Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 2

Despre Cain şi Abel


   1. Firea omului a fost supusă deci, precum am spus, în Adam ca în începutul neamului nostru, morţii şi păcatului. Şi n-am fost răscumpăraţi decît numai prin Hristos. Căci cum a scris ucenicul Lui: «Nu este alt nume sub cer dat între oameni, întru care trebuie să ne mîntuim» (Fapte 4, 12). Aşadar trebuia ca Cel prin care toate au fost aduse la existenţă, să se facă Reînnoitorul celor stricate (corupte) şi să înlăture învîrtoşarea ivită din păcat, să facă să în­ceteze durerea şi să dăruiască iarăşi cu îmbelşugare buna existenţă celor făcuţi prin El. Socotesc că a fost o strălucită faptă a puterii dumnezeieşti şi a stăpînirii Lui atît să aducă la existenţă cele ce sînt din cele ce nu sint, cît şi să cheme cele ce s-au abătut de la ceea ce e bun şi sănătos, iarăşi la existenta cea bună. S-a arătat în Adam chipul acestora. Dar poate vedea cineva acest chip nu mai puţin înscris şi în cei ce au provenit din el. Căci în Hristos Dumne­zeu şi Tatăl readună (recapitulează) cele din ceruri şi cele de pe pămînt[1]. Şi ceea ce a alunecat spre ceea ce nu se cuvenea, e readus prin El la ceea ce era la început, întrucît prin El singur cele ce s-au introdus după aceea, au fost duse la nimic şi cele de pe pămînt au fost refăcute spre înnoirea zidirii. Căci în El se face zidirea nouă. Şi cuvîntul e adevărat.

   Dar priveşte şi în Abel şi Cain taina lui Hristos, prin care ne-am şi mîntuit. Căci s-a scris în Facere : «Iar Adam a cunoscut pe Eva, soția lui, şi aceasta zămislind a născut pe Cain. Şi a zis : Dobîndit-am om de Ia Dumnezeu. Şi a adăugat a naşte pe fratele lui, pe Abel. Şi a fost Abel păstor de oi. Iar Cain era lucrător de pămînt. Şi a fost după unele zile, a adus Cain din rodurile pămintului jertfă Domnului. Şi Abel a adus şi el din întîi născute ale oilor lui şi din grăsimea lor. Şi a căutat Dumnezeu spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre jertfele lui nu s-a uitat. Şi s-a întristat Cain foarte şi s-a mihnit fața lui. Şi a zis Domnul Dumnezeu lui Cain : Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a mîhnit fața ta ? Cînd faci bine, oare nu-ți este fața senină ? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te tîrască, dar tu biruieşte-l» (Fac. 4, 1—7). Şi după puţin : «Şi a zis Cain către Abel, fratele său : Să ieşim la clmp. Şi a fost cînd erau ei la cîmp, s-a aruncat Cain asupra fratelui său Abel şi l-a omorît. Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: Unde este Abel, fratele tău ? Iar el a zis: Nu ştiu. Oare sint eu păzitorul fratelui meu ? Şi a zis Dumnezeu: Ce-ai făcut ? Glasul singelui strigă din pămînt către Mine. Şi acum eşti blestemat de pămîntul, care şi-a deschis gura lui ca să primească sîngele fratelui tău din mina ta. Clnd vei lucra pămîntul, acesta nu-şi va mai da roadele lui. Zbuciu­mat şi fugar vei fi pe pămînt. Şi a zis Cain către Domnul; Pedeapsa mea este mai mare decît aş putea-o purta. Şi de mă izgoneşti din pămîntul acesta, mă voi ascunde de la faţa Ta. Şi voi fi zbuciumat şi fugar pe pămînt. Şi tot cel ce mă va afla, mă va omorî. Şi i-a zis Domnul Dumnezeu : Nu va fi aşa. Ci tot cel ce va omorî pe Cain, de şapte ori se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain ca să nu-l omoare nici unul care îl va afla pe el. Şi a ieşit Cain ele la faţa lui Dumnezeu» (Fac. 4, 8—16).

    2. Aşadar, Cain şi Abel s-au născut amîndoi din Adam. Şi erau ca două ramuri proaspete şi înfloritoare, odrăslite din prima rădăcină la început. Şi în ei s-a arătat rodnicia firii omeneşti şi s-a manifestat la început puterea ei de creştere şi înmulţire. Căci era în vigoare. Iar Cain a premers prin naştere în timp. După el a urmat Abel. Şi pînă ce au fost crudişori şi tineri, erau hrăniţi ca nişte pui, de cei ce i-au născut. Iar cînd au ajuns la pubertate şi apoi s-au făcut bărbaţi, s-au îndreptat spre munci diferite. Cain atras, gîndesc, de pămîntul înverzit şi bun de lucrat şi văzîndu-l împodobit cu pomi şi cu roduri plăcute, a socotit că trebuie să-şi îndulcească privirea cu frumuseţile celor văzute şi s-a gîndit fie la cele ale naturii ce dau din ea forme vred­nice de iubit prin sudoarea muncii ostenitoare, fie la cele ce se înfă­ţişează vederii cu uşurinţă în haina lor neasemănat de luminoasă. Şi-a ales astfel o viaţă legată de ogoare şi folosindu-se de toată vigoarea, voia să meargă pînă la capăt în urmărirea acestui scop. Poate îi dădea şi natura putinţa să se dedice ei, dar şi legea dumnezeiască şi ne­grăită îi întipărise în minte cunoştinţa celor pe care le-a ales. Dar şi Cain punea în acestea străduinţă şi osteneală.

