232. «Vai celor ce scriu răutate. Căci când scriu, scriu răutate, abătând
judecata celor săraci, răpind hotărârea [în favoarea] sărmanilor poporului
Meu, ca văduva să le fie spre pradă şi orfanul spre jaf. Şi ce vor face în ziua
cercetării? Căci necazul vostru va veni de departe şi la cine veţi fugi ca să
[vă] ajute? Şi unde veţi lăsa slava voastră, ca să nu cădeţi în exil? Şi sub
cei ucişi vor cădea. Şi cu toate acestea nu s-a întors mânia, ci mâna este încă
înaltă».
Sunt unii care, socotind
nevrednic să urmeze Părinţilor şi învăţăturilor predate de ei, doresc să
înceapă ei înşişi erezii. De aceea, scornesc inovaţii faţă de cuvântul drept,
scriind răutate şi necuviinţă. La aceştia ajung vai-urile, la părinţii
cunoaşterii mincinoase şi la scriitorii de învăţături nedumnezeieşti.
Unii ca aceştia îi apucă pe
cei săraci în credinţă şi stăpânesc asupra sufletelor văduvite de adevăratul
mire, Cuvântul lui Dumnezeu. Căci chiar dacă văd pe cineva rămas orfan faţă de
Dumnezeu din pricina păcatului, şi-l fac pe acesta pradă, promiţându-le [celor
prinşi] lipsă deplină de teamă şi aşternându-le înainte o viaţă în plăcere,
doar dacă ar accepta să se alăture învăţăturilor lipsite de Dumnezeu.
Una ca aceasta este erezia
răsărită acum a anomeilor, care îşi arogă iertarea păcatelor pentru cei
desfrânaţi, adulteri, sodomiţi, neguţători de sclavi, sperjuri şi mincinoşi,
doar dacă îi află pe aceştia că li se alătură în blasfemia împotriva
Unului-Născut. Către aceştia Scriptura spune: «Ce vor face
în ziua cercetării»? Numeşte „zi” arătarea Domnului
nostru Iisus Hristos din ceruri, în care va veni în lume, răsplătind fiecăruia
după faptele lui, când, scriind răutate, vor primi necazul venit asupra lor de
sus. «La cine veţi fugi să [vă] ajute»?
„Căci aţi scris împotriva lui Dumnezeu, Judecătorul viitor şi al morţilor.
Scrierile voastre vor fi acuzarea voastră”.
Cei care vă făliţi şi ţineţi
la slava omenească şi doriţi să conduceţi erezii ca să dobândiţi nume şi prin
aceasta grăiţi nedreptate către înălţime, unde veţi lăsa slava voastră
în ziua judecăţii? Dar unii ca aceştia, spune, «vor cădea
sub cei ucişi». Acum eşti conducător al celor
înşelaţi şi eşti admirat de către ei, [tu] care porţi nume de învăţător şi
profesor, slăvit şi fericit de ei. Dar atunci vei fi mai de necinste decât
aceştia, care au fost ucişi de tine. Căci primirea învăţăturii false este
ucidere a sufletului. De aceea, vei fi căzut sub aceştia, şi greutatea celor
ucişi de tine se va aşeza asupra ta.
Iar de vreme ce fiecare
dintre noi scriem de-a lungul vieţii un manuscris al nostru, imprimând în
memoria noastră impresia lucrurilor, poate că şi pe unii ca aceştia îi
blamează Scriptura, ca pe unii care scriu răutate. Căci inima celor drepţi este
scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, dar inima celor nedrepţi [nu
este scrisă] de Duhul lui Dumnezeu celui viu, ci cu cerneala înrudită cu
întunericul şi vrăjmaşă a luminii. încât fiecare scrie fie în favoarea lui,
făcând [fapte] bune, fie, făcând un manuscris împotriva lui, adună răutăţi.
Deci, este un manuscris împotriva noastră, scris de mâinile noastre, când
facem rele şi este un manuscris în favoarea noastră, când facem [fapte] bune.
Dar sunt deja unii care
corup scrisori în contracte şi falsifică caracterele (literele) scrisorilor în
[actele] de cumpărare a ţarinilor, în testamente, gajuri şi în diverse
tranzacţii, scriind atâtea care au susţinere prin dovada scrisorilor. Şi unii
ca aceştia scriu răutate, întorcând judecata dreaptă de la săraci şi apucând
cele ale sărmanilor poporului, ca să le fie văduva spre pradă şi orfanul spre
câştig. Tot astfel se întâmplă cuceritorilor la prăzile din războaie, cărora
Scriptura le aminteşte: «Ce vor face în ziua cercetării»?
Numeşte „zi a cercetării”
ziua judecăţii şi a răsplătirii fiecăruia după vrednicia greşelilor, cu care îi
ameninţă pe aceştia, că: «Necazul vostru va veni de departe».
