Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 7

CAPITOLUL VII

191. «Şi a fost în zilele lui Ahaz [fiul] lui loatam, fiul lui Ozia, regele Iudei, că s-au sculat Reţin, regele Aramului şi Pecah fiul lui Remalia, regele Israelului, asupra Ierusalimului ca să se războiască împotriva lui şi nu au putut să-l cucerească. Şi a fost vestit în casa lui David, spunând: S-a aliat Aram cu Efraim. Şi s-a înspăimântat sufle­tul lui şi sufletul poporului lui, cum se clatină copacul din pădure de vânt».

Sensul textului este acesta: Doi regi, unul al Siriei şi altul al Is­raelului, s-au ridicat împotriva Ierusalimului cu război şi nu au pu­tut să-l cucerească. Numele regelui Siriei era Reţin şi al regelui Is­raelului, Pecah. Au venit [apoi] soli, făcând cunoscut casei regale alianţa regilor Siriei şi Israelului. Siria se cheamă Aram în dialec­tul evreilor. Iar Israel se numeşte Efraim, pentru că din tribul acela s-a ivit Ieroboam, cel care a făcut de la început apostazie. Deci, atât regele cât şi întregul popor erau îngroziţi de veste şi astfel s-au cutremurat şi s-au tulburat, încât se asemăna tulburarea lor cu co­pacul din pădure, care se clatină de bătaia cea mai mare a vânturi­lor.

       Aceasta este, deci, relatarea simplă a celor spuse. Dacă cineva ar cerceta ceea ce s-a spus, ar găsi o legătură cu noi şi cu zidirea Bi­sericii din cele istorisite. Deci, să cercetăm după putere cine sunt regii care s-au aliat unul cu celălalt. Cred că raţiunea (cuvântul) ri­dicată prin înţelepciunea veacului acestuia împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu este arătată prin Aram. Căci Aram se tâlcuieşte „semeţit”*. Astfel este raţiunea (cuvântul) celor care conduc veacul acesta, luând aminte la astronomie, la mişcările astrelor, la conjuncţii şi la alcătuiri, spunând că motivele lucrărilor omeneşti depind de acestea. Este „semeţit” şi din cauza părerii [de sine] şi înălţării sale lăudăroase, pe care doar [omul] sfânt ştie să o curăţească prin cu­vintele adevărului şi prin puterea Duhului, surpând toată trufia care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu.

Iar [cunoaşterea] întocmită prin acceptarea Sfintelor Scripturi, [dar] întoarsă de la ceea ce este drept şi numită în mod fals cunoaş­tere, socotim că se numeşte Efraim. Pentru că din ea s-a ivit Ieroboam, care primul rupând cele zece triburi de la sămânţa lui David şi ajungând cândva un fugar al lui Solomon, a mers în Egipt şi a luat în căsătorie pe sora lui Tafhes, femeia faraonului **. Acesta a făcut şi viţeii de aur şi a stabilit sărbători după inima lui. Deci, când raţiunea neamurilor, care se socoteşte mare prin raţio­namentele dialectice, se împleteşte cu cea eretică şi pervertită, se spune că Aram se aliază cu Efraim, având dorinţa să distrugă sălaşurile lui David şi să jefuiască locul adevăratului cult.

        Dar nu şi-a atins scopul. Căci nu a putut să cucerească [ceta­tea] datorită Domnului, Care a păzit-o. Dar poate că nu ar fi putut aceia să se alieze, dacă nu s-ar fi înmulţit păcatul nostru, de vreme ce aliindu-se după istorie în zilele lui Ahaz, şi-au arătat alianţa unul faţă de celălalt din cauza păcatului lui Ahaz, care nu a făcut ce era drept înaintea Domnului, ci şi-a trecut fiul prin foc şi a tămâiat pe înălţimi. Totuşi, atacul regilor celor răi împotriva bisericilor a tulburat casa lui David şi a înspăimântat sufletul poporului, încât s­au asemănat copacului neroditor prin agitaţia iscată de tulburare. Şi totuşi, Dumnezeu cel iubitor de oameni, îngrijindu-le tulburarea, trimite cuvântul profetic, care alungă teama din inimile poporului,pentru că spune: «Nu te teme, nici sufletul tău să nu slăbească din cauza acestor două lemne fumegânde».

192. Uită-te, dar, dacă poţi din tâlcuirea numelor să dobân­deşti mijloace pentru a vedea încă şi mai clar locul. Căci Ahaz se tâlcuieşte „posesie”, Ioatam „desăvârşirea lui Iahve”, Ozia „puterea lui Iahve”, iar Aram, după cum am spus mai înainte, „semeţit”, Pecah „deschidere”, iar Remalia „semeţit de circumcidere”***. Deci, raţiu­nea (cuvântul) semeţită şi raţiunea (cuvântul) proclamată că este interpretă a dumnezeieştilor Scripturi se aliază. Căci aceasta arată Pecah, tâlcuit „deschidere”, ca şi cum îşi asumă explicarea mărturii­lor închise ale Scripturii. Faptul că alianţa împotriva Ierusalimului a celor doi regi, unul încrezându-se în înţelepciunea lumii şi altul ves­tind că le deschide pe cele ascunse din Scriptură, s-a făcut prin învă­ţături şi cuvinte potrivnice, urmărind ca cei învăţaţi ai Bisericii să fie dobândiţi ca supuşi, se arată din cele următoare.