   Iar înţeleptul Abel, neiubind sudoarea provocată de lemne, de sapă, şi de secetă, s-a îndreptat spre bucuriile ce le dau turmele. Îl apropiau poate de ele mieii ce stăteau alipiţi de maicile lor cu glasul lor subţire, de-abia behăit, sărind cu picioruşele moi şi fragede prin pajiştea înflorită. Şi pe lîngă aceasta şi caprele ce sar peste stîncile cele mai înalte fără nici o greutate. Dar socotesc că Abel foarte înţelept fiind, dorea să-şi întărească prin păstorit şi o viitoare con­ducere a oamenilor şi de aceea a socotit să-şi aleagă această ocu­paţie. Căci atît obiceiul Scripturii insuflate de Dumnezeu, cît şi al învăţaţilor Elini e să numească pe întîi stătătorii neamurilor, sau ai cetăţilor, sau ai mulţimilor, păstori.

   Alegîndu-şi deci cei doi tineri, unul munca pămînlului, celălalt cea de păstor ca pe una mai bună, lui Cain timpul cu înaintarea lui i-a făcut prin umezeală grădinile bogate în roduri frumoase, iar lui Abel oile păstorite i s-au făcut o mare mulţime.

   Apoi legea cunoştinţii de Dumnezeu sădită în noi, a chemat pe cei doi bărbaţi să aducă din ele unele ca mulţumire Creatorului tuturor şi lui Dumnezeu, Dătătorul a tot binele. Căci deşi sînt corupţi şi nu se vede la închinătorii idolilor cu adevărat cine este Făcătorul tuturor (cu toate că au ca scop să-l străvadă pe El), totuşi lucrează în ei o lege naturală şi necesară şi îi mişcă o cunoştinţă spontană ca să trebuiască să cugete, la ceea ce e neasemănat mai înalt şi mai bun decît cele ale noastre, adică la Dumnezeu.

   Aduce deci sfinţitul şi preaînţeleptul Abel pe cele socotite mai alese şi mai bune din turma sa. «Căci a adus, zice, din primele născute ale oilor sale şi din grăsimea lor», adică cele de frunte şi excepţionale. Şi neignorînd modul sfintei slujiri, a alăturat grăsimea.

   Iar Cain nu face aşa, fiind foarte nepăsător. Cele mai alese dintre rodurile pămîntului şi le-a dăruit plăcerilor sale şi a ospătat pe Dumnezeul tuturor cu cele de calitatea a doua.

   De aceea peste darurile lui Abel focul coborît din cer a con­sumat sfinţitele daruri. «Dar la Cain şi la jertfele lui nu s-a uitat», zice. Căci n-a lăsat să coboare focul obişnuit peste cele aduse. De aceea Cain se înfurie foarte şi suferă cumplit. Şi aflînd pricina (cauza) întoarcerii de la darurile lui şi a alegerii darurilor mai bune ale lui Abel, nu s-a întors spre îndreptarea celor greşite, ci năpustindu-se într-o mînie necuvenită, e primul dintre cei care suferă de pisma duşmănoasă şi netemîndu-se de pedeapsa Dumnezeului tuturor, se umple de ură împotriva lui Abel cel lăudat. Şi călcînd legea iubirii, îşi umple mintea de răutatea diavolească şi de gînduri urîte, dar ia o mască bună în cuvinte. «Să ieşim, zice, la cîmp». Auzi cum îl cheamă la cîmp, ca să vadă bunătatea lui şi să se bucure de priveliştea felurită a florilor ? Dar îşi arată răutatea şi predă pe cel de acelaşi sînge ca pe un prim tribut şi ca pe o pîrgă morţii şi s-a făcut astfel firii omeneşti învăţător pe calea uciderii.

    Iar întrebîndu-l Dumnezeu şi zicînd : «Unde este Abel, fratele tău ?», ticălosul minte şi răspunde cu asprime, zicînd : «Nu ştiu». Şi fiindcă a fost dat pe faţă ca ucigaş şi a fost predat blestemului, a socotit că va muri şi el, chiar dacă n-ar voi Dumnezeu, aceasta fiind urmarea mîniei lui Dumnezeu împotriva lui. Deci a zis: «De mă izgoneşti acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta şi voi fi zbuciumat fugar pe păimînt şi tot cel ce mă va afla, mă va omorî». Dar i s-a spus că va fi supus tot timpul şi oriunde blestemului şi va suporta osînda faptelor sale urîte, petrecînd pe pămînt o viaţă de trei ori nenorocită. Căci îi spune Dumnezeu limpede : «Nu va fi aşa pentru că tot cel ce va ucide pe Cain se va pedepsi de şapte ori». Iar şapte zice în loc de multe ori. Deci e asemenea cu a zice : va scăpa pe omorîtorul de frate Cain de pedeapsa multor fapte rele dar nu şi pe cel ce va lua viata lui din trup [2]. Iar dacă ar voi cineva să spună şi că vor fi şapte la număr pedepsele ce le va lua lui Cain, nu va greşi întru nimic. Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflînd de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşala prin săvîrşirea celor bune, ci s-a aprins de mînie şi s-a înfuriat de preţuirea dată aproapelui, pe care trebuie să caute să-l imite, nu să-l socotească duşman şi să-l privească cu ochi ne­drepţi. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pisma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia : «să ieşim la cîmp», care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti că al şaselea păcat al lui, minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa fără voia lui Dum­nezeu de pedeapsă, putînd fi eliberat fără voie de viaţa în trup. «Dar a dat, zice, Dumnezeu un semn lui Cain ca să nu-l omoare nimenea care-l va afla pe el. Şi a ieşit Cain de la fața lui Dumnezeu». Dar a fost supus îndată blestemului şi a urmat chipul pedepsii. Căci cum nu l-ar urmări pe cel ce-a dus pînă la capătul răului firea preacurată şi preasfîntă ?

