GLAFIRE LA IEŞIRE
CARTEA I
Despre naşterea lui Moise
1. După ce am isprăvit cartea despre Facere, cercetată pe cît am putut cu multă «sîrguinţă», «din putere in putere», după cuvîntul din Psalmi (Ps. 83, 8), nerespirînd cîtuşi de puţin, ne-am gîndit să mutăm condeiul obişnuit cu sudorile cele bune. Trecem deci, cu voia lui Dumnezeu Care dă înţelepciune, la capitolele din Ieşire, cele lăsate de noi care am compus înainte scrierea morală, pentru că am voit să nu lungim prea mult cuvintele ei, în care am voit să arătăm cum înţelegem noi modul «închinării in Duh şi Adevăr». Căci luînd deosebit toate cele aflate în capitolele celor cinci cărţi ale lui Moise şi căutînd scopul spiritual al lor, cele ce erau trebuincioase şi foarte folositoare explicărilor morale le-am înfăţişat la timpul său şi le-am aşezat în ordinea potrivită fiecăreia, iar cele prin care se arăta de mai înainte taina lui Hristos, ca în umbra legii, le-am păstrat pentru scrierea de după aceea. Pentru aceasta hotărîndu-ne acum să ne ostenim cu aceasta ştiu, iubite Paladie, că te vei strădui împreună Cu mine prin rugăciune. Căci e foarte greu pentru oameni, să meargă pe această cale. Dar fiind o faptă a binecredincioşiei, Hristos ne va lărgi şi această cărare. Căci El este calea şi El e uşa (Ioan 10, 9 , 14, 6) ; şi în EI sînt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei (Col. 2, 5).
Vom alcătui scrierea cărţii nu luînd pe rind fiecare capitol şi fără a lăsa nimic din el (căci multe din ele, precum am spus adineauri, le vom afla menţionate în cealaltă scriere) ; dar cele ce ni se vor părea folositoare scopului de faţă, cercetîndu-le cu de-amănuntul şi în chip subţire, vom tinde îndată spre adevăr. Iar fiindcă scopul cărţii e lămurirea răscumpărării prin Hristos, e cu totul necesar să arătăm că neamul omenesc a fost primejduit înainte nu puţin şi că era adus la capătul celei mai mari nenorociri. Acesta şi nu altul a fost motivul care a premers în lume legea ajutorului de care ea avea nevoie. Căci zice : «Puterea Mea întru neputinţă se desăvârşeşte» (II Cor. 12, 3). Căci şi medicii învăţaţi şi probaţi ca să fie admiraţi ca înţelepţi în cele ce le fac, trebuie să aibă mai înainte pe bolnav, asupra căruia să-şi arate bunul meşteşug cîştigat de ei.
2. Deci să amintim că fiii lui Israel, împinşi şi apăsaţi de foamea care li se făcuse de nesuferit, au plecat din pămîntul Canaan în Egipt în număr de şaptezeci şi cinci de suflete, precum s-a scris (Ieş. 1, 5). Dar scurgîndu-se timpul, neamul lor s-a ridicat la o mulţime mai mare ca număr. Căci s-a scris : «Iar fiii lui Israel au crescut şi s-au înmulţit şi s-au răspîndit şi s-au întărit foarte. Pămîntul i-a înmulţit foarte» (Ibid. 7). Dar fiindcă cel ce stăpînea peste ţara Egiptenilor nu privea fără bănuială creşterea mulţimii Evreilor, a uneltit să o oprească. De aceea a pus peste ei supraveghetori în muncile la care i-a supus, ca să-i chinuiască în aceste munci. Iar modul chinuirii era ostenirea în săpături, multa facere de cărămizi fără plată ,de asemenea, clădirea de cetăţi întărite cu turnuri pentru Faraon, atît de largi şi de mari, incit să fie cu totul de necucerit de alţii, pe seama locuitorilor. Era Pitho şi Ramese şi alte cetăţi. Dar gîndul tiranului nu-i împlinea nădejdea. Căci prin umiliri cei chinuiţi se făceau mai mulţi, pentru că Dumnezeu obişnuieşte să-i folosească prin chinuire pe cei apăsaţi cu răutate. Iar aceasta văzînd-o tiranul, adaugă la osteneli altă uneltire. A poruncit moaşelor Iudeilor, ca atunci cînd moşesc femeile aflate în durerile naşterii, de bănuiesc că fătul va fi bărbătesc să-l înăbuşe, iar de e femeiesc să-l lase în viaţă. Căci socotea că nu merită nici o atenţie soiul slab şi neiubitor de luptă şi uşor supus fricii şi mai plecat prin legea firii. Dar moaşele nu împlineau acest lucru nelegiuit şi prin aceasta plăceau lui Dumnezeu. Deci ce face tiranul ? Îşi aprinde mînia şi cugetă la moduri şi mai neruşinate ale nelegiuirii. «Căci o poruncit Faraon întregului său popor, zicînd: Orice parte bărbătească s-ar naşte Evreilor, aruncaţi-o în apă şi orice parte femeiască lăsaţi-o în viaţă» (Ieş. 1, 22).
3. Dar să oprim aici cuvîntul istoriei. Adîncind mintea în înţelesurile mai lăuntrice, să spunem că cugetul omului fiind aplecat din tinereţea lui cu uşurinţă spre cele rele, din lipsa bunătăţilor celor de sus (Fac. 8, 20), tot neamul de pe pămint s-a stricat şi ne-a păscut o foamete de învăţăturile de sus, cum am putea vedea în chipul din Scriptură al fiului risipitor, care risipind bogăţia părintească în locuri străine, a dorit să se hrănească cu roşcovele ce le mîncau porcii (Luca 15, 16). Astfel am alergat la cele pămînteşti, părăsind cele mai bune şi trebuinţa de-a dori cele mai de folos, prin care n-am fi căzut din bunăvoinţa de sus şi am fi fost văzuţi îmbogăţindu-ne din familiaritatea cu Dumnezeu. Căzuţi deci din tot ce ne-ar fi putut ţine în existenta cea bună şi împreună cu Dumnezeu nu L-am mai avut ca vistiernic al tuturor ale noastre pe Cel ce este prin fire şi cu adevărat Stăpînul tuturor. Plecînd ca dintr-un pămînt sfînt, din viaţa de Dumnezeu iubitoare, şi coborînd la ce-i mai rău şi mai urît şi aflat sub stăpînirea diavolului, am ajuns asemenea celor coborîţi din Canaan în Egipt şi am ajuns sub mîna Faraonului Egiptenilor, care s-au predat prosteşte slujirilor demonilor şi şi-au însuşit tot felul de răutate, arătînd în ei ca în chip pe satana însuşi şi pe cei de sub el, pe care i-au numit zei; care au fost jefuiţi de cugetarea cea bună şi s-au acoperit de ceaţa şi de întunericul neştiinţei. După ce am ajuns sub stăpînul tiran, adică sub satana, am fost supuşi lutului şi facerii de cărămizi, adică străduinţelor celor mai de jos îndreptate spre pămînt şi spre cele ale lui, împlinite nu fără sudoare. Căci nu e ferită de osteneli viaţa împrăştiată, deşi e deşartă. Iar supraveghetori (epistaţi) ai muncilor celor prea scumpe lui a rînduit satana peste cei ajunşi la această stare nedreaptă pe demonii necuraţi, sau puterile de sub el care împovărează mintea fiecărui pămîntean cu stăpînirea de multe feluri a patimilor, temîndu-se ca nu cumva lăsînd neocupat ochiul minţii, să se îndrepte spre Dumnezeu şi să-şi elibereze grumazul de sub robia lui. Căci firea omului e foarte liberă.
