223. «Bea
aceasta întâi, fa-o repede, ţara lui Zabulon, pământul lui Neftali şi
ceilalţi, de lângă mare şi dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Popor care
umblaţi în întuneric, vedeţi lumină mare. Cei ce locuiţi în pământul şi în
umbra morţii, lumină va străluci peste voi. Mulţimea poporului ai scos-o întru
veselia Ta şi se vor veseli înaintea Ta ca cei ce se veselesc la seceriş şi ca
cei ce împart prăzile. Fiindcă se va lua jugul cel pus peste ei şi toiagul cel
pus peste grumazul lor, a înlăturat toiagul celor care cereau [taxele], ca în
ziua [de biruinţă] asupra Madianului. Vor întoarce cu dobândă orice haină şi
îmbrăcămintea luată cu vicleşug şi vor dori să fie arşi cu foc. Căci Prunc S-a
născut nouă, un Fiu, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umărul Lui şi
se cheamă numele Lui înger de mare sfat. Voi aduce pace asupra conducătorilor,
pace şi sănătate Lui. Mare este stăpânirea Lui şi păcii Lui nu este hotar, pe
tronul lui David şi împărăţia lui o aşază şi [o] ţine în judecată şi dreptate
de acum şi până în veac. Râvna Domnului Savaot va face acestea».
Urmând să binevestească cele
despre întruparea Domnului,
oferind, ca să zicem aşa, o arvună pentru bucuria duhovnicească, îl salută
astfel pe cel Binevestit. «Bea aceasta întâi». Cel care bea întâi primeşte în el băutura, acceptând-o cu plăcere.
Mai ales atunci este transmisă plăcerea din ea, când nefiind ameţit, nici
scuipând-o, ci din uscarea extremă [omul] tânjeşte după potolirea setei şi se
umezeşte cu lichidele băute. De aceea şi acum, binevestind harul aşteptat
poporului [care era ] ca însetat, spune: «Bea aceasta întâi». Primeşte bucuria în suflet, aşază învăţătura mântuirii! Nu o considera neînsemnată faţă de
alta, nici nu socoti altceva mai preţios decât aceasta. Este înaintea tuturor.
Nu se poate gândi de către tine ceva înaintea Creatorului tău, nici prin fire
ceva mai de cinste decât Cel mai întâi Născut decât toată creaţia. «Bea
întâi», învaţă că la început era Cuvântul. Nimic nu era
înaintea începutului, nimic înaintea Celui dintru început. Să nu bei (accepţi)
mai întâi nici vreun eon, nici vreun interval, nici vreun loc gol de existenţa
Fiului, nici vreo perioadă, nici vreun timp, nimic din cele zadarnice după
imaginaţie care pot apărea în suflet. «Bea aceasta întâi, fă-o
repede».
Să nu mergi nici cu zăbavă,
nici cu lenevire, nici fără râvnă, nici cu delăsare în primirea lucrării, ci cu
temeinicie şi cu sârguinţă. Unul ca acesta era Pavel. De îndată a băut (a
acceptat) credinţa, nu a amânat niciun timp pentru propovăduire. Acela nu a
întrebat trup şi sânge, ci imediat,
ca un alergător, s-a grăbit spre final, urmărind ţinta pentru răsplata
chemării de sus.
224. «Pământul lui Zabulon».
Profetul se adresează
acelora la care a mers şi Domnul, cei care mai înainte umblau în întunericul
necunoaşterii, dar au văzut lumină mare în răsăritul luminii adevărate, care «luminează
pe tot omul care vine în lume». Şi nimeni să nu creadă că cele de la Matei sunt în dezacord faţă de
cuvântul profetic, pentru că [acesta] spune: «Poporul
care stătea în întuneric», pe când Isaia se arată că a spus: «Care umblă în întuneric». Căci înseamnă la fel şi „a umbla în întuneric” şi „a şedea”, pentru
că amândouă sunt deopotrivă lipsite de finalitatea care le revine: unul
nemişcându-se, iar celălalt umblând la întâmplare. Cel care merge fără scop nu înaintează
nicăieri, iar cel care este înlănţuit de nelucrare nu ajunge la ţel.
