182. «Şi a fost în anul când a murit Ozia regele, L-am văzut pe Domnul. Şi a
fost trimis către mine unul dintre serafimi».
Întotdeauna de la zidirea şi
întemeierea lumii puterile dumnezeieşti au fost trimise către sfinţi, pentru a
îndrepta iarăşi nesănătatea firii omeneşti. Acum a fost trimis şi la Isaia,
pentru a-i îndepărta păcatele şi a-l
curăţa. A fost trimis când l-a auzit jelindu-şi propriile suferinţe şi
mărturisindu-şi păcatul din gândurile lui. Căci a spus: «O, ticălosul
de mine! că sunt străpuns de durere, căci om fiind şi având buze necurate,
locuiesc în mijlocul unui popor care are buze necurate». Şi Pavel spunea acestea: «Om
nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de trupul morţii
acesteia»? Şi apoi el însuşi, ca şi cum ar fi întâlnit o descoperire
dumnezeiască, adaugă: «îi mulţumesc lui Dumnezeu prin
Iisus Hristos».
Dar a spus: «O, ticălosul
de mine!», ajungând cu vederea limpede la
cugetarea împărăţiei lui Dumnezeu, Care era aşezat pe tronul înalt şi măreţ şi
umplea cu slava Lui lumea atât de mare. Căci înainte să-L înţeleagă pe
Dumnezeu, nu mărturisea spunând: «O, ticălosul de mine!» Pentru că şi Avraam, când Dumnezeu i s-a arătat, atunci s-a scris că a
spus: «Dar eu sunt pământ şi cenuşă». La fel şi Moise, crescut fiind în toată înţelepciunea egiptenilor şi, după cum
se pare, depăşindu-i pe toţi aceştia în bunătate şi în înţelegere, nu a simţit
despre sine că este cu vocea slabă şi greoaie, dar când L-a auzit pe Cel care îi
vestea, atunci a simţit lipsa graiului şi greutatea limbii.
183. «Şi în mâna lui avea un cărbune, pe care l-a luat cu cleştele de pe
altar şi s-a atins de gura mea».
Cel care interpretează
iudaic ceea ce s-a zis, va spune că, după cât se pare, Domnul a fost văzut
într-un loc din Ierusalim, aşezat pe tron înalt şi măreţ şi serafimii stând de
jur împrejurul Lui. Şi focul luat de serafim de pe jertfelnicul arderilor de
tot a fost pus pe gura profetului, spre curăţarea buzelor lui. Dar noi, care am
crezut că cele după Lege sunt un exemplu şi umbră al celor cereşti, numim „casă”
întreaga alcătuire a creaţiei raţionale şi sensibile, iar „tron înalt”
conducerea şi stăpânirea lui Dumnezeu peste toţi, iar „serafim” puterile mai
presus de lume. Căci dacă, după cum şi-au închipui unii, [serafimul înseamnă]
cele două emisfere ale cerului, care se arată pe rând deasupra pământului, cu
câte şase părţi ale fiecăreia ca nişte aripi întrebuinţate pentru mişcarea
rapidă, cum a fost trimis unul dintre ele sau cum a fost rupt de celălalt, când
natura cerului este legată laolaltă? Dar, după cum am spus, [reprezintă]
puterile mai presus de lume, învrednicite cu aşezarea cea mai apropiată
datorită culmii lor în sfinţenie, dintre care una a venit la profet. Căci după
cum Dumnezeu Cel peste toţi nu dispreţuieşte să Se uite din cer pentru grija
faţă de oameni, nici puterile individuale nu neagă slujirea pentru binefacerea
oamenilor.
Deci Serafimul a luat de pe
altar cu cleştele. Cugetă cât de mare este altarul, cât de inaccesibil, încât
serafimul nu îndrăzneşte să se atingă cu mâna de el, ci ia în mână focul cu
cleştele. Şi a luat un cărbune. Ia focul în mână. De unde este acest foc, care
curăţă păcatul? Sau poate este înrudit cu acela, despre care s-a spus: «Acesta
vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc». De vreme ce cărbunele este foc, rămas în materia deja mai densă şi mai
pământeană, căci după ce izbucnirea flăcării a trecut, sunt numiţi „cărbuni”
asocierea focului cu materia densă, de aceea poate semnifica venirea Domnului
în
trup. Căci spune: «Cuvântul
trup (carne) S-a făcut», iar carnea primind luminarea de Ia dumnezeire, [este] sensibilă după
partea trupească, dar după unirea cu Dumnezeu [este] transparentă şi strălucitoare.
