Sfântul ProrocAmos
Făcându-te tu ca o gură a
lui Dumnezeu, arătat ai înfruntatpre cei farâ de lege[1]
Profetul Amos s-a născut în Tecoa - un sat aflat în partea de sud a
regatului, la aproximativ 17 km depărtare de Ierusalim şi care astăzi se prezintă
sub forma unui sit arheologic deschis lângă localitatea Khirbet Taqu'a. Satul
este aşezat chiar la marginea deşertului Iudeii. In zona de stepă de la est de
Tecoa a trăit profetul nostru, împreună cu alţi câţiva păstori, care îşi îngrijeau
aici turmele. In limba ebraică, numele Amos înseamnă „povară,
sarcină" sau „purtător de sarcină". Prorocul nu era de viţă nobilă,
iar înainte de a fi chemat la slujirea profetică trăia simplu, ca un păstor
obişnuit.
Amos face parte din categoria „prorocilor scriitori", iar în
canonul celor doisprezece Proroci mici este socotit al treilea. Cu toate
acestea, cronologic vorbind, Amos a fost unul dintre cei mai timpurii dintre
prorocii scriitori, fiind înainte-mergător, dar şi contemporan Prorocilor Osea
şi Miheia. în iconografia Bisericii Ortodoxe, Amos este reprezentat ca un
bătrân cu barbă şi cu plete îmbelşugate, aducând oarecum la înfăţişare cu
Sfântul Ioan Teologul[1].
Amos îşi câştiga existenţa cu păstoritul vitelor. Şesurile întinse ale
Iudeii îi serveau ca loc de păşunat pentru turmele pe care le avea în grijă. Pe
lângă aceasta, el se mai ocupa şi cu recoltatul sicomorelor — îndeletnicire ce
presupunea, la vremea respectivă, crestarea fructelor de sicomor cu
aproximativ trei-patru zile înainte de cules, pentru a grăbi procesul de
coacere. O notă biografică în această privinţă [cf. Amos 7:14-15] este menită
să informeze cititorul asupra faptului că profetul, chemat fiind la slujire,
nu şi-a depăşit condiţia socială, spre a ajunge pe o treaptă superioară, de
unde erau recrutaţi îndeobşte prorocii, dar nici nu a trecut prin vreun proces
de pregătire în vreo şcoală profetică, în vederea îndeplinirii misiunii sale.
înainte de a fi fost chemat la slujirea profetică, Amos era un ţăran simplu,
lipsit de educaţie şi de bune maniere, preocupat în special de turmele şi de
sicomorii săi. Unele detalii referitoare la viaţa lui de mai înainte se pot
regăsi pe alocuri în imaginile ce apar în contextul viziunilor sale profetice:
de pildă, constelaţia Orion este menţionată ca mărturie a puterii creatoare a
lui Dumnezeu; de asemenea, putem consemna aici episodul în care se descrie
puterea destructivă a lăcustelor asupra locurilor de păşunat, precum şi cel în
care este descris răgetul în noapte al leului care îşi urmăreşte prada[2].
Potrivit cu sinaxarele Bisericii Ortodoxe, Amos a prorocit vreme de 50
de ani. După Amos 1:1, prorocul şi-a început propovăduirea în cea de-a doua jumătate
a domniei în Israel a lui Ieroboam al II-lea (793-753 Î.Hr.) şi a fost
contemporan cu Ozia, care a fost rege în Iuda între anii 791 şi 7391.
Atunci când Domnul Dumnezeu 1-a chemat de la turmele sale şi i-a spus: Du-te şi proroceşte
în poporul Meu Israel! [Amos 7:15] — Amos de îndată a lăsat toate şi s-a dus
în mijlocul locurilor celor înalte unde se săvârşeau slujiri idoleşti, în
Regatul de Nord, Israel, pentru a denunţa alunecările spre păcat, lepădarea de
Dumnezeu şi stricăciunea în care căzuse tot poporul de aici. Era acolo o societate
bolnavă, care se spurcase şi se adâncise în abjecţie din pricina pervertirii
credinţei şi a uşurătăţii cu care se ridicau altare dedicate unor zeităţi
păgâne, mai cu seamă la Ghilgal şi în Beerşeba.
In anul 922 î.Hr., Roboam, fiul şi urmaşul la tron al regelui Solomon,
impusese o serie de măsuri opresive asupra poporului său. Această situaţie a
grăbit secesiunea părţii de nord a regatului, Israelul. Ieroboam,
reprezentantul şi purtătorul de cuvânt al triburilor din nord, fost conducător
al celor ce lucrau în slujba lui Solomon, s-a văzut înălţat în fruntea
răsculaţilor şi privit de către aceştia ca lider al revoltei lor împotriva
hotărârilor opresive ale Iui Roboam. Iar când Roboam a refuzat să negocieze o
înlesnire a taxelor şi a corvezilor, cei din nord au decis să se desprindă de
regat şi să se declare independenţi, proclamân- du-1 pe Ieroboam I ca rege al
lor. De aici înainte, cele două regate, Israel şi Iuda, au dus o existenţă
separată, chiar dacă s-au înregistrat unele interferenţe, vreme de aproximativ
200 de ani, până la căderea Samariei, în anul 722 î.Hr.
Amos, iudeu de origine, din Regatul de Sud, a fost trimis să
prorocească tocmai în Bethel şi în Samaria - cele două centre religioase din
noul Regat de Nord, Israelul. Amasia, mai-marele preoţilor din Bethel, îl va
goni acasă pe proroc, nu însă înainte de a-1 fi denunţat regelui Ieroboam al
II-lea [cf. Amos 7:10, 12].
Trebuie să ţinem seama de faptul că Amos era un om de ispravă şi plin
de curaj. De multă îndrăzneală avea trebuinţă, pe atunci, un locuitor din Regatul
de Sud, pentru ca să se ducă în Israel, să critice viaţa morală şi religioasă a
oamenilor de aici şi pe deasupra să ameninţe cu distrugerea. Cu siguranţă că un
astfel de om nu putea să treacă neobservat, cu atât mai mult, cu cât se ştia
despre el că este de origine simplă, că se ocupă cu păstoritul turmelor de vite,
că nu are nici un fel de pregătire pentru slujirea prorocească, însă cu toate
acestea Duhul lui Dumnezeu este Cel care confirmă de fiecare dată faptul că este
vorba într-adevăr despre un proroc al lui Dumnezeu, care vorbeşte cu putere de
la Dumnezeu despre distrugerea celor zece triburi israelite. Cu toate că
iniţial a fost trimis doar la Bethel, Amos va propovădui şi în Regatul Iuda,
dar şi în împrejurimi, pentru neamurile vecine.