Iar slava şi bogăţia demonilor necuraţi şi a satanei însuşi s-a socotit şi este împrăştierea noastră deşartă şi ostenelile pentru trup şi străduinţa îndreptată spre cele pămînteşti. Aceasta o arată prin ghicitură ridicarea de către Faraon a unor cetăţi prin cei din Israel, supuşi lutului şi facerii de cărămizi. El urăşte pe bărbat, adică pe cel ce înclină spre bărbăţie [1], sau spre cel ce luptă scufundîndu-l în mocirla plăcerilor, dar îşi apropie pe cel lipsit de tărie şi îl supune ca pe neputinciosul nevolnic jugului său. Aceasta o arată în mod vădit spunînd să se arunce în apă partea bărbătească şi să se lase în viaţă cea femeiască. Căci cele văzute şi arătate sînt un chip al celor nevăzute.
Aşadar, îmbolnăviţi de păcat de la început şi din părinţi şi apăsaţi de lipsa celor bune, nenorociţii de noi am fost înjugaţi satanei, stăpînului răutăţii şi supuşi întîistătătorilor răutăţii, adică dracilor necuraţi, şi cele ale noastre au ajuns în tot răul cel mai de pe urmă, nelipsindu-ne nimic din cele ale neputinţei şi ticăloşiei. Dar s-a milostivit Dumnezeu, ne-a scos din această stare şi ne-a mîntuit. Şi în ce mod, vom cunoaşte din cele ce le vom adăuga după acestea. Căci vom înfăţişa ca icoană şi chip al mîntuirii în Hristos cele scrise despre dumnezeiescul Moise.
4. «Era un oarecare din seminţia lui Levi, care şi-a luat femeie din fiicele lui Levi. Şi a avut-o pe ea şi a luat în pîntece şi a născut băiat. Şi văzîndu-l pe el frumos, l-a ascuns trei luni. Iar fiindcă n-au mai putut să-l ascundă, a luat mama lui un coşuleţ de papură şi l-a uns cu smoală cleioasă şi a aşezat copilul în el şi l-au pus în marginea rîului. Şi privea sora lui de departe să afle ce se va întimpla lui. Şi a coborît fiica lui Faraon să se scalde în rîu şi slujnicele ei umblau pe lîngă rîu. Şi văzînd coşul în margine, a trimis o slujnică de l-a luat. Iar deschizîndu-l, a văzut în coş copilul plîngînd şi l-a cruţat pe el fiica lui Faraon şi a zis : E din copiii Evreilor. Şi a spus sora lui fiicei lui Faraon : Voieşti să-ţi chem o femeie doică de la Evrei ca să-ţi alăpteze copilul ? Iar aceea a zis : Du-te. Şi plecînd tînăra, a chemat pe mama copilului. Iar fiica lui Faraon i-a zis: Păzeşte-mi copilul acesta şi alăptează-mi-l, iar eu îţi voi da plata cuvenită. Şi a luat femeia copilul şi l-a alăptat. Iar după ce a crescut copilul, l-a adus la fiica lui Faraon şi a fost ei în loc de fiu. Şi a chemat numele lui, Moise, zicînd : «Din apă l-am scos pe el» (Ieş 2, 1—10).
Căci Dumnezeu milostivindu-Se de lumea de sub cer, care slujea tiranului nelegiuit şi crudului tîlhar, n-a cruţat, după cum s-a scris, nici pe Fiul Său (Rom. 8, 32), ci L-a dat pe El pentru noi toţi. Căci fiind in chipul şi în egalitatea cu El, Fiul cel din El şi în El prin fire, primind golirea (chenoza), (Filip. 2, 7), S-a făcut ca noi şi, cum spune înţeleptul Evanghelist Ioan, «întru ale Sale a venit» (Ioan 1, 11) Căci a fost trimis, cum El însuşi zice : «la oile cele pierdute ale casei lui Israil» (Matei 15, 24). Dar «ai Lui nu L-au primit» (Ioan 1, 11). De aceea i-a şi învinuit foarte prin glasul lui Isaia, zicînd : «Asculta, cerule, şi ia aminte, pămîntule, că Domnul a grăit: fii am născut şi am înălţat, dar ei M-au respins. Boul a cunoscut pe stăpînul lui şi asinul ieslea domnului lui, dar Israil pe Mine nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles» (Isaia 1, 2—3). Respingîndu-L deci cei din sîngele lui Israel şi nerecunoscînd pe Stăpînul prin fire şi adevărat au fost chemaţi prin credinţă închinătorii la idoli , şi mulţimea necredincioasă a celor ce nu cunoşteau pe Dumnezeu şi atotcondamnabilă a recunoscut pe Răscumpărătorul. Şi aceasta este ceea ce s-a spus mai înainte celor din Israel prin glasul proorocilor: «Pus-am peste voi străjeri. Ascultaţi glasul trîmbitei. Şi au zis : Nu vom asculta, nu vom asculta. Pentru aceea au ascultat neamurile şi cei ce păstoresc turmele lor. Ascultă, pămîntule. Iată Eu aduc peste poporul acesta rele, rodul răzvrătirii lor, pentru că la cuvîntul Meu n-au luat aminte şi legea Mea au respins-o» (Ier. 6, 17—18).
Priveşte deci, priveşte limpede taina şi în cele privitoare la Moise, precum am spus adineauri. Dumnezeiescul Moise s-a născut din seminţia şi din sîngele lui Levi. Căci a fost şi Emanuil însuşi, sfînt şi nevinovat, şi întreg arhiereu sfinţit (Evr. 3, 26), deşi se cunoaşte din seminţia lui Iuda, ca să fie crezut că e şi preamărit şi împărat; şi că sfinţirea (arhieria) nu I s-a cuvenit Lui după trup,cum s-a cuvenit căpeteniilor Iudeilor, ci ca Dumnezeului tuturor întru sfinţenie şi slavă[2]. Deci e chip (tip) în cele trupeşti, pentru că, cu adevărat şi mai presus de trup, adică Hristos, e înţeles ca Prunc născut de curînd pentru nevinovăţia dumnezeiască, sau pentru că S-a făcut făptură nouă 451 b. De aceea şi noi, după ce am dezbrăcat vechimea (bătrîneţea) stricăciunii, ne-am mutat la noutatea vieţii în El (II Cor. 5, 17). Iar pruncul e ca o făptură nouă. Iar că pruncul recent născut este simbolul nerăutăţii, o poate uşor vedea cineva, dacă voieşte, şi o poate arăta şi din înseşi cuvintele Mîntuitorului. Căci odată s-au apropiat unele femei şi I-au adus prunci ca să-şi pună mîinile peste ei, precum s-a scris. Iar ucenicii socotind că aceasta îl tulbură, le-au oprit. El însă le-a zis : «Lăsați copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine. Căci a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor» (Luca 18, 15). Iar fiindcă odată au început să se întrebe între ei: cine este mai mare în împărăţia cerurilor, înţeleptul Evanghelist ne spune că luînd El un prunc, l-a aşezat la mijloc şi a zis : «Amin, amin zic vouă, că de nu vă veți întoarce ca să fiţi ca pruncii aceştia, nu veți intra în împărăţia cerurilor» (Matei 18, 3). Iar ce înseamnă a ne întoarce şi a dori să ne asemănăm cu pruncii, a lămurit-o fericitul Pavel, scriind : «Fraţilor, nu fiți prunci la minte, ci fiţi prunci în nerăutate, iar la minte fiți desâvîrşiți» (I Cor. 14, 20).
Aşadar, Hristos e cugetat ca Prunc pentru nerăutatea (nevinovăţia) Dumnezeirii.
S-a trecut însă în chip iconomic şi în Sfintele Scripturi sub tăcere tatăl lui Moise. Se putea spune: cutare a luat femeie din fiicele lui Levi. Dar s-a zis : «Era oarecare» (Ieş. 2, 1). Aceasta pentru a arăta indirect că Hristos a fost fără tată după trup, deşi la vedere a avut un tată. Căci era numit fiul lui Iosif.
