Despre Avraam şi Isaac
1. «Şi a fost după cuvintele acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi a zis către el: Avraame, Avraame. Iar el a zis: Iată-mă. Şi a zis : Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi mergi în pămintul Moria şi adu-l pe el acolo ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta Eu» (Fac. 22, 1—2). Acestea au fost poruncite de Dumnezeu.
Fără întîrziere dreptul Avraam încărcîndu-şi asinul, precum s-a scris, şi poruncind numai la doi slujitori să-i urmeze, luînd pe fiul său cel iubit, îl ducea spre jertfă. Ajungînd la acel loc sfinţit abia în ziua a treia, a zis slujitorilor săi : «Şedeţi aci cu asinul. Eu şi cu copilul vom merge pînă colea ; şi închinîndu-ne, ne vom întoarce la voi. Şi încărcînd pe fiul său cu lemnele de jertfă şi îndemnîndu-l să pornească, i-a urmat. Şi cînd copilul a întrebat pe tatăl, zicînd : «Iată focul şi lemnele, unde este oaia spre ardere de tot ?», i-a răspuns : «Dumnezeu se va îngriji de oaia de jertfă, fiule». Apoi zidind acel altar dumnezeiesc, punea pe el lemnele. Şi legînd pe fiul său pe ele şi luînd cuţitul, un glas de înger îl împiedică, spunîndu-i că nu trebuie să junghie copilul. Căci a cunoscut Dumnezeu buna lui intenţie. Apoi văzînd dreptul un berbec încurcat cu coarnele într-un copac stufos, îl aduce pe el ca jertfă în locul copilului. Apoi coboară la slujitori, aducînd la ei teafăr pe fiul său.
Scurtînd lungimea istorisirii şi concentrînd-o în cuvinte mai puţine, spre dovedirea a ceea ce e de folos în ea, nu vom pregeta să o reluăm iarăşi, pentru a înfăţişa prin acestea, după puterea noastră, preînchipuirea tainei despre Mîntuitorul nostru. Iar de nu se vor afla toate cele din istorie în acest cuvînt, să nu ne condamne nimenea [1]. Căci tocmai în ceea ce se adaugă în plus la istorie se ascunde înţelesul duhovnicesc, precum în cele mai bine mirositoare dintre florile livezilor îşi răspîndesc mireasma din foile din afară, pe care dacă le-ar tăia cineva, le-ar goli de ceea ce e folositor şi trebuincios. Să trecem deci la explicarea alegorică.
2. Faptul de-a fi fost fericitul Avraam încercat şi de a i se fi poruncit să jertfească pe fiul său cel iubit, a fost, cum e uşor de înţeles, greu de purtat pentru el ca părinte şi ca o înţepătură de ac fierbinte în iubirea lui firească. Dar alegînd totuşi în această situaţie ceea ce era bun, ne arată foarte clar ceea ce a spus Mîntuitorul : «Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, că şi pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede in El să nu piară, ci să aibă viață de veci» (Ioan 3, 16 ; I Ioan 4, 9). Căci dacă trebuie spus şi ceva omenesc spre arătarea lămurită a sensului, a fost muşcat (înţepat) într-un fel oarecare şi Dumnezeu şi Tatăl, trimiţînd pe Fiul Său la moarte pentru noi, deşi ştia că nu va pătimi nimic din cele ce supără, de vreme ce era şi El nepătimitor. Totuşi, înţelegînd folosul ce va rezulta din moarte ca mîntuire şi viaţă a tuturor, a trecut peste iubirea faţă de Fiul, care e proprie Tatălui[2]. De aceea şi Pavel s-a minunat de El, zicînd : «Care nici pe Fiul Său nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi toţi» (Rom. 8, 32). Dar în ce ar consta propriu-zis minunea iubirii lui Dumnezeu şi Tatăl faţă de noi, dacă nu ar fi socotit că dînd pe Fiul Său pentru noi, suportă ceva din cele ce nu le vrea. Aceasta ne convinge Pavel să o înţelegem cînd spune : «Nu L-a cruţat». Căci aceasta nu se spune niciodată pentru lucruri intimplătoare, ci despre fapte care îndrăznesc vreun lucru mare [3], potrivit cu spusa : «Lărgeşte funiile tale şi ţăruşii tăi întâreşte-i şi întinde-i şi la dreapta şi la stînga» (Isaia 53, 2—3) ,sau şi cu spusa : «Înfige (cortul), nu cruţa» (Ibid.), şi iarăşi: «Izbăveşte pe cei duşi la moarte şi pe cei ce se duc clătinîndu-se la junghiere scapă-i» (Prov. 24, II ; Ps. 81, 4).
