Sfântul Proroc Naum
Nor luminos te-ai arătat,
Naume, proroace al lui Dumnezeu, picând ploaia cunoştinţei de Dumnezeu...[1]
Sfantul Proroc Naum, al cărui nume
înseamnă „mângâiere", este originar din Elcheseea, localitate aflată de cealaltă
parte a Iordanului, aproximativ în dreptul Vegavariei (Batarim, cf. Mineiul pe 1 decembrie).
Fericitul Ieronim (cca 342-420) identifică această localitate cu oraşul El
Kauze din Galileea. El scrie: „Elcoş se afla în Galileea, de vreme ce până în
ziua de astăzi se cunoaşte acolo o localitate care se cheamă Elchesem (alţii o
numesc Elcheseea), foarte mică, într-adevăr. Printre ruinele aflate aici se
conservă doar urme neînsemnate ale vestigiilor de odinioară; unele dintre ele
se pot vedea, iar ghidul meu în acel ţinut mi le-a şi arătat Eusebiu (cca
260-cca 340) şi Sfântul Chirii al Alexandriei (378-444) sunt şi ei de acord că
profetul este originar din Galileea. Naum se trage din seminţia lui Simeon şi
a propovăduit între anii 665 şi 660 î.Hr.
Atunci când Iona (cca 760-755) a predicat
ninivitenilor, aceştia s-au pocăit. Dar, cu trecerea timpului, cangrena morală
s-a extins şi a corodat profund bazele societăţii. Ninivitenii au uitat de
mesajul Prorocului Iona, au uitat de mila pe care le-a arătat-o atunci Dumnezeu
şi s-au întors la răutăţile lor de mai înainte. S-au aflat vinovaţi de cruzime
nesăbuită, de înşelăciune, de necinste în practicile lor negustoreşti, de
rea-credinţă în treburile politice şi diplomatice. Prin aceasta, ei în
repetate rânduri au contrariat şi chiar au stârnit mânia celorlalte neamuri.
Profetul Naum a fost trimis să le vestească dreapta judecată a lui Dumnezeu,
să-i avertizeze în acest sens şi să-i îndemne la pocăinţă şi la o schimbare
profundă de atitudine. De aceea, cartea profetului începe cu aceste cuvinte: Prorocie despre
Ninive. Cartea vedeniei lui Naum cel din Elcoş. Domnul este un Dumnezeu zelos,
Domnul Se răzbună, El cunoaşte mânia. Domnul Se răzbună pe potrivnicii Săi şi
împotriva duşmanilor Săi sta neînduplecat [Naum 1:1-2].
Sfântul Grigorie
Teologul (cca 329/330-cca 390) scrie: „Naum din Elchesem s-a cutremurat
înaintea Mea, când a fost să vestească povara ninivitenilor. Domnul este un
Dumnezeu zelos, El cunoaşte mânia. Domnul Se răzbună pe potrivnicii Săi [cf. Naum 1:1-2] şi
îşi tratează duşmanii cu severitate, astfel încât nu mai rămâne loc de
răzbunare asupra celor răi."[1]
Cu toate acestea, Sfântul Teofan, imnograf şi episcop de Niceea (t 845), aduce
slavă Domnului pentru răbdarea şi pentru îngăduinţa Lui, în cuvinte ca acestea:
„Ca un văzător de cele dumnezeieşti, ai prevăzut osânda răsplătirii împotriva
vrăjmaşilor păgâni, care defăimau dumnezeiasca îndelungă-răbdare, îngăduirea şi
bunătatea, pentru răutatea lor cea nevindecată."'
Naum Prorocul le-a dat chiar şi un semn ninivitenilor,
despre cele ce aveau să li se întâmple dacă nu vor arăta roadele pocăinţei.