Să observăm de ce spune
astfel «de departe». Mântuirea noastră
nu este de departe, ci aproape de noi. Căci Dumnezeu spune: «Eu
sunt aproape», şi: «Sunt mai aproape de ei decât haina faţă de pielea
lor», şi iarăşi, spune: «Porunca pe care o poruncesc astăzi
nu este peste putere, nici nu e departe de tine. Nu este sus în cer, ca să
spui: Cine se va sui în cer şi ne-o va aduce? Nici nu este dincolo de mare, ca
să zici: Cine va străbate pentru noi până dincolo de mare ca să ne-o aducă şi
auzind-o să o împlinim? Aproape de tine este cuvântul, în gura ta şi în inima
ta». Şi Domnul nostru spune: «împărăţia lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru». De aceea, cele mai bune [lucruri], prin care este şi mântuirea, sunt
aproape de noi şi înlăuntrul [nostru], iar cele potrivnice vin de departe de
noi, fiind din afara noastră. Căci păcatul nu există deja în alcătuirea
noastră, ci apare ulterior. De aceea, se ameninţă prin profet că şi
strâmtorarea care este adusă din cauza greşelilor va veni din afară.
234. «Vai asirienilor. Toiagul mâniei Mele şi urgia este în mâinile lor.
Voi trimite urgia Mea asupra neamului fără de lege şi poporului Meu îi voi
porunci să facă prăzi şi jefuire şi să calce cetăţile şi să le facă pulbere.
Dar el n-a cugetat aşa şi cu sufletul n-a socotit aşa, ci a respins gândul
(mintea) său ca să distrugă nu puţine neamuri. Şi de îi vor zice: Tu singur
eşti conducător, va spune: Nu am luat ţara de deasupra Babilonului şi Calne,
unde s-a zidit turnul. Şi am luat Arabia şi Damascul şi Samaria. în felul în
care le-am luat pe acestea, voi lua toate stăpânirile».
Din cauza mulţimii
nelegiuirilor poporului, sunt aduşi asupra lor asirienii, nu datorită dreptăţii
acestora, ci din cauza nelegiuirii covârşitoare a poporului. Dar, deopotrivă şi aceştia
pentru că sau trufit şi nu au socotit că au fost daţi ca bici pedepsitor
împotriva poporului care călca legile dumnezeieşti, ci că datorită lor înşişi
ca fiind înzestraţi cu vreo putere [s-a făcut aceasta], [de aceea] sunt blamaţi
de Scriptură: „Vai vouă, asirienilor, care sunteţi toiagul mâniei Mele, [care]
sunteţi unealta pedepsitoare, nu faceţi [aceasta] prin puterea proprie, ci
sunteţi aduşi prin lucrarea Celui care vă mişcă asupra celor vrednici să fie
loviţi”.
«Şi urgia, spune, este în mâinile lor». Aici
numeşte clar pedeapsa „urgie”, ca şi Psalmistul: «Nu
în urgia Ta să mă pedepseşti». Deci, pedeapsa lui Israel este în mâinile asirienilor. «Urgia
Mea o voi trimite asupra neamului
fără de lege». Voi aduce pedeapsă poporului care nu ţine să trăiască după legea care
i-a fost poruncită. «Şi poporului Meu îi voi porunci să
facă prăzi». Din iubirea [Sa] de oameni Bunul Dumnezeu îl numeşte încă al Său pe
poporul care este fără de lege. Căci trimite urgia pentru că au păcătuit, dar
pentru că l-a luat odată prin alegerea părinţilor, nu respinge lucrarea
acestuia. De aceea, spune: «[îi] voi porunci să facă prăzi şi
jefuire şi să calce cetăţile şi să le facă pulbere», ca să ştim că toate [împrejurările] triste pe care le suferim, le
suportăm din porunca dumnezeiască.
[Dumnezeu] nu permite să fim
lăsaţi puterilor rele şi pedepsitoare, ci însuşi împarte măsura pedepselor,
ţinând cont de puterea celor îngrijiţi. Prăzile sunt cele care se află în jurul
celor morţi, căzuţi în război, fie arme, fie veşminte, fie vreo altă podoabă,
iar jefuirea [este] împărţirea prăzii, împărţită după vrednicia
învingătorilor. De aceea, asirienii sunt îndemnaţi să îl prade pe Israel şi
să-l jefuiască, să calce cetăţile lui şi să le facă pulbere.
235. «Dar
el n-a cugetat aşa şi cu sufletul n-a socotit aşa», ci s-a
fălit în cuget, nu ca şi când poporul ar fi lăsat lui din cauza păcatului, ci
semeţit în cuget şi îndepărtându-şi din propria minte raţiunea (cuvântul)
adevărată, crede că este [suficient de] puternic să nimicească nu puţine
neamuri. Şi pentru
că supuşii lui, flatându-l şi
linguşindu-l, îi spun: «Tu singur eşti conducător», spune către ei ca şi cum ar vorbi ironic: «Nu
am luat ţara de deasupra Babilonului şi Calne»; zice: „încă nu m-am făcut stăpânul tuturor", au scăpat de împărăţia
mea ţara de deasupra Babilonului şi Calne, «unde s-a zidit turnul». Pomeneşte de turnul acela vechi, pe care l-au zidit în câmpia Şenaar,
zicând: «Veniţi să ne zidim cetate şi turn, înainte să ne despărţim
unii de alţii, al cărui vârf să fie până la cer». Numele de
Calne nu este obişnuit în întrebuinţarea Scripturii. Considerăm că se află undeva
în Babilonia, pentru că este supranumit Babilon după confuzia limbilor, pe
care le-a amestecat Domnul, rupând simfonia cea spre rău. Căci spune Scriptura:
«s-a chemat numele locului aceluia amestec, iar în ebraică
Babel» *.