«Au sfătuit sfat rău Aram şi fiul lui Remalia, spunând: Să ne su­im în Iudeea şi vorbind cu ei să-i întoarcem către noi». Căci cuvân­tul arată limpede că sperau să întoarcă la ei prin convingerea prin dialog casa lui David. Au vestit că vor aşeza rege pe fiul lui Tabeel, iar Tabeel se tâlcuieşte „Dumnezeu este bun”****. Este însă propriu celor care atacă Biserica să-şi atribuie că predau cele despre Fiul lui Dumnezeu şi printr-o asemenea vorbire frumoasă să-i înşele pe cei nevinovaţi. Că acestea sunt pilde (enigme) care se referă prin istorie la starea de acum a bisericilor o dezvăluie în mod clar Scriptura continuând [şi] spunând: «Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege».

193. «Şi a zis Domnul către Isaia: Ieşi în întâmpinarea lui Ahaz, tu şi cel rămas, Iaşuv, fiul tău, la fântâna drumului de sus a ţarinii nălbitorului şi sâ-i spui: Pâzeşte-te să fii liniştit şi nu te teme, nici să slăbească sufletul tău pentru aceste două lemne arse care fumegă. Căci când va fi întărâtarea mâniei Mele, iar voi tămădui. Şi fiul lui Aram şi fiul lui Remalia, pentru că au sfătuit sfat rău împotriva ta, spunând: Să ne suim în Iudeea şi vorbind cu ei să-i întoarcem către noi şi să-l punem rege peste ea pe fiul lui Tabeel. Acestea zice Dom­nul: Nu va rămâne sfatul acesta, nici nu va fi. Ci capul Aramului este Damascul, şi capul Damascului este Reţin. Dar încă şaizeci şi cinci de ani şi va înceta regatul lui Efraim de [a fi] popor. Şi capul lui Efraim este Somoron şi capul Samariei este fiul lui Remalia. Şi dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege».

De aceea, cred că profeţii au perceput cuvântul lui Dumnezeu nu cu auzul sensibil prin aerul lovit, ci pentru că sufletul raţional (înţelegător) are urechi, înţelesurile au venit la acelea lipsite de glas. Şi aceasta li s-a întâmplat când strălucirea luminii adevărate le- a ajuns profeţilor Ia partea conducătoare (raţiune) şi a servit la lu­minare. De acest glas au avut parte cei care au ajuns dincolo de sim­ţurile pieritoare şi cei care se grăbeau pentru ieşirea din trup. Căci când sufletul devine [pregătit] pentru contemplarea celor dumneze­ieşti, dezlegându-se de unirea cu trupul, se spune că iese. Dar când este [aplecat] către cele omeneşti fie din nevoia pentru slujirea tru­pului, fie neputând să se întindă şi mai mult către cele deosebite, vine, ca să zicem aşa, din afară către cele interioare, întorcându-se spre atracţia faţă de trup ca într-o casă oarecare sau într-o cetate.

          Deci, pentru că trebuia ca profetul să audă cuvintele lui Dum­nezeu, de aceea înainte de toate i se spune: «Ieşi tu şi fiul tău». Dar ceva asemenea este şi cum i s-a spus în Facere lui Avraam la prima vestire dumnezeiască: «Ieşi din pământul tău şi din neamul tău şi din casa tatălui tâu». Căci ieşirea cea mai desăvârşită este ridicarea din toate cele trupeşti, care sunt numite „pământ”, şi fuga de cele sensibile, care sunt numite „neam” şi întoarcerea de la viaţa vinovată, în care a locuit mai înainte în îndeletnicirile potrivnice, care sunt numite „casa tatălui”. Şi, după puţin, despre acelaşi Avraam s-a scris: «L-a scos pe el Dumnezeu afară». Căci dacă i-a văzut zelul de a ieşi, însuşi l-a condus de mână către desăvârşirea lucrării, căci singur nu era atât de puternic să facă. De aceea şi la prima po­runcă, dacă iese afară, primeşte şi făgăduinţa bucuriei. Iar când Dumnezeu l-a scos afară, l-a învăţat să le caute pe cele de sus, unde este Hristos.

194.  Şi Moise, când era în afara celor omeneşti, odihnindu-se cu mintea pentru contemplarea celor rostite, şi-a înfipt cortul în afara taberei departe. De aceea oricine îl căuta pe Domnul, mer­gea afară la cort. Cel care trece cu mult de cele omeneşti îşi va fixa cortul în afara lui, ca viaţa să-i rămână statornică şi să-i fie aşezată de nezdruncinat. De aceea, şi acum Domnul dispune ca cel care urmează să profeţească şi să spună cele poruncite de Dumnezeu să iasă, nu numai el, ci şi cel rămas, Iaşuv, fiul lui. Se arată, însă, din Scriptură că i-a rămas un singur fiu din mulţi şi însuşi cuvântul [lui Dumnezeu] a dorit ca el să nu părăsească deprinderea tatălui, ci să iasă împreună cu tatăl la ceea ce Dumnezeu îl chema. Dar de vreme ce Iaşuv se tâlcuieşte „cel care se întoarce”, Scriptura ne arată nouă tuturor, celor care dorim prin pocăinţă să ieşim din patimile trupu­lui, că putem, fiind împreună cu profetul, să ne împlinim ieşirea.