De aceea, acest popor
întunecat de necunoaşterea neamurilor a văzut lumină, nu ca una de la foc, nici
ca una de la stele sau lună, nici ca cea de la soare sau fulger, ci lumină
mare, care străluceşte şi în cele raţionale, şi în cele sensibile, care este cu
Tatăl şi îi luminează pe oameni, îi face strălucitori pe îngeri, le ajută
tuturor şi are razele din sine întinse încă şi mai mult. Şi în ce ţară locuia
poporul dintre neamuri? în cea umbrită de moarte. Căci ca un nor gros îi
acoperă, din cauza idolatriei, până când lumina venind a străpuns ceaţa şi s-a
răspândit peste ei strălucirea adevărului.
Apoi cuvântul se mută chiar
la Persoana Domnului. Ce
spune? «Mulţimea poporului ai scos-o întru veselia Ta». Nu toţi au primit cuvântul, dar cei mai mulţi I-au urmat Celui care
i-a chemat Ia bucuria veşnică [şi] se vor veseli înaintea lui Dumnezeu, «ca cei
care se bucură la seceriş». Căci ce seamănă
fiecare, aceea şi seceră. De aceea,
în ziua răsplătirii, cei care au primit cuvântul şi au rodit după măsura celor
aşezate în ei mai înainte, cărora li s-au încredinţat răsplătirile de către
dreptul Judecător, se vor veseli «ca cei care se veselesc la
seceriş şi ca cei ce împart prăzile».
Cei care se veselesc la
seceriş, au motive de bucurie din propriile lor strădanii, iar cei care se
îmbogăţesc din prăzi, primesc deodată un mijloc de bogăţie. De aceea le
menţionează pe amândouă, şi bunurile din răsplătire, şi pe cele care urmează să
fie date prin har de către Cel Mult-Dăruitor. Căci jugul pus pe neamuri a fost
ridicat, [neamurile] au scuturat jugul greu al celui care i-a înjugat prin
robia păcatului şi le-a aplecat grumazul cu toiagul, astfel încât aşezându-şi
în suflet predicarea apostolică, să nu se supună sub robia păcatului.
225. «Căci a înlăturat toiagul celor care cereau [taxele], ca în ziua [de
biruinţă] asupra Madianului».
Un colector de taxe groaznic
stă asupra vieţii omeneşti, bătând cu toiagul şi cerând [să-i fie făcute] voile:
vrăjmaşul nostru comun. Vrei să cunoşti
loviturile acestui toiag? Ascultă-l pe
cel ce spune: «împuţitu-s-au şi au putrezit rănile
mele». Toiagul cel rău produce celui lovit răni urât mirositoare. Gândeşte-te
la cineva cuprins de felurite dorinţe şi ţinut straşnic în desfătarea
plăcerilor. Cât se aseamănă celui lovit cu toiagul şi celui purtat spre păcat!
Dorinţa nu conteneşte să producă celui nestăpânit înţepături şi dureri, până
când îi face sufletului o rană din cauza păcatului, care degajă duhoare la
amintirea celor de ruşine. De aceea, [omul] înlătură acest toiag când înlătură
conducerea şi stăpânirea madianiţilor, a căror istorie cred că vi-o amintiţi,
fie cea după Numeri, fie cea după Judecători. Căci spune în Numeri: «S-au ridicat împotriva
Madianului, după cele ce a poruncit Domnul lui Moise şi i-au ucis pe toţi de
parte bărbătească şi pe regii Madianului i-au ucis deopotrivă cu răniţii lor». Iar în Judecători: «Ghedeon s-a întors la tabăra lui Israel şi a zis:
Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile noastre tabăra Madianului».