Dar, spune, «am
luat Arabia şi Damascul şi Samaria. În felul în care le-am luat pe acestea, voi
lua toate stăpânirile». De aceea, pentru că şi-a asumat că poate să supună toate cetăţile şi
nu a cugetat că nu i-a cucerit pe oameni prin puterea proprie, ci le-a fost superior
prin iconomia lui Dumnezeu Cel care îi disciplinează pe cei care păcătuiesc, de
aceea cuvântul profetic îl arată vrednic de plâns.
236. «Ţipaţi, [idoli] ciopliţi din Ierusalim şi din Samaria. Căci cum am
făcut Samariei şi [statuilor] făcute de mână ale ei, aşa voi face şi
Ierusalimului şi idolilor lui».
Cum vor ţipa [idolii]
ciopliţi, care sunt făcuţi din lemn şi din piatră, sau din orice altă materie,
când meşteşugul i-a format în imagini de oameni sau de animale cu patru
picioare sau de păsări sau chiar târâtoare, cum sunt statuile egiptenilor?! Iar
ţipătul este un glas de durere, care redă durerea inimii printr-un sunet fără
sens. Deci, cum vor ţipa [idolii] ciopliţi? Pentru că în lemnele modelate de
mâini omeneşti, sau pietrele, sau chiar şi aurul şi argintul, sau fildeşul, sau
altele asemenea din materie de cinste sau de necinste din care sunt [făcuţi]
idolii adoraţi de neamuri, în acestea stau în chip nevăzut demoni** care zboară
într-acolo, desfatându-se de plăcerea miresmelor [de jertfă]. După cum căţeii
lacomi hălăduiesc prin locurile pieţelor, unde se află sânge, la fel şi
demonii lacomi, prinşi de desfătarea din sânge şi fumul jertfelor, se strâng în
jurul soclurilor şi statuilor care le sunt dedicate.
Probabil sunt hrănite
oarecum corpurile lor de aer sau chiar de foc, sau din ambele elemente
amestecate. Fiindcă şi
istoria Regilor arată că puterea demonilor stă lângă statuile dedicate lor. «Căci
au luat, spune, cei de alt neam*** chivotul lui Dumnezeu şi l-au introdus în cele avute de Dagon. Şi s-au sculat
cei din Azot a doua zi, şi iată Dagon era căzut pe faţă la pământ». Desigur, Dagon era statuia văzută, iar cel care a căzut pe faţă [era]
demonul, învins de slava din jurul chivotului lui Dumnezeu. Când acesta a căzut
pe faţă, a tras jos cu sine şi [idolul] făcut de mână.
De aceea, despre cei care
mănâncă cele jertfite idolilor se spune că sunt părtaşi la masa demonilor. După ce
victima este oferită idolului, ceva este împărţit şi demonului care stă lângă,
demonul luând o oarecare parte din sângele evaporat şi din grăsimea fumegândă
şi din celelalte ale arderilor de tot. Şi cel care bea din cupa din care [s-a
vărsat] libaţia bea din cupa demonilor. De aceea, [idolii] ciopliţi
vor ţipa, adică demonii [care au] acelaşi nume cu [idolii] ciopliţi.
Şi când spune că Domnul va
veni în Egipt şi [idolii] făcuţi de mână ai Egiptului se vor cutremura şi inima
lor va fi înfrântă, interpretăm
acelaşi sens. Căci demonii, care stau în spaţiul din jurul pământului, se vor
cutremura şi vor fugi şi vor fi izgoniţi în locul propriu lor din adânc, la
venirea Domnului. De aceea, «blestemat tot cel care îşi va face
[idol] cioplit şi turnat, lucru al mâinilor meşterului, şi îl va aşeza în
ascuns», pentru că îşi adună o
comoară rea prin [idolul] cioplit, demonul care îi urmează şi atrage [ca]
asociat blestemul prin demon.
237. «Şi va fi, când va împlini Domnul [şi] va face toate în muntele Sion
şi în Ierusalim, că va căuta spre mintea cea mare spre conducătorul
asirienilor şi spre înălţimea slavei ochilor lor».
După ce porunceşte
[idolilor] ciopliţi din Ierusalim şi din Samaria ţipăt şi prin ameninţarea
împotriva lor, ca şi cum Ierusalimul este apoi curăţit şi eliberat de necurăţia
idolilor şi disciplinat prin loviturile pedepsitoare, pe care le-a îndurat prin
[faptul] că a fost lăsat asirienilor, apoi Scriptura ameninţă că mută lovitura
asupra conducătorului asirienilor. Pentru că s-a semeţit în cugetul lui şi nu a
înţeles că păcatul acelora a fost cauza unor asemenea rele, ci a considerat că
a putut prin propriul gând şi [propria] putere [să se ridice] împotriva
Ierusalimului, din cauza acestei aroganţe şi trufii iraţionale a
ridicării minţii, «va căuta, spune, spre mintea cea mare, spre conducătorul asirienilor şi spre înălţimea
slavei ochilor lor».
Unul este mare după firea
sa, altul după [propria] sa părere şi după mulţimea [lucrurilor] care nu-i
aparţin deloc. Iar mintea este mare cu adevărat [dacă] le contemplă pe cele
măreţe, [dacă] poate să cerceteze raţiunile zidirii şi din acestea să înţeleagă
frumuseţea înţelepciunii Meşterului tuturor. Este mare cel care se poate îndeletnici
cu iconomia celor făcute de Dumnezeu şi cu pronia care ajunge până la cele mai
neînsemnate [lucruri] şi cel care vede de aici judecăţile Lui cele drepte. Este
mare mintea care prin îngeri şi puteri şi toată slava de dincolo de ceruri îl
înţelege pe împăratul slavei şi pe Domnul puterilor. Cel care, totuşi, se
fericeşte pe sine şi se semeţeşte s-ar numi, pe bună dreptate, înţelept
închipuit şi slab de minte, mai degrabă decât mare potrivit minţii.
Pe lângă aceasta, pentru că
este o obişnuit Scripturii să urmeze opiniei celor mulţi în denumire, a spus
„minte mare”, fără să afirme măreţia potrivit firii, ci chemând-o cu o denumire
potrivit opiniei [generale]. De aceea, Domnul, pedepsind semeţia şi umilind
trufia lui, spune adresându-se minţii celei mari a asirienilor. Respingând
părerea nevolnică despre mărire, spune că va aduce pedeapsa slavei ochilor
lui. Căci unii definesc „slava”, care este un cuvânt cu multe sensuri, după
unul dintre înţelesuri [drept] „părere slabă”.
238. Dar se poate
ca mintea cea mare şi pricepută să fie luată şi drept vicleană. Precum «şarpele era cel mai priceput dintre fiarele de pe pământ» şi iconomul
cel nedrept a lucrat cu pricepere şi «fiii acestui
veac sunt mai pricepuţi în neamul lor decât fiii luminii». Iar Apostolul
ne tâlcuieşte sensul lui „priceput” în [Epistola
întâi] către corinteni, spunând: «Dar mă tem ca
nu cumva precum şarpele a amăgit-o pe Eva în viclenia lui». Căci a arătat că istoria îi atribuie o pricepere blamabilă şarpelui,
înlocuind priceperea [adevărată] cu viclenia. Astfel şi mintea mare nu
[este înfăţişată] drept ceva lăudabil, după cum rânduiesc cei care cercetează
la elini sensurile, spunând că mintea este pricepere adunată, ci [apare] sub
nume fals. Fie minunându-se de sine însuşi, fie fiind chemat aşa de lăudători,
este numit acum [aşa] de Scriptură.
Iar această minte mare,
pentru că ştie că ochii înţeleptului - celui cu adevărat înţelept - sunt în cap, îşi
slăveşte ochii, ca una care nu priveşte în jos, nici la cele pământeşti, ci se
ocupă de cele înalte şi îşi duce traiul sus. Astfel sunt înţelepţii elinilor,
care îşi duc viaţa tăvălindu-se în patimile ruşinoase ale trupului, dar
cercetând cele despre cer şi astre, fenomene eterice şi aeriene, îmbrăcându- se cu
vreo slavă oarecare în proprii lor ochi.
239. «Căci a zis: Cu putere voi face şi cu înţelepciunea priceperii voi lua
hotarele neamurilor şi voi prăda puterea lor. Şi voi cutremura cetăţile locuite
şi voi lua întreaga lume în mână ca pe un cuib şi ca pe nişte ouă părăsite o
voi ridica. Şi nu va fi cine să scape de mine şi cine să grăiască împotriva
mea».
Acum tâlcuieşte lămurit de ce
îl numeşte „minte mare” şi de ce ameninţă că aduce pedepse asupra înălţimii
slavei ochilor lui şi zdrobirea cuvintelor lui, de care se folosea împotriva
celor mai slabi, cu toată iuţimea ameninţându-i cu tot felul de distrugeri,
spunând că puterea lui este de neînvins şi de neoprit. Căci se lăuda că ar fi
domn al [tuturor] după cum doreşte şi şi-ar [putea] împlini cu totul [cele]
după voie. „Fiindcă am multă putere în cai şi în pedestraşi şi nimeni nu mi se
ridică împotrivă, şi pentru că dispun de înţelepciune neatinsă în cele
strategice şi de pricepere desăvârşită, de aceea, spune: «voi lua
hotarele neamurilor şi voi prăda puterea lor». Căci silind toate neamurile să se plece sub jugul împărăţiei mele, voi
face un singur hotar al tuturor,
stăpânirea mea. Acum fiecare este separată de cealaltă prin graniţele proprii.
De aceea, luându-le hotarele, le voi sili pe toate să fie sub sceptrul
împărăţiei mele”.
«Şi voi prăda puterea lor». Se numeşte „pradă” împărţirea pentru învingători a celor capturate în războaie,
când învingătorii îşi împart prin tragere la sorţi fie persoanele captive, fie
unul dintre animale, fie altceva pentru trai. Şi fiecare este vrednic de o
parte din pradă după rangul atribuit lui, astfel luând parte la [câştigurile]
din război. „Şi, spune, voi cutremura acum cetăţile întemeiate neclintit, [le]
voi tulbura prin puterea mea şi voi lua întreaga lume în mână ca pe un cuib”.
Căci ce trudă este să iei în mână puii fără pene încălziţi în cuib de păsările
care îi hrănesc, care nu pot să se folosească la fugă nici de aripi, nici de
picioare? Apoi, întinzându-şi dispreţul la oameni şi mărindu-şi puterea, spune
că nu ia lumea ca pe un cuib, ci, ca pe nişte ouă părăsite. «Şi
nu va fi cine să scape de mine şi cine să grăiască împotriva mea».
240. În [sensul] după literă,
conducătorul asirienilor spune acestea semeţindu-se în cuget prin biruinţa
împotriva Iudeii şi Samariei şi crezând că va cuceri într-o campanie toate
neamurile şi că nimeni nu îi va sta cu braţul împotrivă, ci toate hotarele neamurilor
vor fi desfiinţate prin puterea lui şi toată lumea va fi zguduită de frica
venirii sale; iar cel care îi ajunge în mână este mai uşor de prins decât puii
de pasăre, mai lesne de distrus prin puterea lui care cercetează toată lumea de
sub soare decât atunci când cineva ar lua ouăle, lipsite [fiind acestea] de
pasărea care le încălzeşte şi le dă viaţă.
Dar, de vreme ce trufia
[lui] părea să fie mai mare decât [cea] a oamenilor, unii socotesc că aceste
cuvinte se potrivesc celui cu adevărat trufaş, care şi-a înălţat gâtul
împotriva Celui atotputernic, celui nesupus şi apostat şi care le-a atras în
revoltă în propria sa răutate şi pe duhurile rele care l-au urmat. Căci acela
crede despre sine că este o minte mare şi-şi închipuie că ar contempla [lucruri]
înalte şi ameninţă întreaga lume că
şi-o va face [supusă] sub el, cel care nici Domnului care îl întreba de unde
vine, nu i-a cerut iertare, zicând: «După ce am colindat prin
cele de sub soare şi am umblat prin cele de sub cer, am venit». Acesta a îndrăznit să-I arate [chiar] şi Domnului întregii zidiri
împărăţiile pământului şi să zică: «Toate acestea sunt ale
mele. Deci, acum, dacă Te pleci [şi] Te închini mie, Ţi le voi da». De aceea, probabil, Scriptura îl numeşte prin enigmă împărat al asirienilor
pe stăpânul veacului acestuia. Căci şi Domnul îl numeşte stăpânul acestui veac,
spunând: «Acum stăpânul acestui veac va fi aruncat afară», şi după puţin: «Nu voi mai vorbi multe cu voi,
căci vine stăpânul acestei lumi şi nu are nimic în Mine».
Sunt mulţi
conducători, unii etnarhi, puşi pentru păzirea şi păstrarea fiecărui popor de
sub ei, după cum spune Moise în cântare: «Când Cel
Preaînalt a împărţit neamurile, când i-a risipit pe fiii lui Adam, a pus
hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu»****. Şi iarăşi,
Apostolul spune: «Propovăduim înţelepciunea, dar nu
a acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, ci propovăduim
înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre stăpânitorii acestui veac
n-a cunoscut-o». Şi iarăşi în
[cartea] Daniel sunt
descrişi conducătorul perşilor şi conducătorul grecilor. Căci îngerul îi spune:
«Şi eu am venit la cuvintele tale. Şi cârmuitorul
împărăţiei perşilor sa pus să-mi stea împotrivă. Şi, iată, Mihail, unii dintre
cârmuitorii de frunte, a venit să mă ajute; şi l-am lăsat acolo, cu cârmuitorul
împărăţiei perşilor», şi după
puţin: «Iar eu, spune, plec şi cârmuitorul grecilor vine». De aceea,
poate, dacă acestea sunt spuse de persoana diavolului, trufia lui este nu
împotriva oamenilor, ci împotriva puterilor spirituale
sau împotriva altora.
241. «Se va slăvi oare securea fără cel ce taie cu ea? Sau se va făli
ferăstrăul fără cel ce îl trage? La fel, cel ce ridică toiagul sau lemnul».
Scriptura este critică faţă
de semeţia conducătorului asirienilor. Ce gândeşti despre tine, când tai
neamurile şi distrugi stăpânirea cetăţilor? Căci astfel şi securea s-ar crede
mare, când doboară pe [cei mai] masivi dintre copaci la pământ, şi ferăstrăul,
când pătrunde cele [mai] tari şi trainice lemne. Dar nici securea nu taie fără
mâini, nici ferăstrăul nu poate să taie fără cel care îl trage şi doboară
lemnele cu meşteşug pentru vreo trebuinţă.
De aceea, dacă este [cineva]
lăudabil, [acesta este] cel care foloseşte securea şi cel care trage cu
dibăcie ferăstrăul. Astfel, nu lemnul care a fost transformat în sceptru
trebuie să se bucure de vrednicia de a conduce, ci cel care ia acestea în mână
ca simbol al stăpânirii ce îi revine.