Acestea ni s-au spus în legătură cu cuvîntul : «Ia pe fiul tău cel iubit» (Fac. 22, 2). Iar cei doi slujitori care însoţesc pe bătrîn şi merg impreună cu el pînă în a treia zi, socotesc că sînt chipul celor două popoare chemate în robie prin lege, al lui Israil şi al lui Iuda, care socoteau că trebuie să urmeze numai poruncilor lui Dumnezeu şi Tatăl, ca aceia lui Avraam, necunoscînd nici pe Fiul prin care sînt toate, nici pe moştenitorul Tatălui, al cărei chip preafrumos îl poartă micul Isaac aşezat la sînul Tatălui şi arătînd încă puterea cuvenită stăpînului. Căci Fiul era şi este pururea Domnul şi Dumnezeu Atot-desăvîrşit. Dar prin faptul că nu e cunoscut de toţi şi mai ales de Iudeii lipsiţi de credinţă, care vedeau numai trupul, părea că este cineva mic şi întîmplător. Şi cunoştinţa despre El e pe măsura înţelegerii fiecăruia. E mică în cei mici şi mare în cei mari. De fapt proorocii spun că e «mare şi înfricoşător este peste cei dimprejurul Lui» (Ps. 88, 8), adică pentru cei ajunşi aproape de El pentru marea lor pătrundere Îi naşte şi Pavel pe unii «pînă ce ia Hristos chip în ei» (Gal. 4, 19), adică pînă ce marile şi dumnezeieştile trăsături ale dumnezeirii Lui se întipăresc pe încetul în mintea lor .
Iar faptul că cei doi slujitori i-au urmat pînă în ziua a treia şi nu li s-a îngăduit să urce la pămîntul cel înalt şi sfinţit, ci li s-a poruncit mai vîrtos să şadă acolo cu asinul, arată cum cele două popoare au urmat lui Dumnezeu pînă la timpul al treilea, adică pînă la cel din urmă, în care ni s-a arătat Hristos. Căci tot veacul se măsoară cu trei timpuri, adică cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul. Deci în al treilea e sfîrşitul. Căci dumnezeiasca Scriptură spune că Hristos a venit în timpurile de pe urmă ale veacului [6]. Urmînd deci Israil prin lege lui Dumnezeu pînă la timpul venirii Mîntuitorului nostru, n-a voit să urmeze prin credinţă lui Hristos care a urcat pînă la moartea pentru toţi, ci mai degrabă a fost împiedicat pentru multele păcate. Căci lui Israil i s-a întîmplat o împietrire în parte (Rom. 11, 20), care e închipuită prin asinul care era cu slujitorii. Căci asinul este chipul ultimei iraţionalităţi. Iar împietrirea e rodul iraţionalităţii. Şi despărţirea tatălui de slujitori şi plecarea de la ei cu fiul şi promisiunea că se va întoarce iarăşi (căci zice : «Eu şi copilul vom merge pînă colea şi închinîndu-ne, ne vom întoarce la voi»), înseamnă despărţirea vremelnică a lui Dumnezeu de fiii lui Israil şi întoarcerea la ei la sfîrşitul veacurilor, pentru credinţa în Hristos pe care o vor primi. Căci cînd «va intra plinirea neamurilor, atunci întregul Israil se va mîntui» (Rom. 11, 25—26).
Iar faptul că fericitul Avraam nu spune lămurit că urcă să jertfească pe fiul său, ci dă ca pretext: «Vom trece pînă colea», e un semn clar de-a nu se fi încredinţat poporului Iudeu taina lui Hristos. Acesta e motivul adevărat pentru care vedem pe Iisus că vorbeşte Iudeilor în parabole şi prin ghicituri, iar ucenicilor Săi le spune : «Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în parabole» (Matei 13, 11).