Cetatea lor va fi distrusă prin revărsarea de ape şi prin urgia focului. Dacă
ninivitenii nu s-ar fi pocăit în vremea Prorocului Iona, acelaşi fel de
pedepse s-ar fi abătut asupra lor. Toate acestea se vor întâmpla deodată cu un
cumplit cutremur de pământ. Profetul întreabă: împotriva furiei
Lui cine stă şi cine poate să stăvilească iuţimea urgiei Lui? [Naum 1:6] Sfântul
Chiril al Alexandriei scrie: „Dar mânia lui Dumnezeu nu se abate asupra nici
unuia dintre cei drepţi, căci Dumnezeu nu este nedrept, ci numai asupra acelora
ale căror păcate sunt nenumărate şi intolerabile, a căror răutate a trecut
peste orice limite."[2]
Flavius Josephus (37 sau 38 d.Hr.) arată: „Toate
prezicerile privitoare la Ninive s-au adeverit întocmai, după 115 ani."[3]
Lacul din vecinătatea Ninivei s-a revărsat şi a inundat cetatea. Pe lângă
aceasta, un incendiu adus de vânt dinspre pustie a devastat cartierele
superioare ale oraşului, care nu fuseseră afectate de ape. Istoricul grec
Strabo (cca 63 î.Hr.) relatează dezastrul petrecut la Ninive, apreciind că
niciodată în istorie nu s-a mai întâmplat ca o cetate să fie distrusă complet
şi într-o clipită[4].
Naum
scrisese: S-a sfârşit! Ea este prinsă şi dusă în robie. Slujnicele ei scot suspine
ca porumbeii şi se bat în piept. Ninive este ca un iaz de apă pe vremuri! Locuitorii
ei fug. „Staţi, opriţi-vă!" Nici unul nu se întoarce. „Prădaţi aurul!
jefuiţi argintul", căci fără sfârşit sunt comorile ei: tot felul de
bogăţii de lucruri scumpe. Ea este pustiită, jefuită şi prădată!... Inimi
frânte, genunchi care se încovoaie, coapse care tremură de groază şi feţele
tuturor sunt îngălbenite de spaimă. Unde este culcuşul leilor, peştera puilor
de leu în care leul, leoaica şi puiul de leu se învârteau şi nimeni nu
îndrăznea să-i tulbure? Leul, care sfâşia şi sugruma prada pentru pui şi
leoaice, îşi umplea de pradă peştera şi culcuşurile lui de vânat? „Iată, sunt
împotriva ta!", zice Domnul Savaot. „Voi arde cu foc carele tale; pe puii
tăi de leu sabia îi va străpunge; voi stârpi din ţară prada ta şi nu se va mai
auzi glasul solilor tăi!" [Naum
2:8-14]
Naum a prorocit toate acestea şi le-a consemnat în
cartea sa profetică, o carte alcătuită din trei capitole. Este a şaptea dintre
cele 12 cărţi ale Prorocilor numiţi „mici". Fragmentul pe care l-am citat
mai sus, de vreme ce prevesteşte căderea măreţei capitale asiriene, Ninive,
este probabil că va fi fost alcătuit înainte de anul 612 î.Hr., într-o
perioadă când imperiul era frământat de rivalităţile dintre mezi şi chaldei.
Până în anul 609 î.Hr., grandiosul Imperiu Asirian dispăruse de pe hartă. S-a
emis ipoteza că Naum ar fi putut să-şi scrie cartea cândva între anii 663 şi
654 î.Hr. Aceasta, pentru că el menţionează căderea Tebei [cf. Naum 3:8-10],
eveniment petrecut în anul 668/667 î.Hr., iar despre căderea Ninivei (612
î.Hr.) se vorbeşte ca despre un eveniment care urmează să se întâmple.
Prorocul mai prevesteşte şi eliberarea Iudeii: El îi va stârpi
cu totul, fiindcă urgia nu vine de două ori. Căci se încâlcesc unii într-alţii
ca mărăcinii, când se îmbată la ospeţele lor; pentru aceasta mistuiţi vor fi ca
paiele uscate [Naum 1:9-10], Vestirea judecăţii lui Dumnezeu asupra
duşmanilor lui Iuda reprezintă, pentru poporul lui Dumnezeu, o adevărată
mângâiere, căci opresiunea inamică asupra iudeilor a fost îndelungă şi
chinuitoare. Dominaţia asupra lor nu a constat doar într-o politică de
aservire, ci şi în impunerea unui tribut împovărător. Se ştie că Asiria şi-a
pierdut dominaţia asupra teritoriilor din răsărit în timpul domnieilui Iosia,
rege al Iudeii între anii 640 şi 609 î.Hr. Când Naum a scris această prorocie,
Iuda se afla încă sub stăpânire asiriană. Unul dintre motivele verdictului atât
de aspru asupra Ninivei rezidă şi în cruzimea sălbatică a armatelor
asiriene: Unde este culcuşul leilor, peştera puilor de leu în
care leul, leoaica şi puiul de leu se învârteau şi nimeni nu îndrăznea să-i
tulbure? Leul, care sfâşia şi sugruma prada pentru pui şi leoaice, îşi umplea
de pradă peştera şi culcuşurile lui de vânat? [Naum 2:12-13]
Asirienii, chiar dacă odinioară fuseseră curajoşi şi sălbatici ca şi leii,
de-acum vor dispărea pentru totdeauna.