        Îi porunceşte să se urce pe drumul de sus, care este spre fân­tâna ţarinii nălbitorului. Acest loc este cunoscut şi din istorie, căci s-a scris că regele asirienilor l-a trimis pe rabşache***** din Lachiş în Ierusalim cu putere multă şi a stat la apeductul fântânii de sus, pe drumul ţarinii nălbitorului. Dar poate că Scriptura are şi ceva de în­văţat pentru disciplinarea moravurilor, că trebuie să ne depărtăm de cele de jos şi care stau pe pământ şi să ne înălţăm la cele de sus. Cei care ajung acolo vor găsi apă pentru curăţire şi ţarina Nălbitorului Care curăţeşte murdăria, ceea ce ne este de folos după preceptul Ecclesiastului, care spune: «în orice vreme să-ţi fie hainele străluci­toare».

Şi Cel care i-a vestit lui Moise i-a poruncit ca cel care urmează să-L audă pe Dumnezeu să-şi spele hainele. «Coborând, mărturiseş­te poporului şi curăţeşte-l astăzi şi mâine şi să-şi spele hainele lor şi să fie pregătiţi în ziua a treia». Cel care vine acolo va avea pregătit veşmântul de nuntă, pentru a nu fi aruncat din cămara de nuntă în întunericul de afară legat de mâini şi de picioare. Deci, zice: «Spune lui Ahaz: Păzeşte-te să fii liniştit». Aceasta este folositor şi pentru noi pentru a ne veghea inima noastră cu toată paza. «Căci dacă cel puternic îşi păzeşte curtea cu atenţie, toate care se află la el sunt în pace» şi el este liniştit, scuturându-se de mulţime şi de zgomot şi neînfricoşându-se cu teamă pătimaşă, nici slăbind cu su­fletul, ci fiind înarmat cu duhul puterii.

195.   «Nu te teme de aceste două lemne arse fumegânde».

       Este o poruncă pentru noi, să nu ne temem de [puterea] de convingere a elinilor, nici de calomniile eterodocşilor, care sunt do­uă lemne, mai degrabă doi [tăciuni] arşi, care şi-au pierdut vigoarea plantei şi puterea lemnului, dar nu au nici lumina focului, ci sunt tăciuni fumegânzi, care îi înnegresc şi îi murdăresc pe cei care îi ating şi provoacă lăcrimare pentru ochii celor care se apropie. Dar dacă vrei să înţelegi vătămarea tăciunilor fumegânzi, făcută de fu­mul din ei, aminteşte-ţi de Solomon, care spune: «Precum sunt strugurii acri pentru dinţi şi fumul pentru ochi, aşa este încălcarea legii celor care se folosesc de ea». Căci cred că spune „struguri acri” la păcatul faptelor de răutate, iar „fum” la vătămarea cunoaşte­rii false, care aduce tulburare vederii bune a sufletului nostru.

«Când va fi, spune, întărâtarea mâniei Mele, iar voi tămă­dui», adică după loviturile pedepsitoare, când am văzut că în­dreptarea este suficientă, nu îi voi lăsa în tristeţi, după cum ar spune şi un doctor celor bolnavi: „când tai şi când cauterizez, nu voi lăsa neîngrijite nici tăietura, nici rănile de la cauterizare”. Când a avut efect aceasta, pentru care au fost administrate [doctoriile] chinui­toare, atunci voi restabili sănătatea, adăugând tratamentul rămas.

196.  «Şi fiul lui Aram şi fiul lui Remalia, pentru că au sfătuit sfat rău, spunând: Să ne suim în Iudeea şi vorbind cu ei să-i întoarcem că­tre noi şi să-l punem rege peste ea pe fiul lui Tabeel. Acestea zice Domnul Savaot: Nu va rămâne sfatul acesta, nici nu va fi».

        Deci pentru că două raţiuni (cuvinte), care sunt în afara ade­vărului, se aliază împotriva Bisericii, când fiul lui Aram, raţiunea semeţită, care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi fi­ul lui Remalia, raţiunea din semeţia tăierii împrejur, care sub pre­textul cunoaşterii şi prin arătarea învăţăturii despre cele înalte în­depărtează de la adevărul din Biserica lui Dumnezeu, de aceea, aceştia au sfătuit sfat rău: Vorbind cu cei din Iudeea, adică din sufle­tul mărturisitor - căci Iudeea este de altfel numită „mărturisirea lui Dumnezeu”****** -, pe care să o întoarcem către noi prin convingerea din dialectică, vestindu-le că nu le vom da alt rege decât pe fiul lui Tabeel, adică al Bunului Dumnezeu. Ei spun Fiul lui Dumnezeu ce­lui Bun, dar pe El nu-L numesc bun, folosindu-se de glasul Evanghe­liei pentru insultă: «Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu». Deci, când îi vezi pe eterodocşi promi­ţând cunoaştere, incluzând înţelepciunea de la neamuri, luptând împotriva Bisericii lui Dumnezeu, gândeşte-te că şi acum fiul lui Aram şi fiul lui Remalia sfătuiesc sfat rău.