    3. Le-am spus acestea într-un mod îngroşat şi istoric. Adăugind la liniile chipului culorile lui şi trecînd umbra literii la adevăr şi pătrunzînd toate în mod subţire, vom spune că taina lui Hristos ar putea-o vedea cineva închipuită la începuturi în cele ce se petreceau ca într-o umbră. Căci trebuia, odată ce firea omului era dispusă spre păcat şi prinsă fără voie în laturile morţii, să fie arătată de mai înainte taina readucerii ei la bine. Deci nu se putea ignora nici Hris­tos care va muri la vremea Sa pentru noi[3]. Fiindcă protopărintele Adam s-a făcut după credinţa Sfintelor Scripturi, după chipul, şi ase­mănarea lui Dumnezeu. Iar din el, s-au născut şi au provenit întîi Cain, iar după el ca al doilea, Abel. Pe Cain îl socotim reprezentînd pe Israel. Fiindcă şi Hristos însuşi a spus poporului Iudeu că era prefigurat, datorită moravurilor lui, de Cain. Căci a zis: «De veți rămînea în cuvîntul Meu, veţi fi ucenicii Mei şi veţi cunoaşte ade­vărul. Iar adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 31—32). Dar aceia neînţelegîrtd frumuseţea libertăţii părinteşti, încercau să se înfrumu­seţeze cu laude trupeşti, zicînd : «Sîntem sămînța lui Avraam şi nu ne-am făcut robi niciodată nimănui. Cum deci zici Tu : Veţi fi li­beri ?» (Ibid. 33). Şi ce a răspuns la acestea Hristos ? «Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorîţi pe Mine, Omul care v-am grăit adevărul pe care L-am auzit de la Tatăl. Avraam n-a făcut aceasta» (Ioan 8, 39—40). Iar tată al lor îl numeşte pe satana, zicînd : «Voi faceţi faptele tatălui vostru. Acela a fost ucigaş de oameni de la început şi întru adevăr n-a stătut, pentru că e mincinos, precum e şi tatăl lui». Şi nu vom înţelege, cugetînd drept, că Hristos s-a gîndit la demonul viclean şi începător al răului, ci li-l arată Iudeilor înfuriaţi care plănuiau omorîrea Sa nelegiuită ca tată pe primul ucigaş de om şi născocitor al minciunii, adică pe Cain, şi-al aceluia, pe satana, tatăl păcatului. Iar întrucît unii întreabă : pe cine socotim tată al diavolului, sau cine spunem că e arhetipul (modelul) răutăţii aceluia, răspundem că Hristos îi socoteşte chipuri ale lui Cain ca arhetip pe cei arătaţi de El ca bolind asemenea lui de nelegiuirea aceluia[4] [5].

   Că era obiceiul Mîntuitorului Hristos să numească satana pe cel ce-şi însuşeşte purtările aceluia, vedem foarte uşor şi din ceea ce spune ucenicilor: «Oare nu Eu v-am ales pe voi, cei doispre­zece ? Şi iată unul dintre voi este diavol» (Ioan 6, 71). Deci trebuie de comparat cu Cain, Israil despre care s-a spus: «Fiul meu întîi născut, Israel» (Ieşire 4, 22).

   Iar după întîiul născut Israil, ca al doilea în timp şi cu totul nou[6] s-a arătat Hristos, Fiu şi El al lui Adam, fapt pentru care S-a numit şi El pe Sine pretutindeni în chip înţelept şi cu iconomie Fiul Omului[7].
   Dar Israil a crezut că-1 poate cinsti pe Dumnezeu dăruindu-I cele ce trec şi se veştejesc uşor şi înzestrate cu o nu prea mare raţiune, ca unul ce-şi ocupa întreaga minte cu grija de ele. Căci Cain se ocupa cu lucrarea pămîntului, iar Abel era păstor de oi. Fiindcă Emanuil îşi conduce turma cuvîntătoare ca Unul ce este El însuşi Păstorul cel bun, care-şi paşte turmele de sus şi de pe pămînt «în loc gras şi in păşune bună», precum s-a scris (Isaia 30, 25). Către El a grăit şi cuvîntul proorocesc : «Paşte poporul Tău cu toiagul pazei Taie, oile moştenirii Tale» (Miheia 7, 14).