«Şi era frumos copilul» (Ieş. 2, 2). De fapt Hristos S-a numit şi este «împodobit cu frumusețe mai mult decit fiii oamenilor» (Ps. 44, 3). Şi tot dumnezeiescul David îi spune: «încinge sabia Ta peste coapsa Ta, Puternice, în podoaba şi în frumuseţea Ta» (Ieş. 4, 5). Dar nu se va îndoi cineva că frumuseţea întru slavă şi fire e a Dumnezeirii. Însă nu va atribui cineva lui Hristos măririle trupului şi nici nu va socoti acestea ca slava lui Dumnezeu. Departe de aceasta. Pentru că toată taina iconomiei cu trupul stă în golire (chenoză), deşertare şi smerenie. De aceea scrie undeva şi proorocul Isaia despre El : «Şi L-am văzut pe El, şi nu avea nici chip, nici frumuseţe» (Tsaia 53, 2—3). Chipul Lui era fără slavă, mai lipsit de strălucire decît al tuturor oamenilor. Dar nu zicem că cuvîntul proorocului neagă slava Dumnezeirii, ci mai degrabă ne îndeamnă să înţelegem că slava trupului în comparaţie cu cea a Dumnezeirii se arată nevrednică de nici un cuvînt. Fiul S-a arătat în chipul cel mai lipsit de frumuseţe. Pentru că fiind Dumnezeu după fire, S-a făcut ca noi. Şi omenescul mijlocitor e nemăsurat mai mic decît Dumnezeu şi de incomparabile diferenţe.
5. Priveşte cum Faraon supunînd toată partea bărbătească uneltirilor, femeia care-l naşte ascunde copilul punindu-l şi închizîndu-l în coşuleţul (sicriaşul) de papură ,- şi îl aruncă în apa de la marginea rîului, dar aflîndu-l, îl ia îndată din apă fiica prigonitorului. Căci aceasta deschizînd coşuleţul şi aflînd pruncul plîngînd, înţelege că este evreu şi îl predă spre alăptare celei ce l-a născut, făgăduindu-i pe deasupra plată pentru alăptare. Ce înţeles potrivit vom da acestor cuvinte ? Sau ce taină trebuie să vedem în ele ?
Înainte de venirea Mîntuitorului nostru nu era bărbat nesupus uneltirilor. Iar prin bărbat înţelegem pe tot cel ce se străduieşte în bărbăţia duhovnicească şi dă ca roduri cele plăcute lui Dumnezeu. Deci bărbatul este în primejdie, satana afundîndu-l în plăcerile lumeşti ca în nişte mocirle şi noroaie şi înecînd pe cei ce resping moleşeala şi afemeierea în moravuri şi moduri de purtare. Pentru aceea au şi spus purtătorii de Duh, uimiţi de abaterea tuturor de la ceea ce este drept : «Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut ; nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul» (Ps. 13, 3). Toţî oamenii erau incapabili să facă binele, născocitorul răului nelăsîndu-i să se îmbărbăteze spre a nu păcătui.
După ce s-a făcut unul dintre noi şi s-a numărat între cei supuşi uneltirilor, Emanuil, Pruncul prin fire şi cu adevărat, adică Cel ce nu ştia de slăbirea prin plăceri, căci nu se moleşea prin păcat, a scăpat la început de stăpînitorul veacului acesta, căci a fost ascuns copilul, adică Moise. Dar după ce a înaintat în vîrstă, Sinagoga care l-a născut, aprinsă spre ucidere, căci Hristos s-a ivit după trup din Iudei, l-a închis în mormînt. Chip clar al acestui fapt a fost Moise pus prin mîna maicii lui în sicriaşul de papură. Căci Sinagoga Iudeilor l-a înstrăinat prin aceasta de sine pe Emanuil. Dar fata lui Faraon, adică Biserica din neamuri, deşi avusese ca tată pe satana, îl află în apă, al cărei chip e Sfîntul Botez, prin care şi în care e găsit Hristos, şi deschide sicriaşul. De fapt, El n-a rămas între morţi, ci a înviat pe moarte călcînd, şi a ieşit din mormînt. Aceasta au crezut-o cu adevărat cei ce prin credinţă L-au aflat pe Cel ce-a murit pentru noi, ca să treacă şi la viaţă pentru noi.
Şi află pe copil plîngînd. Vom afla şi noi pe Hristos istorisind nelegiuirea Iudeilor şi cele făcute Lui, ba şi plîngîndu-Se de ele. Căci zice întristat: «Străpuns-au mîinile Mele şi picioarele Mele, numărat-au toate oasele Mele. Iar ei priveau şi se uitau la Mine. Împărtit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorți» (Ps. 21, 18—20). Şi în alt loc iarăşi : «Mi-au dat spre mîncare Mie fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oțet» (Ps. 68, 25).
Iar că Hristos a răsărit dintre Iudei, a recunoscut şi a crezut biserica din neamuri. «Căci a spus fata lui Faraon : Din copiii Evreilor este acesta». Iar că Sinagoga Iudeilor va primi la vremea sa pe Hristos de la Biserica din neamuri, cunoscînd de la ea taina Lui, o arată uşor faptul că cea care a născut pe Moise îl primeşte de la fiica lui Faraon. Căci după ce l-a părăsit Sinagoga Iudeilor pe Iisus şi L-a respins prin neascultare, în timpurile din urmă îl va primi, învăţînd din cuvintele Bisericii. Iar lucrul acesta se dovedeşte ca nefiind fără cîştig, ci dătător de mari nădejdi. Căci priveşte cum fiica lui Faraon ii făgăduieşte răsplata mamei lui Moise, dîndu-i să hrănească pruncul născut din ea.
Aşadar, naşterea lui Moise şi cele privitoare la el indică foarte clar celor înţelegători taina lui Hristos, prin Care, şi cu Care să fie slava Tatălui şi împreună cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Iarăşi despre Moise
6. Înfăţişînd naşterea lui Moise am arătat pe cît s-a putut taina lui Hristos, subţirimea înţelesurilor, descriindu-l pe El în chip iconomic în calitatea de copil de curînd născut, pentru nevinovăţia Dumnezeirii şi pentru desăvîrşita neviclenie şi pentru simplitatea totală, sau pentru că s-a arătat ca zidire nouă.
Dar să privim şi în alt mod în Moise chipul lui Emanuil. Căci Hristos este sfîrşitul legii şi al proorocilor (Rom. 10, 4).
«Căci a fost, zice, după acele multe zile, fâcîndu-se Moise mare, a ieşit la fraţii lui, fiii lui Israel. Şi cunoscînd chinul lor, vede un om egiptean bătînd pe un evreu din fraţii lui. Şi omorînd pe egiptean, l-a ascuns pe el în nisip, iar ieşind a doua zi, vede doi bărbaţi evrei certîndu-se. Şi zice celui ce făcea nedreptate; Pentru ce baţi pe aproapele ? Iar acela i-a zis ; Cine te-a pus pe tine stăpîn şi judecător peste noi ? Sau vrei să mă omori şi pe mine, cum ai omorit ieri pe egiptean ? Şi temîndu-se Moise, a zis : Oare cum s-a făcut cunoscut lucrul acesta ? Şi a auzit Faraon despre fapta aceasta şi căuta să omoare pe Moise. Şi a fugit Moise de la fata lui Faraon şi s-a sălăşluit în pămîntul Madian. Şi venind în pumîntul Madian, a şezut lîngă un puț. Iar preotul din Madian avea şapte fete care păşteau oile tatălui lor Ietro. Şi venind ele au scos apă, pînă ce au umplut jghiaburile, ca să adape oile tatălui lor, Ietro. Dar venind păstorii le-au alungat pe ele. Şi sculîndu-se Moise, le-a apărat pe ele şi scoțînd apă a adăpat oile lor. Şi au venit ele la Raguel tatăl lor. Iar el le-a zis lor: Ce este că v-aţi grăbit azi să veniţi ? Iar ele au zis : Un om egiptean ne-a apărat pe noi de păstori şi ne-a scos apă şi ne-a adăpat oile noastre. Iar el a zis fetelor sale: Şi unde este ? Şi pentru ce aţi lăsat pe om aşa ? Chemaţi-l să mănînce pîine. Şi s-a aşezat Moise la omul acela şi i-a dat pe Sefora, fata sa, lui Moise de soție. Iar femeia luînd în pintece, a născut fiu şi a chemat Moise numele lui Ghersam, zicînd: Străin sînt eu în pămînt străin» (Ieş 2, 11—22).