Un alt motiv al căderii îl reprezintă viciile şi
patimile care mistuiau cetatea: Vai de cetatea cea vărsătoare de sânge, plină
de minciună şi de silnicie, din care nu se mai curmă jaful! [...] Numai din
pricina multelor desfrânări ale celei desfrânate, frumoasă la chip şi
meşteră-în farmece, care duce în robie neamurile prin desfrânările ei şi
popoarele prin fermecătoriile ei! [Naum 3:1-4] Drept răsplată pentru acestea,
Ninive se va vădi ca o cetate stăpânită de duhul josnic al des- frânării şi va
fi expusă, asemenea unei femei adultere, spre batjocură şi insultă, înaintea
neamurilor pe care le avusese în stăpânire. Domnul Dumnezeu cel îndelung
răbdător şi mult milostiv a suferit îndeajuns acestea şi a aşteptat îndelung
îndreptarea ninivitenilor, doar că ei au uitat de efectele pocăinţei strămoşilor lor din trecut
şi au persistat în căile lor păcătoase. Domnul Se
răzbună pe potrivnicii Săi şi împotriva duşmanilor Săi stă neînduplecat. Domnul
este în- delung-răbdător şi mult-milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă. In
vifor şi în furtună îşi face loc, norii sunt pulberea de sub picioarele Lui [Naum 1:2-3].
În prima jumătate a secolului al VH-lea î.Hr.
asirienii dominau scena politică internaţională. Asurbanipal (660-626 Î.Hr.)
cucerise Egiptul de două ori: în 669 î.Hr. şi în 663/661 î.Hr. A avut o domnie
lungă, însă aceasta a fost urmată de o perioadă de instabilitate dinastică
între cei doi fii ai săi. în acest timp, Nabopalasar (625-605) s-a proclamat
rege al Babilonului. Consolindându-şi această poziţie, a atacat şi a cucerit
cetăţile fidele Asiriei, de pe cuprinsul Babiloniei. În anul 616 obţinuse
independenţa faţă de Asiria. În anul 614 Asurul a fost cucerit de către mezi,
sub comanda lui Cyaxares. Urmare a acestei cutremurătoare înfrângeri suferite
de către asirieni, Nabopalasar se va alia cu Cyaxares împotriva Asiriei. în
anul 612 Ninive fusese distrusă. Mulţi istorici consideră, până în ziua de azi,
căderea Asiriei ca pe una dintre cele mai mari enigme ale istoriei. Atât
datorită factorilor menţionaţi aici, cât şi datorită dezastrului abătut asupra
Ninivei [cf. Naum 1:8; 2:8; 3:8, 15], colosul asirian a dispărut pur şi simplu
de pe hartă, sucombând cu totul în obscuritate, încă înainte de 609 î.Hr.
În tot
acest timp, Regatul de Sud, Iuda, se afla sub domnia regelui Manase (698-643
î.Hr.), care era vasal Asiriei. A fost o vreme de amară tristeţe atunci când
Manase a introdus în regatul său cultul unor zei asirieni [cf. IV Regi
21:1-18], precum şi alte obiceiuri şi practici revoltătoare. Când Manase a fost
prins rob şi dus în lanţuri în Babilon [cf. II Cronici 33:11], el s-a pocăit şi
a căutat să-şi răscumpere apostazia şi faptele reprobabile de mai înainte [cf.