   Aşadar Israil a voit să cinstească pe Dumnezeu cu lucrurile mai pămînteşti, făcînd să rodească cele ale legii şi aducîndu-I jertfe lip­site de voinţă. De aceea a şi auzit prin glasul sfinţilor : «Arderea de tot a cărnurilor Tale şi grăsimea mieilor şi singele ţapilor şi al tauri­lor, nu le voiesc. Nici să veniţi să vă arătaţi Mie. Căci cine le-a cerut din mîinile voastre ? Să nu adăugaţi a păşi în curtea Mea. De-Mi veţi aduce făină, e în deşert, tâmîia urîciune îmi este» (Isaia 1, 11—15). Şi iarăşi: «Pentru ce îmi aduceţi tămîie de la Şeba şi scorțişoră din ţară îndepărtată ? Arderile voastre de tot nu sînt primite şi jertfele voastre nu-Mi fac plăcere» (Ierem. 6, 20). În aceasta se arată limpede că Dumnezeu nu s-a uitat la jertfele lui Cain.

   Dar Abel cel drept, adică Hristos aduce lui Dumnezeu ca dar primele născute ale turmelor, adică pe cei fragezi la inimă şi prunci în ce priveşte răutatea şi aleşi în virtuţi şi purtători ai slavei Lui în chipul lor de întîi născuţi. Iar aceasta e Biserica, care e numită de dumnezeiescul Pavel mulţimea celor întîi născuţi, înscrişi în ce­ruri, a celor chemaţi spre sfinţire prin credinţă. Acestei sfinte mul­ţimi şi turme a celor întîi născuţi s-a făcut preot Hristos. Căci prin Ei am avut «aducerea in Duh la Dumnezeu şi Tatăl» (Rom. 5, 2 ; Efes. 2, 18) [8] Şi ne-am făcut jertfă bună şi bine primită «mai presus de viţelul tînăr căruia li cresc coarne şi copite» (Ps. 68, 35) Căci adu­cerea sîngeroasă este foarte coborîtă şi pămîntească şi nu e socotită de Dumnezeu binemirositoare. Dar slujirea în Duh şi prin Hristos e foarte plăcută Tatălui. De aceea Le-a spus Dumnezeu celor ce-I aduceau cele de pe pămînt: «Nu voi primi viţei din casa ta, nici berbeci din turmele tale. Căci ale Mele sînt toate animalele cîmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. De voi flămînzi nu-ţi voi spune. Căci a Mea este lumea şi plinătatea ei» (Ps. 49, 10—13).

   Iar nouă celor îndreptaţi în Hristos şi sfinţiţi în Duh, ne-a grăit, zicînd : «Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Prea Înalt făgăduinţele tale , şi cheamă-Mă pe Mine în ziua necazu­lui tău şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări» (Ibid. 15—16). Deci mai bune sînt cele duhovniceşti decît cele pămînteşti şi cu mult mai bine-primită este jertfa prin Hristos decît jertfele legii. Şi nu s-a aplecat Dumnezeu spre jertfele lui Cain, ci spre cele ale lui Abel. Şi pentru care pricină? Israil făcea un lucru drept jertfind. Căci trebuia să jertfească lui Dumnezeu. Dar nu alegea drept (jertfele). Căci persista mereu în tipuri, socotind că mulţumeşte pe Dumnezeu cu umbre. De aceea greşea şi i s-a cerut să înceteze de la aceasta, adică să părăsească obiceiurile vechi şi conforme legii şi să-şi facă conducă­tor pe Hristos. Căci s-a spus lui Cain : «Ai greşit, linişteşte-te (opreşte-te)». Iar lui Abel: «Spre tine va fi întoarcerea lui şi tu îl vei stăpîni pe el». De fapt, dacă ar fi voit Israel să părăsească jertfirea celor pămînteşti şi slujirea cea după lege ca nefolositoare, făcîndu-şi conducător şi învăţător spre ceea ce e mai bine pe Hristos, ar fi fost liber împreună cu noi şi înscris în «cartea celor vii», după Scripturi (Apoc. 20, 15). Dar fiindcă asemenea lui Cain a făcut din buna pri­mire a Mîntuitorului nostru motiv de pismă şi de pricină de ucidere, a căzut în blestem şi s-a făcut vinovat de şapte pedepse. Căci făcîndu-se vinovaţi de multe osînde şi fiind supuşi la asupriri sălba­tice, umblă nenorociţii gemînd şi tremurînd. Şi sînt pretutindeni stră­ini, ocăriţi şi înfricoşaţi, neavînd curajul propriu celor ce se bucură de libertate. Dar Cain a primit semnul că nu trebuie omorît. Şi de fapt Israil n-a pierit cu totul. Ci rămăşiţa lui s-a mîntuit, după cuvîntul proorocului Isaia, care ştiind-o aceasta, a grăit zicînd : «Şi dacă nu ne-ar fi lăsat nouă Domnul Savaot sâmînţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei» (Isaia 1, 9). De aceea şi dumnezeiescul[9] Psalmist îl ruga pe Dumnezeul tuturor să nu se piardă Israil în întregime : «Să nu-i omori pe ei, ca nu cumva să se uite Legea Ta».