Aşa au fost cele ale lui Moise. Dar cuvîntul nostru se va îndrepta spre înţelesul cel mai dinlăuntru, văzînd in istorisire ceea ce se cuvine să fie văzut in ea. Şi ceea ce se dovedeşte putînd sluji înţelesurilor duhovniceşti va fi referit la iconomia lui Hristos.
7. Ai aflat că făcîndu-se mare, Moise a ieşit la fraţii săi. De fapt, dumnezeiescul Pavel spune adevărul, cînd zice: «Iar cînd a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său născut din femeie, Care S-a născut sub lege» (Cal. 4, 4). Trebuie să vedem cum se cuvine să fie înţeles modul acestei trimiteri arătate aici, sau ce trebuie să spunem că s-a întîmplat. Oare nu vom spune că Cuvîntul Tatălui făcut ca noi, adică om, a ieşit din slava dumnezeiască, dacă e adevărat că bogat fiind S-a sărăcit (II Cor. 8, 9) şi S-a coborît la starea golită (de chenoză — Filip. 2, 7) ? Căci isprăvită fiind iconomia, cînd avea să se reîntoarcă la Tatăl şi să şadă pe tron, împreună cu El, ridicîndu-se peste toate tronurile, zice : «Părinte, prea-măreşte-Mă pe Mine cu slava pe care am avut-o la Tine înainte de-a fi lumea» (Ioan 17, 5). Domnul cerului şi al pămîntului, avînd ca Dumnezeu prin fiinţă stăpînirea peste toate, nu a ieşit din cele ale Sale, luînd chip de rob. Dar Cel în Care vieţuim şi ne mişcăm şi sîntem (Fapte 17, 20), deşi s-a văzut împreună cu noi gol şi în mor- mînt, chiar dacă a revenit iarăşi la viaţă, nu socoteşte că a fost cît de puţin în afara celor cuvenite Lui. Cum s-ar putea îndoi cineva de aceasta ?
Deci a ieşit la fraţii Săi, adică la fiii lui Israil. Căci ale lor au fost făgăduinţele, ai lor părinţii, către care s-au făcut făgăduinţele. De aceea a şi spus : «N-am fost trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Matei 15, 24). Căci văzîndu-i suportînd tirania cumplită şi cu adevărat greu de purtat (fiindcă îi asuprea şi apăsa satana), s-a gîndit să-i elibereze şi să-i scape de tot chinul. Omorînd deci într-un mod oarecare pe cel ce hotărîse să nedreptăţească, l-a ascuns în pămînt, adică îl aruncase în părţile de sub pămînt, închizîndu-l în iad. Aceasta vrea să spună prin ascunderea egipteanului mort în nisip. Iar din textele evanghelice poate afla cineva foarte uşor că cetele urîtoare de Dumnezeu şi necurate ale dracilor au fost aruncate de puterea negrăită a Mîntuitorului nostru, împreună cu satana în iad şi osîndite să locuiască în prăpastia fără fund (în abis)[3] «Căci îl rugau pe EI, zice, dracii să nu le poruncească lor să plece în prăpastia fără fund» (Luca 8, 31). Pentru că fiind trimisă înainte de ei o mare mulţime, cei ce mai erau întîmpinaţi ca unii ce se puteau apropia (de oameni), îl rugau să nu-i condamne împreună cu ceilalţi. Iar că sînt pedepsiţi pentru cruzimea pe care o folosesc împotriva noastră, o poate vedea cineva, dacă voieşte, cu uşurinţă, auzindu-i strigînd : «Ce este nouă şi Ţie, Iisuse Nazarinene ? Ai venit aici înainte de vreme, să ne chinuieşti pe noi ?» (Luca 8, 28).
Deci fiindcă Hristos îl vedea pe egiptean asuprind în mod de nesuportat pe cei de pe pămînt, l-a ascuns pe el în iad. Aceasta a săvîrşit-o ca în umbre şi chipuri şi Iisus, care a trecut pe fiii lui Israel Iordanul şi i-a condus după Moise. Căci a legat în peşteră pe cei cinci regi ai Amoreilor, chipul arătîndu-ne indirect că după vieţuirea sub lege, ivindu-Se la noi Împăratul Emanuil va pecetlui pe conducătorii dracilor ca într-o peşteră adincă, în adîncimile cele dedesubt. Iar omorît fiind cel ce ne asuprea şi necăjea, în ziua a doua, adică în cei doi evrei ce se certau, se aşează în mijloc ca biruitor şi împăciuitor Moise, spre împăcarea celor despărţiţi în mod neîmpăcat, înlăturînd duşmănia, zicînd celui ce bătea pe fratele său : «Pentru ce bați pe aproapele ? Iar acela răspunzîndu-i: Cine te-a pus stâpîn şi judecător peste noi ? Sau voieşti să mă omori în felul cum l-ai omorît ieri pe egiptean ?». [4]
Astfel închizînd pe satana în iad, Emanuil S-a arătat biruitor şi aducător al dreptăţii celor din Israel[5] şi învăţător al iubirii reciproce, poruncindu-le să se străduiască pentru iubirea de fraţi şi să nu socotească nimic mai bun ca pacea şi unitatea sufletească De aceea a şi spus: «Pacea Mea dau vouă» (Ioan 14, 27) Dar ei în loc să laude această declaraţie şi să admire pe împăciuitor, pe dăruitorul păcii, pe povăţuitorul în iubire, pe învăţătorul celor mai bune învăţături, L-au urît nu puţin. Nu şi L-au făcut conducător şi învăţător. Ci deşi le-a spus limpede prin glasul Psalmistului: «Eu am fost pus de EI împărat peste Sion, muntele cel sfînt al Lui» (Ps. 2, 6), mergind dincolo de toată neruşinarea, s-au purtat cu asprime şi neiubire de Dumnezeu, zicînd : «Cine Ţi-a dat Ţie puterea aceasta ?», şi : «Ştiam că Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar acesta nu ştim de unde este» (Ioan 9, 29) ; ba şi condamnau cele prin care erau mîntuiţi şi bîrfeau în mod neînţelegător modul ajutorării. Căci dumnezeiescul Moise era învinuit pentru că a omorît pe egiptean, deşi acesta necăjea şi asuprea şi împovăra mulţimea evreilor cu o stăpînire de nesuportat. Azvîrlind Hristos dracii cei răi în prăpastia fără fund (în abis) şi mutîndu-i fără voia lor de la tirania asupra noastră, întrucît îi despărţea de cei în care se aflau, deşi trebuia să fie admirat pentru aceasta, nu scăpa de vorbele celor ce obişnuiau să bîrfească. Căci au îndrăznit să-i facă o vină vindecările Lui minunate, zicînd : «Acesta nu scoate dracii decît cu Beelzebul, stăpînul dracilor» (Matei 12, 24). Observă că Moise privind în jur şi nevăzînd pe nimeni, a ascuns în nisip pe egiptean. Apoi venind îndeamnă la pace pe fraţii de un sînge. Căci îl războieşte Domnul pe Amalic, dar cu mînă ascunsă, cum s-a scris (Ps. 135, 12), şi neînţelegînd nimeni din cei de pe pămînt, Hristos împlinea cu iconomie cele mai negrăite fapte . Căci cum ar şti cineva din cei de pe pămînt cum şi cînd erau osîndite mulţimile dracilor şi li se porunceau să se sălăşluiască în prăpastia fără fund?