Iar acest trup a ridicat păcatele lumii şi a curăţit nelegiuirile
noastre; pe aceasta
profeţia ne-o înfăţişează prin pildă. Căci Nadab şi Abiud au fost arşi complet,
folosindu-se de foc străin. Dar
serafimul a luat cărbunele din focul sfânt de pe altarul raţional al arderilor
de tot adevărate, nu singur, ci cu cleştele. Ca să arate că focul ceresc nu
arde, ci curăţeşte, luându-l în mână, astfel 1-a atins de buze. Cu acest foc
era înrudit şi cel din rug, pe care Moise l-a văzut aprins în plantă, dar
nearzând rugul. Poate
cleştele este capacitatea aflată în fiecare de a primi bunurile date de
Dumnezeu, după măsura aproprierii găsită în fiecare a binelui (frumosului).
184. «Şi am auzit vocea Domnului, spunând: Pe cine voi trimite? Şi cine va
merge»?
Pe Moise [Dumnezeu] nu îl
întreabă, ci îi spune ca şi cum ar fi pregătit: «Şi
acum vino, te voi trimite la faraon, regele Egiptului».
Dar către Isaia spune: «Pe cine
voi trimite? Şi cine va merge»? Care este cauza?
Pentru că acolo Moise a fost trimis spre binele şi binefacerea poporului, aici
însă este expusă slujirea pentru unele lucruri dureroase. De aceea era o
poruncă pentru acela, dar pentru acesta misiunea este lăsată în puterea lui,
pentru că [noi] oamenii suntem făcuţi să le primim pe cele pe care le alegem de
bună voie, chiar dacă sunt chinuitoare. De aceea, Domnul îl vrea să primească
de bună voie trimiterea. Şi a arătat că este nevoie de trimitere, dar vrea ca
persoana potrivită pentru slujire să se prezinte din proprie iniţiativă.
Moise fiind chemat la
mărirea vieţii [sale] şi întâietatea asupra unui asemenea popor, se ruga: «Cine
sunt ca să merg la faraon, regele Egiptului şi să scot poporul din
Egipt?», şi iarăşi: «Rogu-te, Doamne, nu am fost
pregătit nici alaltăieri, nici în urmă cu trei zile, nici de când ai început să
vorbeşti slujitorului Tău», şi iarăşi: «Rogu-te, Doamne, alege pe altul
destoinic, pe care sâ-l trimiţi». Dar Isaia, neascultând nimic asemenea, ci învăţând doar nevoia de
trimitere, s-a oferit pe sine de bună voie şi a intrat din preaplinul iubirii
în mijlocul [lucrurilor] cumplite, fără să se gândească la niciunul din cele
care vor fi aduse asupra lui de către popor.
Observă acrivia şi precauţia
profetului. Căci la două cuvinte a dat un singur răspuns. «Pe
cine voi trimite? Şi cine va merge». «Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mine». Nu a adăugat: „şi voi merge”. Căci [ţine] de noi să acceptăm
trimiterea, dar a fi puternic pentru parcurs, de Cel care dă harul de la Cel
care face puternic, Dumnezeu. De aceea spune la ceea ţine de alegere: «Iată,
eu sunt. Trimite-mă pe mine». Dar ce ţine de har,
i-a lăsat Domnului. Căci nu a făgăduit că va merge, din cauza observării
propriei slăbiciuni. Şi cel căruia nu i se transmite prin auzul trupesc ascultă
vocea Domnului, pentru că celor cărora Dumnezeu a dorit să le manifeste voinţa
[Sa] le este imprimată de Dumnezeu partea conducătoare (mintea), închipuindu-şi
în minte printr-o putere nespusă, cei care sunt neabătuţi şi curaţi au
cuvântul lui Dumnezeu ca şi cum ar răsuna în ei înşişi, deşi aerul nu primeşte
lovituri, nici nu trimite [ceva] auzului. Căci ca într-o carte Dumnezeu îşi
scrie voia Sa în sufletul profetului şi se spune că cel care primeşte în suflet
sensurile dumnezeieşti „ascultă”. De aceea profetul, spunând «Iată,
eu sunt. Trimite-mă pe mine», trece sub tăcere
ceea ce este după. Nu a spus „eu voi merge”, pentru că făgăduinţa este mai mare
şi mai presus de el. Ceea ce nu a luat asupra sa, aceasta i-a dăruit Domnul.