   Dar Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu. Căci s-a scris: «Şi Cain a ieşit de la faţa lui Dumnezeu» (Facere 14, 16). Şi aceasta au pătimit-o cei din Israil, către care s-a zis prin glasul proorocului : «Cind veţi întinde mîinile voastre spre Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi şi cînd veţi înmulţi cererea voastră, nu vă voi auzi. Căci mîinile voastre sînt pline de sînge» (Isaia 2, 15). Fiindcă au omorît pe Domnul tuturor şi au cutezat să declare cu multă îndrăzneală ne­legiuită : «Sîngele Lui asupra noastră şi asupra fiilor noştri» (Matei 27, 25).

   De fapt sîngele lui Abel a strigat numai împotriva celui ce l-a ucis pe el. Iar preacinstitul Sînge al Lui Hristos a strigat şi el numai împotriva cruzimii şi nerecunoştinţei Iudeilor ; dar a şi eliberat lu­mea de păcat, fiind vărsat pentru ea[10] [11]. De aceea zice dumnezeiescul Pavel, că «ne vom apropia de cei îndreptaţi în credinţă, prin stro­pirea sîngelui care grăieşte mai bine decît al lui Abel» (Evr. 12, 24).

   Dar socotesc că trebuie să mai adăugăm şi aceasta: «După ce l-a omorît pe Abel, a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui şi zămislind ea a născut fiu şi i-a chemat numele lui Set, zicînd: mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămînţă în locul lui Abel, pe care l-a omorît Cain». (Fac. 4, 25). Apoi, după altele, zice : «A trăit Adam nouă sute şi treizeci de ani şi a născut după înfăţişarea lui şi după chipul lui şi i-a chemat numele lui Set» (Fac. 5, 5). Vezi deci că după moartea lui Abel, lui Adam cel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, i se naşte iarăşi un fiu cu totul asemănător lui, Set. Căci după ce a murit Emanuil cel după trup, îndată i-a odrăslit lui Adam altă samînţă care a îmbogăţit frumuseţea supremă a chipului dumnezeiesc din el. «Căci cei ce credem, ne prefacem în Hristos prin Duhul» (I Cor. 12, 27). Căci El s-a făcut acestora ca o rădăcină nouă a neamului omenesc şi ca un prilej nou al lui prin moartea Lui [12]. De aceasta ne încredinţează El însuşi, zicînd : «Amin, amin zic vouă : dacă grăuntele de grîu, cînd cade în pămînt nu va muri, va rămîne singur. Dar de va muri, multă roadă va aduce» (Ioan 12, 24)[13]. El cind a căzut ca un grăunte în pămînt, a odrăslit bogat asemenea unui spic, firea omenească refăcîndu-se în El spre chipul de la în­ceput, după care a fost făcut primul om.

    4. Dar e bine sa ne ocupăm de neamul amîndurora, cu al lui Cain şi cu al lui Set. Căci ne va veni şi din aceasta un oarecare folos. De fapt s-a scris : «Şi a cunoscut Cain pe femeia lui şi zămislind ea, a născut pe Enoh. Şi a zidit cetate şi a chemat cetatea cu numele fiului său, Enoh. Şi s-a născut lui Enoh, Irad şi Irad a născut pe Maleleil. Şi Maleleil a născut pe Matusal. Şi Matusal a născut pe Lameh. Şi Lameh şi-a luat două femei, numele uneia Ada şi numele celei de-a doua Sela... Şi a spus femeilor Ada şi Sela: Ascultaţi cuvîntul meu, femei ale lui Lameh, băgaţi in urechi cuvintele mele, că bărbat am omorît spre rană mie şi tînăr spre vătămare mie. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şap­tezeci de ori cîte şapte» (Fac. 4, 17—24).

   Ai aici istorisirea despre urmaşii lui Cain. Să vedem şi pe cei ai lui Set. Căci s-a scris iarăşi: «Şi a trăit Set două sute cinci ani şi a născut pe Enos» (Fac. 5, 6), despre care Sfînta Scriptură zice : «Aceasta a nădăjduit să se cheme în numele Domnului Dumnezeu» (Fac. 4, 26). «Şi au fost toate zilele lui Set nouă sute doisprezece ani; şi a murit. Şi a trăit Enos o sută nouăzeci de ani şi a născut pe Cainan. Şi au fost toate zilele lui Enos nouă sute cinci ani, şi a murit. Şi a trăit Cainan o sută şaptezeci de ani şi a născut pe Maleleil. Şi au fost toate zilele lui Cainan ani nouă sute zece, şi a murit. Şi a trăit Maleleil o sută şasezeci şi cinci ani şi a născut pe Iared. Şi au fost toate zilele lui Maleleil ani opt sute şi nouăzeci şi cinci, şi a murit. Şi a trăit Iared o sută şasezeci şi doi de ani şi a născut pe Enoh» (Fac. 5, 7—19). Apoi zice : «A plăcut Enoh lui Dum­nezeu şi nu s-a aflat, pentru că l-a mutat pe el Dumnezeu» (Fac. 5, 24).