Dar pentru sfatul rău, după cum am zis, al fiului lui Aram şi al fiului lui Remalia, acestea zice Domnul: sfatul lui Dumnezeu a stat şi rămâne, dar al celor care se luptă împotriva adevărului nu va sta, ci va fi căzut şi răsturnat. «De aceea, spune, capul Aramului este Damascul, şi capul Damascului este Reţin», adică cineva bleste­mat şi plin de sânge este capul celor semeţiţi, de vreme ce Damasc se tâlcuieşte „sângele sacului [de umilinţă]”*******. Sacul este simbolul pocăinţei, dar mânjit cu sânge nu este curat. De aceea poate fi luat drept pretinsă pocăinţă, nefiind pocăinţă adevărată, pentru că nu se află în învăţăturile sănătoase. Şi iarăşi, capul Damascului, al pocăin­ţei care nu este curată, ci mânjită în păcate de moarte, este numit Reţin, el însuşi fiind simbol al învăţăturii care nu este deloc sănă­toasă, nici curată.

197. «Dar încă şaizeci şi cinci de ani, spune, şi va înceta regatul lui Efraim de [a fi] popor. Şi capul lui Efraim este Somoron şi capul Samariei este fiul lui Remalia».

Regatul lui Efraim este stăpânirea eterodocşilor, pentru că din asemenea trib a fost cel care l-a despărţit pe Israel de Iuda. Capul lui Efraim este Somoron********, adică Samaria. Şi Samaria este ţara duşmanilor, care dispreţuiesc cuvântul sănătos, pentru că samaritenii au căzut de la iudaism. După cum capul Siriei este Damascul, iar capul Damascului este Reţin, la fel Samaria este capul lui Efraim, iar capul Samariei este fiul lui Remalia. Răspândirile şi excesele relelor ne sunt vestite prin Scriptură, încât nu este posibil să învingi alianţa unora ca aceştia, nici să ai vreo putere împotriva celor pe care ei se străduiesc să le sfătuiască.

«Şi dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege». Trebuie, într-adevăr, să avem credinţă în Scripturi, ca unele care conţin sensul dumne­zeiesc şi astfel să pornim la înţelegerea celor scrise în ele. Căci tre­buie să depăşim tipurile şi astfel să înţelegem adevărul celor arătate nouă. Căci mai întâi trebuie să crezi cu o credinţă simplă în Scrip­turi, că sunt insuflate de Dumnezeu şi folositoare, apoi să urmă­reşti detaliat şi critic sensul aflat în ele.

198. «Şi Domnul a continuat să îi vorbească lui Ahaz, spunând: Cere-ţi un semn de la Domnul în adânc sau în înălţime».

În cele dinainte Ahaz a fost învăţat prin Isaia cele ce trebuie să facă, să se păzească să fie liniştit şi să nu se teamă de cei doi tăciuni care fumegă. Dar acum, pentru că a primit cu supuşenie învăţătura prin profet, el însuşi se învredniceşte de vestirea dumnezeiască. Căci Domnul a continuat să îi vorbească lui Ahaz. învăţăm, poate, că cel care este instruit printr-un slujitor în voia dumnezeiască în cele din urmă înaintând va putea şi el însuşi să primească vestirile Domnului. într-adevăr, sunt unii care, fiind învăţaţi mai întâi de Dumnezeu şi nu prin oameni, au putut de la început ca unii care erau curaţi să primească arătările Duhului. Asemenea erau Avraam, Moise, Ilie, Ieremia şi cei asemenea acelora.

«Şi Domnul a continuat să vorbească». Continuarea leagă cuvântul de cele precedente. Şi urmarea este că după profeţia des­pre abandonarea lui Efraim, adică a Israelului care apostaziază, atunci se profeţeşte în ce fel va veni Emanuel din Fecioara neprihă­nită. Ce este, deci, ceea ce îi porunceşte cuvântul lui Ahaz?

        «Cere-ţi un semn, spune, de la Domnul Dumnezeul tău în adânc sau în înălţime». Semnul este, deci, un lucru vizibil, care are în el arătarea a ceva ascuns şi nevăzut, după cum semnul lui Iona le înfăţişează celor care pot să primească sensul mistic al celor petrecute, coborârea în iad şi înălţarea iarăşi din morţi. Trebuie, însă, ca semnul să fie mereu prezent şi să fie văzut în vremea de fa­ţă, dar lucrul arătat prin el este adesea împărţit în trei [perioade] de timp. Căci sunt unele semne prezente ale unor [lucruri] prezente, precum fumul care iese dintr-o casă [este semn] al focului care arde înăuntru. Sunt însă şi [semne] prezente ale celor viitoare, precum o adunare văzută de nori [este semn] al ploii care va fi pe pământ. Sunt încă şi [semne] ale celor trecute, precum resturile de jăratic [sunt semn] al rugului care a ars acolo.

