Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 4

Despre goliciunea lui Noe şi despre Ham



   1. Isprăvindu-se toate cele privitoare la corabie şi trecînd potopul, iar Noe pornind să lucreze pămîntul, vom înfăţişa cele ce i s-au întîmplat lui din partea lui Ham. Căci din acestea vom con­vinge pe cei ce s-au hotărît să vieţuiască după lege să nu socotească nimic atît de important ca cinstirea părinţilor şi să ocolească ca o faptă din cele mai greşite să rîdă de aceia, chiar dacă s-ar abate puţin de la ceea ce se cuvine prin slăbiciunile firii. Că se cuvine să avem tot respectul faţă de părinţi, ne va învăţa şi însăşi legea dumnezeiască. Aceasta după ce a poruncit să iubim din tot sufletul şi din toată inima pe Dumnezeu Cel Unul şi prin fire, zice: «Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ți fie fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pămînt» (Ieş. 20, 12). Căci cei ce ne-au născut trebuie socotiţi ca un chip şi imitaţie a lui Dumnezeu . «Adu-ți aminte, zice, că prin ei te-ai născut» (Eccl. 7, 30). De aceea zice iarăşi : «Ochiul care rîde de tată şi necinsteşte bătrînețea mamei, să-l scobească corbii din văi» (Prov. 30, 17).

    A nu socoti că trebuie să fie cinstiţi părinţii şi că li se cuvine tot respectul, o poate afla cineva uşor şi din pilda lui Ham : «Căci erau, zice, fiii lui Noe care au ieşit din corabie, Sem, Ham şi Iafet. Iar Ham a fost tatăl lui Canaan. Aceştia trei erau feciorii lui Noe. Din ei s-au răspîndit pe tot pămîntul. Şi a început Noe a fi om lucrător de pămînt şi a sădit vie. Şi a băut din vin şi s-a îmbătat şi s-a dezgolit în casa lui. Şi a văzut Ham, tatăl lui Canaan, goliciunea tatălui său şi ieşind a spus fraţilor săi de afară. Şi luînd Sem şi Iafet o haină, au pus-o pe amîndoi umerii lor şi s-au dus cu dosul înainte şi au acoperit goliciunea tatălui lor şi feţele lor căutau înapoi, şi n-au văzut goliciunea tatălui. Şi s-a trezit Noe de vin şi a cunoscut cîte i-a făcut fiul lui mai tînăr şi a zis: Blestemat să fie Canaan şi să fie slugă fraţilor lui. Şi a mai zis : Binecuvîntat este Domnul Dumnezeul lui Sem şi-i va fi Canaan slugă lui» (Fac. 9, 18—25).

   Noe sădind vie, s-a odihnit de oboselile lui şi s-a îmbătat, con­trar obiceiului. Şi alunecînd in greşeala necugetată a iubirii de vin, s-a dezgolit fără voie în casă, nevăzut de mulţime. Iar Ham, nestăpîn pe judecată, şi-a făcut din necuviinţa privirii nerespectuoase pricină de rîs şi nu numai că nu l-a acoperit şi nu l-a apărat pe cel ce l-a născut, biruit de beţie şi căzut în greşelile provenite din aceasta, ci uitînd de acestea şi de cinstea faţă de cel ce l-a născut, se grăbeşte să dea prilej şi altora să vadă pe bătrîn în starea aceasta, îndemnînd şi pe fraţi la rîs. Dar aceştia au rămas deasupra răului îndemn al aceluia, ci au dezaprobat purtarea aceluia, şi ascunzînd ochilor priveliştea necuvenită, au mers spre el cu dosul înainte. Căci au socotit că este o datorie pioasă să respecte coapsele părintelui prin care au fost născuţi. Iar cînd tatăl şi-a venit la cunoştinţa lucrului, a blestemat îndată pe cel ce s-a abătut de la ceea ce se cuvine şi a călcat în mod nelegiuit respectul faţă de el şi i-a impus cu drep­tate jugul de slujitor, numindu-l Canaan, pentru acei Canaanei ce vor fi din el, care vor avea să se împărtăşească de osînda lui. Căci s-a întins pedeapsa la tot neamul. Dar a binecuvîntat pe cei ce l-au cinstit.