   Priveşte deci, înainte de altele, cum se numesc cei din Cain, şi şirul urmaşilor lui. Dar şi cum se arată clar la ce număr de ani s-a întins timpul fiecărei vieţi pentru urmaşii lui Set. Căci s-a însemnat exact timpul vieţii fiecăruia, cine cît a trăit atît înainte de naşterea fiilor, cit şi după aceea , cum se poate afla amănunţit şi exact din Sfintele Scripturi. E şi aceasta o dovadă vădită celor ce voiesc să cugete drept în acestea, că Dumnezeu nu rabdă să vadă viaţa celor păcătoşi. De aceea vor auzi de la scaunul de judecată pe Hristos, zicînd: «Amin vă zic vouă, niciodată nu v-am cunoscut pe voi» (Matei 25, 12; Luca 13, 27). De fapt nimic din ceea ce cade sub cunoştinţă, nu scapă lui Dumnezeu. Dar ştiind, nu ştie pe iubitorii de păcat, din pricina întoarcerii hotărîte de la ei . De aceea s-a trecut sub tăcere timpul vieţii urmaşilor lui Cain. Căci n-au făcut nimic vrednic de auzit, ba era şi spre paguba cititorilor să se pre­dea scrisului cele privitoare la ei. Pe drept cuvînt deci nu s-au bucu­rat de pomenire din partea lui Dumnezeu [14] [15]. Dar e de mare folos, să se ştie amănunţit despre viaţa sfinţilor şi socotesc că nimic din cele ale lor nu scapă minţii nemuritoare a lui Dumnezeu[16].

   De aceasta ne va încredinţa Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd : «Oare nu se vînd două vrăbii pe un bănuţ ? Şi totuşi nici una nu cade pe pămînt fără ştirea Tatălui nostru Cel din ceruri. Iar vouă şi perii capului vă sînt număraţi» (Matei 10, 29—30). Iar dacă Dum­nezeu ştie şi de numărul perilor capului, pentru că ştie în mod clar toate cele privitoare la noi şi ne are în grija Sa, cum n-ar cunoaşte şi timpul duratei vieţii noastre ? «Căci ochii Domnului, zice spre cei drepţi» (Ps. 33, 14).

   Şi al doilea după Cain, Enoh, a avut pe pămînt o cetate cu nu­mele lui, dar nu se cugetă şi nu se spune aceasta despre sfinţii ridicaţi în ceata vrednică de laudă. Căci «nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare» (Evr. 13, 14), al cărei Ziditor şi Făcător e Dumnezeu. Căci viaţa în veacul acesta e a celor soco­tiţi şi numiţi trecători. Aşa zice dumnezeiescul David : «Lasă-mă să mă odihnesc, că străin sînt pe pămînt şi călător, ca toţi părinţii mei» (Ps. 38, 17). Iar despre cei ce cugetă cele pămînteşti, zice «Numit-au cu numele lor păminturile lor» (Ps. 48, 11).

   Iar din Set a odrăslit dumnezeiescul Enos, despre care s-a scris : «Acesta a nădăjduit să se cheme cu numele lui Dumnezeu» (Fac. 4, 26). Fiindcă neamul cel in Hristos este sfînt şi sfinţit şi trăieşte în nădejdea slavei celei mai presus de om. Căci fiind din pămînt, sîntem chemaţi la starea de fii ai Stăpînului tuturor şi la cea de fraţi ai lui Hristos, care pentru noi S-a făcut ca noi, ca şi noi să cîştigăm pentru El slava în cele bune şi să ne facem dumnezei mai presus de om, prin har şi din iubirea de oameni. «Căci Eu am zis, spune, dum­nezei sînteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt» (Ps. 81, 6).

   Deci Enos a nădăjduit să se cheme de alţii cu numele Domnului Dumnezeului lui, adică Dumnezeu. Căci era socotit minunat, strălu­cind în cele de laudă. De aceea unii din cei înţelegători îl numeau dumnezeu voind să-l încununeze cu cea mai înaltă cinste.

   Iată că cuvîntul nostru a împlinit scopul lui.
   Că Iudeii sînt chipurile lui Cain sînt cunoscuţi de Dumnezeul tuturor, iar că nu sînt scrişi în cartea vieţii, e vădit din faptul că nu se vorbeşte de viaţa urmaşilor lui Cain. Iar că neamul cel în Hristos e scris şi se află în amintirea lui Dumnezeu o arată, soco­tesc, faptul că s-a descris viaţa drepţilor, adică a urmaşilor lui Set şi Enos, imediat al doilea după Cain şi a avut o cetate pe numele lui. Căci osîndiţii Iudei cugetă numai la cele de pe pămînt, necunoscînd Biserica celor întîi născuţi şi negrăbindu-se spre cetatea de sus.

   Dar îl cinsteşte mult pe cel din Set, adică pe Enos. Căci e numit şi dumnezeu. Dar ne-am îmbogăţit prin credinţa în această slavă, cei ce am alergat la Hristos şi ne-am aprins tare de nădejdea în El.