Totuşi, Scriptura le numeşte semne pe cele paradoxale şi care arată un sens mistic. Dar ce este mai paradoxal sau mai dumneze­iesc decât vestea sau vederea naşterii Dumnezeului nostru din Fe­cioara? De aceea: Cere-ţi un semn de la Domnul Dumnezeul tău, pentru că nimeni altul nu îl poate da, în adânc sau în înălţime. Acum în alcătuirea lumii, pământul este cel care a dobândit regiu­nea de jos, iar cerul [partea] mai presus de toate cele văzute. Deci, pentru că trup S-a făcut Cuvântul, profeţia se referă prin «în adânc» la pământ şi la carnea (trupul) luată din ea, iar prin «în înălţime» [se referă la] Cuvântul mai presus de ceruri, Care este dincolo de orice stăpânire şi putere, Cuvântul Care era la început la Tatăl şi Care era Dumnezeu. Sau poate adâncul semnifică cele mai de jos ale iadu­lui, iar înălţimea regiunea cea mai presus de ceruri, după cum ne în­făţişează Apostolul, zicând: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui în cer?, ca adică să-l coboare pe Hristos, sau: Cine se va coborî întru adânc?, ca adică să ridice pe Hristos din morţi». Pentru că «Cel care S-a pogorât este Acelaşi cu Cel care S-a suit», semnul în adânc şi în înălţime ar fi spus despre coborârea Domnului. «Şi Cel ce S-a suit este mai presus de toate cele ale cerului».

199. «Şi Ahaz a spus: Nu voi cere, nici nu voi ispiti pe Dom­nul».

Darul lui Dumnezeu este mare şi bogat şi abundent. Dar Ahaz, nefiind încă învăţat să ceară [lucruri] mari şi mai presus de ceruri, refuză să caute semn, fiindcă acestea sunt mai mari decât fi­rea omenească sau fiindcă a urmat să facă după porunca [lui Dum­nezeu] care zice: «Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău». Trebuia ca asemenea cuvinte să ajungă la regele care cârmuia atunci, ca prin el cele profeţite să fie relatate către toţi. Căci Isaia oarecum nu era crezut, fie din invidia oamenilor împotriva lui, fie din cauza umilinţei rămase în legătură cu viaţa [sa], [pentru că se socotea] că nu a primit mesajul venirii lui Emanuel de la Domnul, ci ar fi plăsmuit cuvântul din propria sa inimă.

Dar Ahaz a primit profeţia despre cele viitoare ca şi Laban, Abimelec, Nabucodonosor, faraon, Caiafa, în cele din ur­mă, nu datorită vredniciei vieţii, cât datorită credibilităţii atribuite lui datorită demnităţii. Căci nu din evlavie a refuzat Ahaz cererea semnului. Dacă nu era vreun folos, Dumnezeu nu l-ar fi impus de la început. De aceea şi ceea ce este adăugat conţine un reproş adresat lui Ahaz, căci întorcând cuvântul către David, spune: «Ascultaţi dar, casa lui David. Oare nu puţin lucru vă este vouă să daţi oamenilor [prilej de] luptă? Şi cum daţi [aceasta] Domnului?». Căci prin aces­tea se pare că [Dumnezeu] este dezgustat de necredinţa lui Ahaz. Oarecum mai clar arată această înţelegere o altă versiune, care spu­ne: «Oare nu puţin vă este că supăraţi bărbaţi, pentru că îl supăraţi şi pe Dumnezeu»? Dar cum aduce omul lui Dumnezeu [prilej de] lup­tă, dacă frământarea este teama de nereuşită? Aceasta nu spune despre Dumnezeu [că are] vreo patimă, ci înfăţişează prin denumi­rea de „luptă” starea potrivnică a celor care sunt contra poruncilor Lui.

200.    «De aceea, Domnul însuşi vă va da semn».

Chiar dacă nu cereţi, spune că [vă] va da. Chiar dacă nu îl gă­seşte vrednic de primire, totuşi, prin iconomia hotărâtă dinainte a naşterii Domnului prin trup, însuşi Domnul Dumnezeu, spune, va da semn. Căci trebuia ca Ahaz să înţeleagă că nu este admisă o altă îndreptare pentru cele omeneşti, decât numai cea prin venirea lui Dumnezeu Cuvântul la oameni, şi [el trebuia] să ceară un semn în adânc sau în înălţime. Dar pentru că se socotea pe sine nevrednic, nefiind învăţat cu cererea unor semne mari şi cereşti, de aceea spu­ne: «Domnul însuşi vă va da semn», nu dă printr-o slugă, slujitor şi dregător, ci prin Sine însuşi, ca din aceasta să se arate măreţia [semnului] dat. Căci Legea a poruncit-o prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor, Moise, dar semnul l-a dat El însuşi casei lui David. Nu a fost dat lui Ahaz, ci întregii case a lui David, pentru că Domnul es­te după trup din sămânţa lui David. De aceea, a răspândit Evan­ghelia despre venirea lui Hristos întregului neam al lui David.

201.  «Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vei che­ma numele Lui Emanuel».