Ce înseamnă «vor întoarce
cu dobândă orice haină şi îmbrăcămintea luată cu vicleşug»? Cred că se
spune că cei care punând jugul greu al păcatului şi lovind cu toiagul au silit
la păcat, aceştia vor întoarce cu dobândă haina şi îmbrăcămintea luată cu
vicleşug. Cei care i-au furat de haine pe oameni şi prin vicleşug i-au lăsat
goi de acoperăminte, [le] vor întoarce cu dobândă. Căci de câte ori vrăjmaşul
nostru comun ne ia sub stăpânirea sa, ne scoate hainele, care pun frumuseţe în
jurul urâţeniilor noastre. Iar haina creştinilor, care acoperă urâţenia
păcatului nostru, este credinţa în Hristos. «Câţi în Hristos v-aţi
botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat». Dar chiar înainte ca vrăjmaşul nostru să dezbrace urâţenia omenească,
a dezvelit gândurile noastre cu care ne era înfrumuseţată viaţa şi ne-a arătat
public goliciunea.
De aceea, pentru că a
dezbrăcat cu planuri viclene, va întoarce cu dobândă orice haină şi orice
îmbrăcăminte luată cu vicleşug. Căci nu numai că primim cele de care am fost
deposedaţi, ci ne facem mai buni prin adăugarea
cunoştinţei despre Hristos. Fiindcă spune: «m-a îmbrăcat cu haina
mântuirii şi cu veşmântul veseliei». De aceea, «orice haină luată cu vicleşug», adică furată
în ascuns, «o vor întoarce cu dobândă şi vor dori să
fie arşi cu foc, căci Prunc S-a născut nouă». După venirea Domnului, puterile cele rele au strigat: «Ce
este noi şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit înainte de vreme să ne
chinuieşti»? Atunci vor prefera să fie arşi cu foc mai degrabă, decât să fie
condamnaţi de arătarea în trup a lui Hristos.
226. «Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu, şi S-a dat nouă, a Cărui
stăpânire s-a făcut peste umărul Lui şi se cheamă numele Lui înger de mare
sfat».
Am ascultat mai sus câte
nume ale Domnului am învăţat deja. «Iată fecioara va lua în
pântece şi va naşte un Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel». Aici numele Lui se cheamă înger de mare sfat. Acesta este Cel care a
făcut cunoscut sfatul mare cel de veacuri ascuns şi nearătat celorlalte
generaţii. Acesta este
Cel care a vestit şi a arătat între neamuri bogăţia Sa cea de nepătruns, pentru
ca neamurile să fie împreună-moştenitoare şi un sigur trup al Celui a cărui stăpânire
este pe umărul Său, adică împărăţia şi puterea din Cruce. Căci pe Cruce fiind
înălţat, pe toţi i-a tras la EI.
«Voi aduce pace peste conducători, pace şi sănătate Lui. Mare este
stăpânirea Lui şi păcii Lui nu este hotar».
Prin aceasta se înfăţişează
că cele spuse sunt despre Persoana Tatălui. Pentru că a făcut pace prin
sângele Crucii Sale, atât cu cele de pe pământ, cât şi cu
cele din cer, se spune: «Voi aduce
pace peste conducători şi sănătate Lui». Cred că prin aceasta se arată taina învierii. Căci «a
fost răstignit din slăbiciune, dar este viu prin puterea lui Dumnezeu», de aceea se spune că i-a fost adusă sănătatea în locul slăbiciunii
trupului pe care l-a luat pentru noi.