Deci alungind pe satana în iad şi eliberind pe cei de pe pămînt de tirania lor, îi chema pe aceştia la cunoştinţa virtuţilor. «Căci cum poate intra cineva în casa celui tare şi să răpească uneltele lui, dacă nu leagă mai întîi pe cel tare, ca să jefuiască apoi casa lui ?». Aşadar legînd mai înainte pe cel tare, adică pe satana, mută prin credinţă la Sine uneltele lui, adică pe cei ce lucrează sub el şi socotiţi între uneltele netrebnice .
Dar fiind batjocorit în chip nelegiuit pentru cele ce se cuvenea să fie admirat, s-a mutat în chip necesar părăsind Iudeea, în care s-a născut, măcar că nu era Iudeu cu adevărat, ci de sus şi din cer şi de la Tatăl. Aşa şi dumnezeiescul Moise, deşi s-a născut in Egipt, era evreu din evrei, avînd după tată o rădăcină nobilă şi sfîntă. Dar defăimîndu-l cei din sîngele lui, s-a strămutat în Madian şi a plecat în ţara celor de alt neam. Apoi şezînd lîngă puţ, s-a făcut cunoscut fetelor lui Ietro. Acestea fiind şapte la număr şi păscînd turmele tatălui lor, au adus la jgheaburi oile însetate. După ce au scos apa cu multă sudoare, au fost date la o parte de nişte păstori. Moise însă i-a învins şi scoţînd apă cu mîinile lui, a adăpat, precum s-a scris, oile lor.
Vom înţelege deci pe Ietro ca lumea în sine. Căci el era preot al Medianiţilor, care nu slujea lui Dumnezeu Celui prin fire şi adevărat, ci făpturilor în locul Creatorului şi Făcătorului, sau construcţiilor făcute din pietre şi din lemn. Căci lumea a fost amăgită şi ea, închinîndu-se demonilor şi nu lui Dumnezeu.
Ietro se tălmăceşte şi el prisosinţă sau prisos. Dar aşa e şi lumea, fiind întreagă o prisosinţă pentru faptul că cei ce voiesc să cugete ale ei, nu fac nimic din cele necesare, ci se îmbată cu împrăştieri deşarte şi se arunca în plăceri netrebuincioase. Deci e neîndoielnic că celor ce voiesc să vieţuiască drept, sînt de prisos cele ale trupului :şi a cugeta la cele din lume, cînd îi depărtează de căutarea a ceea ce e de folos şi necesar, dacă e adevărat că : «Cugetul trupului duşmănie este față de Dumnezeu» (Rom. 3, 7) şi că cel ce cugetă cele ale lumii se face duşman lui Dumnezeu (Iacob 4, 4). Deci e cu adevărat un lucru prisositor a voi să cugeti cele din lume şi însăşi lumea. Căci a spus Hristos : «Ce va folosi omul de va cîştiga lumea, iar sufletul lui şi-l va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?» (Matei 16, 26).
8. Deci s-a mutat Moise din Egipt în Median. În acelaşi mod şi Hristos din Iudeea în Galileia. Dar observă că una din fiicele lui Levi a născut pe sfinţitul Moise, dar fetele Iui Ietro al Medianiţilor erau mai multe şi anume şapte la număr. Căci una e şi mulţimea Iudeilor, din care s-a născut după trup Hristos, ca chipul lui Moise. Dar sînt foarte multe fiicele lumii, sau turmele neamurilor ce locuiesc în ea. Părăsind deci Hristos Sinagoga din care s-a născut după trup, s-a mutat la turmele cele multe ale neamurilor, pe care le apăsau păstorii cei răi, sau stăpînitorii lumeşti ai lumii acesteia. Şi El le-a mîntuit.
Dar să arătăm modul tiraniei, ca să adăugăm pe cel al ajutorului. E un obicei al dumnezeieştei Scripturi să asemene cu un puț cunoştinţa sădită în noi despre Dumnezeu şi prin care sîntem povăţuiţi spre toate cele ce sînt de făcut. Căci cunoaşterea a tot binele tîşneşte în noi ca dintr-un izvor al minţii şi cunoştinţa slavei lui Dumnezeu e în noi ca într-o oglindă şi ca într-o ghicitură (I Cor. 13, 12). De aceea pe cei ce dispreţuiesc iubirea lui Dumnezeu şi s-au aplecat în chip nelegiuit să dea demonilor slava cuvenită lui Dumnezeu, îi învinuieşte zicînd prin glasul lui Ieremia: «S-a uimit de aceasta cerul şi s-a înfricoşat foarte pămintul, zice Domnul, că poporul Meu a făcut două rele : M-a părăsit pe Mine, izvorul vieţii, şi şi-au săpat lor puţuri surpate, care nu vor putea ţine apă» (Ier 2, 12—13). Căci cultul cu nume mincinoase e ca un puţ surpat, fiindcă nu poate scoate cineva din el cuvîntul in stare să dea viaţă. Izvor al vieţii adevărate nu e decît cunoştinţa nepătată despre Dumnezeu. Deci puţul este chipul cunoştinţei sădite în firea noastră. De aceea pînă ce ne folosim pentru cunoaşterea lui Dumnezeu de mintea dreaptă şi neforţată, înaintăm direct spre adevăr. Dar dacă cineva stăpînit de amăgiri se abate spre ceea ce-i place lui, îşi va cheltui în acelea străduinţele sale. Aceasta, socotesc, că înseamnă în ghicitură scoaterea apei de către fetele lui Ietro şi folosirea de ea cu sila de către cei mai tari decît ele. În aceste neputinţe spunem că se afla cei amăgiţi, cînd li se abate cunoştinţa înnăscută spre ceea ce nu e bun şi frumos, adică spre ceea ce înşeală şi spre ceea ce e spre folos demonilor. Dar a venit în apărare Hristos. Căci alungind pe răii păstori mincinoşi, a adăpat cu apa vie, adică cu propovăduirea Lui dumnezeiască şi cerească. De aceea a şi spus : «De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea» (Ioan 7, 37).
Să înţelegem deci pe Ietro ca faţa lumii plină de ceea ce-i de prisos şi trecător. Iar fetele lui sînt neamurile de pretutindeni, arătînd prin fiecare din fete una din mulţimea lor. Iar prin păstorii cei răi şi violenţi e potrivit să se înţeleagă cetele dracilor. Iar cel ce le apără de ei este Hristos, care ne şi îmbată cu undele apelor dumnezeieşti. Iar după ce fetele au scăpat de lăcomia păstorilor nelegiuiţi, se întorc la Raguel, tatăl lor, adică la Ietro. Iar întrebind despre pricina întoarcerii neobişnuit de repezi, ele i-au vestit îndată ajutorul dat lor de Moise. Şi acela îl aduce îndată în casă pe Moise şi-i dă de soţie pe Sefora, prima şi cea mai frumoasă dintre fetele lui. Iar aceasta i-a născut pe Ghersam. Căci după ce Hristos a arătat preţuirea pentru toate neamurile din lume[6], a fost recunoscut de ea prin vestirea celor ce au fost mîntuiţi de El că au fost apăraţi şi scoşi de sub mîna celor ce-i nedreptăţeau. Şi aşa lumea îl primeşte cu iubire, ca şi Raguel pe Moise cel preasfinţit. Ea intră în relaţie familiară cu El, dîndu-i ca pe o mireasă Biserica din neamuri, care e înţeleasă prin Sefora. Căci aceasta se tălmăceşte ca cercetare sau ca frumoasă, dar şi ca harul suflării. Căci a cercetat «Răsăritul cel de sus» (Luca 1, 78) pe cea cu adevărat măreaţă şi frumoasă, adică Biserica şi i-a dăruit ca dar al cerului suflarea Lui, adică împărtăşirea de Duhul Sfînt[7]. Iar ea I-a născut Lui pe Ghersam. adică poporul cu adevărat pelerin[8]. Căci cei pecetluiţi prin Duhul dumnezeiesc şi învredniciţi de cercetarea (vizitarea) de sus, şi configuraţi după (prin) frumuseţea Fiului, sînt cu adevărat pelerini în această lume[9]. Lor li se potriveşte cît mai mult să strige şi să spună : «Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare» (Evr. 13, 14 ; 11, 10), al cărei Ziditor şi Creator este Dumnezeu. Căci umblînd pe pămînt, vieţuiesc în cer şi nu se alipesc nicidecum de lucrurile din lumea aceasta, ci le doresc pe cele din veacul viitor.[10]
Pentru că au cunoscut că urmează printr-o viaţă cu adevărat frumoasă şi reflexivă lui Hristos care pentru noi a trecut ca noi prin această lume; Care n-a cugetat la cele ale lumii acesteia, departe de aşa ceva ; ci ni S-a arătat mai degrabă ca chip (tip) al vieţii mai presus de lume şi atotbinerînduite.