Căci i-a spus: «Mergi şi spune acestui popor». Totuşi spunând: «Iată, eu sunt», este deja cu îndrăzneală, ca şi cum
fiind părtaş la Cel ce este, îndrăzneşte
să se numere pe sine cu cei care sunt. Aceasta, însă, spune după ce buzele lui
i-au fost curăţite.
Dar cel care se găseşte în
nelegiuiri şi nu s-a învrednicit de cunoaşterea Celui care este, nu poate
mărturisi despre sine: «Iată, eu sunt». Pentru că Dumnezeu a pus mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, de aceea şi
Isaia primeşte mai întâi harisma trimiterii (apostoliei). Şi Moise este dintre
cei trimişi (apostoli). Căci, spune: «Vino, te voi trimite la
faraon, regele Egiptului». Şi Ieremia aude că: «La
toţi, la care te voi trimite, te vei duce».
185.
«Mergi şi zi poporului acestuia:
Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita şi nu veţi
vedea. Căci s-a îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a
auzit şi ochii săi i-a închis, ca să nu vadă cu ochii şi cu urechile să nu audă
şi cu inima să nu înţeleagă şi să se întoarcă şi să-i vindec».
Luca scrie în Fapte acest cuvânt.
«Şi a fost trimis către mine unul
dintre serafimi». Cele scrise înfăţişează serafimul că este o putere mai presus de lume
ce curăţeşte nelegiuirile, fiind încredinţată cu slujirea. Deci aceste duhuri
slujitoare ne sunt trimise nouă, celor ce vom fi chemaţi la mântuire. Dar nu vin
cu autoritate, nici cu putere proprie să ne cerceteze. Căci viaţa lor este
condusă potrivit firii mai întâi pentru a contempla binele (frumosul) lui
Dumnezeu şi a-L slăvi neîncetat, iar întoarcerea şi grija către noi oamenii
este [pentru ei] o lucrare ocazională. De aceea, spune: «a fost
trimis către mine unul dintre serafimi».
Se pare că profetul, când a
văzut lucrarea serafimilor, care nu fac nimic altceva decât să-L sfinţească pe
Dumnezeu, a ajuns atunci la înţelegerea necurăţiei
din propriile lui buze, [anume] că vorbeşte şi [lucruri] omeneşti şi adesea îşi
mânjeşte limba cu cuvinte despre deşertăciunea lumii. De aceea fiind străpuns
de comparaţia cu aceia, fiindcă aceia nu vorbesc altceva decât proclamă
sfinţenia Dumnezeirii, dar el are glasul său ocupat mai mult de lucrurile
omeneşti, de aceea spune: «O, ticălosul de mine! că sunt străpuns
de durere, căci om fiind şi având buze necurate, locuiesc în mijlocul unui
popor care are buze necurate». La fel şi Moise pentru un timp nu a simţit despre sine că este cu
vocea slabă şi greoaie, fiind crescut în toată înţelepciunea egiptenilor şi i-a
depăşit pe toţi aceştia în bunătate şi în înţelegere, dar când L-a auzit pe Cel
care îi vestea, atunci şi-a văzut slăbiciunea. Şi Avraam, când Dumnezeu i
s-a arătat, atunci s-a numit pe sine pământ şi cenuşă. Deci asemănător acestora, şi
Isaia, după ce L-a văzut [pe Dumnezeu] aşezat pe tron înalt şi măreţ şi a
contemplat slava care umplea întreaga casă a lumii şi serafimii din jurul Lui
care înălţau aceea voce cu frică, atunci s-a numit pe sine nenorocit, atunci
şi-a recunoscut necurăţia din buzele sale, pentru care s-a şi învrednicit de
curăţia prin serafimi. Observă dar, că greşelile lui nu erau răspândite la
întreaga făptuire şi lucrare, ci se găseau restrânse doar la buze şi cuvinte.