„Amos, scrie Fericitul Ieronim (cca 342-420), chiar dacă este doar un
simplu păstor de la ţară, un biet culegător de sicomore [cf. Amos 7:14], nu
poate fi înţeles cu uşurinţă. Căci cine oare poate să vorbească după cuviinţă
despre cele trei, ba chiar patru păcate ale Damascului, ale Tyrului, ale Gâzei,
ale Idu- meii, ale Moabului, ale feciorilor lui Amon, despre soarta lui Iuda şi
a lui Israel? Amos vorbeşte despre vacile grase din Muntele Samariei [cf. Amos
4:1] şi vesteşte că Dumnezeu va distruge casa cea mare şi casa cea mică [cf.
Amos 6:11]. Amos îl vede pe făcătorul lăcustei [cf. Amos 7:1], pe Domnul Dumnezeu,
stând pe un zid [cf. Amos 7:7] tencuit (după Vulgata) sau făcut din diamant
(după LXX); vede un coş cu poame [cf. Amos 8:1], care prevesteşte pedeapsa ce
se va abate asupra capetelor păcătoşilor; vede foametea ce va veni pe pământ
[cf. Amos 8:11]."[3]
Cartea Profetului Amos conţine cinci relatări ale unor vedenii
prevestitoare de pedepse: lăcuste [Amos 7:1-3], foc [Amos 7:4-6], cumpănă cu
plumb [Amos 7:7-9], coş cu poame [Amos 8:1-14] şi un altar dărâmat [Amos
9:1-7]. Când vorbeşte despre aceste pedepse, inima profetului este mişcată de
compasiune pentru soarta de care au parte popoarele: Şi după ce au
sfârşit de mâncat iarba de pe pământ, am zis: Doamne Dumnezeule, fie- Ţi milă!
Cum va putea îndura aceasta Iacov, căci el este mic? Şi S-a milostivit Domnul
pentru aceste vorbe şi a zis: „Nu se va mai întâmpla!" [Amos 7:2-3]. Sfântul
Ioan Gură de Aur (cca 347-407) remarcă: „Ţine de firea profetului să plângă nu
doar pentru si- neşi, ci mai cu seamă pentru semenii săi. Aşa de pildă [...]
Amos, care se roagă Domnului pentru milostivire [cf. Amos 7:3] ."[4]
Prorociile lui Amos sunt întemeiate pe credinţa cea tare; ele sunt
rostite cu putere multă. Amos vorbeşte limpede şi răspicat, cu fraze bine
alcătuite. După cum spuneam şi mai înainte, imaginile pe care le foloseşte
sunt inspirate din universul rural, care îi era familiar: treieratul, căruţele,
recolta, lăcustele, vitele, păsările, leii, pescuitul. însă chiar dacă nu era
decât un păstor, Amos dă dovadă de bună creştere si de o educaţie temeinică -
si aceasta cu toate că nu avea o erudiţie sau o cultură livrescă. Totuşi, în
scrierile lui întâlnim refrenul[cf. Amos 1], lamentaţiile poetice [cf. Amos
5:2] şi un meşteşug cu totul deosebit de a conduce cititorul spre punctul
culminant. Putem spune, de bună seamă, că acest lucru nu ar fi fost posibil
dacă Amos nu ar fi avut parte de o înţelegere duhovnicească, dobândită prin
descoperirea Duhului Sfânt, a evenimentelor despre care vorbeşte. Totodată,
profetul mai este de remarcat şi prin câteva formulări incitante şi memorabile,
cu valoare aforistică.
Despre domniile paralele ale lui Ozia în Regatul de Sud, şi Ieroboam al
II-lea în Regatul de Nord, se poate spune că sunt caracterizate, deopotrivă,
prin pace şi prosperitate. Aceasta, de bună seamă, şi din cauza faptului că
ameninţarea militară pe care o reprezentase Benhadad al II-lea al Siriei (cca
796-776 î.Hr.), în privinţa Israelului, dispăruse. La puţin timp după aceasta,
Damascul deveni vasal lui Ieroboam al II-lea [cf. IV Regi 14:28]. Astfel, Regatul
de Nord îşi extinse stăpânirea şi zona de influenţă până la Hamath. Luate la
un loc, Iuda şi Israelul ajunseseră în această epocă la hotarele de odinioară
ale regatului, cele din vremea lui David şi a lui Solomon. Cu toate acestea,
ameninţarea asiriană se făcea din ce în ce mai simţită, mai cu seamă odată cu
domnia lui Tiglath-Pilesser al III-lea (f cca 727 î.Hr.)1.
În toată această perioadă de pace, Regatul de Nord controla
administrativ rutele caravanelor care străbăteau teritoriile recent dobândite.
Această situaţie a atras după sine apariţia şi ridicarea unei categorii sociale
de negustori proaspăt îmbogăţiţi şi, ca urmare, o cerere crescândă de bunuri
de lux. Dezvoltarea transporturilor şi a comerţului a produs o strămutare
masivă de populaţie de la sat la oraş - proces petrecut într-un interval de
timp relativ scurt. Din păcate, acest avânt economic nu a adus cu sine doar
propăşirea socială şi materială a multora, ci şi o accentuare de-a dreptul
spectaculoasă a decăderii morale, mai cu seamă în rândul celor proaspăt
îmbogăţiţi. Raţiunile acestei situaţii rezidă în mare parte în adoptarea unor
practici de cult păgâne canaanite, mai cu seamă în participarea la ritualurile
dedicate lui Baal. Aceasta a adus după sine o cădere morală profundă, azvârlind
poporul în cele mai de jos trepte ale depravării spirituale şi ale desfrâului.