Dar observă cum Sfînta Scriptură a numit în chip foarte iconomic pe tatăl celor şapte fete, înainte de-a le fi dat Moise ajutor Ietro, iar după aceea Raguel, căci Ietro se tălmăceşte, cum am spus înainte, prisosite sau de prisos, iar Raguel păstorirea lui Dumnezeu. Mă voi folosi de acest cuvînt pentru folosul lui. Căci am spus îmbrăcîndu-l în faţa lumii, că împrăştierea în lume este cu adevărat un lucru de prisos şi zadarnic. Dar era în acestea înainte de a fi fost ajutată prin ceata fetelor de Hristos. Dar după ce au fost eliberate de tiranie şi au fost scoase de sub puterea păstorilor nelegiuiţi, i s-a schimbat numele în Raguel, care înseamnă turma lui Dumnezeu, sau păstorie, după înţelesul traducerii. Căci a trecut sub mîna Arhipăstorului tuturor, adică a lui Hristos. Prin care şi cu care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.
Despre vedenia lui Moise în rug
Fericiţii prooroci îngrijindu-se nu puţin de ale noastre, ca nişte purtători de Duh, şi ca cei ce căutau o înţelegere exactă a lucrurilor, îl rugau pe Cuvîntul lui Dumnezeu să li se arate oamenilor ca ajutător şi readucător (la viaţă), atribuind Lui şi numai Lui puterea de-a mîntui pe cei ajunşi la capătul extrem al relelor. De aceea s-au făcut tîlcuitori ai celor foarte bune, arătînd drumul mîntuirii ca nişte înţelepţi şi ascuţiţi cugetători. Şi de aceea cum nu s-ar fi făcut admiraţi ca unii ce s-au împărtăşit de cele vrednice de laudă ? Dar nu puteau înlătura ei înşişi tirania satanei asupra noastră, nici alunga mulţimile întinate ale dracilor, care ne luaseră ca o pradă în multe feluri, ba ne şi făcuseră ca pe nişte bucăţi dobîndite şi împovărîndu-ne cu jugul robiei, ne sileau să cugetăm şi să facem în mod urît cele plăcute lor , care ne porunceau ca unii ce ne ţineau legaţi în mod silnic să le slujim lor şi să ne întinăm ca dintr-o datorie cu străduinţele pentru cele pămînteşti şi de aceea să voim să cugetăm numai cele trupeşti.
Nu putea fi deci decît un rezultat strălucitor al firii negrăite înlăturarea stăpînirii ingîmfate şi murdare a diavolului şi eliberarea de robia atît de păgubitoare şi de spurcate a oamenilor şi trecerea lor la starea de lucrători ai virtuţii. Iar că acest mare şi mult dorit bine avea să le vină la vremea sa celor de pe pămînt, cînd Unul Născut se va coborî pe Sine în starea golită (de slavă — în chenoză) şi în umanitate vom şti tot din Sfintele Scripturi. Ele spun : «După multe zile a murit împăratul Egiptului şi au gemut fiii lui Israel din pricina muncilor şi au strigat şi glasul lor s-a suit la Dumnezeu şi a auzit Dumnezeu gemetele lor şi şi-a adus Dumnezeu aminte de legământul Lui cu Avraam şi Isaac şi Iacob. Şi a privit Dumnezeu la fiii lui Israil şi S-a făcut cunoscut lor» (Ieş. 24, 24—25). Căci Egiptenii sileau pe cei din Israel, punînd asupra lor jugul muncii forţate şi rînduind supraveghetori aspri şi nemiloşi ai muncii lor, care le făceau, precum s-a scris, viaţa dureroasă. Iar ei, apăsaţi de acese mari asupriri, plîngînd şi lăcrimînd, se rugau, nenorociţii, să se învrednicească de mila de sus. «Şi a privit Dumnezeu la fiii lui Israel şi S-a făcut cunoscut lor».
Cînd deci ne aflăm în necunoştinţa lui Dumnezeu, atunci sîntem şi supuşi celor ce ne nedreptăţesc şi ne rostogolim în mocirla păcatului, avînd pe necuraţii demoni, ca poruncitori (epistaţi) în acestea. Dar şi invers : harul libertăţii rezultă din cunoaşterea lui Dumnezeu.
«Dar acelea s-au făcut ca pilde. Şi s-au scris spre sfătuirea noastră», după cum s-a scris (I Cor. 10, 11). Şi chipul e pentru un singur neam, al celui din sîngele lui Israel. El ne învaţă limpede că scopul duhurilor necurate şi al diavolului e să împingă pe cei de pe pămînt să se silească să asude în griji deşarte şi să împlinească muncile trupului, ca să nu aibă mintea golită şi liberă spre a se închide tainic în cele de sus, spre a cunoaşte pe Dumnezeul tuturor ; şi prin aceasta să se îndrepte spre cele ce plac Lui şi să lepede jugul robiei diavoleşti.
Iar fiindcă îi este proprie firii omeneşti iubirea libertăţii, nu lăudăm niciodată patimile, ci ne întoarcem de multe ori cu spaima, trezindu-ne puţin cîte puţin, din urîţenia plăcerilor trupeşti, şi înse- tînd după ajutorul de sus şi de la Dumnezeu, cerem nu puţin eliberarea de robia nevrută. Aceasta socotesc că înseamnă suspinarea fiilor lui Israel către Dumnezeu.
Iar Dumnezeu fiind bun, a trimis ca Mîntuitor şi Stăpîn din cer pe Fiul Său, Care S-a făcut ca noi, adică om. Lucrul acesta ni l-a vestit iarăşi prin ghicitură Sfînta Scriptură. Căci a zis : «Şi Moise păştea oile lui Ietro, ale socrului său, preotul din Madian. Şi a adus oile în pustie şi a venit la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi s-a arătat lui îngerul Domnulu pară de foc din rug. Şi a văzut că rugul ardea în foc, iar rugul nu se mistuia. Şi a zis Moise : Mergînd voi privi vedenia aceasta mare, căci nu se mistuie rugul. Iar cînd a văzut Domnul că se apropie să vadă, l-a chemat pe el Domnul din rug, zicînd: Moise, Moise! Iar el a zis: Ce este ? Şi a zis : Să nu te apropii aici. Dezleagă încălţămintea din picioarele tale, căci locul în care ai stat este sfînt. Şi a zis lui: Eu sînt Dumnezeul părintelui tău, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob. Şi şi-a întors Moise fata sa. Căci se temea să privească înainte spre Dumnezeu» (Ieş. 3, 1—6).