Iar copilul, adică Isaac, e încărcat cu lemnele arderii de tot prin mîna tatălui, şi anume pînă ce ajunge la locul jertfei. În aceasta se vede că Hristos îşi va purta crucea Sa, pătimind aceasta nu silit de o putere omenească, ci din voia proprie şi din hotărîrea lui Dumnezeu şi Tatăl, după cuvîntul spus de El lui Ponţiu Pilat : «Nu ai avea asupra Mea nici o putere, de nu ţi-ar fi fost dat de sus» (Ioan 19, 11) [7].
Dar supus lemnelor, Isaac e scăpat şi de moarte şi de pătimire. Şi urcă la jerftă un berbec dat de Dumnezeu. Iar Cuvîntul care a strălucit din fiinţa lui Dumnezeu si Tatăl era în templul Său, adică în cel luat din Fecioara şi pironit pe lemn. Dar fiind ca Dumnezeu nepatimitor şi nemuritor, era în afara morţii şi a patimii. Dar urcă într-un miros de bună mireasmă la Dumnezeu şi Tatăl prin trupul Său, pe care El zice că L-a luat de la Tatăl, după spusa din Psalmi ca de la El : «Jertfă şi aducere n-ai voit, dar Mi-ai tocmit trup. Ardere de tot şi pentru păcat n-ai binevoit. Atunci am zis : Iată vin. În capul, cărţii s-a scris despre Mine. Ca să fac voia Ta am voit» (Ps. 39, 9 ; Evr. 10, 7)[8].
Iar ca cele din istorisirea înfăţişată de noi se referă foarte frumos la Hristos, o va mărturisi iarăşi undeva El însuşi, zicînd : «În capul cărţii s-a scris despre Mine» (Ps. 39, 11). Iar o carte întreagă este scrierea în cinci părţi a lui Moise. Şi cap şi început al cărţii întregi, este cea numită Facere, în care s-au scris acestea despre Hristos [9]. Şi că iarăşi capul înseamnă început (principiu) pentru dumnezeieştile Scripturi te vei încredinţa bine, de vei înţelege ceea ce spune Pavel : «Capul oricărui bărbat este Hristos, iar capul femeii este bărbatul, iar cap al lui Hristos, este Dumnezeu» (I Cor. 11, 3). Fiindcă începutul bărbatului este Hristos, ca unul ce-l aduce din ceea ce nu este la existenţă. Iar început al femeii este bărbatul, pentru ceea ce s-a spus şi s-a făcut cu adevărat: «Aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul ei s-a luat» (Fac. 2, 23). Iar începutul lui Hristos spune că este Dumnezeu însuşi, odată ce Fiul este din El după fiinţă. El are pe Cel ce L-a născut, ca început fără început, odată cu faptul că există împreună cu El din eternitate[10].
3. Deci, înţelesurile istoriei ne conduc, precum socotesc; spre taina lui Hristos. Dar socotesc că trebuie să fie înfrumuseţat de noi prinlr-o admiraţie deosebită şi trebuie arătat ca slăvit şi vestit prin laude la culme de tot felul, dumnezeiescul Avraam. Iar pe lingă aceasta trebuie să vedem lămurit adîncimea şi buna întocmire dumnezeiască a celor ce i se întîmplă. Căci dumnezeiescul Avraam este încercat, deoarece Dumnezeu nu e neştiutor a ceea ce va fi [11]. Căci nu-I este ascuns nimic minţii care le ştie pe toate. De aceea a şi spus: «Cine este acesta care-şi ascunde de Mine sfatul şi-şi ține cuvintele în inimă, şi socoteşte să le ascundă de Mine ?» (Iov 38, 2) ; şi iarăşi prin proorocul Isaia : «Eu sînt Dumnezeu şi nu este altul afară de Mine. Vestesc mai înainte cele din urmă, înainte de a se face şi s-au şi făcut» (Isaia 45, 18—22). Drept aceea, judecînd drept, ar fi nebunie totală şi ne-am socoti între cei mai aiuriţi, socotind că Dumnezeul tuturor e neştiutor al celor ce vor fi şi de aceea încearcă pe Avraam. Dar era de trebuinţă nu numai să strălucească capul dreptului în cunoştinţa lui Dumnezeu, ci mai vîrtos să se facă cît mai de laudă bunul lui nume şi să fie mărturisit prin experienţa celor mai bune fapte ale lui făcute tuturor cunoscute. Dar era şi o adîncă raţiune a rînduielii dumnezeieşti să se facă cunoscută şi prin Sfintele Scripturi ascultarea lui atît de mare, care nu poate fi întrecută de nimic. Căci el a mers pînă la atîta voinţă şi hotărîre încît să nesocotească şi iubirea faţă de copil şi să nu se oprească de la uciderea lui [12]. Şi ceea ce e mai de mirare e că prin aceasta aştepta să fie părintele multor popoare. Căci Dumnezeu nu minte în această făgăduinţă. Deci n-a adus copilul spre jertfă, pierzînd nădejdea în făgăduinţe, ci încrezîndu-se în puterea Stăpinului că va şti să împlinească în vreun fel jurămîntul Său. Şi nu i-a fost fără cîştig această încredere, deşi trecea printr-o încercare atît de amară. Căci era învăţat ca dintr-o credinţă în ceea ce se va întîmplă, sau în învierea din morţi, despre minunea mai presus de orice raţiune şi vrednică de auzit şi pe lîngă aceasta, despre taina prea închinată şi mare a întrupării Unuia Născutului[13].