        Iudeii se împotrivesc versiunii celor Şaptezeci, spunând că în ebraică nu este „fecioara”, ci „tânăra”*********, putând fi numită o tânără în floarea vârstei, dar nu o femeie nemăritată. Pentru aceştia răs­punsul este uşor şi de la sine. Căci dacă semnul este arătarea a ceva uimitor şi diferit de cunoaşterea obişnuită a oamenilor, ce era mi­nunat că una dintre multe femei, stând împreună cu un bărbat, să devină mama unui copil? Dar cum s-ar mai putea numi Emanuel cel născut din dorinţa trupului? De aceea, dacă cel dat este un semn, [atunci] şi naşterea [trebuie] să fie paradoxală. Dacă felul naşterii copilului este obişnuit, să nu i se spună semn, nici să nu fie numit Emanuel. Iar dacă nu este fecioară cea care naşte, cum să fie acesta semn? Şi dacă naşterea nu este mai dumnezeiască decât la mulţi, cum [să fie aceasta] venirea lui Emanuel? Totuşi [faptul] că este numită „tânăra” şi referitor la fecioare, este arătat din cele spuse ast­fel în Deuteronom: «Dacă însă o găseşte în câmp pe copila logodită şi cu sila se împreunează cu ea, să-l ucideţi doar pe om, iar tinerei să nu-i faceţi nimic, căci tânăra nu are păcat de moarte. Căci lucrul acesta este ca şi cum un om s-ar năpusti asupra aproapelui său şi l-ar omorî. A găsit-o pe câmp; tânăra a strigat şi nu a fost [nimeni] care să o ajute». într-adevăr, cea care striga înainte de întinare era în mod clar fecioară. Deci, se poate deopotrivă spune: „fecioara a stri­gat” şi „tânăra a strigat”. Iar în [Cartea] a treia a Regilor, sunamiteanca ce l-a încălzit pe David, fiind fecioară şi neavând legă­tură cu vreun bărbat, este numită „tânără”. Căci «au găsit-o, spune, peAbişag şi au adus-o la rege. Şi tânăra era foarte frumoasă şi îl slu­jea pe rege şi regele nu a cunoscut-o».

       De aceea, Emanuel [S-a născut] din Sfânta Fecioară, care a spus: «Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat» înge­rul [a răspuns] către ea: «Duhul Domnului Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri». Ea nu este supusă legii des­pre curăţire. Căci s-a scris în Deuteronom: «Femeia care este însărci­nată şi naşte băiat, va fi necurată şapte zile». Dar de vreme ce aceasta a devenit mama lui Emanuel fără să fie însărcinată [cu să­mânţă], este curată, sfântă şi neprihănită, rămânând încă fecioară şi după ce a devenit mamă. Căci de vreme ce primul Adam a venit la existenţă nu prin împreunarea bărbatului cu femeia, ci a fost plăs­muit din pământ, şi Adam cel de pe urmă, Care restaurează stri­căciunea aceluia, Şi-a luat trupul plăsmuit în pântecele feciorelnic, pentru a fi în asemănarea păcatului prin trup. Dar pentru ca naşterea aceasta paradoxală să nu fie în întregime de necrezut pen­tru cei care sunt dispuşi la scepticism faţă de iconomia dumnezeias­că, Ziditorul a creat una dintre vieţuitoare care poate doar din feme­lă să odrăslească, fără unirea cu masculii. Căci unele ca acestea po­vestesc despre vulturi cei care se ocupă cu animalele.

202.   «Unt şi miere va mânca. înainte să cunoască sau să le pre­fere pe cele rele, va alege binele».

În trup, Emanuel Se foloseşte de hrană de copil, unt şi miere. Şi totuşi, aflându-Se în starea de prunc, prin puterea bunătăţii care sălăşluia în El înainte de împlinirea vârstei, va respinge răutăţile şi va alege binele. Pentru că firea noastră are deopotrivă înclinaţia că­tre amândouă şi se pleacă uneori către rău, iar alteori către bine, ca la o balanţă, acum sufletul coborând la patimi, acum iarăşi fiind tras de raţiune (cuvânt) la [ceva] mai bun. Dar Domnul nu este aşa, ci obişnuinţa Lui către bine se arată imediat chiar de la naştere. Căci ce s-a scris? «înainte să cunoască sau să le prefere pe cele rele, va alege binele». Mergând înapoi la cele scrise în Facere despre cu­noaşterea binelui şi a răului, vei găsi acolo că starea lui Adam îna­inte de păcat era asemănătoare celei descrise acum, pentru că era în necunoaşterea răului din experienţă. De aceea şi Domnul în starea de copil o imita pe cea a lui Adam, încă nevinovată şi nevătămată, iar respingând răul, va îndrepta încălcarea legii din neascultare.

203.  «Dar va aduce Dumnezeu, spune, peste tine şi peste popo­rul tău şi peste casa tatălui tău zile cum n-au mai venit de când a luat Efraim de la Iuda pe regele asirienilor».