II Cronici 33:10-13, 15-17]. Din nefericire, fiul său, Amon (642-640), a făcut
fapte de urâciune înaintea lui Dumnezeu [cf. IV Regi 21:20]. Următorul rege,
Iosia (640-609), a iniţiat o reformă religioasă de proporţii. În timpul cât a
fost el rege, cultul lui Baal a fost oprit şi suzeranitatea asiriană a fost
abolită. În fapt, reformele lui Iosia au avut o influenţă benefică,
extinzându-se chiar şi dincolo de hotarele regatului, în Israel [cf. IV Regi
23:15 sq.\ II Cronici 34:6 sq.] :în Samaria au fost
dărâmate altarele idoleşti.
Cu privire la caracterul Prorocului Naum, în sfintele
slujbe alcătuite cu prilejul prăznuirii lui, Sfântul Teofan spune că, „prin
împărtăşirea făcătorului de viaţă şi Dumnezeiescului Duh", Naum, mai
înainte curăţindu-se, a devenit „luminat văzător de Dumnezeu[5].
Sfântul Teofan mai arată prin cântare şi faptul că prorocul a dus o viaţă
curată, prin darul Sfântului Duh. El a izbutit să-şi supună trupul sub
stăpânirea minţii şi drept urmare a dobândit o inimă curată şi pregătită să
primească dumnezeieşti descoperiri dintru cele înalte[6].
De asemenea, păstrându-şi gândul neamestecat cu chipurile cele de jos, s-a
făcut pe sine primitor curat Dumnezeiescului Duh, primind luminat strălucirile
Lui şi luminând pe toţi[7].
Prorocul Naum a trecut la cele veşnice în pace şi a
fost înmormântat în pământul său. în iconografia creştin-ortodoxă este
reprezentat ca un bătrân. Vom încheia această succintă schiţă biografică a
profetului cu frumoasele cuvinte ale Sfântului Teofan: „Pre pământ ai avut
vieţuire adevărat întocmai cu a îngerilor şi acum te-ai sălăşluit în ceruri,
împreună cu cetele îngereşti, apropiindu-te de raza cea cu trei lumini; din
carea umplându-te, caută spre cei ce te laudă pre tine."[8]
Pe lângă prorociile ameninţătoare la adresa Ninivei şi
cele despre eliberarea Iudeii, se mai cunosc o seamă de prorocii, care însă nu
se regăsesc în chip vădit în toate ediţiile Sfintei Scripturi[9].
Acestea se referă în chip minunat la răspândirea Evangheliei, la primirea
Duhului Sfânt de către ucenicii Mântuitorului, la întruparea Domnului, la
înviere şi la înălţare, la distrugerea stăpânirii lui Satan. Pentru a le putea
vedea şi pe acestea, în cele ce urmează ne vom folosi de textul Septuagintei.
1. Apostolii propovăduiesc Evanghelia la toate neamurile [Naum 2:1 ]
Iată că pe munţi sunt
picioarele celui ce bine-vesteşte, ale celui ce vesteşte pacea! Prăznuieşte, Iuda,
sărbătorile tale, împlineşte făgăduinţele tale, că nu va mai trece pe la tine
duşmanul cel înverşunat! El este cu totul pierdut! [Naum 2:1]
Fericitul Ieronim (cca
342-420) arată despre proroc următoarele: „Naum, mângâietorul neamurilor,
mustră cetatea cea vărsătoare de sânge [Ninive: Naum 3:1], iar după
surparea acesteia exclamă: Iată că pe munţi sunt picioarele celui ce
bine-vesteşte, ale celui ce vesteşte pacea! [Naum 2:1]"[10]
Domnul Dumnezeu trimite asupra Ninivei o oştire
numeroasă, pentru a răzbuna ocările la care fusese supus Iuda. Ninive este
cucerită, iar locuitorii ei fug sau sunt duşi în robie. Comorile cetăţii sunt
jefuite şi nici o urmă din această cetate, odinioară atât de strălucită, nu
mai rămâne. Iuda aude vestea cea bună, că tiranul său a fost
învins si nimicit. Vestea biruinţei asirienilor este adusă: Si iată ce a
poruncit Domnul pentru tine: „Nu vor mai fi urmaşi cu numele tău; din casa
dumnezeilor tăi voi sfărâmă chipurile cioplite şi turnate şi mormântul tău îl
voi pregăti, căci de puţin preţ ai fost!" [Naum 1:14] De bună
seamă că prorocul începe descrierea împlinirii acesteia cu un apel adresat
Iudeii de a ţine praznice de bucurie. Parte din aceasta se regăseşte şi în
cuvântul lui Isaia [cf. Isaia 52:7], ca descriere a mântuirii mesianice şi a
Evangheliei. Versetul acesta este un bun exemplu despre modalitatea utilizată
de către Naum pentru a se corela cu cele spuse în cartea lui Isaia şi pentru
afinitatea pe care o manifestă faţă de acest proroc.
Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383) interpretează
versetul acesta spunând: „Pacea se vesteşte şi păgânilor [Naum 2:1]." Cu
privire la praznice şi la cele hărăzite pentru Iuda, el explică: „Mielul
adevărului a venit şi a pus capăt vechilor rânduieli şi legăminte, plinind
rostul acestora." Şi continuă: „Care este puterea împărăţiei? Care este
puterea preoţiei? De ce să nu se ţină acestea pe mai departe? Pentru că, dacă
s-ar ţine, s-ar strica. Căci toată puterea acestei împărăţii şi a acestei
preoţii va înceta [cf. Isaia 60:12]."[11]
Prin aceasta Naum, la fel ca şi Prorocul Isaia,
preînchipuie Evanghelia. „Bărbatul care caută adevărul este vrednic de cinste
nu pentru frumuseţea picioarelor sale - spune Sfântul Ambrozie al Milanului
(cca 339-397) -, ci pentru iuţimea şi pentru darul picioarelor sale, după cum
şi Scriptura ne învaţă: Cât de frumoase sunt pe munţi picioarele
trimisului care vesteşte pacea, ale solului de veste bună! [Isaia 52:6-7; Naum
2:1; Romani 10:15]. Prin urmare descalţă-te de sandale, pentru ca picioarele
tale să fie frumoase şi potrivite pentru predicarea Evangheliei."[12]
Sfântul Ambrozie îşi continuă ideea într-o altă lucrare: „Prin urmare
cunoaşte-te pe tine însuţi şi cunoaşte natura frumuseţii tale şi păşeşte
înainte, căci picioarele tale au fost dezlegate din legături, pentru ca să nu
mai fi îngreunat de acoperămintele trupului, pentru ca trupul să nu-ţi mai
împiedice înaintarea şi nici legăturile lui să nu-ţi mai oprească cugetarea la
cele înalte, iar frumuseţea picioarelor tale să iasă la iveală. Căci astfel sunt
cei pe care Dumnezeu îi alege să vestească împărăţia cerurilor. [...] Ia aminte
la Moise [cf. Ieşirea 3:5], care atunci când a fost trimis să cheme poporul la
împărăţia lui Dumnezeu, a început prin a se desface din legăturile cărnii şi a
păşi având picioarele sale duhovniceşti goale."[13]
De altfel,
prima parte a acestui verset [Naum 2:1] este parafrazată şi în Noul Testament
[cf. Romani 10:13-15]: Oricine va chema numele Domnului se va mântui [Ioil 2:32], Dar cum vor chema
numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care
n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu
vor fi trimişi? Precum este scris: „Cât de frumoase sunt
picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!" [cf. Naum
2:1; Isaia 53:7].
Lucrarea
de propovăduire a Apostolilor este prevestită, de asemenea, prin acest cuvânt -
arată Sfântul Ioan Gură de Aur: „După înviere şi după înălţarea la ceruri,
Domnul îi va trimite pe Apostolii Săi, precum Isaia mai înainte a vestit [cf.
Isaia 52:7]. Luaţi numai aminte la care anume parte a corpului se referă, în
cuvântul lui de laudă. Tocmai la picioare, la picioarele care i-au purtat pe
Apostoli pretutindeni. Mai mult decât atât, David arată el însuşi felul şi izvorul puterii
acestora, precum şi biruinţa lor: Domnul va da cuvântul celor ce vestesc cu
putere multă [Psalm 67:12]."[14]
2. Sfârşitul praznicelor şi jertfelor iudaice [Naum 2:1]
Sfântul Atanasie cel Mare (cca 296-373), patriarh al
Alexandriei (328), arată că va veni o vreme când umbra va lua sfârşit, adică
prevederile Legii celei vechi, praznicele şi jertfele, „căci mielul cel
adevărat va fi fost jertfit, adică Domnul nostru Iisus Hristos"[15]. Săvârşitu-s-a,
luatu-s-a. A plecat de la tine cel ce sufla în faţa ta, cel ce s-a ridicat spre
înfruntare [Naum 2:1]. Sfântul Atanasie şi Sfântul Chirii al Ierusalimului (cca
315-386) comentează versetul în versiunea aceasta, a Septuagintei, chiar dacă
textul diferă sensibil de cel ebraic.