186. «Şi în mâna lui avea un cărbune, pe care l-a luat cu cleştele de pe
altar şi s-a atins de gura mea».
Se pare că după ceea ce s-a
spus, Scriptura este despre altarul din templu, de unde serafimul a luat în
mână de pe altarul arderilor de tot un cărbune. Dar după adevăr, pentru că
slujirea cultică iudaică slujeşte ca exemplu şi umbră ale celor cereşti,
trebuie să înţelegem altarul cel ceresc, adică locul de curăţire a sufletelor,
de unde focul curăţitor este trimis puterilor sfinţite. De un asemenea foc ardea
inima lui Cleopa şi Simon*, când Domnul
le-a deschis Scripturile. Cu un
asemenea foc îşi încălzesc inima cei fierbinţi cu duhul. Un asemenea foc a
primit Ieremia, pentru care a şi spus: «Şi a fost un foc în
măruntaiele mele şi am slăbit din toate părţile».
Serafimul arată o mare
cinste şi evlavie faţă de altar, neîndrăznind să se atingă cu propria mână, ci
se foloseşte de cleşte ca de un instrument. Deci să înţelegem prin „cărbune”
cuvântul adevărat, care curăţă arzător şi mustrător minciuna în cei în care
este adus de la puterea activă. Căci mâna serafimului trebuie să o înţelegem ca
lucrarea practică a celor bune.
«Şi a
spus: Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi îţi va îndepărta nelegiuirile
tale şi îţi va curăţa păcatele tale».
Trebuie să se înţeleagă că a
fost spus nu numai către Isaia, ci şi către toţi de care cuvântul arzător şi
adevărat se atinge, îndepărtând cele săvârşite în afara Legii dumnezeieşti şi
curăţind de cele făcute în chip păcătos. Să primim, dar, şi noi venirea
Cuvântului dumnezeiesc, încât, aşezându-Se, ca să zicem aşa, pe buzele noastre
şi nelăsând niciun loc minciunii, să ne curăţească buzele şi să ne îndepărteze
păcatele. Nu este de neconceput că [tocmai] tăciunele (cărbunele) va fi
considerat drept firea Cuvântului, după mărturia Psalmului care spune: «Cuvântul Tău s-a aprins foarte şi
robul Tău l-a iubit».
187. «Şi am auzit vocea Domnului, spunând: Pe cine voi trimite? Şi cine va
merge? Şi am spus: Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mine».
Merită să se cerceteze de ce
pe atunci Moise trimis fiind refuză şi se împotriveşte foarte, refuzând
trimiterea, dar Isaia se oferă atât de repede. Moise nu este întrebat „Pe cine
să trimit?”, ci însuşi primeşte porunca în faţă: «Şi
acum, spune, vino; te trimit la faraon în Egipt şi îl vei scoate pe poporul
Meu, pe fiii lui Israel, din Egipt».
Dar Isaia se supune, când cuvântul căuta nehotărât
pe cel de care să se slujească la trimitere. Ce spunem deci? Stările sfinţilor
nu se împotrivesc, atunci când sunt
opuse una alteia faţă de acelaşi lucru. Pentru că Moise ştia intenţia pentru
care a fost trimis, de aceea ezita, uitându-se la învârtoşarea inimii lui
faraon şi la [firea] greu de convins şi de condus a poporului. Avea experienţa
nesocotinţei iudeilor, căci deşi li s-a făcut bine, l-au surghiunit. De aceea,
nesuportând răutatea lor, s-a retras pentru liniştea** din deşert, sub pretextul
păstoririi, fugind de zgomotele cetăţilor şi ale oamenilor mulţi. De aceea,
spune: «Cine sunt eu ca să merg la faraon şi să scot poporul din
Egipt?». Căci nici faraon nu trimite poporul fără mari rele şi nici poporul nu
se conduce uşor, mergând mereu împotriva celor care se îngrijeau de izbăvirea
lui.