   Dar aş adăuga şi o altă tîlcuire necesară a celor de care am vorbit. Dacă ar voi cineva să înşire pe urmaşii lui Cain şi Set, punînd înaintea lor ca pe o rădăcina pe Adam, va afla ca pe al şaptelea pe Lameh, coborîtor din Cain, şi tot ca pe al şaptelea pe Enoh coborîtor din Set. Cei proveniţi din amîndoi se înşiră astfel : Adam, Cain, Enos, Irad, Maleleil, Matusal, Lameh; şi : Adam, Set, Enos, Caian, Maleleil, Irad, Enoh. Să privim deci la unul din fiecare şir. Lameh le-a comunicat ambelor femei, zicînd : «Ascultaţi glasul meu, femei ale lui Lameh, băgaţi in urechi cuvintele mele, că am omorît bărbat spre rana mea şi tlnâr spre vătămarea mea. Şi de şapte ori a fost pedepsit Cain, iar Lameh de şaptezeci de ori cîte şapte». Iar dreptul «Enoh a fost mutat prin credinţă ca să nu vadă moartea», după cuvîntul fericitului Pavel: «Şi nu s-a aflat, pentru că l-a luat pe el Dumnezeu» (Evr. 11, 5). Căci în timpurile de pe urmă, în care s-a arătat sabatismul în Hristos, Israel se va arăta înfricoşat, şi căzut în teama de pedeapsă, ca unul ce a omorît bărbat şi e judecat pentru sîngele sfînt cu mult mai mult decît Cain. Căci acela ca unul ce a greşit unui om ca noi, a fost vinovat de şapte pedepse. Iar acesta e cu mult mai vinovat ca unul ce nu a crezut lui Emanuil. Cei din Cain se pedepsesc de aceea de şapte ori, iar cei din Israel de şap­tezeci de ori şapte. Căci osînda e pe măsura necredinţei.

   Iar cei în Hristos prin credinţă sînt slăviţi în timpul ieşirii lor şi nu vor mai fi aflaţi, oricît i-ar căuta satana. Căci vor fi mutaţi de Dumnezeu la o viaţă neasemănat mai bună şi mai vrednică de laudă ; din moarte şi stricăciune, la viaţa veşnică; de la cugetarea la cele ale trupului, la voinţa de-a săvîrşi cele plăcute lui Dumnezeu ; de la necinste, la slavă , de la slăbiciune ,la putere în Hristos Iisus, Domnul nostru, prin Care şi cu Care aducem slavă Tatălui împreună cu Duhul Sfînt, în vecii vecilor. Amin.

--------------------------------------------------------------------------------


[1] Întrucît şi Hristos este în parte din Adam, în Adam se vede şi faptul creă­rii omului de către Dumnezeu şi faptul mîntuirii lui, sau al readunării oamenilor din dezbinarea lor prin păcat.

[2] E mai greu să sufere cineva chinul remuşcării in cursul intregei vieţi pen­tru un omor decît să i se ia viaţa prin omorîrea proprie. Apoi faptul de a-l omori pe acela îi uşurează pedeapsa, pentru că a suferit si el un omor.

[3] Chiar in moartea omului e implicată viitoarea lui Înviere prin Hristos. Căci nu putea lăsa Dumnezeu această operă minunată a Lui, creată după chipul Lui din iubire, să se piardă. Numai dacă am fi emanaţii ale naturii oarbe ne-am pierde defi­nitiv. Crearea noastră de Dumnezeu din nimic e singura care implică în ea readu­cerea noastră din moarte la viaţă. Căci iubirea lui Dumnezeu arătată în crearea noastră nu se poate lăsa biruită. Ea a mers pînă a ne scăpa de moarte în Fiul Său făcut om, prin ceea ce a cinstit deplin chipul Său. Dacă ar fi lăsat Dumnezeu să piară definitiv chipul Său, aceasta ar fi însemnat o luare în rîs a Lui însuşi. Făcind pe om după chipul Său, Dumnezeu a arătat o supremă iubire faţă de om, dar şi o angajare a Lui în păstrarea acestui chip al Său.

[4] În textul românesc al Sfintei Scripturi stă scris: «este mincinos şi tatăl minciunii». În forma redată de Sf. Chiril se face aluzie la Cain ca fiu al tatălui minciunii. Din spusa ulterioară a Sf. Chiril că Abel, ca şi al doilea fiu al lui Adam, e Hristos, se poate vedea că prin Cain el înţelege nu numai pe Israel, ci toată omenirea căzută in păcat.

[5] Sf. Chiril face o atît de strinsă legătură intre Cain şi satana, că îl numeşte şi pe Cain satana, ca cel ce face voia lui între oameni. El spune că urmează şi de fapt urmează în aceasta pilda lui Iisus. E cu atit mai mult identificat Cain cu satana, ca unul ce s-a făcut începătorul omuciderii şi al minciunii, punînd primul în aplicare între oameni ceea ce voia satana. Această substituire de euri se poate observa uşor in oamenii psihopaţi. Ei ajung la o stare de extremă robie.

[6] Hristos e Omul care nu se va mai învechi niciodată, cum s-a învechit Adam şi urmaşii lui după trup. Căci El e şi Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu imbătrineşte, nu slăbeşte, nu se împuţinează niciodată. Omul Hristos e mereu nou ca mod uman de comunicare nemonotonă a infinităţii dumnezeieşti. Chiar persoana umană, scăpată din îngustimea patimilor, şi trăitoare în înălţimea infinită a orizontului dumnezeiesc nu devine niciodată monotonă in manifestările oi, ci e mereu nouă, surprinzătoare. Numai patima e monotonă.