De altfel, Sfântul Atanasie continuă în epistola sa,
explicând acest verset profetic din cartea lui Naum [2:1]: „Şi acum băgaţi de
seamă că cetatea, după venirea Mântuitorului nostru, a ajuns la un sfârşit,
iar pământul iudeilor s-a pustiit [...]. în mod necesar, orice umbră trebuie să
înceteze. Iar lucrurile acestea nu de la mine le învăţ, ci prin glasul cel
sfânt al prorocului, care mai înainte de mine şi de noi toţi învăţa,
spunând: Iată că pe munţi sunt picioarele celui ce binevesteşte,
ale celui ce vesteşte pacea! [Naum 2:1] Şi care este vestea de pace, dacă nu chiar
cea exprimată prin cuvintele pe care îndată le şi rosteşte: Prăznuieşte,
Iuda, sărbătorile tale, împlineşte făgăduinţele tale, că ele nu vor mai avea
început. Săvârşitu-s-a, luatu-s-a. A plecat de la tine cel ce sufla în faţa ta,
cel ce s-a ridicat spre înfruntare! [Naum 2:1]? Dar cine este Cel despre care se
spune că S-a ridicat spre înfruntare? Un bărbat care să le spună iudeilor că
toată slava deşartă a umbrei îşi va vădi deşertăciunea [...], va lua sfârşit,
se va rispi. Căci nimic nu s-a adus la bun sfârşit înainte de venirea Lui. Dar,
de îndată ce El S-a ridicat, toate acestea au încetat. Cine a fost deci Acela,
o, iudeilor? Dacă aţi spune că Moise, răspunsul ar fi de bună seamă greşit;
căci poporul nu ajunsese încă în pământul unde li se poruncise să săvârşească
aceste rânduieli.Dacă aţi răspunde că Samuel sau vreunul dintre proroci, tot ar
fi departe de adevăr; căci pe atunci toate acestea se săvârşeau în Iudeea, iar
cetatea era nedărâmată. Căci era de trebuintă ca rânduielile să fie săvârsite
în cetatea intactă.
Dacă prin urmare, iubiţilor, nici unul dintre aceste
răspunsuri nu este corect, atunci cine s-a ridicat? Dacă doriţi cu adevărat să
aflaţi adevărul şi să îndepărtau de la voi scornelile iudaice, căutati la
Mântuitorul. El S-a ridicat, El S-a înălţat, El a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt [Ioan 20:22]. Căci de
îndată ce acestea s-au împlinit, totul a fost dus la bun sfârşit, căci altarul
era dărâmat, iar catapeteasma templului se sfâşiase. Şi, chiar dacă cetatea nu
se dărâmase încă, urâciunea pustiirii era gata să se aşeze în locul de cinste,
iar oraşul si toate vechile rânduieli să-si afle sfârsitul..."[16]
3. Domnul suflă asupra ucenicilor Săi [Naum 2:1]
Sensul şi însemnătatea acestui gest al Domnului, de a
sufla asupra ucenicilor Săi, sunt lămurite într-o cateheză de-a Sfântului
Chirii al Ierusalimului: „Hristos a instituit legătura frăţească a Duhului
între Apostoli; căci scris este: Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a
zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vorfi iertate şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute [Ioan 20:22-23]. În fapt, aceasta a fost a doua oară
când a suflat asupra omului - prima oară a fost spre alungarea păcatelor
aducătoare de moarte [cf. Facerea 2:7] pentru ca să se împlinească
Scriptura care zice: Săvârşitu-s-a, luatu-s-a. A plecat de la tine cel ce
sufla în faţa ta, cel ce s-a ridicat spre înfruntare [Naum 2:1]. Dar de