De fapt, dumnezeiescul Pavel zice : «Prin credinţă Avraam, cînd a fost încercat, a adus pc Isaac jertfă şi Cel ce a primit făgăduinţele a dat pe unul născut. Către el s-a grăit: în Isaac se va chema ţie urmaş. Si a socotii că Dumnezeu este puternic să-l învie şi din morți. De aceea l-a şi primit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui» (Evr. 11, 17—19). Căci fiindcă Dumnezeu şi Tatăl avea să-l arate la vremea sa pe el ca o rădăcină şi început al nenumăratelor neamuri, prin moartea lui Emanuil pentru lume, pentru aceasta dreptului i s-a făcut cunoscută prin experienţa însăşi în mod folositor iubirea mai presus de fire şi negrăită faţă de noi a lui Dumnezeu şi Tatăl, care «nu L-a cruțat pe propriul Său Fiu», precum am spus mai înainte, «ci L-a dat pentru noi toţi» (Rom. 8, 32), cei îndreptaţi prin credinţă şi socotiţi fii ai protopărintelui Avraam[14]. Căci dacă trebuie să vorbim şi într-un mod propriu oamenilor, aş spune că i-a fost greu de împlinit fericitului Avraam porunca lui Dumnezeu de-a jertfi pe Isaac. Cum crezi că i-a fost uşor de-a împlini ceea ce i s-a poruncit ? Om ajuns la bătrîneţe adîncă avînd un singur fiu născut după multă întîrziere, părăsit din pricina vîrstei de puterea de-a mai fi şi tată al altor copii, fiindu-i şi soţia bătrînă (căci era şi Sara bătrînă), primeşte porunca să junghie fără şovăire pe fiul atît de iubit, unul născut şi mult dorit. Cu ce mină aştepta bătrînul să înfigă cuţitul în gîtul copilului, să îndrăznească a săvîrşi junghierea atît de jalnică a celui născut din sine ? Oare nu e drept să înţelegem că sufletul dreptului era sfîşiat într-un chip de nesuportat de o mulţime de gînduri amare şi groaznice ? Firea îi era cînd împinsă la iubire, cînd înfricată de porunca dumnezeiască îl chema cu necesitate spre ascultarea fără voie. Mare cu adevărat a fost hotărîrea minunată a dreptului şi vrednică de toată lauda iubirea lui de Dumnezeu. Căci a adus victima cuvîntătoare şi a ştiut să biruiască legile firii şi să calce peste acul iubirii de neocolit, neopunînd nimic din cele pămînteşti iubirii faţă de Dumnezeu. Pentru aceea s-a şi slăvit şi s-a numit prieten al lui Dumnezeu. Şi ca sfîrşit i s-a dat ceea ce aştepta, împlinindu-i-se nădejdea. Căci s-a făcut părinte al multor şi nenumărate neamuri in Hristos ; cu care şi prin care slavă Tatălui şi Sfîntului Duh în vecii vecilor. Amin.
----------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Aceasta e procedura generală a Sf. Chiril; redă faptul prin cuvintele Scripturii, apoi prin cuvintele Sale, şi in sfirşit scoate înţelesul lui.