        Se pare că Scriptura vorbeşte în enigmă despre zilele cele de pe urmă, după patima Domnului, când asediul romanilor a venit asupra Ierusalimului. Căci după venirea lui Emanuel, Domnul va aduce asupra lui Ahaz şi a poporului său şi a casei tatălui său zile cum n-au mai venit de când s-a separat [Efraim] de Iuda, fiind robit şi dus de regele asirienilor. Efraim s-a despărţit de Iuda în zilele lui Ieroboam, fiul lui Nabat, care l-a dus în păcat pe Israel, care primul a început apostazia, spunând: «Nu avem noi parte cu David, nici moştenire cu fiul lui Iesei». De aceea, Efraim l-a luat pe regele asi­rienilor din Iuda [şi l-a adus] asupra sa, umblând şi nepermiţând ca [acesta] să stea cu înverşunare la asediul Ierusalimului.

«Şi va fi în ziua aceea, că Domnul va şuiera muştelor, care domnesc peste părţi din râul Egiptului, şi albinei, care este în ţara asi­rienilor. Şi vor veni şi se vor aşeza toate în văile ţării şi în grotele stâncilor şi în peşteri şi în orice râpă şi în orice lemn». „Poporul Meu, spune, va coborî în Egipt să locuiască acolo. Şi au fost aduşi cu sila în Asiria”. De aceea, profeţeşte că la naşterea lui Emanuel, dacă cineva din popor este fie în Egipt, fie în Asiria, vor ieşi şi ajun­gând în ţara Iudeei se vor odihni în ascunzişurile naturale şi neocu­pate.

       Într-adevăr, spune că muştele domnesc peste părţi din râul Egiptului şi albinele sunt în ţara asirienilor, arătând că puterile po­trivnice sunt mărunte. Căci musca este o vieţuitoare care îşi are existenţa din excremente, fiind un neam neplăcut şi dezgustător pentru oameni; şi viaţa lor este neplăcută, [dar] şi moartea respingă­toare. Pe atunci stăpâneau peste părţi din râul Egiptului. Căci Nilul, începând din amonte, de la etiopieni, este populat în Egipt pe o par­te mică a lui, la vărsarea în mare. în locul acesta toate patrupedele, fiarele, reptilele şi zburătoarele, fiind zeificate, sunt adorate. Deci şi pe aceste muşte, [adică] slăbiciunea puterii potrivnice, Domnul le va distruge prin şuierătura de la El, adică le va distruge prin Duhul gurii Lui. «Şi albinei din ţara asirienilor». Albina este o vietate mică şi slabă, care moare atunci când se răzbună. Căci îndată ce in­troduce acul, moare din cauza loviturii. Şi pe cel afectat îl vatămă puţin, dar pe sine se lipseşte de viaţă. Asemenea este firea oameni­lor iuţi şi care luptă cu Duhul, care îşi fac rău mai mult lor înşişi prin răutate, decât celor care se întâmplă să fie sub pornirea lor.

204. «Şi în ziua aceea, Domnul va rade cu briciul închiriat de dincolo de râul regelui asirienilor capul şi perii picioarelor şi barba o va lua».

După naşterea lui Hristos, fiind împrăştiată cu Duhul gurii Domnului orice putere potrivnică precum musca şi albina, fiii lui Is­rael se vor aduna şi se vor odihni în adăposturile naturale, văi şi câmpuri şi râpe şi unele ca acestea. Iar [în textul]: «Domnul va rade cu briciul închiriat de dincolo de râul regelui asirienilor capul şi perii picioarelor şi barba o va lua», Scriptura pare să vorbească în enigmă prin briciul închiriat despre o putere de mercenari, care urmează să arate goală Asiria, le va îndepărta şi pe cele slăvite ale ei, adică perii capului ei, şi va distruge poporul mult şi obişnuit, pe care Scriptura îi redă în mod figurat (tropic) prin „părul picioarelor”. Apoi, totuşi, ameninţă că vor fi îndepărtate de briciul închiriat chiar şi simboluri­le cele mai cinstite ale bărbăţiei, pe care le numeşte „barbă”. Şi pro­babil că cei care sunt atenţi la istorie vor găsi acestea făcute de către puterea romană faţă de asirieni**********, şi acestea s-au petrecut la naşte­rea lui Emanuel.

         «Şi va fi în ziua aceea, [că] omul va hrăni o junincă a vitelor şi două oi şi va face mult lapte, va mânca unt şi miere tot cel rămas pe pământ». Când ar fi odihnă pentru Israelul scăpat de robie, iar regele care uneltea împotriva lui va fi necinstit, fiind dezgolit de briciul închiriat, atunci, spune, va fi o asemenea prosperitate în ţară, încât o junincă şi două oi vor procura lapte din belşug proprietarului, încât el va avea abundenţă de unt, [şi] pentru că toţi locuitorii se vor hrăni cu untul şi mierea pământului. Dar poate că este mai po­trivit să primim cu cugete mai înalte învăţăturile despre animale. Căci în loc să spună că fiecare îşi va hrăni partea silitoare şi cultiva­toare a sufletului, a spus „junincă”, un animal care cultivă şi lucrea­ză împreună cu noi. Şi în loc de obiceiul blând, potrivit şi generos o denumeşte în chip figurat (tropic) „oaie”. De aceea, după cum de la animalul acesta avem materia pentru acoperământ, la fel se întâm­plă ca viaţa celor sârguitori să fie împodobită cu acoperământul cel după virtute. Deci, pentru că [omul] este hrănit şi împodobit duhovniceşte, de aceea va hrăni o junincă şi două oi.