Dar şi următoarele arată
gândul lui Moise. Căci după facerea viţelului, dându-i Dumnezeu slujitorului
Său har pentru iertarea păcatului poporului, i-a spus în sfârşit: «Mergi
şi călăuzeşte poporul acesta şi îl voi trimite pe îngerul Meu în faţa ta». Iar Moise ce [a zis]? «Te rog, Doamne, dacă nu
mergi Tu însuţi în faţa noastră, nu ne trimite de aici». Deci, care este gândul omului? Că poporul este păcătos şi are nevoie
de Cel care iartă păcatul, ceea ce este imposibil îngerilor. îngerii sunt
răzbunătorii păcatelor, dar nu sunt nicidecum iertătorii greşelilor greşite. De
aceea, caută să vină El însuşi, adică Cel despre care spune acum: «Alege
pe Altul, pe care îl vei trimite», adică să vină adevăratul Legiuitor, Mântuitorul cel puternic, Care
singur are puterea să ierte păcatele. Dar pentru că nu a venit încă
plinirea vremii şi trebuia
ca omenirea să fie pregătită în tipuri, de aceea nu a fost ascultată
cererea profetului.
Totuşi, Isaia, după ce
păcatele lui au fost iertate, pentru că a spus: «Locuiesc
în mijlocul unui popor care are buze necurate», a
auzit apoi: «Cine va merge la poporul acesta»? Socotind că cel trimis este căutat ca şi aceia să
aibă binefacerea de unele asemănătoare, sa supus cu bucurie mare, ca şi
acelora să li se ierte păcatele. «Iată- mă, spune, trimite-mă pe mine». Încât este binecuvântat şi refuzul aceluia şi zelul acestuia. Totuşi,
răspunsul sfântului este ferm, fiind ajutat deja de curăţirea [făcută] prin
cărbuni. Căci când Domnul a spus: «Pe cine să trimit» şi «Cine va merge»,
la «să trimit» [a răspuns]: «iată-mă», dar la «cine va merge», nu a mai spus şi „voi merge”, căci ştia că este nevoie de Dumnezeu să
conlucreze pentru lucrare. A oferit, deci, ceea ce ţinea de liberul arbitru,
dar a tăcut în legătură cu ceea ce avea nevoie de cineva desăvârşit.
Cât despre cum [anume] aude
glasul Domnului, s-a spus adesea că partea conducătoare (mintea) a celui
învrednicit de un asemenea har îşi închipuie printr-o putere nespusă cuvântul
lui Dumnezeu, puterea dumnezeiască răsunând în sfinţi nu prin auzul trupesc,
ci întipărind chiar partea conducătoare a celor curăţiţi cu gândul [respectiv]
şi scriindu-le, ca să zicem aşa, în tăcere sensurile, ceea ce nouă auzul,
fiind lovit de glasul sensibil, ne transmite spre percepţia sufletului. Deci, a
auzit un glas duhovnicesc apărut în
inimă, ceea ce se întâmplă să fie şi în vise. Căci [şi în vis] se pare că
auzim, deşi nu vorbeşte nimeni, şi nici ceva sensibil nu este dus prin aer în
porii (căile de trecere ale) auzului. Astfel vorbeşte Dumnezeu şi astfel aud
sfinţii.
188. «Mergi, zice, şi spune poporului
acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita şi
nu veţi vedea. Căci s-a îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile lor
greu au auzit şi ochii lor i-au închis, ca să nu vadă cu ochii, să audă cu
urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă şi să-i vindec».