[7] E în această numire ce şi-o dă Hristos voinţa de-a arăta oamenilor că El, Fiul Unul-Născut al Tatălui a iubit atît de mult pe oameni, că S-a făcut şi Fiu al Omului ca ei.

[8] Hristos — Abel ne-a oferit ca dar, sau ca jertfă, Tatălui. El e Preotul sau Arhiereul nostru. Căci Preotul e cel ce aduce jertfă. Iar fiind aduşi jertfă de Hris­tos — Abel, sintem primiţi de Tatăl, sau avem intrare la El. Jertfa noastră ca oi cuvintătoare ale lui Hristos e negrăit superioară jertfelor de animale necuvîntătoare aduse In Vechiul Testament. Ele se predau şi ele lui Dumnezeu ca jertfă prin con­ştiinţa sau raţiunea lor. Ca atare fac bucurie lui Dumnezeu, pe cind cu simplul slnge de animale ce-ar putea face Dumnezeu, care ca existentă spirituală, vrea să I se arate iubire constantă. Lăsîndu-ne aduşi de Hristos ca jertfe cu voia noastră, ne fa­cem şi noi preoți din puterea preoţiei Lui, fiind ca şi El atit jertfe, cit şi preoţi.

[9] Jertfele Vechiului Testament erau numai chipuri ale jertfei propriei vieţi pe care o va aduce Hristos si cei ce vor crede in El. Dacă cei din Vechiul Testament s-ar fi dăruit şi pe ei înşişi sufleteşte lui Dumnezeu, ar fi făcut ceea ce voia El.

[10] Sîngele cel vărsat al lui Abel a cerut numai răzbunare, sau dreptate pentru el. Sîngele vărsat al lui Hristos a avut efect mîntuitor asupra lumii întregi. Ba are acest efect şi asupra evreilor care îl primesc pe Hristos. Hristos ucis nu cere răzbu­nare, nici pentru cei ce L-au ucis, sau continuă să-L ucidă, negîndu-L. Şi aceasta o fac oamenii din toate neamurile şi-ar fi făcut orice neam în care ar fi trăit. Dacă nu-i mîntuieşte şi pe aceştia, e nu pentru că cere răzbunare împotriva lor, ci pentru că ei nu-L primesc.

[11] Chipul dumnezeiesc al omului nu se multiplică prin persoanele noi ce se nasc. Dar el se îmbogăţeşte mereu, sau actualizează bogăţia trăsăturilor sau ale în­suşirilor lui, sau frumuseţea lui printr-o continuă sporire. Toţi trăiesc acelaş chip dumnezeiesc, fiecare îmbogăţindu-se în relaţie cu alte persoane în umanitatea lui cea după chipul lui Dumnezeu. Căci nu există persoană care să nu aducă ceva nou, dar rămînînd în acelaş chip dumnezeiesc, sau în aceeaşi umanitate. Şi prin ceea ce aduce nou, îmbogăţeşte viata celorlalte persoane. Viata unui om singular nu se bucură de o astfel de îmbogăţire. Fiecare se cere de aceea după relaţia cu alţii, ba chiar are nevoie de ea. Dar adevărata îmbogăţire ne-o aduce Hristos, care ca Fiul lui Dum­nezeu S-a făcut persoană a umanităţii.

[12] Hristos a adus această îmbogăţire cu adevărat nouă umanităţii, întrucât S-a făcut ca o rădăcină nouă a umanităţii lor, comunicîndu-le nu numai infinitatea vieţii dumnezeieşti, ci făclnd moartă în Ei umanitatea veche, îngustată şi închisă lui Dum­nezeu prin păcat. În această privinţă Hristos a avut ca primă prefigurare pe Set.

[13] Grăuntele de grîu de nu se desface în pămînt, rămîne închis în el. Forţele lui nu atrag sucurile pămîntului prin care se poate înmulţi. La fel omul care vrea să se cruţe, rămînînd închis in el, nu cîştigă sufleteşte pe nimeni şi el însuşi rămîne propriu-zis mort, ca unul ce n-a voit să se jertfească.

[14] E o îmbinare paradoxală înlrc a şti cineva că e rău şi între a nu voi să ştie de el. Dumnezeu ştie de păcătoşi, dar n-are plăcere să stăruie în privirea îndreptată spre ei. E silă să se uite la ei.

[15] Cînd ne rugăm lui Dumnezeu să pomenească pe cei ce au trecut din viaţa aceasta, ne dăm seama că El ar putea şi să uite de ei. Ei pot vieţui într-un fel, dar Dumnezeu nu e silit să se gîndească la ei.

[16] Toţi voiesc să cunoască în amănunte viaţa curată a sfinţilor. Pentru că au şi un folos din ea. Dar nu e de nici un folos a cunoaşte amănuntele unor vieţi tică­loase. Iar dorinţa noastră de-a nu cunoaşte cele rele ale altora, explică şi neplăcerea lui Dumnezeu de-a se gîndi la cei păcătoşi.