„De aceea şi eu te-am luat
ca pedeapsă a poporului care a păcătuit, folosindu-te de cruzime ca de o
secure şi un ferăstrău pentru disciplinarea dreaptă a poporului şi făcută spre
folosul lui”. După cum la tribunale călăii puşi să pedepsească nu sunt stăpâni
ai răzbunării, nici nu fac ceva din propria putere sau autoritate, ci pe cele
care le sunt atribuite de la legi, la fel şi [neamul] asirienilor nu este un
neam puternic, nici nu poate face ceva de la sine, ci după măsura permisă lui
de către Cel care Se îngrijeşte de cei care au păcătuit este folosit pentru
lucrarea pedepsei.
242. «Şi nu aşa, ci va trimite Domnul Savaot la cinstea ta necinste şi la
slava ta foc arzător se va aprinde. Şi va fi lumina lui Israel foc şi îl va
sfinţi în foc arzător şi îl va consuma pădurea ca iarba».
Aceasta este o răsplată a
trufiei iraţionale. „Pentru că te-ai numit minte mare fâlindu-te şi te-ai
bucurat de înălţimea slavei ochilor, va trimite Domnul la cinstea ta necinste
şi la slava ta foc. Pentru că ai ameninţat că vei lua hotarele neamurilor, vei
zgudui cetăţile locuite şi vei lua întreaga lume ca pe un cuib şi ca pe nişte
ouă părăsite o vei ridica, fără să scape nimeni şi fără să se împotrivească
cineva, de aceea «foc arzător se va aprinde şi
lumina lui Israel va fi foc»”.
„Rânduiala lucrurilor,
spune, se va întoarce şi Israelul, care acum este umilit şi lăsat [în voia] ta
spre pedeapsă din cauza păcatului, va fi în strălucire. Şi strălucirea aceluia
îţi va fi spre distrugere”. Căci, spune, «lumina lui Israel va fi
foc». Şi pentru că sunt lucrări în legătură cu
focul, luminarea şi arderea, [partea] cea dulce şi frumoasă a focului va rămâne
lui Israel, luminându-l şi
strălucind asupra lui, iar [partea] cea amară şi dureroasă va fi împărţită
celui trufaş, arzându-l şi lăsându-l [pradă] chinului nepotolit din cauza
arderii.
«Şi îl va sfinţi în foc arzător şi
îl va consuma pădurea ca iarba». [Scriptura] arată
firea focului, că este curăţitoare. Căci îl va sfinţi, ca printr-un foc
arzător. Dar cum sfinţeşte focul? De câte ori consumă pădurea ca iarba. Deci,
dacă «Dumnezeul nostru este foc mistuitor», va mistui, desigur, materia şi patimile care
vin din materie sufletului care nu petrece în duh, ci în trup. Trebuie, dar,
ştiut că cei care sunt exacţi în sensuri deosebesc „slava” de „faimă” şi spun
că „slava” este lauda de la mulţi, iar „faima” lauda de la cei buni. La fel
[ei] diferenţiază şi „cinstea”, spunând că [una] este o oarecare demnitate care
revine celui serios, fiind vrednicie pentru dar, [fiindcă ei] consideră darul
o răsplată a virtuţii, iar [alta este] cinstea din partea celor de faţă [ca]
răsplătire pentru [lucruri] care nu sunt deloc acceptabile.
243. «În ziua aceea se vor stinge munţii şi dealurile şi pădurile şi vor fi
consumate de la suflet până la trup».
După ce Domnul Savaot a
trimis necinste la mărirea conducătorului asirienilor şi la slava lui foc
arzător, şi după ce s-a făcut lumina lui Israel foc pentru asirian, încât cel
nesfinţit în strălucirea luminii să fie curăţit prin arderea focului, care este
făcut pentru curăţire şi care consumă ca pe
iarbă materia păcatelor aflată [acolo], atunci mistuindu-se materia care
aprindea flacăra pedepsitoare, se vor sfârşi arşi, spune, munţii şi dealurile
şi pădurile şi va înceta focul incendiului care a consumat şi a mistuit toate,
începând de la suflet şi ajungând până la trup. Nimănui nu-i este necunoscută
practica Scripturii ca pe cei care se bucură de privilegii şi care au în
pregătire foarte mulţi [oameni] să obişnuiască să-i numească „munţi” şi „dealuri”
şi ca pe cei neroditori şi crescuţi fără rost unii lângă alţii, ca şi cum ar
avea viaţa automată şi nedesăvârşită şi nu sunt sădiţi din răsadul
adevăratului Cultivator, să-i numească „păduri”.
Totuşi, focul îi cuprinde pe
toţi, începând de la suflet şi oprindu-se apoi la trupuri. Căci păcatele care
se află până [la nivelul] cugetului, cum ar fi adulterul în propria inimă,
sunt în suflet o materie vrednică să fie arsă de foc, dar cele care ajung până
la fapte, păcatele fiind păstorite cu lucrările [făcute] prin trup şi făptuire,
acestea cred că sunt păcate [propriu-zise]. începând de la suflet, dar ajungând
în inimă, gândurile rele nu se mărginesc la aceasta, ci ies şi aplecându-se,
pătrund în trup şi se arată pe dinafară. Dacă cineva se gândeşte să facă o
ucidere, dar nu o înfăptuieşte, uciderea nu i-a ieşit din inimă. Şi cine a
privit o femeie ca să o poftească, dar nu a
stricat templul lui Dumnezeu, nici nu a făcut din mădularele lui Hristos
mădularele unei desfrânate, [acela] îşi
face inima sa ca un hotar al păcatului, căci gândul rău nu a ieşit din inima
aceluia. Aşa trebuie spus şi despre hoţie, despre idolatrie, despre vrăjitorie
şi celelalte feluri de păcate, de vreme ce nu sunt păstrate de trup, ci curgând
ca dintr-un vas crăpat ajung afară.