Căci Dumnezeu a dat o lege, după cuvîntul proorocului, arătîndu-l de mai înainte, cu bună rînduială, pe Moise ca pedagog : a dat umbra ca semn al celor mai desăvirşite, pentru că numai la vremea sa avea să fie văzut adevărul ***. Şi sfîrşitul pedagogiei lui Moise a fost taina lui Hristos, despre care a fost învăţat prin vedenie. Căci rugul este o plantă mărăcinoasă şi neroditoare, puţin deosebită de spini. Şi era învăluit de o flacără mare. Iar un înger sfînt îl umplea în chip de flacără. Şi para se înălţa foarte sus, dar nu pricinuia nici o vătămare rugului în care se afla. Ceea ce se întîmpla era un lucru cu adevărat minunat şi mai presus de orice înţelegere. Focul se unduia în spini şi îi mîngîia cu atingeri fluide, şi nefolosind puterea lui naturală, se mişca cu cruţare în cele ce puteau fi consumate. De aceea dumnezeiescul Moise era uimit de vedenie. Ce înţeles era în ea ? Sfînta Scriptură aseamănă firea dumnezeiască cu focul pentru marea lui forţă şi pentru că poate să mistuie cu uşurinţă totul: lemne şi ierburi şi pe omul din pămînt. De aceea spune odată: «Dumnezeul nostru e foc mistuitor» (Deut. 13, 24 ; Evr. 12, 20), iar altădată : «Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului, aşa va înflori» (Ps. 102, 14).
Dar precum spinii nu pot suporta focul, aşa nici omenescul Dumnezeirea. Dar în Hristos s-a făcut suportabilă. «Căci în El a locuit toată plinătatea Dumnezeiii trupeşte», cum a mărturisit şi înţeleptul Pavel(Col. 2, 9). Şi «Cel ce locuieşte în lumina neapropiată» (I Tim. 6, 16), adică Dumnezeu, S-a sălăşluit în templu luat din Fecioară, coborîndu-Se pe Sine la o blîndețe şi umilinţă minunată şi restrîngînd oarecum puterea de vătămare a firii Lui, ca să se facă încăput (adaptat), ca şi focul spinilor. Iar că ceea ce se strică prin fire, adică trupul, a fost făcut de El mai tare ca stricăciunea ne-o arată prin ghicitură focul din rug care păstrează nevătămat lemnul. Şi cum s-ar îndoi cineva că El şi-a făcut trupul templul Său şi l-a făcut nestricăcios şi mai tare ca moartea, fiind ca, Cuvîntul lui Dumnezeu viată după fire? A cruţat deci focul spinul şi flacăra s-a făcut suportabilă de micul şi prea slabul rug. Căci s-a făcut suportabilă Dumnezeirea umanităţii. Şi aceasta a fost taina lui Hristos. Căci Cuvîntul lui Dumnezeu a locuit şi în noi, neaducînd pedepse, nefăcînd judecăţi, ci strălucind prin atingeri bune şi atotblînde. Fiindcă El însuşi zice : «N-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume, ca să judece lumea, ci ca lumea să se mîntuiască prin El» (Ioan 3, 17).
Deci nu se mistuia rugul, cuprinzindu-se rugul în el. Căci nu sîntem supuşi judecăţii pentru păcate, precum am spus adineauri. Ci Hristos mai degrabă ne iluminează prin Sfîntul Duh şi este în noi prin El; şi întru El strigăm: «Avva, Părinte» (Rom. 8, 15).
Iar uimit de vedenie, fericitul Moise a mai adăugat să spună : «Mergînd voi vedea această vedenie mare, pentru ce nu se mistuie rugul ?» (Ieş. 3, 3). Dar fericitul înger îl opreşte zicînd ca din partea lui Dumnezeu : «Să nu te apropii. Dezleagă încălţămintea din picioarele tale. Căci locul pe care stai e pămînt sfînt» (Ibid. 5). Numeşte pustia fără apă şi roditoare de spini, în care era şi rugul, pămînt sfînt. Căci tot locul în care este Hristos, e sfînt. El se arată foarte bucuros şi în pustie, care e chip al Bisericii din neamuri, către care zice cuvîntul sfintit: «Veseleşte-te pustie însetată, să se bucure cea pustie (stearpă) şi să înflorească ca un crin» (Isaia 54, 1 ; Gal. 4, 27). Dar a făgăduit şi Dumnezeu că va face pustiul în loc apătos şi pămîntul însetat în rîu. Fiindcă s-a înmulţit în noi, cei chemaţi din neamuri, harul Mîntuitorului şi ca un rîu ne îmbată cu îmbelşugare, revărsîndu-se în unde de sus. Aceasta ne-o spune şi dumnezeiescul David: «A pus rîuri în pustie şi pământul roditor l-a prefăcut în pămînt sărat din pricina răutăţii celor ce locuiesc in el» (Ps. 106, 33—34).
Deci rugul este în pustie şi pămîntul care-l are e sfînt şi sfinţit lui Dumnezeu. Şi apropiindu-se Moise e oprit şi i se porunceşte să-şi dezlege încălţămintea din picioare. Încălţămintea e semnul morţii şi ai stricăciunii (coruperii), dacă orice încălţăminte este rămăşiţă a unui animal omorît şi în stare de corupere. Aceasta înseamnă că de Hristos nu se pot apropia cei supuşi legii şi slujirii ei de pedagog. Trebuie mai întîi să spele întinăciunea şi să şteargă pata pricinuită de păcat. Şi e cu neputinţă să desfiinţeze păcatul sîngele taurilor (Evr. 10, 4). De aceea nu se îndreptează nimeni prin lege (Rom. 3, 20). Şi nefiind desfiinţat păcatul, are în mod necesar putere stricăciunea şi stăpîneşte încă peste cei întinaţi moartea. De aceea cei ce voiesc să vadă taina lui Hristos, trebuie să lepede mai întîi slujirea în chipuri şi umbre, care nu e mai tare nici ca stricăciunea, nici ca moartea. Acela îl va înţelege şi vor intra în pămîntul cel sfint, adică în Biserică[11]. Că cei ce n-au ieşit din slujirea cea după lege sînt stăpîniţi încă de stricăciune, ne-o spune însuşi Hristos, zicînd : «Amin, amin zic vouă, de nu veţi mînca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sîngele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi» (Ioan 6, 53)[12]. Această taină s-a săvîrşit nu la cei ce erau odinioară sub lege, ci la cei ce au primit credinţa şi au fost îndreptaţi în Hristos şi s-au îmbogăţit cu învăţătura mai înaltă decît cea a legii, înţeleg cu cea evanghelică. Deci sînt sub stricăciune şi sub lege cei ce nu s-au despovărat de maica morţii, adică de păcat, prin credinţă ; şi acestea sînt departe de Hristos. Iar dacă ar voi să se dezlege de încălţăminte, adică de stricăciune, care nu poate îndrepta, şi primi harul cu adevărat de viaţă făcător, s-ar apropia de Cel ce îndreptează pe cel lipsit de evlavie, adică de Hristos prin Care şi cu Care slavă Tatălui împreună cu Duhul Sfînt în vecii vecilor. Amin.
----------------------------------------------------------------------------------------------
[1] Virtutea e de la vir — bărbat. Ea ar trebui tradusă în româneşte prin bărbăţie.
[2] Hristos e Arhiereu, dar nu din seminţia lui Levi, arătîndu-Se prin aceasta că e si Împărat, cum erau regii din seminţia lui Iuda, din care a provenit Hristos după trup, (dar şi că arhieria nu I s-a cuvenit Lui după trup ca arhiereilor din Vechiul Testament, căci nu era numai om, ci şi Dumnezeu. Sfinţirea Lui ca Arhiereu îi venea nu din provenienţa Lui ca om din vreo seminţie oarecare, ci din El însuşi ca Dumnezeu. Hristos a unit slujirea Împărătească şi demnitatea împărătească, pentru că în desâvîrşirea slujirii Lui arhiereşti era implicată şi slava Lui împărătească. Între oameni, domnia nefiind slujire curată, şi preotia nefiind slujire desăvîrşită aceste două nu sint unite. Domnia e în mare parte egoistă şi preoţia nu e dăruire totală. Hristos ca Dumnezeu îşi dă putere Sieşi ca om să le împlinească pe amîndouă în mod desăvirşit. Întrucit se face ca om Miel desăvîrşit, se face şi împărat desăvîrşit, şi viceversa (Apoc. 5).