«Şi păcii Lui nu este hotar». [El] spune: «Pace vă dau vouă. Nu cum dă lumea
vă dau Eu vouă». De aceea
nu este hotar păcii Lui, pentru că este un dar mai presus de lume. Căci dacă ar
fi fost din lume, s-ar fi terminat împreună cu alcătuirea lumii. Dar acum cel
care primeşte pacea Lui şi [o] păstrează va trăi până în veac cu bunătăţile
păcii. Pacea lui Solomon* s-a limitat
la anii scrişi, dar pacea
de la Domnul se va întinde pe tot veacul, fiind nelimitată şi nemărginită. Când
toate I se vor supune Lui** şi vor
cunoaşte stăpânirea Lui, când Dumnezeu va fi toate în toate şi când se vor
linişti cei tulburaţi de apostazii, îl vor lăuda pe Dumnezeu în înţelegere şi
pace.
«Pe
scaunul lui David şi întru împărăţia lui ca să o îndrepteze». Pentru că se
spune: «Nu va lipsi conducător din Iuda şi
stăpânitor din coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate Lui»,
toţi
anunţând aproape unanim că Domnul este din sămânţa lui David după trup. Deci «va şedea pe tronul lui David şi în împărăţia lui ca să o îndrepteze şi
să o ţină în judecată şi în dreptate». Spune: «Judecăţile Tale sunt adânc mare», şi: «Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu». De aceea, nici judecăţile nu sunt înţelese, nici dreptatea nu e
contemplată după vrednicia înălţimii.
«Şi râvna Domnului Savaot va face
aceasta». Fiind zelos pentru noi, cei
pierduţi prin neştiinţă, Şi-a asumat iconomia între oameni pentru a-i păstra în
împărăţia Lui. De aceea, râvna Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor, Căruia I
s-a supus orice putere, va face acestea.
227. «Cuvânt a trimis Domnul peste Iacob şi a venit peste Israel. Şi va
cunoaşte tot poporul lui Efraim şi cei aşezaţi în Samaria cu semeţie şi inimă
înaltă zicând: Cărămizile au căzut, ci veniţi să cioplim pietre şi să tăiem
sicomori şi cedri, şi să ne zidim nouă turn».
Scriptura pare că sugereze
prin denumirea de Iacob şi Israel înţelesul a două lucruri: iniţierea celor
nedesăvârşiţi şi desăvârşirea la culme a virtuţii. Aceasta ne sugerează felul
schimbării de nume a patriarhului. La naştere, pentru că s-a ţinut de călcâiul
fratelui, se numeşte
Iacob, iar după luptă, în loc de răsplată i s-a dat ca unui învingător
denumirea: «Căci nu se va mai chema numele tău Iacob, ci Israel
va fi numele tău». Acum a fost trimis cuvânt către Iacob şi a venit peste Israel. Căci
Cuvântul coboară întâi din milă pentru cei mai slabi, dar cei mai înţelegători
(văzători), sesizând folosul de la Acesta, L-au răpit oarecum, depăşind
trândăvia celor către care a fost trimis.
«Căci Cuvânt a
trimis Domnul în Iacob». Ştii Cuvântul, Care era la
început [şi] Care era la Dumnezeu? Pe Acesta
L-a trimis Tatăl în Iacob. Dar pe Acesta L-a cunoscut Israelul adevărat,
sufletele cele mai înţelegătoare (văzătoare). «Şi
a cunoscut tot poporul lui Efraim, care mai înainte şedea în Samaria, cu
semeţie şi cu inimă înaltă». Acesta este Efraim, din care a răsărit apostatul Ieroboam, care le-a
despărţit pentru sine pe cele zece triburi şi a turnat junincile de aur, a
convins poporul să se îndepărteze de la slujirea lui Dumnezeu şi să le
slujească idolilor egiptenilor. De aceea,
cei aşezaţi în Samaria cu semeţie şi inimă înaltă, fiind în cunoştinţa
adevărului, au primit Cuvântul, precum relatează şi Faptele, că Apostolii au auzit cum Samaria a primit cuvântul.
Apoi profetul descrie câtă
le era semeţia şi trufia. Căci dispreţuind partea lui David ca având un regat
uşor de cucerit, spuneau în glumă: «Cărămizile au căzut, dar
veniţi să cioplim pietre». Numeau „cărămizi” zidirea împărăţiei fiilor lui David, iar tărie a
pietrelor, îmbinate unele într-altele, denumeau puterea lor şi înţelegerea
problemelor vieţii.