Numeşte „unt” şi „miere” lecţiile introductive în învăţătura dumnezeiască. De aceea mai întâi hrana omului este socotită a fi unt şi miere. Dar când a fost hrănit suficient cu ele, după ce s-a de­prins cu cele elementare, atunci, depăşindu-le pe cele de pe pământ, va avea parte de hrană mai tare şi mai mare potrivită bărbaţilor, dedicându-se învăţăturilor duhovniceşti.

205.   «Şi va fi în ziua aceea, tot locul, în care sunt o mie de viţe [de vie] de o mie de sicii, va deveni uscat şi [cu] spini. Cu săgeţi şi cu arc vor intra acolo, că uscat şi [cu] spini va fi tot pământul şi tot muntele de arat va fi arat. Şi nu va veni acolo frică. Căci va fi din [pământ] uscat şi [cu] spini păşune oilor şi loc de călcat boului».

În locurile greu de înţeles credem că se găseşte o relatare nu cu totul disonantă. Uită-te, totuşi, dacă se poate să deducem o ase­menea cugetare despre cele spuse, fiindcă, pe cât se pare, cele o mie de viţe de o mie de sicii erau cei din tăierea împrejur. Căci a luat cu Sine o vie din Egipt şi, lepădând neamurile, a plantat-o. Aceasta mai întâi a înflorit, [dar] în cele din urmă a fost neîngrijită pentru că s-a transformat în aguridă şi i-a fost îndepărtat gardul şi s-a făcut spre pradă celor care treceau. Într-adevăr, acele viţe rodnice s-au făcut uscate şi cu spini, când o oaste războinică a venit la ei cu mii de săgeţi şi arcuri, aducând pustiire.

          Iar munţii araţi sunt sufletele care au crezut în Hristos. Mai întâi au fost pustii şi necultivate, de aceea erau uscaţi şi produceau spini înainte de venirea lui Hristos. Dar dacă [Mântuitorul] a venit spre căderea şi ridicarea multora şi le-a chemat pe cele care nu sunt ca să le desfiinţeze pe cele ce sunt, de aceea cei din tăierea împrejur, pierzând înflorirea şi rodirea, s-au schimbat în uscăciune, pe când comunitatea [celor] dintre neamuri, care a fost numită „munte arat”, este arată, fiind scăpată de orice laşitate şi de orice fri­că de la vrăjmaşi. Deci „munte” este sufletul înălţat prin învăţătura lui Hristos. De aceea, când a venit Hristos, Israelul a fost destrămat, dar neamurile au fost sădite, ca prin căderea acelora să fie dăruită tuturor izbăvirea, iar oile şi boii păscând fără frică în aceşti munţi să-şi dobândească de la sine un folos din plin. În mod limpede oile îi reprezintă pe cei mai buni ca moravuri, iar boii sunt cei mai silitori pentru lucrarea celor de trebuinţă.

---

^[*]     Joc de cuvinte între cuvintele ebraice aram „Aram”, „Siria” şi ram „înalt”.

^[**]     III Reg. XI, 19 (după Septuaginta, femeia faraonului se numea Thekemina).

^[***]   Doar un cunoscător de ebraică poate face asemenea jocuri de cuvinte, care nu sunt toate etimologii ştiinţifice, ci şi populare. Ahaz este prescurtare de la Ahazia sau Ioahaz, cu sensul de „Iahve mă ţine”. Însă ca rădăcină se leagă şi de ahuzza „deţi­nere”, „posesie (de pământ)”. Ioatam, în ebraică de fapt Iotam, înseamnă, într-adevăr, „Iahve este desăvârşit”. Ozia, în ebraică Uzzia, înseamnă „puterea lui Iahve”. Pecah în­seamnă, într-adevăr, „deschidere”. Remalia este asociat ca joc de cuvinte cu ram „înalt” şi mila „tăiere împrejur" (un termen care nu apare însă în Scriptura ebrai­că).

^[****]   În ebraică Tabeel este compus din 310 tov „bun” şi el „Dumnezeu”.

^[*****]  Rabşache nu este nume, ci titlul unui înalt oficiu din Imperiu asirian: „mare pahar­nic”. La fel sunt şi tartan şi rabsaris, menţionate în Scriptură.

^[******]  Joc de cuvinte: yehuda înseamnă laudă, dar este apropiat de Iah „Iahve” şi snin hoda „a face cunoscut”.

^[*******]  Joc de cuvinte. Damasc,  dammeşeq în ebraică este un vechi nume topografic. Este însă pus în legătură cu dam „sânge” şi saq „sac de umilinţă”.

^[********]  Somoron reprezintă forma din Septuaginta.

^[*********]  În textul ebraic este, într-adevăr, alma „fată”. Deşi într-un context termenul se referă la o fecioară (Fac. XXIV, 43), totuşi în general înseamnă la modul general „fa­tă”. în Cânt. VI, 8 se referă chiar la fete din haremul regal. Aquila şi Symmachus traduc chiar prin  „fata”, „tânăra” .

^[**********]  De fapt, Imperiul neo-asirian a fost cucerit prin forţele unite ale babilonienilor şi mezilor.