Riturile păgâne de fertilitate, care presupuneau prostituţia sacră, fuseseră
preluate de la fenicieni şi se practicau în cadrul unor locaşe de cult încă din
vremea când Israelul îşi declarase independenţa faţă de regimul lui Ieroboam I.
Era vorba despre rituri care presupuneau beţia, violenţa, idolatria şi practici
sexuale de cea mai joasă speţă.
Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 335-cca 395) mărturiseşte, cu referire
la viaţa nesăbuită pe care o acuză Profetul Amos, următoarele: „Ei [...] mănâncă
miei din turmă şi viţei crescuţi în staid. Se arată dibaci în cântece de liră
şi întocmai ca David se întrec în instrumente muzicale; beau din cupe vin şi
din pârga untdelemnului îşi fac miresme pentru uns [Amos 6:4-6], A fost
de trebuinţă ca israeliţii să fie astfel mustraţi de către profet, pentru că ei
se îndepărtaseră cu totul de înţelesurile cele curate ale cuvântului
Scripturii. In cuvântul Scripturii ei aveau la îndemână cele mai curate arome
şi mirodenii şi s-ar fi putut bucura în aceasta de cel mai înalt ospăţ
duhovnicesc, însă ei nu s-au lepădat de aplecarea lor către cele rele. Ei au
dat vinul cel bun pentru scursura cea spurcată şi curăţia mirosului de bună
mireasmă pentru amestecătura puturoasă a gândurilor pline de răutate."[5]
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre deşertăciunea celor
pământeşti, face următoarea remarcă: „Aceasta este pricina pentru care profetul
este atât de vehement la adresa acelora care sunt preocupaţi în mod exagerat de
cele vremelnice. Pentru că ei se amăgesc socotind că unele ca acestea vor ţine
pentru totdeauna si nu văd că ele sunt trecătoare, vremelnice."[6]
In alt loc, scrie: „Aţi văzut cât de mult învinuieşte profetul desfătarea? Şi
gândeşte-te că le vorbea iudeilor, ca unor nesimţitori, ca unor
nerecunoscători, care se îmbuibau în fiecare zi! Uită-te-câtă precizie în
cuvinte! După ce a osândit îmbuibarea şi îmbătarea cu vin, a adăugat: Şi le socotesc
pe toate ca şi cum ar sta şi nu ca şi cum ar fugi [Amos 6:5]; aproape că
le-a spus că desfătarea cu ele este numai până la buze şi gâtlej şi nu merge
mai departe."[7]
In zilele Profetului Amos, consecinţele acestor influenţe degenerante
se puteau constata în corupţia sistemului judiciar, în traiul dominat de
preocuparea exagerată pentru lux şi, în general vorbind, în declinul accentuat
al societăţii, care îşi pierdea tot mai mult conştiinţa unităţii de neam, pe de
o parte, şi preocuparea pentru soarta săracilor, pe de alta. Săracii nu aveau
nici o perspectivă de reabilitare sau de sprijin social, ba, mai mult, erau
călcaţi în picioare şi deposedaţi până şi de puţinul pe care îl aveau, de
către cei deja exagerat de bogaţi. Ţăranii care mai avuseseră câte o bucată de
pământ au fost expropriaţi, de cele mai multe ori fară vreun temei legal. în
scurt timp, deosebirea dintre bogaţi şi săraci s-a accentuat foarte mult[8].
Astfel, Amos îi va mustra cu asprime pe cei îmbogăţiţi pe spinarea săracilor: Fiindcă voi
călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el dar de grâu, cu toate că
aţi zidit case de piatră, nu le veţi locui şi, deşi aţi sădit viţă de bun soi,
nu veţi bea din vinul ei [Amos 5:11]. Sfântul Chirii (378-444), patriarhul
Alexandriei, avertizează că „nici un fel de câştig nu putem avea de pe urma
celor dobândite prin pizmă şi nedreptate"'.
Din acest motiv, una dintre preocupările de bază ale lui Amos va fi
dreptatea socială. Pentru a o institui, profetul vorbeşte despre necesitatea
înlăturării cauzelor inechităţii şi ale nedreptăţii, mai precis: încălcarea
legilor, corupţia, mita şi lipsa milostivirii faţă de cei săraci [cf. Amos
5:12]. De asemenea, el îi îndeamnă pe cei bogaţi să nu mai trăiască în lux [cf.
Amos 6:3-7]. Judecata făcută cu dreptate [cf. Amos 5:24] trebuie să
înlocuiască practici precum oprimarea săracilor, mita, nedreptatea [cf. Amos
5:15], lepădarea de credinţă şi imoralitatea. Toate acestea trebuie îndeplinite
fară preget, pentru ca poporul să nu piară. Astfel, profetul îndeamnă: Căutaţi binele
şi nu răul, ca să fiţi vii şi aşa Domnul Dumnezeu Savaot va fi cu voi precum
ziceţi că este. Urâţi răul şi iubiţi binele şi hotărâţi judecata cea dreaptă
la porţi, poate că Domnul Dumnezeu Savaot Se va milostivi de cei rămaşi ai lui
Iosif\hmo% 5:14-15]. Sfântul Ambrozie (cca 339-397), episcopul Milanului (374), remarcă
faptul că „atunci când un om este stăpân peste sine însuşi - iar aceasta este
mai de cinste decât a fi stăpân peste alţii -, unul ca acesta îşi are inima în
mâinile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu o preface după cum El voieşte. Şi nu este de
mirare că Domnul o schimbă în bine, căci desăvârşirea bunătăţii întru El se
găseşte. Să ne dăm, aşadar, pe noi înşine în mâna lui Dumnezeu, spre a afla
aici binele, acel bine care este nestricăcios şi neschimbabil şi despre care
Prorocul Amos vorbeşte [cf. Amos 5:l4-15]"2.