    2. Dar se arată ca printr-o ghicitură şi această taină privitoare la Iudei. Căci trei au fost toate popoarele : cel din primul timp ca şi Sem, cel de la mijloc prin blestematul Ham, iar ca al treilea şi ultimul trebuie să se înţeleagă Iafet, care se tilcuieşte lăţime. Căci după ce Dumnezeu şi Tatăl ne-a descoperit nouă pe Fiul Său, Care e închipuit prin coapse şi după dumnezeire are toată frumuseţea spirituală, iar după omenesc e fără frumuseţe şi fără mărire. «Căci nu avea nici chip, nici frumuseţe», după cuvîntul proorocului (Isaia 53, 2), atunci precum urmarea însăşi a lucrurilor o mărturiseşte, întîiul şi ultimul popor, adică cei ce au crezut la început şi primii,şi cel chemat la sfîrşit, au cinstit pe Emanuil*. Şi ele au fost bine-cuvîntate de Dumnezeu şi Tatăl. Dar cel aflat între ele, rîzînd pe Hristos pentru lipsa de frumuseţe a umanităţii Lui şi nerespectînd pe Fiul arătat al lui Dumnezeu în multe feluri, au rămas într-o vieţuire de robi şi au căzut din libertatea părinţilor. Iar că în timpu­rile de pe urmă cei ce aveau să creadă dintre Iudei vor fi soţi şi părtaşi celor dintîi, ca unii adunaţi în aceeaşi cetate, sau curte, sau casă, adică în Biserică a arătat zicînd : «Să lăţească Dumnezeu pe Iafet», adică pe al treilea şi ultimul, căci Iafet e al treilea «şi să vieţuiască în corturile lui Sem» , adică al celui dintîi; «şi să fie Canaan sluga lor» (Fac. 9, 27). Iar aceasta socotesc că este ceea ce a spus Hristos, poporului Iudeu : «Amin, Amin zic vouă că tot cel ce face păcat, este slugă păcatului. Iar sluga nu rămîne in casa lui în veac, iar Fiul rămîne în veac. Dacă deci Fiul vă va elibera pe voi, liberi veţi fi» (Ioan 8, 34). Dar rîzînd nenorociţii Iudei de iconomia Mîntuitorului nostru şi necinstind descoperirea Lui făcută nouă despre Dumnezeu şi Tatăl, au rămas în duhul robiei[2].



Despre turn şi despre clădirea lui



   De fapt nimic nu lipsea firii omeneşti ca să fie bine şi fericită. Căci Făcătorul tuturor a făcut-o plină de tot binele. Dar a fost micşorată cea la început mare, păgubindu-se pe încetul de cele prin care se arăta minunată şi vrednică de toată lauda. De pildă, s-a pierdut în Adam nestricăciunea. Căci s-a zis către el : «Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce» (Fac. 3, 19). S-a lipsit după aceea de Duhul. Căci Dumnezeu văzîndu-i pe cei ce voiau să cugete pe pămînt numai la patimile necuvenite şi urîte ale trupului, le-a spus: «Nu va rămîne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sînt trupuri» (Fac. 6, 3) [3].

    Dar iată că suferă şi de altceva. Căzînd în gînduri şi sfaturi deşarte şi nebuneşti, unii sînt duşi spre o limbă deosebită şi de alt glas. «Căci era tot pămîntul o limbă şi un glas tuturor. Si a fost după ce au pornit ei de la răsărit, au aflat un şes în pămîntul Senaar şi s-au aşezat acolo şl a zis omul către aproapele său: Veniţi să facem cărămizi şi să le ardem în foc. Şi li s-a făcut cărămida în loc de piatră. Şi smoala le era în loc de var. Şi au zis: Veniţi să ne zidim nouă o cetate şi un turn, al cărui vîrf să ajungă pînă la cer şi să ne facem nouă nume mai înainte de ce ne vom risipi pe tot pămîntul» (Fac. 11, 1—4). Şi s-a coborît Dumnezeu, zice Sfinta Scriptură, şi a ames­tecat limba lor. Şi i-a risipit pe ei pe tot pămîntul.