unde S-a ridicat El? Din iad; iar aceasta Evanghelia ne învaţă, anume că, după
înviere, Mântuitorul a suflat asupra lor. Şi chiar dacă avea să o sădească în
ei, El o sădeşte cu generozitate, spre rodire. Şi le spune lor: Gata sunt să vă
dăruiesc chiar acum, dar vasele voastre nu pot să ţină; luaţi deocamdată numai
atâta har cât vi se poate, dar gătiţi-vă pentru mai mult. Şi iată, Eu
trimit peste voi făgăduinţă Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă
veţi îmbrăca cu putere de Sus [Luca 24:49]. Primiţi numai în parte acum,
pentru ca mai apoi să vă puteţi bucura de desăvârşire. Căci cel ce primeşte,
adeseori, se bucură de dar numai în parte; însă cel ce are desăvârşirea se
bucură pe deplin. Nu vă temeţi de săgeţile şi de armele celui viclean; căci voi
aveţi puterea harului Sfântului Duh. Dar să luaţi aminte la cele spuse mai sus,
că Duhul Sfânt nu Se împarte, ci numai harul se dăruieşte prin El. Prin urmare,
Iisus S-a înălţat la ceruri şi astfel a împlinit făgăduinţa. Căci El a spus: Şi Eu voi ruga
pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac [Ioan 14:16]."[17]
4. Întruparea [Naum 2:7-8]
Ipostasul s-a descoperit. în Septuaginta citim: ...porţile
cetăţii s-au deschis şi casele regeşti s-au prăbuşit şi ipostasul s-a văzut [gr. he hypostasis
apekalyfthe]... [Naum 2:7-8]. Sfântul Ambrozie redă termenul grecesc he hypostasis prin latinescul substantia* chiar dacă, în
Septuaginta, (lat.) substantia este mai degrabă (gr.) hyposteema, Sfântul Ambrozie
identifică totuşi în aceasta o prorocie referitoare la arătarea lui Hristos. Termenul
grecesc apekalyfthe (verbul apoka- lypto la indicativ, aorist,
diateza pasivă) poate să însemne atât „s-a descoperit, s-a arătat", cât şi
„s-a făcut cunoscut" sau „s-a văzut". „Fiul nu este făcut şi nici nu
este vreo lucrare de-a Tatălui, ci El este Cuvântul cel născut din Puterea cea
veşnică. [...] Nu este nici făcut, nici creat, ci născut din Tatăl, fară ca la
naşterea Lui să fi fost de faţă vreo fiinţă creată, care să poată aduce
mărturie. [...] Nu s-a spus oare în cuvânt că porţile cetăţii s-au deschis[18]
şi casele regeşti s-au prăbuşit şi s-a văzut substanţa? [Naum 2:6 Vulg.]."[19]
„Pe lângă aceasta, continuă Sfântul Ambrozie, în limba
greacă locul acesta este după cum urmează: casele regeşti
s-au prăbuşit. Ce case regeşti, dacă nu ale lui Satana, despre care
Domnul a spus: cum va dăinui împărăţia lui? [Matei 12:26] (în limba
latină, cuvântul regnum este folosit atât pentru dominaţie, stăpânire, în sens larg, cât şi
în sens de împărăţie). Aşadar noi citim aici despre casele regeşti
ale diavolului, ca despre nişte munţi înalţi şi, prin urmare, despre
prăbuşirea acestora din inimile celor credincioşi, astfel încât adevărul iese la
iveală, adevărul că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este de o fiinţă si veşnic cu Tatăl
[...]. S-a descoperit aşadar că în Hristos firea lui Dumnezeu este prezentă, precum şi în
cuvintele celor care L-au văzut şi au mărturisit: Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu [Luca 4:41] - căci cu puterea dumnezeiască, şi nu cu cea omenească,
le-a poruncit El demonilor [...].