Amos îi dojeneşte pe rege şi pe preoţii păgâni, aduşi de către acesta
pentru săvârşirea ritualurilor idolatre. Profetul îndeamnă poporul să se
întoarcă de la slujirea viţelului de aur şi să se închine singurului Dumnezeu
adevărat. Pentru aceasta, mai-marele Amasia, preot mincinos în Bethel, îl
admonestează pe profetul Domnului: Şi a zis Amasia
către Amos: „Profetule, scoală şi fugi în pământul lui Iuda şi mănâncă acolo
pâine şi proroceşte în acele locuri; dar în Bethel tu nu vei mai proroci, că el
este un sanctuar al regelui, un templu al regatului!" [Amos 7:12-13]
Fericitul Ieronim îşi exprimă nedumerirea: „Ce păcat că, iată, medicul
care îl tratează pe cel bolnav [...] este privit ca un duşman tocmai de către
acesta din urmă! Insă aşa este rânduiala lucrurilor. Adevărul are uneori un
gust amar şi nu este deloc pe placul răufăcătorilor. [...] Amos se vede alungat
din Sama- ria [cf. Amos 7:12-13]. De ce oare? De bună seamă, în aces caz, la
fel ca şi în multe altele, pentru că el este chirurgul duhovnicesc, care taie
şi dă la o parte părţile afectate de păcat şi îi îndeamnă pe oameni la
pocăinţă. Sfântul Apostol Pavel întreabă: Am ajuns deci
vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul? [Gala- teni 4:16] în aceeaşi situaţie S-a
aflat şi însuşi Mântuitorul, atunci când mulţi dintre ucenicii Lui s-au dus de
la El, pentru că găseau cuvântul Lui greu de primit [cf. Ioan 6:60] ,"[9]
Amasia a început să-1 prigonească pe Amos mai cu seamă
atunci când pro- rocul Domnului a vestit biruinţa asirienilor asupra lui Israel
şi sfârşitul regelui Ieroboam. Şi a răspuns Amos şi a zis către Amasia: „Eu
nu sunt proroc şi nici fecior de proroc, ci sunt păstor şi adunător de
sicomore; şi de la turmă m-a luat Domnul şi mi-a zis: «Du-te
şi proroceşte în poporul Meu Israel!»" [Amos
7:14-15].
Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) scrie următoarele într-o epistolă
adresată Sfântului Ambrozie, episcopul Milanului: „Dumnezeu, prin mijlocirea
Sfântului Duh, 1-a înzestrat cu putere pe Amos, un simplu păstor de vite, şi
1-a ridicat la rangul de profet."[10]
Sfântul Ioan Gură de Aur precizează motivele pentru care profetul caută
mereu să se smerească pe sine, atunci când se prezintă: „Amos nu a rostit acestea
pentru a se pune singur în evidenţă, ci ca să închidă prin aceasta gurile celor
care se îndoiau de faptul că el era cu adevărat prorocul lui Dumnezeu şi ca să
sublinieze astfel că nu era vreun înşelător şi că propovăduirea sa nu era doar
rodul minţii sau al imaginaţiei sale."[11]
într-altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Amos într-o înşiruire
de exemple din vremurile trecute, de părinţi rămaşi cu totul necunoscuţi, dar
din care au ieşit copii care au ajuns vestiţi. „David era fiul lui lesei, un
plugar de rând; Profetul Amos era fiul unui păstor de capre şi el însuşi tot
păstor de capre era. Iar Moise, prin care s-a dat Legea, cât de departe era de
tatăl lui!"[12]
în continuare, Amos rosteşte o prorocie pentru Amasia: Femeia ta se va desfrâna
în cetate şi fiii şi fiicele tale vor cădea în ascuţişul săbiei; pământul tău
va fi măsurat cu funia şi tu vei muri într-un loc spurcat, iar Israel va fi dus
în robie de pe pământul lui [Amos 7:17]. În cele din urmă, fiul lui
Amasia 1-a omorât pe omul lui Dumnezeu, lovindu-1 în cap cu un ciomag. Aceasta
s-a întâmplat atunci când profetul 1-a mustrat pentru că se închina viţeilor de
aur şi idolilor. Chiar dacă a fost lovit cumplit în cap, prorocul nu a murit pe
loc, ci, încă suflând, a fost dus în patria sa, unde a mai trăit încă două
zile, înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Aici a fost îngropat alături de
părinţii săi[13]. Fericitul Ieronim şi
Eusebiu afirmă că mormântul profetului încă mai putea fi văzut în Tecoa, în vremea
lor[14].
In imnele închinate lui, Sfânta Biserică măreşte sfârsitul martiric al
profetului: „Tu, Amose, descoperitorule de cele dumnezeieşti, cu dreptatea
Domnului arătat-ai pre cei fără de lege."[15]
Viaţa duhovnicească decăzuse foarte mult în Israel. Sfântul Ioan Gură
de Aur scrie: „Tocmai din această pricină îi învinuieşte Dumnezeu cu multă asprime
pe israeliţi şi îi află vrednici de pedeapsă, pentru că ei săvârşeau păcate şi
fărădelegi după ce mai înainte se bucuraseră de atât de mari daruri duhovniceşti de la Domnul,
spunând: Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile
pământului; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate fărădelegile voastre [Amos 3:2] ,"[16]
Domnul enumeră, prin gura prorocului Său, fărădelegile săvârşite în
capiştea
idolească din Ghilgal: „Veniţi la Bethel şi păcătuiţi şi în Ghilgal
înmulţiţi fărădelegile! De dimineaţă aduceţi jer fele voastre, şi la fiecare
trei zile zeciuielile voastre! Puneţi înainte prinoase cu aluat ca jertfă de
laudă, vestiţi, trâmbiţaţi prinoasele voastre cele de bunăvoie; că aceasta vă
place vouă, copii ai lui Israel", zice Domnul Dumnezeu [Amos 4:4-5]. După
Sfântul Ioan Gură de Aur, „în lipsă de Templu nu mai poate fi vorba, la iudei,
despre nici un fel de lucrare a binelui obştesc sau a vreunui mod de viaţă,
oricare ar fi acela. Fără Templu, nu se mai pot săvârşi nici jertfe, nici alte
ritualuri prescrise de Lege. Pentru ei nu exista decât un singur loc consacrat
pentru acestea, iar acest loc era Templul din Ierusalim"[17].