244. «Şi cel ce va fugi va fi ca cel ce fuge de flacără arzătoare. Şi cei ce
vor rămâne din ei vor fi un număr [mic] şi un copil îi va scrie».
După arderea cu foc făcută
munţilor, dealurilor şi pădurilor, [Scriptura] spune că [numărul] celor scăpaţi
va fi mic. Şi astfel,
spune, mulţimea lor se va schimba într-un număr mic, încât ei pot fi
înregistraţi chiar şi de un
copil, care nu este deloc experimentat nici să numere, nici să scrie. Poate că
cel care fuge de la incendiere fuge prin pocăinţă de viaţa cea rea şi prin
întoarcere scapă de
trupul care îl pedepseşte. Căci oricine, după ce se observă în păcate,
simţindu-se că e vrednic de pocăinţa cea prin toiag şi bici, fugind de păcat ca
de materia pentru pedeapsă fuge ca de o flacără arzătoare. Şi atunci cei rămaşi
vor fi un număr [mic], nu numai pentru că sunt puţini, după cum am arătat, ci şi
pentru că sunt apoi vrednici să fie primiţi în număr.
După cum am aflat în cartea Numeri, copiii şi femeile şi bătrânii, care au vârsta necoaptă pentru
războaie, şi cel de neam amestecat, ca şi străinul din Israel erau lăsaţi
deoparte la recensământ, dar erau
număraţi cei de la douăzeci de ani în sus, fiind capabili de război. Şi toţi cei
întâi-născuţi din Israel sunt număraţi, de la o lună în sus. La fel erau număraţi şi
leviţii, de la o lună în sus, şi preoţii care slujeau până la cincizeci de ani.
Dar ce copil - nu bărbat,
nici bătrân - îi va scrie pe unii ca aceştia? Nimeni nu va contrazice că sunt
întâistătătorii din Biserică, pentru că îşi duc viaţa în lipsă de răutate şi
pentru că le-au fost încredinţate de către cei care au păcătuit secretele, la
care nimeni nu a fost martor, ci doar Cel care le cercetează pe cele ascunse
ale fiecăruia. Acesta îi
va scrie pe unii ca aceia, ca şi cum au fost şterşi prin păcat, şi îi înscrie
iarăşi pe cei care au fugit de incendiere şi au primit prin pocăinţă curăţirea
ca un foc mistuitor al materiei răutăţilor care se găseşte [în ei]. Pe unii ca
aceştia îi scrie.
Sau poate, pentru că sunt
scrişi în cartea vieţii şi înscrişi împreună cu drepţii cei vrednici să fie
număraţi de dreapta Celui Prea-Înalt, se cuvine să-L
înţelegem pe Scribul celor mântuiţi, Cel care [îi] primeşte împreună cu drepţii
şi le pune în cartea cerurilor numele celor pocăiţi de la faptele cele rele.
Căci, spune, «Bucuraţi-vă, că numele voastre sunt
înscrise în ceruri». De aceea, ce copil poate să scrie în ceruri numele celor slăviţi, dacă
nu Acela despre Care s-a spus: «Prunc S-a născut nouă, Fiu
S-a dat nouă»? Pruncul este Acela Căruia
magii I s-au închinat, Acela care S-a coborât în Egipt şi S-a urcat iarăşi în
pământul lui Israel. De aceea,
dintre multe înţelesuri ale Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos
cugetate despre El, unul este [acela de] Prunc Care îi va scrie pe cei ce vin
prin pocăinţă la cunoaşterea lui Dumnezeu.
245. «Şi va fi în ziua aceea că nu se va mai adăuga rămăşiţa lui Israel şi
cei mântuiţi ai lui Iacob nu vor mai nădăjdui spre cei care îi nedreptăţeau, ci
se vor încrede în Dumnezeu, Sfântul lui Israel, întru adevăr. Şi va fi rămăşiţa
lui Iacob spre Dumnezeul cel puternic».
Acestea fac referire în mod
clar la cei care au renunţat la lucrarea rea şi şi-au mutat propria nădejde la
Dumnezeul cel viu. Păcătuind, ne ataşăm de cei potrivnici şi ne încredem în
cei care ne nedreptăţesc. O armată rea de demoni [ne] înconjoară, răsturnând
sufletele noastre prin momelile plăcerii. Ne ataşăm de aceştia, ca nişte copii
fără minte de neguţătorii de sclavi, care adeseori arătându-le jucării de
copii, îi înşală pe aceştia şi îi duc departe de ochii părinţilor, printr-o
puţină bucurie pregătindu-le robie amară. De aceea, aceştia se ataşează de cei
care îi nedreptăţesc. Şi noi, ataşându-ne de momeala plăcerii, ne îndepărtăm de
Dumnezeu şi ne aruncăm în greaua tiranie a demonului neînduplecat, care, pentru
că este condamnat la focul veşnic, se bucură să aibă pe mulţi condamnaţi cu el.