228.
«Şi să tăiem, spune, sicomori şi cedri şi să ne zidim
nouă turn», în loc de Templul pe care l-a ridicat lui Iuda Solomon. Unele ca
acestea erau gândite şi de cei ce prin pregătirea turnului înalt încercau să
aibă la îndemână cerul. Căci aceia spuneau: «Haideţi
să ne facem cărămizi şi să le ardem în foc», şi iarăşi: «Haideţi să ne zidim cetate şi turn,
al cărui vârf să fie până la cer». Iar sicomorul este un arbore care face foarte multe roade, care
[însă] nu aduc nicio întrebuinţare, decât dacă cineva, zgâriindu-le cu grijă,
le extrage sucul care produce multă plăcere gustului. De unde credem că este un
simbol al adunării neamurilor, care este numeroasă, dar care s-a făcut
netrebnică, din cauza obişnuinţei din îndeletnicirile neamurilor, pe care
dacă cineva poate să o taie prin cuvânt, o transformă în folositoare, fiind
îndulcită prin transformare.
Cedrii sunt luaţi câteodată
drept chip al sufletelor mari şi care au o înălţime remarcabilă, pentru că se
ridică prin voinţă şi au cetăţenie în ceruri, după cum suntem învăţaţi în Psalmi, David folosindu-i acum pentru lauda Domnului şi spunând: «Pomii
cei roditori şi toţi cedrii», şi
iarăşi: «Se vor sătura copacii câmpului, cedrii
Libanului, pe care i-a sădit». Am
cunoscut deja că firile tari şi neaplecate, ridicate împotriva cunoaşterii lui
Dumnezeu, sunt numite
cedri. De aceea, «Domnul loveşte cedrii Libanului». Şi cei înălţaţi pe cunoaşterea falsă şi care îşi închipuie că au
cuprins tainele lui Dumnezeu Celui mai presus [de ei] sunt numiţi cedri.
Fiindcă «i-am văzut pe cei necredincioşi semeţiţi şi înălţaţi
ca cedrii Libanului», a căror distrugere este grabnică. «Căci am trecut şi, iată,
nu mai sunt». De aceea, pe aceşti cedri i-au luat la pregătirea turnului cei care,
înainte de venirea Cuvântului, şedeau în Samaria cu semeţie, batjocorind
credinţa în Dumnezeu a lui Iuda şi numind cărămizi căzute zidirile de
învăţături ale acelora.
229. «Şi va lovi Domnul pe cei ce se ridică asupra muntelui Sion
şi îi va risipi pe vrăjmaşii lui, Siria de la răsăritul soarelui şi grecii de
la apusul soarelui***,
care îl mănâncă pe Israel cu întreaga gură».
Deci se anunţă că îi va lovi
şi îi va răsturna pe toţi care se ridică asupra muntelui Sion şi va risipi
unirea lor necuviincioasă împotriva adevărului. Vrăjmaşii sunt sirienii şi
grecii, unii aşezaţi la răsăritul soarelui, iar ceilalţi la apus. De aceea vor
fi risipiţi, pentru că îl mănâncă pe Israel cu toată gura. Căci numeşte acum
„gură” puterea
«Pentru toate acestea mânia nu a
fost întoarsă, ci mâna este încă înaltă. Şi poporul nu s-a întors până când a
fost lovit şi nu L-au căutat pe Domnul puterilor». Pentru toate acestea, pentru că vrăjmaşii lui Dumnezeu, fiind
biciuiţi, încă nu sunt străpunşi [de părerea de rău], mânia nu a fost întoarsă,
ci mâna, puterea pedepsitoare, este ridicată asupra celor care nu se pocăiesc
pentru răutatea şi nelegiuirea pe care au facut-o. Deci, de vreme ce acest
popor se vindecă nu prin cuvânt, ci prin lovitură, s-a scris: «Şi
poporul nu s-a întors până când a fost lovit».