   I-a oprit Dumnezeu pe toţi de la această încercare; nu le-a îngăduit să o ducă la sfîrşit, celor ce voiau ceva din mîntuire. Dar cu bunătatea Lui cea după fire, i-a oprit de la această încercare prin înmulţirea limbilor, arătînd că nu lasă nepedepsite sfaturile mai presus de puterea omului ce tind la ceea ce e cu neputinţă. Şi le amestecă limbile, căci cele ce au nevoie de măiestria şi puterea Creatorului, nu le poate face nimeni altul decît El. Iar transformarea limbii şi lărgirea cuvintului (înţelesului) în sunete diferite, se cuvine să fie socotite cu adevărat ale unicului Creator prin fire[4][5]. Nu poţi să nu rîzi de cei ce spun că acestea sînt produsul lor.

    Deci au cugetat, nu ştiu cum, că pot totul, chiar să clădească din cărămidă şi pămînt un turn pînă la cer. Socotesc că şi ei sint un chip al nesocotinţei Iudeilor, care cugetă că vor afla familiaritatea cu Dumnezeu şi calea spre cele de sus, dar nu prin hotărîrea de-a lucra cele plăcute Lui, nici prin credinţa în Hristos, ci ridicînd fără minte, ca un turn, cugetarea la cele înalte întemeindu-se numai pe slava goală a părinţilor . Căci au fost cunoscuţi numind în sus şi în jos pe Avraam şi clădindu-şi slava proprie pe merite pămînteşti. Dar Dumnezeu a certat pe cei ce zideau turnul şi i-a împărţit în multe limbi. Iar noi spunem că ceea ce s-a întîmplat acelora atunci, a fost ca o prezicere a celor ce se vor întîmpla Iudeilor. Căci cugetînd ei foarte mult la cele înalte şi căutînd calea spre cele de sus prin cele ce nu trebuie, Dumnezeu i-a împrăştiat în limbi multe, adică între toate neamurile. Căci au fost risipiţi din ţara şi cetatea lor şi alungaţi din casele lor şi s-au făcut rătăcitori între neamuri, după cuvîntul proorocu­lui (Ps. 105, 41).

   Dar în Hristos mulţimea de limbi a fost un semn bun. Căci adu­naţi fiind ucenicii în ziua Cincizecimii într-o singură casă, «S-o făcut, zice, deodată din cer ca un vuiet purtat de un suflu puternic şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite ca de foc şi s-a aşezat pe fiecare dintre ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în limbi străine, precum le dădea lor Duhul să grăiască» (Fapte 2, 2—4). Dar ce vorbeau? Duhul le deschidea calea spre cele de sus, urcuşul spre cer în Hristos prin credinţă, adunarea pe aceeaşi cale a tuturor limbilor din lume, sau a popoarelor şi a neamurilor în unitatea în Duh. Căci toată limba oamenilor se mărturisea lui Hristos şi grăia tainele Lui. Deci mulţi­mea limbilor din pricina turnului a fost semn de împrăştiere şi de despărţire în toate neamurile, iar în Hristos este semn de adunare în unitate prin Duh şi al înaintării împreună spre cele de sus. Căci Hristos ni s-a făcut «turn de tărie», după cuvîntul Psalmistului (Ps. 60, 3), ce ne conduce spre cetatea de sus şi-i uneşte pe cei de pe pămînt cu cetele sfinţilor îngeri **.


----------------------------------------------------------------------------------

* Pe Hristos L-au primit la început o parte dintre evrei (urmaşii lui Sem) şi popoarele indo-europene (urmaşii lui Iafet). Dar nu L-au primit popoarele gal­bene şi africane.
[2] Numai Fiul poate elibera cu adevărat de orice robie, căci numai El este liber. Fiul lui Dumnezeu e liber din veci prin fiinţă, căci e superior tuturor. Făcîndu-Se om ca noi, dar păstrîndu-şi libertatea de Fiu, ne-a eliberat şi pe noi, pe cei co voim să ne alipim Lui. Înfierea noastră de către Tatăl are şi acest înţeles.