In altă lucrare precizează: „Nici jertfele, nici arderile de tot, nici puterea
Legii de a înfrâna, nici un alt aspect al vieţii de obşte nu mai poate fi, în
lipsa Templului. încă de la bun început, Legea porunceşte ca de trei ori pe an
fiecare iudeu de parte bărbătească să urce la Templu. însă lucrul acesta nu mai
este cu putinţă, de vreme ce Templul a fost dărâmat [...]. Legea le porunceşte
să cânte cântări, dar [...] locul unde vieţuiau le era piedică pentru aceasta.
Prorocii, chiar şi Amos, îi învinuiau pentru păcatul de a citi Legea, de a-şi
mărturisi credinţa şi de lăuda pe Dumnezeu în alt loc decât în Ierusalim [cf.
Amos 4:5]. De vreme ce nici măcar citirea Legii nu le era îngăduită în afara
Ierusalimului, cum dar vor fi putut să o şi împlinească acolo unde se
aflau?"[18]
Voi cei din casa lui Israel, Mi-aţi adus, oare, jertfe şi prinoase în
pustiu, vreme de patruzeci de ani [Amos 5:25]?
„Iată, chiar şi atunci când au avut cortul adunării, iudeii nu au adus
totuşi jertfe"[19]
— remarcă Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar acum veţi aduce cu voi pe Sa- cut, regele
vostru, şi steaua dumnezeului vostru, Chevan, idolii voştri pe care vi i-aţi
făurit
[Amos 5:26].
Sfântul Irineu (cca 130-cca 236), episcopul Lionului, arată că „la
început, Domnul Dumnezeu a socotit îndeajuns să scrie legea naturală sau
Decalogul în inimile oamenilor; însă mai apoi s-a vădit a fi trebuinţă să fie
prinse în jugul Legii lui Moise toate dorinţele şi înclinaţiile iudeilor, dat
fiind faptul că aceştia abuzau de libertatea ce le fusese dată [...], din
pricina învârtoşării inimii lor. [...] Atunci când s-au întors de la Domnul şi
şi-au făcut loruşi un viţel, iar cugetele lor s-au întors prin aceasta în
Egipt, însufleţite de dorinţa de a fi robi iarăşi, în loc de oameni liberi, au
fost aduşi într-o stare de robie, după dorinţa inimii lor — însă o robie care
nu era menită să-i despartă de Domnul, ci, dimpotrivă, să-i lege de El prin
jugul Legii [...]. Vezi pentru aceasta cuvintele adresate de către Ştefan
iudeilor şi consemnate de către Luca [...]: Dar părinţii voştri nu au voit să
asculte acestea, ci le-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt [...].
Au făcut viţel şi au adus idolului jertfa [...]. Dar Dumnezeu S-a întors şi i-a
dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea prorocilor
[cf. Faptele Apostolilor 7:38-42]"[20].
Ascultaţi cuvântul acesta pe care eu îl rostesc asupra voastră, cântec
de jale pentru voi, cei din casa lui Israel: Căzut-a ca să nu se mai scoale
fecioara lui Israel, trântită stă la pământ şi nimeni nu o ridică! [Amos 5:2]
Sfântul Ioan Gură de Aur citează locul acesta pentru a demonstra că iudaismul a
fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu. „După robia lor în Babilon, iudeii au
reconstruit Templul şi au refăcut locurile unde le era îngăduit să
îndeplinească toate ritualurile lor, aşa după cum sunt toate acestea prevăzute
în Lege. Dar acum puterea lui Hristos, puterea prin care El a întemeiat
Biserica, a surpat la rândul ei şi Templul acesta refăcut. Iar prorocii lor au
vestit mai dinainte acestea şi au arătat că Domnul va lepăda legea iudaică,
instituind un nou fel de slujire."[21]
Urât-am, dispreţuit-am prăznuirile voastre şi nu simt
nici o plăcere pentru sărbătorile voastre [Amos 5:21], Sfântul Chiril al Alexandriei
explică acest cuvânt spunând următoarele: „Iată aşadar cum Domnul însuşi spune
aici că a urât prăznuirile lor şi că nu a găsit nici o bucurie în jertfele şi
în laudele lor. Aceasta nu pentru că Domnul nu S-ar bucura de laude, însă nu de
acelea care ies dintr-o gură spurcată, nu de acelea rostite cu o limbă plină
de toată ne- curăţia [...]."[22]
Apoi, rosteşte cuvinte de mustrare, inspirându-se din cele spuse de către Samuel: „După
cuvântul care zice: Au doară arderile de tot şi jertfele sunt tot aşa de
plăcute Domnului ca şi ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai bună
decât jertfa şi supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor [I Regi 15:22]. Căci
ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu sunt izvorul a toată binecuvântarea
- aceasta este cea dintâi lecţie pe care avem a o învăţa de aici."[23]
Când îmi veţi aduce arderi de tot şi prinoase, nu le voi binevoi şi la
jertfele de mântuire grase ale voastre nu voi pleca ochii [Amos 5:22].
Sfântul Iustin Martirul (cca 100-cca 165) este animat de sentimente
similare atunci când scrie, adresându-se iudeului Trifon: „Că pentru păcatele
poporului vostru şi pentru idolatriile lui, iar nu pentru că ar fi avut nevoie
de asemenea ofrande, Dumnezeu a poruncit [...] ca să se facă acestea; auziţi
cum zice despre acestea prin Amos, unul dintre cei doisprezece [cf. Amos
5:18-6:7]."[24]
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: „Domnul spune: Ce-mi foloseşte mulţimea
jertfelor voastre? [cf. Isaia 1:11-12; Amos 5:21-22] Nu auziţi oare
glasul Lui spunând lămurit că nu are trebuinţă de aceste jertfe ale voastre, încă
de la bun început? Dacă jertfele ar fi fost pentru El o necesitate, atunci i-ar
fi instruit pe iudei chiar de la început în acest fel de viaţă şi, de asemenea,
pe patriarhii care au înflorit înainte de zilele lui Isaia. La aceasta, iudeii
pot să întrebe: Cum dar se poate, atunci, că totuşi a îngăduit iudeilor să
aducă jertfe? A fost aceasta ca pogorământ, pentru slăbiciunea lor [...]. A
băgat de seamă Domnul că iudeii erau gata să alunece în rânduielile idoleşti,
dacă ar fi fost lipsiţi de jertfe. Sau, mai bine zis, a băgat de seamă nu numai
că erau gata să alunece, dar că ei căzuseră deja. Astfel, le-a îngăduit să
aducă jertfe. [...] El nu le-a zis nimic alta decât acestea: Văd că sunteţi
toţi însetaţi după jertfe şi grabnici de a face vărsare de sânge. Dacă de
jertfe aveţi voi trebuinţă, atunci jertfe să-Mi aduceţi. Insă chiar dacă a
îngăduit să se aducă jertfe, pogorământul acesta nu avea să ţină o veşnicie; în
înţelepciunea Sa, de la o vreme Domnul i-a oprit din nou să aducă jertfe."[25]
„Aşa după cum deosebire este între Aaron şi Hristos - spune Sfântul
Ioan Gură de Aur —, tot atât de mare trebuie să fie diferenţa dintre noi si
iudei.