Loviturile sunt necesare unora ca aceştia. Nimeni să nu se îngrijoreze despre
cauzele [întâmplărilor] mai dureroase: de ce sunt secetele, de ce sunt ploile
mari, de ce sunt trăsnetele, de ce grindinele,de ce cutrmurele. Din cauza noastră, care avem
inima nepocăită şi nu ne întoarcem, până ce nu suntem loviţi.
«Şi va lua Domnul din Israel capul
şi coada, pe mare şi pe mic, într-o zi». După ce
vine la ei Cuvântul trimis, spune că va fi amestecată orânduiala lor cea rea
şi vor fi îndepărtaţi conducătorii şi cei ce îi urmează, cei care se semeţesc
cu stăpânire mare şi cei subordonaţi. Va fi necinstită întâietatea bătrânilor
şi a celor ce judecă [pricinile] cu părtinire. Iar cei care neavând nicio
rânduială în popor, fiind hirotoniţi de ei înşişi şi luându-şi în mod fals
harisma profetică, pe care nu au primit-o de la Duhul, şi învaţă cele
nelegiuite - unul ca acesta era, în timpul lui Ieremia, Anania şi în timpul
lui Miheia [erau]
profeţii falşi, în care s-a făcut un duh mincinos, care să-l înşele pe Ahab,
îndemnându-l la război împotriva
sirienilor - şi aceştia, care sunt ca o ariergardă a poporului, vor fi luaţi.
230. Dar şi cei care fericesc acest popor şi îl fac să rătăcească şi îi
culeg roadele prin înşelare. De aceea Domnul nu Se va bucura nici de cei tineri
şi de cei aflaţi în floarea vârstei dintre ei şi nu Se va milostivi nici dacă
este vreun orfan într-un asemenea popor, nici dacă este vreo văduvă.
Căci ce este slab şi
neajutorat este vrednic de milă, dar ce este puternic în răutate şi în
nelegiuire [este vrednic] de respingere şi ură. Apoi, adaugă, mânia nu este
întoarsă, ci mâna Lui stă încă înaltă, din cauza celor care îi fac să
rătăcească în popor şi a celor rătăciţi, dintre care toţi sunt nelegiuiţi, răi
şi vorbesc nedreptăţi. Dar ameninţarea are şi o înfăţişare binefăcătoare, căci «va
arde ca focul fărădelegea». Fiindcă este rânduit de către Stăpânul binelui ca materia pregătită
din nelegiuire să fie dată nimicirii spre binefacerea oamenilor. «Şi
după cum, spune, iarba
uscată este consumată de foc şi este arsă în desişurile pădurii».
Cât timp sufletul este
îngropat în patimile pământeşti, patimile lui răsărind ca iarba din dorinţa
trupului se răspândesc, avându-şi existenţa unele prin altele şi apărând una
peste alta. După cum iarba este cea mai prolifică dintre plante şi niciodată
creşterea ei nu încetează, ci întotdeauna sfârşitul primei existenţe se face
începutul celei următoare, asemenea este şi firea păcatelor: urmează unul altuia.
Desfrânarea naşte desfrânare, obişnuinţa în minciună se face mama minciunii,
iar cel care se îndeletniceşte cu hoţiile îndrăzneşte uşor spre nedreptate.
Păcatul de dinainte se face ocazie de păcat. De aceea, dacă ne dezgolim păcatul
prin mărturisire, l-am făcut iarbă uscată, vrednică să fie consumată de focul
curăţitor.