De aceea, [Scriptura] spune
despre cei care s-au pocăit, că cei rămaşi şi mântuiţi nu vor mai fi ataşaţi de
cei care îi nedreptăţesc şi nu vor mai nădăjdui în ei, ci se vor încrede în
Dumnezeu, Sfântul lui Israel, cu adevărat. Fericit este cel care s-a lepădat de
orice nădejde în cele ale acestei lumi şi
îl are ca nădejde a sa doar pe Dumnezeu. Căci după cum «blestemat
este omul care îşi are nădejdea în om», tot aşa binecuvântat este cel care se sprijină pe Domnul. Totuşi, să nu
treci rapid peste adaos: «Căci,
spune, se vor încrede în Dumnezeu, Sfântul lui Israel, cu
adevărat». Nădejdea în Dumnezeu nu
permite nehotărârea, nici Domnul nu primeşte să ofere ajutor Lui deplin celui
care odată s-a încrezut în avere, slavă omenească şi puterea lumii, şi altă
dată şi-L pune pe El ca nădejde, ci trebuie [ca acela] să se lase cu adevărat
în ajutorul de la Dumnezeu. «Şi va fi, spune, rămăşiţa lui Iacob spre Dumnezeul
cel puternic». Acestea fac referire
în mod clar la «rămăşiţa aleasă prin har» numită de Apostol, după cum arată următoarele.
246. «Şi de va fi poporul lui Israel ca nisipul mării, o rămăşiţă se va
mântui. Căci cuvântul se încheie şi se scurtează în dreptate, căci Domnul va
face un cuvânt scurtat în toată lumea».
Schimbând puţine cuvinte, Apostolul se foloseşte de acest text în
Epistola către Romani. Dacă ar cerceta cineva cauza pentru care Apostolul pe unele le omite,
iar pe altele le schimbă, acela să ştie, că fiind evreu, nu s-a slujit de
traducerile, de care noi
ne-am folosit, ci tâlcuind textul cum i se prezintă, aşa îl redă. Căci şi
ceilalţi par să meargă în paralel mai degrabă cu relatarea apostolică. într-
adevăr, înţelesul cuvântului este acesta. S-a spus [mai] sus că şi un copil îi
va scrie pe cei mântuiţi de la păcat. De aceea, spune, nimeni să nu se mire
dacă numărul lui Israel se va limita la puţini. Nu lua seama la mulţimea celor
numiţi cuvioşi, pentru că mulţi au numele lui Hristos, dar mărturia faptelor
confirmă pentru puţini denumirea. «Şi de va fi poporul lui
Israel ca nisipul mării, o rămăşiţă se va mântui».
S-a spus despre poporul de
mai dinainte, că mântuirea nu este în mulţime, ci în rămăşiţa mântuită aleasă
prin har. Dar care este modul mântuirii? Căci «cuvântul, spune, se încheie şi se scurtează în
dreptate». Cel care cuprinde întregul document legislativ şi dispoziţia
profetică în concizia Evangheliei***** şi
înfăptuieşte ceea ce i-a fost arătat de către Domnul, acela va fi mântuit.
Pentru că «să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău», şi «să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»,
«în aceste două porunci sunt cuprinse întreaga Lege şi profeţii». Cel care sfârşeşte cuvântul, cel care [îl] aduce în faptă şi îl
scurtează ca şi cum ar rezuma lărgimea lui în porunci foarte scurte, acesta
este rămăşiţa mântuită. Fiindcă, spune, «toate câte voiţi să vă
facă vouă oamenii, şi voi faceţi-le lor asemenea, că aceasta este Legea şi
Profeţii». Vezi că în acest înţeles natural cuvântul întreg
este încheiat şi scurtat în dreptate. «Căci Domnul va face un
cuvânt scurtat în toată lumea». Totuşi, Apostolul
spune: «Domnul va face pe pământ». Symmachus şi Theodotion consună cu el: «în mijlocul
întregului pământ».
Ceea ce este greu de
respectat din Lege: «Nu lua, nu gusta, nu te atinge», poruncile despre sărbători, despre zile, despre arderile de tot,
despre curăţiri, despre ispăşire, toate sunt scurtate într-un capitol scurt şi
uşor de respectat, încât nicio scuză să nu fie lăsată celor care nu vieţuiesc
după Evanghelie.
[*] Fac.
XI, 9. De fapt, numele cetăţii Babilon vine din akkadiană, bab ilăni „poarta zeilor”, însă textul biblic
oferă ceea ce se cheamă o etimologie populară, un joc de cuvinte, cu
semnificaţie teologică: Babel, ebraicul
pentru Babilon, este pus în legătură cu verbul ebraic balal „a amesteca”. Amestecul limbilor era sugerat
de caracterul cosmopolit al cetăţii Babilon. Turnul Babilon (sau Babel) este o
referire teologizată la marele zigurat din Babilon dedicat zeului Marduk,
numit Esagila.
[**] Origen îi identifică pe zeii păgâni cu
demonii
[***] „Cei de alt neam”.
Septuaginta traduce numele etnic „filisteni” prin „cei de alt neam”.
[****] Deut.
XXXII, 8. Este citată aici Septuaginta, textul ebraic făcând referire la „fiii
lui Dumnezeu”.