Fericitul Pavel a spus acest
cuvânt în Fapte, discutând cu iudeii
din Roma, referindu-se clar şi fără tăgadă la timpurile venirii Domnului. «Bine
a spus Duhul Sfânt prin Isaia profetul către părinţii voştri, zicând: Mergi şi
spune poporului acestuia» şi următoarele. Şi profetul pregăteşte acest cuvânt ca fiind rostit de
Dumnezeu,pentru că poporul a auzit
cuvântul lui Iisus, nu l-a înţeles şi uitându-se la [lucrurile] minunate făcute
de El, nu le vedea. Referindu-se la timpul viitor, cuvântul arată aplicarea
celor profeţite la timpurile din urmă şi prin aceasta la dreptatea judecăţii
lui Dumnezeu. Spunând Isaia: «Am buze necurate» şi, adăugând şi pentru popor: «Locuiesc în mijlocul unui
popor care are buze necurate», i s-a dat harul
iertării şi curăţirea printr-unul dintre serafimi, dar nu şi poporului, pentru
că profetul şi poporul nu au o stare asemănătoare. Căci [profetul] L-a văzut
pe Domnul Savaot, aşezat pe tron, şi a crezut celor pe care le vedea, dar ei
văzându-L pe Domnul venind, nu [L-]au crezut. El ascultându-i pe serafimi le-a
înţeles doxologia, dar ei ascultând cuvintele Mântuitorului, nu le-au primit.
Inima lui fiind străpunsă, şi-a înţeles propriul păcat, pentru care spune: «O, ticălosul
de mine! că sunt străpuns de durere», dar inima lor
s-a îngroşat, încât n-au căpătat niciun gând despre cele ce au păcătuit şi
nici nu au venit la Cel care putea să le ierte păcatele. De aceea el a fost
curăţit, dar ei au fost lăsaţi în păcate, după cum şi Domnul le-a spus: «Veţi
muri în păcatele voastre».
189. Poate că cineva se va opune cuvântului vostru, pentru că s-a spus: «Spune
poporului acestuia», neacceptând că acestea au fost
profeţite pentru timpurile Mântuitorului. Căci dacă „acestuia” este
demonstrativ, dar nimeni din poporul arătat nu urma să-L audă pe Mântuitorul,
nici să-I vadă minunile, cum se potriveşte [sintagma] «poporului
acestuia» cu cei născuţi atât de mult după profet?
Dar să concepem din alte cuvinte profetice o dezlegare simplă pentru problemă.
Căci se spune la unul dintre Cei doisprezece: «Poporul
Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat? Sau cu te te-am tulburat?
Răspunde-Mi. Te-am scos din pământul Egiptului şi te-am răscumpărat din casa
robiei şi i-am trimis înaintea ta pe Moise şi pe Aaron şi pe Miriam»***.Căci după cum pe atunci poporul din vremea profetului nu a văzut Egiptul,
nici nu a fost călăuzit de cei numiţi înainte, totuşi este însuşi acuzat ca
nerecunoscând aceste fapte, la fel şi acum este arătată
comunitatea poporului cea din timpul profetului, dar cele profeţite se vor
întâmpla în timpul generaţiei de la arătarea Domnului.
Şi limba vorbită se întâmplă
să se folosească de asemenea cuvânt, pe care unii obişnuiesc să-l numească
„schimbat”. Să ne imaginăm acelaşi cor, alcătuit din atâţia oameni; plecând
apoi unul şi altul luându-i locul, corul se spune că a rămas acelaşi. Şi dacă
un al doilea şi un al treilea ar pleca, deşi ar însemna aceasta foarte mult, şi
altul s-ar introduce în locul fiecăruia, corul înlocuindu-se puţin câte puţin
şi aceia fiind schimbaţi unul câte unul, totuşi denumirea corului s-a păstrat aceeaşi.
Astfel şi cetatea se spune că este aceeaşi şi legiunea aceeaşi, nu pentru că
fiecare a rămas, ci pentru că s-a păstrat aceeaşi denumire a comunităţii.
Astfel, nimic nu împiedică şi aici ca poporul considerat în mod manifest în
timpul lui Isaia să fie acelaşi cu cel din timpul Domnului, nu pentru că
fiecare a rămas, ci prin numirea comună a neamului.
190. «Şi am spus: Până când, Doamne? Şi a zis: Până când vor fi pustiite
oraşele pentru că nu mai sunt locuite şi casele pentru că nu mai sunt oameni şi
pământul va fi lăsat pustiu. Şi după aceasta Domnul va îndepărta oamenii şi cei
rămaşi se vor înmulţi pe pământ. Şi va fi zeciuială şi pe acesta. Şi va fi
iarăşi spre pradă, ca terebintul şi ca ghinda când cade din găoacea ei. Sămânţă
sfântă este stâlpul lor».