Căci, după cum bine ştim, Jertfa noastră este în ceruri, după cum şi
Preotul nostru este ceruri. Să facem bine, aşadar, şi să aducem jertfele
potrivite spre a fi jertfite pe acest altar, însă nu oi şi ţapi, nu sânge şi
grăsime. Toate acestea s-au încheiat, iar în locul lor s-a rânduit jertfa
care este vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu [Romani 12:1].
De-acum, îndemnaţi suntem să aducem jertfa duhovnicească, căci Duh este
Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr [Ioan 4:24] - lucruri
care nu mai au trebuinţă de trup, de unelte, de locuri consacrate, lucruri care
pot fi jertfite în virtutea preoţiei fiecăruia, cum ar fi cumpătarea,
înfrânarea, milostenia, răbdarea necazurilor şi a nedreptăţilor, smerirea
minţii. Toate acestea se pot vedea în jertfele Vechiului Testament,
ca prefigurări. [...] Depărtează de Mine zgomotul cântecelor tale, că nu
am plăcere să ascult cântarea alăutelor tale [Amos 5:23] !"[26]
Oare nu sunteţi voi, feciori ai lui Israel, pentru
Mine, ca şi cuşiţii? zice Domnul. Oare n-am scos Eu pe israeliţi din pământul
Egiptului, pe filisteni din Caftor şi pe sirieni din Chir [Amos 9:7]? Sfântul
Ioan Gură de Aur explică aici că „Prorocii pe bună dreptate au grăit aşa: conducători ai
Sodomei [Isaia 1:10] şi feciori ai etiopienilor' [Amos 9:7] - pentru că
îi vedeau păcătuind."[27]
La care adaugă: „Pentru că se lăudau cu strămoşii şi pentru că aceasta era
pricina pieirii lor şi-i făcea să trăiască nepăsători, [...] taie rădăcina
îngâmfării lor. Din pricina aceasta şi Isaia îi numeşte conducători ai
Sodomei [Isaia 1:10] şi [...] fii ai etiopienilor [Amos 9:7]. Toţi
prorocii au aceeaşi părere despre ei; toţi vor să le scoată din suflet mândria,
pricină a mii şi mii de păcate."[28]
Despre întrupare [Amos 1:12]
Pentru aceasta voi trimite foc în Teman şi palatele cele din Bosra le
va mistui [Amos 1:12]
Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386, patriarh cu începere din
349) tâlcuieşte aici că Teman trebuie înţeles ca fiind sudid\ „[...] din care parte
a Ierusalimului vine [Domnul - n. tr:]? De la răsărit sau de la apus? De la miazănoapte
sau de la miazăzi? Spune-ne exact! El răspunde foarte lămurit şi zice: Dumnezeu vine
din Teman [Avacum 3:3 şi Amos 1:12]. Teman înseamnă miazăzi într-adevăr,
Bethleemul, locul naşterii Mântuitorului, se află la sud de Ierusalim.
Prorocul prevesteşte pe Hristos şi predica Sa [Amos 4:13]
Că El este Cel care a întocmit munţii şi a făurit vântul şi descoperă
omului gândurile sale; El a făcut zorile şi întunericul şi calcă peste
înălţimile pământului. Domnul Dumnezeu Savaot este numele Iui! [Amos 4:13]
Sfântul Chiril al Ierusalimului consemnează că „profetul Amos L-a cunoscut,
căci zice: Cel ce vesteşte oamenilor pe Cel Uns al Său [cf. Amos 4:13] "[29].
Sfântul Grigorie Teologul (cca 329-cca 390), patriarh al
Constantinopolului (380), vorbeşte în marginea acestui verset despre purtarea
de grijă pe care o manifestă Domnul Dumnezeu faţă de toate făpturile Sale,
spunând că „tunetul este făcut cu putere, asemenea şi vântul [cf. Amos 4:13].
în toate acestea, Cuvântul a fost dat o singură dată, însă lucrarea Lui
continuă până în zilele noastre."[30]
Sfântul Grigorie de Nyssa evidenţiază rătăcirea idolatrilor,
referindu-se tocmai la acest verset care, în accepţiunea lor, ar da seama de
crearea Duhului. Sfântul Grigorie arată că unii rătăciţi aşa ca aceştia
confundă, aici, vântul cu Duhul. Tatăl Cel ceresc ne
arată lămurit că Duhul Sfânt nu este o făptură creată, că este mai presus de
creaţiune. „Trebuie să luăm aminte - afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa - la
faptul că prorocul vorbeşte aici despre facerea vântului care suflă şi care
aduce tunetul, iară nu despre facerea Sfântului Duh. Dar cuvântul tunet mai este folosit şi cu
sens mistic, în Sfintele Evanghelii, pentru ca aceia care şi-au întemeiat bine
credinţa în Evanghelie să poată trece de la cele trupeşti la cele
duhovniceşti, după cuvântul Domnului care spune: Ce este născut
din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este [Ioan 3:6]. Prin
urmare Domnul este Cel care-1 înduhovniceşte pe omul bine-credincios: iar cel
care se naşte din Duhul si este înduhovnicit cu un asemenea tunet, acela Îl va mărturisi
pe Hristos."[31]
Sfântul Ambrozie, în tratatul său dedicat problematicii Sfântului Duh,
întăreşte faptul că în cele de mai sus Amos vorbeşte despre facerea lumii, şi
nicidecum despre Duhul Sfânt. „Până şi ordinea cuvintelor ne este spre învăţătură,
căci dacă prorocul ar fi intenţionat să vorbească despre Duhul Sfânt, atunci de
bună seamă că nu ar fi vorbit despre tunet, mai întâi. Căci tunetul nu este
nici pe departe mai vechi decât Duhul. [...] Iar dacă ereticii spre paguba lor
persistă în a învăţa că aici este vorba despre Duhul şi fac apel pentru aceasta
la sensul spiritual al Scripturii, atunci ar trebui să ţină seama de faptul că,
după interpretarea spirituală a Bisericii, Hristos prin venirea Sa a instituit
tunetul, mai precis prin puterea cuvintelor Sale, iar prin Duh se înţelege latura
duhovnicească a omului. [...] Şi dacă s-ar găsi cumva cineva care să socotească totuşi că
despre Duhul se vorbeşte aici, pentru că zice: Cel ce vesteşte
oamenilor pe Cel Uns al Său [Amos 4:13] - aceasta cel mai bine se înţelege prin
întruparea Domnului. Aşadar, dacă te tulbură faptul că se foloseşte aici
acelaşi cuvânt şi încă mai crezi că aceasta nu se poate înţelege prin asumarea
firii omeneşti, vezi atunci de citeşte Scripturile şi astfel vei cunoaşte că
toate vorbesc despre Hristos, despre Cel despre care potrivit este să crezi şi
să mărturiseşti că este Făcătorul tunetului, prin venirea Sa, mai precis Cel
care dă putere, prin venirea Sa, cuvântului Scripturii, astfel încât cugetele
noastre să fie lovite de uimire, să învăţăm ce este frica mântuitoare şi să
primim cu evlavie cereştile prorociri.
De asemenea, să nu uităm că, în Evanghelii, fraţii Domnului sunt numiţi
Fiii Tunetului;
iar atunci când glas s-a auzit din cer, de la Tatăl, spunând: L-am preaslăvit
şi iarăşi II voi preaslăvi [Ioan 12:28] - iudeii care erau de faţă au crezut că a fost tunet [Ioan 12:29]. Căci, cu
toate că nu au fost în stare să primească adevărul ce li s-a descoperit prin
har, iudeii au mărturisit fără să-şi dea seama şi, fară a şti ce spun, au
vorbit despre taine, aducând o mărturie deosebit de importantă despre Tatăl şi
despre Fiul [...]. Prin urmare, iată că, aici, tunetul se referă la cuvintele
Domnului, care au răsunat pe suprafaţa întregului pământ, iar prin spirit înţelegem suflet, pe
care Şi 1-a asumat înzestrat cu raţiune şi în chip desăvârşit; căci
în Scriptură adeseori sufletul omenesc este numit spirit. [...] Se cuvine,
aşadar, să înţelegem locul acesta pe de-a-ntregul fie ca desemnând starea în
care trăim şi respirăm noi în acest pământ, fie ca lămurind taina întrupării
Domnului; căci, de s-ar fi arătat aici că Duhul Sfânt a fost creat, fără
îndoială că Scriptura ar fi vorbit despre aceasta şi în alte locuri."[32]
3. Prefigurări ale Domnului
Şi iarăşi am avut o vedenie: iată că Domnul stătea lângă un zid drept,
iar în mâna Lui avea o cumpănă de plumb. Şi a zis Domnul către mine: „ Ce vezi
tu Amos?" Şi am zis: „ O cumpănă de plumb". Şi mi-a răspuns Domnul:
„Iată, Eu voi pune cumpăna cea de plumb în mijlocul poporului Meu Israel şi de
aici încolo nu-l voi mai cruţa. înălţimile lui Isaac vor fi distruse, şi
capiştile lui Israel vor fi dărâmate, iar împotriva casei lui Ieroboam Mă voi
scula cu sabie." [Amos 7:7-9]
Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul I) explică, în Ierarhia
cerească, sensurile cumpenei de plumb, arătând că uneltele şi tot
instrumentarul specifice arhitectului, care sunt reprezentate aici, au legătură
cu lucrarea îngerilor de a construi şi de a duce la bun sfârşit, de a fi parte,
în general vorbind, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care călăuzeşte pe
cei rătăciţi şi îi ridică pe cei căzuţi[33].
Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383) tâlcuieşte, la rândul său, versetul
acesta: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care
au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului? [Matei 21:42; Psalm
117:22; Isaia 28:16] - întrebând: „Despre ce fel de piatră se vorbeşte aici?
Despre cea care este grea precum plumbul. Căci, iată, Domnul a spus: cumpănă de
plumb voi pune în mijlocul fiilor lui Israel [cf. Amos 7:8] - pentru a arăta
prin aceasta că El însuşi era piatra. Şi adaugă, întărind aceasta: Oricine va cădea
pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi [Luca 20:18] ."[34]
Văzut-am pe Domnul stând lângă altar şi a zis: „Loveşte capetele stâlpilor
ca să cadă tavanul, prăvăleşte-le peste capetele tuturor, iar pe cei ce vor
scăpa,cu sabia îi voi omorî. Nimeni nu se va izbăvi cu fuga şi nici unul nu-şi
va scăpa viaţa! [Amos 9:1] Prin aceasră viziune, Dumnezeu îi
comunică Prorocului Amos că nimeni nu va afla scăpare de mânia Lui. Vor zice
unii: „Cum se poate, atunci, ca Sfântul Ioan Evanghelistul să spună: Pe Dumnezeu
nimeni nu L-a văzut vreodată [Ioan 1:18]?" Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte
locul acesta arătând prin exemple din Sfânta Scriptură [Isaia 6:1; Daniel 7:9;
Miheia 3; III Regi 22:19; Amos 9:1] că Evanghelistul spune aceasta pentru ca
noi să pricepem că „există o înţelegere precisă a Lui şi o cunoaştere clară a
esenţei divine. Faptul că toate acele viziuni surprindeau chipul coborârii lui
Dumnezeu şi nici unul din acei proroci nu a văzut esenţa pură reiese în chip
vădit din deosebirile dintre viziuni. Căci Dumnezeu este simplu, fară părţi şi
fără formă, pe când toţi aceştia vedeau diferite forme"[35].