[3] Din aceasta se vede că oamenii erau la început buni şi întregi, pentru că nu erau închişi în creaturitatea lor ci aveau în ei Duhul lui Dumnezeu, sau comuni­cau cu Dumnezeu. De plinătatea omului ţine legătura lui cu Dumnezeu.

[4] Unicul Creator prin Logosul Său a creat toate cu înţelesurile lor legate fntr-un înţeles şi pe om cu o raţiune (cu o înţelegere) capabil să le cuprindă ca chip al Logosului prin Care s-au creat. Logosul divin şi-a pus pecetea înţelesurilor Sale pe întregul cosmos şi a înţelegerii lor în om. El le-a creat astfel într-o legătură. Dar făcînd pe om cu trup, a dat acestuia şi putinţa de-a exprima înţelesurile plasticizate material ale lucrurilor prin organul vocal material. Înzestrînd pe oameni cu aceeaşi raţiune cuvîntătoare şi aptă de exprimare a înţelesurilor cosmosului comun, i-a făcut capabili să-şi formeze o limbă comună pe cei ce locuiesc apropiaţi unii de alţii. Dar din această raţiune comună vine şi faptul că diferite grupuri modifică în comun cuvintele lor ,un întreg, cînd împrejurările le despart spaţial sau sulleteşte pentru lungă vreme pe unele de altele.

[5] Sf. Chiril dornic să cîştige pe evrei pentru Hristos, vede şi în încercarea de zidire a unui turn pînă la cer voinţa iudeilor de-a ajunge la Dumnezeu prin legea dată părinţilor lor. Dar această încercare închipuie şi voinţa oricărui grup omenesc de-a ajunge la suprema înălţime fără ajutorul lui Dumnezeu. Omul tinde prin fire să se înalţe cît mai sus, să înţeleagă totul, să creeze o civilizaţie care să le satisfacă toate aspiraţiile. Ei nu văd că niciodată nu pot ajunge pe calea aceasta la ceea ce tind. Ba chiar aceste înălţări produc între ei pe măsură ce ating trepte mai înalte, moduri de înţelegere deosebite, prin complexitatea ce o crează. Alta este calea înălţării şi unificării reale : e calea smeritei recunoaşteri a lui Dumnezeu ca vîrful cu adevărat aflat al aspiraţiei omeneşti şi reciproca recunoaştere iubitoare a valo­rii persoanelor umane, provenită din recunoaşterea lui Dumnezeu. Înălţarea ade­vărată e smerenia, care nu se arată in înălţarea exterioară. Ei îi vine in întimpinare smerire-a lui Dumnezeu, in Hristos, care iarăşi e deosebită de înălţarea exte­rioară.

** Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Grigorie de Nazianz au văzut un contrast între cele întîmplate la turnul Babei şi Cincizecime: acolo limbile i-au împrăştiat pe oameni, aici Duhul i-a unit pe cei de limbi deosebite în aceeaşi Biserică.
   Sf. Chiril vede ca turn pe Hristos. El ne înaltă cu adevărat la cer şi la unirea îngerii. Căci El e şi calea. Calea aceasta e de ordin duhovnicesc şi,ne-o deschide Duhul Sfînt. El ne face să părăsim totodată dezbinarea, prin aceeaşi credinţă în Hristos şi prin iubirea între noi, chiar de sîntem de limbi diferite. Adevărata inălțare se uneşte cu unirea întreolaltă. Iar amîndouă se fac prin Duhul care lucrează interiorul oamenilor, nu prin fapte arătoase, exterioare, ale mîndriei, Hristos Se înalță de fapt de la pămînt pînă la cer, fiind şi om şi Dumnezeu. El se înalţă pînă la cer şi ne înaltă şi pe noi. Nu poate urca nimeni la cer, dacă nu vine Dumnezeu să-l urce. Înălţarea e anticipată cu coborîrea în sens de iubire, sau e unită cu ea.