[3] Dumnezeu a aruncat în nefericirea şi în întunericul iadului pe satana, închizîndu-l în aceste neputinţe ale răutăţii, al nevederii adevărului şi binelui pentru veci. Dar în aceasta era şi o conlucrare încăpăţînată a satanei. Iar împreună cu el au fost aruncate şi cetele necurate şi urîtoare de Dumnezeu ale dracilor. Ura e ea însăşi atît o neputinţă a celui ce urăşte de-a fi fericit şi de-a cunoaşte realitatea superioară a binelui, cît şi voinţa de-a persista în această nefericire. Ea e un abis, căci e fără fund, o înaintare în infinitatea golului, a sărăciei de viaţă. Cum se poate înălţa cineva infinit în iubire, în bine, în Dumnezeu, aşa poate înainta cu voia şi fără voie în ură. Cea dintîi însă e o veşnică odihnă, sau mulţumire pe fiecare treaptă; cea din urmă o veşnică nemulţumire, neodihnă.
[4] Putinţa de-a chinui pe cineva, de a-i ispiti la rău, le dă demonilor oarecare mulţumire, un sentiment de-a nu fi în abis. Dar privarea de un asemenea prilej îi face cu totul nemulţumiţi, sau să se afunde în tot mai mare ură. Dar explicarea Sf. Chiril e alta. Şi ea încă e adevărată : unii au ajuns la această neputinţă de-a mai chinui, sau ispiti pe oameni, deci nu erau în prăpastia fără fund. Alţii nu erau încă în acea situaţie.
[5] Satana golind de duhul dreptăţii pe oameni, îi face să se nedreptăţească între ei. Dreptatea in care ii readuce pe oameni Hristos are şi acest sens de pace şi de iubire intre ei. Satana nemaiavind succes în atragerea oamenilor la nedreptate, se scufundă şi mai mult în chinul lui, în nemulţumirea lui, în întunericul lipsei de sens al existentei lui. Pînă reuşea să atragă pe oameni la nedreptate, se mai amăgea cu acest rost, măcar negativ al existentei lui.
[6] Hristos a arătat deplin preţuirea şi afirmarea unităţilor naţionale, trimiţînd pe Apostoli să-L propovăduiască tuturor (Matei 28, 19; Fapte 2, 3—1). Întîi a voit să-i cheme pe evrei (Matei 15, 24), încercînd totul pînă la moartea Sa. Însă după ce ei au mers pînă acolo cu respingerea Lui, încît L-au dat morţii, după aceea Hristos a trimis pe Apostoli la neamuri, lăsînd pe evrei să vină la EI pe urmă.
[7] Biserica a luat fiinţă prin coborîrea Duhului Sfînt peste Apostoli, adică în ei, care apoi s-a transmis prin ei şi prin urmaşii lor tuturor celor ce au primit credinţa in Hristos. Căci Duhul Sfînt e suflare a lui Hristos însuşi în cei ce prin credinţă se deschid Lui. Precum la început lumea a luat fiinţă prin «Duhul lui Dumnezeu ce se purta deasupra apelor», aşa ea e refăcută ca Biserică prin acelaşi Duh. Atunci Duhul era suflarea Cuvîntului neîntrupat «prin Care toate s-au făcut» (Ioan 1, 3), acum era suflarea Cuvîntului întrupat. Dacă Cuvîntul dă creaţiei existenta în structurile ei, Duhul dă acestor structuri viaţă, dar în legătură cu Cuvîntul sau cu Hristos. Dar Duhul Sfînt e şi El Persoană, Căci e şi El liber, şi are desăvîrşirea existenţei, sau caracter de Persoană. El e Persoana care iubeşte pe Fiul, deci şi pe noi, făcuţi fii ai Tatălui.
[8] Am putea spune «poporul trecător», dar nu în sensul că trece de la fiinţă la nefiinţă, ci de la viata temporală pămîntească şi nedesăvîrşită la cea veşnică şi desăviîşită. De aceea e mai bună expresia «poporul pelerin».
[9] Duhul suflat în noi de Fiul întipăreşte în noi pecetea vie a Fiului, re-înviorează în noi calitatea şi iubirea de fii faţă de Tatăl. Dar nu ne lasă astfel pecetluiţi despărţiţi de Fiul şi de Tatăl. Căci Duhul e mereu lucrător in noi, menţinînd vie simţirea de fii ai Tatălui şi de fraţi ai lui Hristos. Aceasta e şi un fel de plasticizare a noastră după chipul Fiului, căci noi sîntem din substanţa creată generală si de aceea sîntem nu numai ca oameni, ci şi ca oameni după chipul reînnoit şi mereu viu al lui Hristos, structuraţi, sau plasticizaţi după modelul Hristos. Dar spre a ajunge la deplina configurare după Hristos, trebuie să trecem din lumea aceasta mereu in mişcare spre o stare mal înaltă, ca una ce e temporală.
*** Omenirea trebuia să fie pregătită treptat spre întîlnirea şi cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Trebuia să i se dea umbrele adevărului, ca meditînd la ele să vadă că sînt numai umbre, că ele nu pot fi ultima realitate, ci trimit spre aceea. Moise priveşte încă înapoi spre creaţie ca la chipurile lui Dumnezeu, dar vede pe ele proiectată lumina lui Dumnezeu, sau le priveşte cu conştiinţa despre Dumnezeu Cel mai presus de ele. Toate cele create sînt numai umbre ale Creatorului, şi ca umbre n-au o subsistență în ele înseşi, ci sînt proiecţii ale Lui, depinzînd în mod absolut de El. Eu mă simt dependent nu numai în mod relativ de părinţi, şi de condiţiile din lume, ci în mod absolut de un Cauzator şi Susţinător mai presus de ele. Avînd în Sine existenţa nepieritoare, El e adevărul.
Dar umbrele din Vechiul Testament au şi sens profetic. Ele sînt prevestiri ale Cuvîntului întrupat. Şi au prin aceasta un rol pregătitor. Oamenii nu erau pregătiţi de la început să înţeleagă că Dumnezeu se poate arăta şi lucra prin umanitate. Trebuia să se progreseze în desăvîrşirea spirituală a umanului şi în înţelegerea chipului lui ca mediu al divinului. Istoria este astfel un drum unitar, care porneşte de la un început şi înaintează spre ţinta desăvîrşirli umanului pentru a putea trece in Împărăţia veşniciei. Moise nu putea înţelege nici el această țintă. El nu vede încă prin rug înainte, la Hristos cel viitor. Ci rămîne la umbrele dinapoi.
[10] Calitatea noastră de pelerini pe acest pămînt se manifestă în mişcarea noastră interioară spre cele din veacul viitor. Prin aceasta deşi ne mişcăm pe pămînt, toată viaţa ne e proiectată spre cele din cer ne e legată şi preocupată de ele. Călătorul aflîndu-se în mişcare spre un anumit loc. spre anumite întîlniri, aproape că uită că e pe drum şi tot timpul cu gîndurile in acel loc, în convorbiri cu cei spre care călătoreşte. Nu le mai observă pe cele din jurul său. Omul e o fiinţă în două planuri: cel temporal şl cel veşnic.
[11] Moise nu se poate apropia de rug, sau de pămîntul sfînt, sau de Hristos, pentru că reprezintă legea.
[12] Cei de sub lege mîncau si beau din carnea şi sîngele sfinţite ale animalelor aduse ca jertfă. Creştinii mănîncă şi beau trupul şi sîngele sfinţit al lui Hristos, pline de simţirea jertfei. Ei se unesc prin această Persoană care atît om, cît şi Fiul lui Dumnezeu, întipărindu-Se de El şi fiind aduşi astfel în mod real in relaţia de fii ai Tatălui, plini de Duhul Sfînt. Apropierea lor de Dumnezeu nu e o umbră, ci reală. Ei primesc cu adevărat viaţa dumnezeiască care se află în trupul şi sîngele lui Hristos, ca unele ce sînt ale ipostasului dumnezeiesc.