Iar aceasta «este
arsă în desişurile pădurii». Observă câte se spun
despre păduri în prima [carte] a Regilor: poporul care se războia a intrat în pădure şi era slăbit neavând ce
să mănânce. Dar şi
Abesalom războindu-se a intrat în pădure. Deci, dacă păcatul nostru nu
se face ca iarba uscată, nu va fi consumat de foc, nici nu va fi ars. Şi
numeşte «desişuri ale pădurii» pe
cei făţarnici şi pe cei întunecaţi în cuget, cei
care în ascunsul inimii îşi păstrează multe răutăţi.
231.
Apoi adaugă: «de iuţimea
mâniei Domnului a ars tot pământul».
Arată că cele pământeşti
sunt predate focului pedepsitor spre binefacerea sufletului, după cum arată şi
Domnul, spunând: «Foc am venit să arunc pe pământ şi
vroiam să văd dacă deja e aprins».
«Şi va fi poporul ca un om ars de foc». Nu ameninţă cu distrugerea, ci arată curăţirea, după ceea ce este
spus de către Apostol: «Dacă lucrul cuiva se va arde, va
fi păgubit; el însă se va mântui, dar ca prin foc». Apoi descrie răutatea din popor şi revolta deja neîncetată de la ei,
care înainta cu totul spre nevindecare. Căci spune: «Nici
un om nu se va milostivi de fratele său», ci pe cel
care se apropie de el ca să găsească ajutor îl «va
apleca spre dreapta», adică se va purta strâmb
(stângaci) [cu acela], fiindcă «va
flămânzi şi va mânca din cele strâmbe (cele de-a stânga)». Cel care nu lucrează cele drepte şi vrednice de primire, acela se va
sătura din cele strâmbe (de-a stânga) şi neîngăduite. De aceea, se tâlcuieşte
ce înseamnă «va mânca din cele de-a stânga».
«Şi nu se va sătura, spune, omul, mâncând carnea braţului său». Arată starea animalică a sufletului, descriind devorarea reciprocă a
fraţilor, sărind cu cruzime unul asupra celuilalt. Căci: «Manase
va mânca din Efraim şi Efraim din Manase». Răutatea îi sălbăticeşte şi îi face să se asemene fiarelor care
mănâncă crud, nesăturându-se să mănânce din carnea braţului celuilalt, iar
scopul lor este distrugerea completă, după ceea ce a fost spus de către Apostol, că «dacă
vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi». Astfel, purtându-se duşmănos unii faţă
de alţii, totuşi sunt uniţi în planul împotriva aproapelui. Căci spune: «împreună
îl vor asedia pe Iuda», adică pe cei care se
mărturisesc lui Dumnezeu şi rămân în slujirea Lui. Căci „Iuda” se tâlcuieşte
„mărturisire”****. Pe lângă
faptul că răutatea este nearmonioasă cu ea însăşi, prin lupta împotriva
virtuţii arată o oarecare armonie. Asemenea, cutezanţa şi laşitatea sunt opuse
una alteia, una fiind exagerare, iar cealaltă lipsă, dar deopotrivă se luptă cu
bărbăţia, care se află la mijloc, ca şi cum ar asedia-o fiecare din partea sa.
De aceea se spune că Efraim şi Manase îşi mănâncă unul altuia carnea, dar
împreună au ajuns să-l asedieze pe Iuda.
[*] Chiar numele Solomon (Șlomo) este legat în limba ebraică de şalom „pace”.
[**] Facerea XLIX, 10. Versiunea aparţine aici Septuagintei. în textul ebraic în loc
de „cele păstrate Lui”, apare şilo, un
cuvânt greu de interpretat, care însă ar putea fi vocalizat „(ale) Lui”.
Biblia sinodală traduce „împăciuitorul”, considerând că şilo derivă de la verbul „a fi în pace”.
[***] Textul masoretic are Aram şi
filistenii în loc de Siria şi grecii.
[****] Iuda Yehuda
este pus în legătură cu rădăcina „a lăuda”, fiind explicat
prin etimologia populară ca însemnând „(mărturisire) de laudă” (cf. Fac. XLIX,8 ).