[2] În durerea cu care Avraam vrea să împlinească totuşi porunca iui Dumnezeu, Sf. Chiril vede ceva asemănător cu ceea ce simte Dumnezeu dînd pe Fiul Său făcut om la moarte pentru noi. Dar el ţine să afirme totodată nepătimirea Fiului Său ca Dumnezeu. Trebuie ținut seama de îmbinarea misterioasă a ambelor în pătimirea lui Hristos. El e nepătimitor cu firea dumnezeiască. Dar tot El este Persoana care pătimeşte cu trupul. Căci Persoana este unitară. Iar Tatăl dacă e iubitor şi milostiv, nu se poate ca iubirea şi mila Lui să nu fie nişte mişcări vii in sine. Mila nu-L, poate lăsa încremenit. De aceea teologia occidentală mai nouă înlătură din Dumnezeu nepătimirea, socotind aceasta o noţiune luată din filosofia elină. Totuşi în mila lui Dumnezeu trebue să vedem şi ceva acceptat cu voia. Dumnezeu nu suferă fără voie de mila oamenilor. Poate pătimirea se uneşte la El cu nepătimirea într-o stare superioară de sensibilitate generoasă pentru cei ce suferă. E o sensibilitate nelăsată de conştiinţa de-a uşura chiar prin participarea lăuntrică iradiantă suferinţa celui ce pătimeşte, din asigurarea iubirii ce se arată prin aceasta, care ciştigă şi iubirea lui. Iar iubirea care se manifestă în participarea la suferinţa altuia e totodată o bucurie, prin faptul că aduce o bucurie şi aceluia. Dumnezeu e nepătimitor în sensul că nu e stăpinit de patimi fără voie. Dar Sf. Maxim Mărturisitorul laudă o singură patimă (sau pasiune): iubirea. Ea nu e fără libertate.
[3] Pătimirea Fiului Său cu trupul nu e ceva din cele ce le voieşte prin fire. Dar totuşi acceptă cu voia şi ceea ce nu voieşte. Dumnezeu poate voi şi ceea ce nu voieşte prin fire. Deosebirea e că voind ceeace nu voieşte prin fire, voieşte ceva neplăcut. Dar aceasta o face şi Tatăl, acceptînd cu voia pătimirea Fiului Său. Dar in aceasta se vede şi mai mult iubirea lui Dumnezeu fată de noi. Dumnezeu voieşte din cele nevoite prin fire numai pe cele de folos oamenilor. Pe de altă parte în aceasta se vede şi mai mult libertatea Lui. Iar voind ceva neplăcut, dar spre un folos bun, totuşi voieşte ceva conform Lui, care e prin fire bună.
[6] Timpul al treilea e cel din urmă, care nu mai are un timp viitor după el, ci numai veşnicia. Hristos a venit ca să pregătească lumea pentru veşnicie. În El străluceşte veşnicia. Trupul lui înviat deschide vederea veşniciei, nu un timp viitor, închis în lumea creată. Odată înviat Hristos, ştim că sîntem pentru veşnicie, nu existăm numai în timp. Fiul lui întrupat, sau Isaac urcă prin înviere la locul înalt al veşniciei.
[7] Dacă Hristos ar fi pătimit în mod silit, pătimirea Lui n-ar fi fost mîntuitoare, pentru că s-ar fi văzut că nu e Dumnezeu şi nu suportă crucea din iubire pentru oameni. Desigur, răstignirea I s-a impus, de cei ce nu puteau suporta ca El să declare că e Fiul lui Dumnezeu. Dar El s-ar fi putut sustrage crucii impuse de ei fie din puterea Lui dumnezeiască, fie prin frica de ea, care L-ar fi dovedit lipsit de puterea dumnezeiască şi de iubire desăvîrşită. El a acceptat cu voia, ceea ce îi producea suferinţă. Nu era plăcută, dar a primit-o totuşi cu voia. Dacă I-ar fi fost plăcută nu ne-ar fi arătat iubirea şi puterea, primind-o; dacă n-ar fi primit-o, s-ar fi întîmplat acelaş lucru. Îl lăudăm pentru crucea primită ca suferinţă, pentru că în primirea ei se arată puterea şi iubirea Lui mîntuitoare. Formaţiile neoprotestante nelăudînd pe Hristos pentru crucea suportată, nu cred că El şi-a arătat în purtarea ei puterea şi iubirea mîntuitoare.