Să nu trecem cu vederea că, într-alt loc, referindu-se
la slăbiciunile firii omeneşti, spre a arăta că a luat asupra Sa neputinţele
cele trupeşti şi şovăielile minţii noastre, Domnul a spus prin gura prorocului: Aminteşte-Ţi ce
anume e fiinţa Mea [gr. hypostasis moy] [Psalm 88:47]' -
pentru că Fiul lui Dumnezeu vorbea aici despre firea cea omenească."[20]
Sfântul
Teofan, referindu-se la vederea dumnezeiască a lui Hristos de către profet,
spune: „Aflând viaţă fară prihană şi curată, te-ai învrednicit de lucrarea şi
de luminarea Sfântului Duh, Proroace Naume prea cinstite."[21]
5. Judecata [Naum 1:9]
Ce
puneţi la cale împotriva Domnului? El îi va stârpi cu totul, fiindcă urgia nu vine de două ori [Naum 1:9].
Fericitul Ieronim dă unui orb următoarea povaţă:
„Precum Lazăr, în vremea vieţii sale [cf. Luca 16:25], a primit pe cele rele,
tot aşa şi eu cu bucurie voi răbda chinurile de acum, ca să nu pierd bucuria
slavei viitoare. Căci urgia nu vine de două ori [Naum 1:9]."[22]
Într-o omilie, Fericitul Ieronim învaţă: „Fericit
bărbatul care îşi primeşte pedeapsa în viaţa aceasta, căci Domnul nu pedepseşte
de două ori pentru acelaşi lucru [cf. Naum 1:9 Vulg.]. Mare este mânia
Domnului asupra celor pe care nu-i pedepseşte aici-, pentru că aceasta înseamnă
că ne păstrează ca pe viţeii ţinuţi pentru junghiere."[23]
Din
fragmentele mai sus citate din Cartea lui Naum şi din viziunile prorocului,
remarcăm că acestea nu se subordonează stilului clasic al contemporanilor săi,
Prorocii Isaia şi Miheia, nici prin forţă, nici prin unicitate, nici prin
elocvenţă, nici prin formă.
Naume de Dumnezeu insuflate, bucurându-ne
fericim Darul cel dumnezeiesc al minţii tale, celei ce dumnezeieşte s-a cârmuit
de Dumnezeu şi s-a luminat cu Darul lui, de Dumnezeu primitule.
Glăsuind în sufletul tău, Darul Duhului de
sus,
proroace, dupre vrednicie a suflat întru tine
lucrarea prorocească, şi ţi-a pregătit limbă insuflată de Dumnezeu, vrednicule
de laudă.[24]
1 Sf. Grigorie de
Nazianz, Cuvântări alese: Omilia XVI, în voi. Nicene and
Post-Nicene Fa- thers, voi. VII, trad. C.G. Browne, M.A. & E. Swailow,
M.A., ed. Schaff & Wace, Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1974, pp.
252-253.
[3] Flavius Josephus, The
Antiquities of the Jeivs, 9:11, în voi. The Works of
Josephus, trad. William Whiston, Hendrickson Pub. Peabody, MA,
1988, p. 262. [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Flavius Josephus, Antichităţi
iudaice, voi. 1, IX, XI, 1, trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999,
p. 540 (n. tr.)\.
[17] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catechetical
Lectures, XVII, în ed. cit., p. 127 [Pentru versiunea în lb. rom.
vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)].
[18] De asemenea, expresia „porţile cetăţii
s-au deschis" se poate referi şi la răspândirea Evangheliei de către
Apostoli.
[19] Sf. Ambrozie, Select Works
and Letters: Ofthe Chxistian Faith, III:XIV, în ed. cit., PP. 258-259.
1* Majoritatea versiunilor contemporane ale
Bibliei în limba română caută să realizeze în acest caz o sinteză între Textul
Masoretic şi Vulgata, soluţia fiind astfel destul de îndepărtată de textul de
referinţă din acest comentariu. O excepţie notabilă este Biblia lui Anania,
care propune ca soluţie: s-a văzut [pentru gr. apekalyfthe]
din ce erau făcute [pentru gr. he hypostasis}. Vezi Naum 2:8 în
Biblia iui Anania. Ca simplă notă informativă: Biblia lui Şerban (1688)
propunea ca soluţie: statul [pentru gr. he
hypostasis] să descoperi [pentru gr. apekalyfthe] — a se nota
preferinţa pentru forma de indicativ, perfect simplu a verbului în cazul
traducătorilor în limba română de la 1688 (n. tr.).
[22] Fer. Ieronim, Letters and
Select Works, Let. LXVII to Castrutius, a
blind man of Panonia (397AD), în ed.
cit., p. 140.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu