moartea, ca distanţare de Dumnezeu. El a rămas aproape şi de oamenii care s-au dus de pe pămînt şi încă nu au primit trupul la învierea de obşte (I Petru 3, 19).
[2] Moartea omului e numai «moarte a trupului», nu desfiinţare totală. De aceea şi Hristos murind ca un om, a suferit numai «moartea trupului». Dar deşi a rămas puţină vreme numai cu sufletul, sufletul Lui fiind unit cu Dumnezeirea, nu a trăit iadul ca o suferinţă a depărtării de Dumnezeu, ci prin sufletul Lui rămas fără suflet a întemeiat raiul. Şi în acest rai, sau în apropiere de El, devenit om, a ridicat şi sufletele credincioase aflate pînă atunci «în iad». El S-a dus cu sufletul în iad numai în sensul că S-a dus să ducă sufletelor credincioase de acolo înălţarea în rai. Însăşi apropierea cu sufletul Lui omenesc de aceia, l-a ridicat în apropierea de Dumnezeu.
[3] Aşa şi-a spălat şi Pilat mîinile cînd L-a condamnat fără convingere pe Hristos, declarîndu-se prin aceasta nevinovat.
[4] Prin aceasta ei au declarat că nu le va părea rău niciodată de uciderea lui Hristos. Şi cine nu declară că îi pare rău de a fi ucis pe Hristos (şi în general pe oricine), nici nu cere iertare. Dar totuşi se poate ca unii urmaşi să declare că le pare rău.
*** Cei ce L-au răstignit pe Hristos, au avut de suferit pe urmă ei înşişi. Cine loveşte pe cel nevinovat, profitînd de smerenia Lui, se loveşte mai degrabă pe sine. Cel ce face rău, suferă el de pe urma răului. El se închide vieţii care-i vine din dragostea altora. A face răul înseamnă a te izola, a înăbuşi în tine viaţa care se vrea comunicată.
[5] Somnul nu e încetare totală a vieţii şi nu e decît pentru scurt timp. Aşa a fost moartea lui lisus. Ea nu L-a desfiinţat. De altfel nu desfiinţa pe oameni nici înainte de El şi nici pe păcătoşii de după El. Moartea lui Hristos a fost o predare de Sine Tatălui, întrucît a renunţat să lucreze prin trup un scurt timp, aşa se întîmpla cu omul în somn. Dar rămînind viu cu sufletul şi cu dumnezeirea, a putut readuce trupul la viaţă. Şi a putut dovedi şi mai mult puterea sufletului şi a dumnezeirii asupra trupului.
[6] Moartea fiindu-I lui Hristos un somn, s-a culcat de bunăvoie şi s-a sculat fără conlucrarea cuiva. Pentru om nici culcarea nu e cu totul de bună voie, ci pînă la urmă trebuie să se culce din pricina oboselii. Dar şi deşteptarea îi vine fără voie, sau cu conlucrarea cuiva, care îl deşteaptă. Asemănarea morţii Domnului cu somnul nostru stă numai în faptul că nu moare de tot şi nici definitiv, ci pentru scurtă vreme.
[7] Părinţii numesc trupul lui Hristos, templul Fiului lui Dumnezeu. Şi omul credincios e «templu» al lui Dumnezeu (II Cor. 6, 16 ; I Cor. 3, 16—17 ; 6, 19). Dar omul poate să înceteze să fie templu lui Dumnezeu. Sau ne e adus la existenţă ca atare. Trupul lui Hristos nu poate să nu fie templu al Fiului lui Dumnezeu (Ioan 2, 19). Templul acesta El şi L-a zidit şi îi este atît de intim, cum este trupul omului pentru om ca persoană.
[8] Dumnezeu le-a dat păgînilor toate, dar ei nu i-au răsplătit folosindu-le spre slava Lui şi buna lor dezvoltare. I-au răsplătit la cele bune cu cele rele, folosind cele date de El spre cinstirea idolilor. I-au atras pe fiii lui Israel la ideile panteiste ale lor, făcîndu-i să iasă din graniţele lor geografice şi spirituale. De aceea şi Dumnezeu le va răsplăti altfel şi anume răului lor, cu părăsirea lor din partea Lui.
[9] În Epistola lui Iacob se continuă: «Cel ce poate să mîntuiască şi să piardă». Hristos e unicul Dătător de lege, pentru că El ştie ce trebuie să facă omul şi ce poate să facă cu ajutorul Lui, care S-a făcut om. Şi este unicul Judecător pentru că a împlinit norma a ceea ce trebuie să ajungă omul. Şi ca Dumnezeu poate mîntui pe cei ce se silesc să urmeze Lui, Omului adevărat, şi pierde pe cei ce nu se silesc să se înalte spre această normă umană. El şi-a cîştigat dreptul să judece pe ceilalţi, pentru că a împlinit El însuşi ceea ce cere. Cine judecă după o normă gîndită, neîmplinită personal, n-are dreptul să judece. Nici un om nu realizează această normă. Şi totuşi această normă trebuie împlinită de un om şi numai el poate judeca. Dar a împlinit-o pentru că e şi Dumnezeu. Însă ca atare poate da şi oamenilor puterea să o împlinească. Şi o dă de fapt, cum şi-a dat Sieşi ca om această putere. El ne judecă adică cu dreptate. Dar şi cu înţelegere şi cu milă, ca Fratele nostru. Pentru că a trăit şi neputinţele noastre. Şi pentru că a dat firii Sale omeneşti numai atîta putere în împlinirea celor cuvenite de către om, cîtă nu a scos-o din puterea Sa reală omenească. Omul fără Dumnezeu nu poate împlini ceea ce e implicat în puterile omului. Hristos şi-a dat şi Sieşi ca om şi dă şi celorlalţi puterea să împlinească ceea ce stă în puterea omului să împlinească.
[10] Predica Apostolilor ne este normă pentru învăţătura lui Hristos. După ea se judecă credinţa noastră. Ei sînt prin aceasta judecătorii noştri. De aceea spunem că Biserica adevărată este cea apostolică.
[11] Cei dintîi sînt cei ce au devenit creştini dintre păgîni. Cei de al doilea, cei ce au devenit creştini dintre evrei, cunoscînd nu uscăciunea de suprafaţă a legii, ci umezelea ei, sau prezentă lui Dumnezeu-Cuvîntul care îşi pregătea prin lege venirea Sa în trup.
[12] Minunile nu L-au făcut încă pe Hristos ca Dumnezeu întrupat. De-abia după ce a înviat dintr-o moarte pentru alţii, descoperindu-se integral în toate înăltimile Lui ca om şi ca Dumnezeu ce înaltă pe om mai presus de om, de-abea după ce şi-a descoperit un interior şi o putere de lucrare văzută, corespunzătoare in superioritatea lor peste ceea ce e obişnuit omenesc, a fost cunoscut ca Dumnezeu făcut om. Spiritualul şi manifestările văzute au contribuit împreună la revelarea Lui ca Dumnezeu făcut om. Oamenii au trebuit să înainteze în relaţia intimă cu El, dar să vadă şi faptele Lui minunate, ca să-şi dea seama că e Dumnezeu. Cu cît L-au cunoscut mai bine, prin umanitatea Lui, ca Dumnezeu, manifestîndu-Se prin umanitate şi trup, cu atît şi-au dat seama că e mai presus de omul simplu, obişnuit, că e Dumnezeu făcut om. Dumnezeu se foloseşte nu numai de umanitatea asumată, ci şi de capacitatea de sesizare sau de cunoaştere a oamenilor a ceea ce e mai presus de omenesc, dar făcut accesibil lor prin omenescul Lui, pentru a Se revela. Revelarea lui Dumnezeu nu e numai o lucrare a lui Dumnezeu, ce şi ea se săvîrşeşte şi printr-o conlucrare a omului, făcută posibilă de lucrarea lui Dumnezeu.
De aici rezultă că pe măsură ce se înalţă omul In cunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu prin umanitatea Lui, cu atît se înalţă şi El în umanitatea Sa şi în capacitatea de cunoaştere a umanului. Căci aşa cum Hristos e omul desăvîrşit, întrucît este tot El Dumnezeu desăvîrşit, aşa şi omul devine cu atît mai om, cu cît cunoaşte mai mult în Hristos omul desăvîrşit pe Dumnezeu, printr-o relaţie tot mal intimă cu El. Aşa se explică înălţimea umană a sfinţilor.
În aceasta avem şi o explicaţie a afirmării că legea veche s-a dat prin îngeri, că Dumnezeu păstra o anumită distanţă fată de oameni. Cel mai deplin se revelează Dumnezeu omului făcîndu-Se om. Dar pentru aceasta e necesară şi o capacitate a omului de a se înălţa, ceea ce în Vechiul Testament nu avea loc. Acolo Dumnezeu se revela prin Puteri, sau prin îngeri. Glasul Lui răsuna din întuneric.