[8] Sf. Chiril vede în faptul că Isaac e scăpat de moarte şi în locul lui Dumnezeu aduce un berbec, un chip al lui Hristos, care nu e jertfit ca Dumnezeu, dar Tatăl Lui îi tocmeşte un trup spre jertfă, care ar fi preînchipuit de berbec. Dar se poate vedea şi o diferenţă între Isaac şi Hristos. În voinţa lui Avraam de-a jertfi pe fiul său, e preînchipuit Tatăl ceresc care dă spre jertfă pe Fiul Său. Dar ceea ce rămîne la Avraam o simplă intenţie lăudabilă; în jertfa lui Hristos se împlineşte de fapt. De jertfa lui Isaac se dispensează Dumnezeu. Căci ea n-ar fi mîntuit lumea. Dar jertfa Fiului Său o mîntuieşte. Avraam şi Isaac rămîn chipuri, care nu mîntuiesc lumea. Numai Tatăl ceresc şi Fiul Său o mîntuiesc în mod real prin jertfa la care e trimis Fiul.
[9] În cartea «Facerii» este scris despre Dumnezeu Cuvîntul, întrucît El este Cuvîntul «prin Care s-au făcut» (Ioan 1, 3). Dar toată istoria e prin aceasta o «carte» în care lucrează El şi pe care El o va dezvălui spre sfîrşit, ca Mielul care prin jertfa Lui a făcut totul ca s-o mîntuiască, dar o mare parte a dispreţuit lucrarea şi jertfa Lui (Apoc. cap. 5).
[10] În capul tuturor, ca izvor al lor este Tatăl, este o Persoană iubitoare ca. Născător al Fiului. Iar Acesta e în capul lumii, căci prin El a fost creată, punînd în capul ei pe om.
[11] De aceea Dumnezeu nu încearcă pentru a afla cum se va comporta omul, ci pentru a-i da ocazia să se întărească duhovniceşte, iar în cazul lui Avraam să se arate şi altora frumuseţea lui spirituală şi să se dea ca pildă de silinţă în cele bune şi altora.
[12] Îşi ducea din ascultare de Dumnezeu copilul la moarte şi totuşi credea că prin această pierdere a urmaşului său va fi părintele multor neamuri. Arată suprema încredere în Dumnezeu prin amîndouă acestea.
[13] Crezînd Avraam că va fi părintele multor neamuri, cu toate că-şi ducea unicul fiu la moarte, manifesta credinţa într-o înviere din morţi a fiului său, ceea ce se va petrece de fapt prin învierea lui Hristos, urmaş al Său după trup. Căci lingă Hristos se vor alipi multe neamuri. Dar prin aceasta Avraam manifesta şi credinţa în întruparea Fiului lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care, dîndu-Se morţii, va învia. Dumnezeu prefigura istoria viitoare în tipurile anterioare. Istoria apare ca o scară ce urcă de la umbre la adevăr.
[14] Pentru trei motive sîntem socotiţi fii ai lui Avraam : pentru faptul că din urmaşii lui s-a născut după trup Hristos, pentru faptul că El a crezut că chiar de va muri Fiul Său ca jertfă, El va învia şi la El se vor alipi nenumărate neamuri şi în sfîrşit, pentru faptul că el avînd un unic fiu pe care nu ezită să-l jertfească, e chipul lui Dumnezeu Tatăl, Care-L dă pe Fiul Său ca jertfă în mod real. Avraam învaţă din experienţă putinţa Tatălui ceresc de-a da ca jertfă pe propriul Său Fiu din iubire faţă de noi, căci şi El e gata s-o facă aceasta din iubire faţă de Dumnezeu şi pentru cîştigarea de la El, prin această jertfă, a bunăvoinţei faţă de oameni. Avîndu-l pe Avraam ca primul părinte care vrea să-şi dea pe fiul său jertfă lui Dumnezeu pentru oameni, îl avem ca într-un chip pe Tatăl ceresc Însuşi, Primul Părinte prin excelentă, ca Tată al nostru.