Pentru că cele descrise de
Domnul erau dureroase, considerând judecata inevitabilă, [profetul] a socotit
vrednic să fie învăţat cât durează timpul în care pedeapsa aceasta le este
impusă. În chip limpede acestea se referă apoi la timpurile dominaţiei romane.
După ce nu au ascultat de cuvintele Domnului şi nu au dorit să se uite cu ochi
recunoscători la minunile Lui cele mai presus de om, au fost pustiite cetăţile
pentru că n-au mai fost locuite şi casele pentru că nu mai erau oameni şi
pământul a fost lăsat pustiu, locuitorii murind din cauza foamei, a
refugierilor şi a robiei.****
Iar adaosul: «Şi
după aceasta Domnul va îndepărta oamenii», mi se
pare că se referă la înstrăinarea iudeilor de Dumnezeu, «cărora
s-a făcut împietrire în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor». Dar «şi
cei rămaşi, spune, se vor înmulţi». Cine sunt aceştia? Sunt cei despre care Apostolul a spus: «a fost
o rămăşiţă aleasă prin har», care «se vor înmulţi
pe pământ», când cei învăţaţi în Evanghelia lui
Hristos sunt apoi pe tot pământul. Şi nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta,
ci doar cei aleşi au dobândit, despre care
Ilie spune: «Mi-au rămas şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au
plecat genunchiul lui Baal». Deci aceştia sunt cei despre care se spune:
«Şi va fi zeciuială şi pe acesta».
Iar [textul]: «Şi
va fi iarăşi spre pradă, ca terebintul şi ca ghinda când cade din găoacea ei», mi se pare
că arată o schimbare puţin câte puţin de la obiceiurile iudaice la conducerea
după Evanghelie. Căci iarăşi, aceştia sunt adunaţi spre pradă cum se adună
rodul terebintului şi ca ghinda care este deja crescută pentru cules. Căci
atunci se desprinde de legătura găoacei, fiind deja coaptă în timpul [ei] şi
desăvârşită. Poate şi pentru că au fost izgoniţi din ţara iudeilor şi au ajuns
în diasporă se aseamănă cu o ghindă căzută din găoacea ei.
«Sămânţă sfântă este stâlpul lor», negăsindu-se la cei Şaptezeci, este adăugat de la Theodotion, având un
sens important în continuitate faţă de cele redate înainte. Aceştia sunt adunaţi
ca terebintul şi ca ghinda pentru a fi sămânţă sfântă în starea şi statornicia
lor. Iar ca urmare a [unor texte] găsite în Scriptură în multe locuri şi de
aici se arată scopul bun pentru cei pedepsiţi pentru binefacerea [lor]. Căci,
spune: «voi lovi şi tot Eu voi vindeca». El face să simtă durerea şi ridică iarăşi. Deci, cei care mai întâi
auzind cu auzul şi neînţelegând şi făcând celelalte, până într-atât încât
cetăţile nu mai erau locuite şi ei au
ajuns în diasporă, încât abia o zecime din popor a fost salvată, aceştia iarăşi
se vor înmulţi şi iarăşi vor fi roditori, asemenea terebintului şi ghindei,
având sămânţă sfântă, puternici în stăruinţă şi neschimbaţi şi înrădăcinaţi în
iubire.
[36] Tradiţia ortodoxă îl identifică
pe celălalt ucenic cu Luca, aducând argumentul descrierii drumului spre Emaus
specific Evangheliei lui Luca.
[43] Prin aceasta, Moise poate fi
privit din perspectiva învăţăturii ortodoxe un precursor al isihasmului.
[***] Cei doisprezece profeţi mici
formau în Scriptură un corpus literar aparte (dodekapropheton).
[****] Is. VI,
11-13. Ultima parte, «sămânţă sfântă este stâlpul lor» nu se regăseşte în
Septuaginta, ci în Aquila, Symmachus şi Theodotion.