Prefigurare a Evangheliei [Amos 5:24]
Şi judecata se va năpusti ca apa şi dreptatea ca un şuvoi furios [Amos 5:24],
Sfântul Chiril al Alexandriei notează că „mesajul predicii evanghelice,
neînsemnat la început, în scurt timp a progresat considerabil, devenind odată
cu trecerea timpului din ce în ce mai însemnat. [...] Căci vestea cea bună a
mântuirii va să se reverse pretutindeni, întinzându-se asemenea unei mări, fără
putinţă de a fi stăvilită. Despre aceasta ne vorbeşte lămurit Domnul, prin
glasul Prorocului Amos [5:24]. Căci El dă putere şi îndreptăţire cuvântului
Evangheliei şi ne încredinţează că se va răspândi peste lume asemenea apelor
potopului, asemenea şuvoaielor cărora nimeni nu le poate sta împotrivă"[36].
Răstignirea
A. Sfântul Ciprian evidenţiază faptul că „ziua în amiaza mare, când Mântuitorul a suferit
patimile Sale, cerul s-a întunecat ca noaptea. Amos scrie: Iar în ziua
aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi apune soarele în miezul zilei şi voi întuneca
pământul în zi luminoasă [Amos 8:9]. [...] Iar în Evanghelie citim: Iar de la ceasul
al şaselea s-a făcut întuneric peste tot pământul, până la ceasul al nouălea [Matei 27:45]"[37].
Sfântul Chiril al Ierusalimului comentează: „Te-ai întrebat oare la ce
oră se va fi întunecat soarele? Să fi fost oare ceasul al cincilea? Sau al
optulea? Sau al zecelea? Spune-ne nouă, profete, să auzim bine în ce vreme s-au
petrecut acestea, spune să audă şi iudeii, care-şi astupă urechile: când s-a
întunecat soarele? Şi prin Amos Profetul primim răspuns: soarele va apune în
miezul zilei [cf. Amos 8:9]."'
Sfântul Chiril al Alexandriei, referindu-se la Evanghelia după Sfântul
Luca şi,
mai precis, la versetul care spune: era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric
s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea [Luca 23:44] — arată
următoarele: „iudeii [...] cu prea mult zel s-au grăbit să-L dea morţii pe Cel
ce stăpâneşte viaţa şi să-L răstignească pe împăratul slavei. Dar, atunci când
pe Domnul Atotţiitorul L-au pironit pe cruce, soarele s-a acoperit, iar lumina
amiezii s-a făcut întuneric, după cum dumnezeiescul Amos a prorocit odinioară.
Căci întuneric a fost de la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea [cf.
Amos 8:9]; iar aceasta a fost un semn vădit pentru iudei, ca să se înţeleagă că
minţile celor ce L-au răstignit pe Domnul fuseseră învăluite de întunericul cel
duhovnicesc, căci împietrirea s-a făcut lui Israel [Romani 11:25]. Chiar
şi David, în iubirea pe care o nutrea el faţă de Dumnezeu, îi blestemă şi
spune: să se întunece ochii lor, ca să nu vadă [Psalm 68:27]. Iată,
întreaga creaţiune îşi jeleşte Creatorul; căci soarele se întunecă, stâncile se
cutremură şi Templul însuşi îmbracă haina de doliu."[38]
B. Voi preface praznicele voastre în jelire şi toate cântările voastre în tânguire; pe toate coapsele voi
pune sac şi pleşuve vor fi toate capetele; voi înteţi jalea ca pentru cel unul-născut
şi sfârşitul va fi o zi de deznădejde! [Amos 8:10].
Sfântul Irineu tâlcuieşte cuvântul aceasta arătând că aici se descoperă
faptul că întunecarea soarelui care s-a petrecut în vremea Patimilor Domnului,
de la ceasul al şaselea şi de după încheierea acestui eveniment, înseamnă că
zilele care după Legea cea Veche erau socotite a fi de sărbătoare, ca şi
cântările lor trebuie să se preschimbe în plâns şi jeluire, căci toate se vor
da pe mâna păgânilor.[39]
Sfântul Chiril al Ierusalimului susţine şi el interpretarea aceasta:
„în ziua pâinii nedospite şi a praznicului, femeile lor plângeau şi se jeluiau,
iar Apostolii s-au ascuns, lăsându-se pradă deznădejdii. Minunată este,
aşadar, prorocia aceasta."[40]
Sfântul Leon cel Mare (t 461) descrie astfel modul cum s-a făcut
trecerea de la lucrarea izbăvitoare a Legii Vechi la cea a Legii celei Noi:
„Acoperământul cel duhovnicesc, care ţinea ascunsă partea lăuntrică a
Templului, cu o putere nemaivăzută a fost sfâşiat numai într-o clipită, de sus
până jos. [...] După aceasta, toate elementele creaţiunii, cuprinse de
tulburare, şi-au schimbat firea, nemairăbdând pe cei ce-L răstigneau pe
Hristos. Şi, chiar dacă sutaşul care-L păzea pe Iisus a fost cuprins de spaimă,
la vederea unei asemenea privelişti, şi a mărturisit: Cu adevărat,
Fiul lui Dumnezeu era Acesta! [Matei 27:54] - totuşi, despre inimile pline
de răutate ale iudeilor, mai împietrite decât toate stâncile si decât toate
mormintele, nu avem nici o mărturie cum că vreuna dintre ele ar fi fost
străpunsă de căinţă; se vede bine, din aceasta, că soldaţii romani erau mai
pregătiţi să-L recunoască pe Fiul lui Dumnezeu decât erau preoţii lui Israel.
De vreme ce iudeii, lipsindu-se de toată sfinţirea pe care ar fi
putut-o dobândi prin împlinirea rânduielilor Legii lor, au preschimbat lumina
în întuneric şi praznicele lor în jelire [cf. Amos 8:10], să luăm aminte,
iubiţi fraţi, şi capetele noastre Domnului să le plecăm, atât trupeşte, cât şi
duhovniceşte, spre a primi harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte tuturor
neamurilor, să ne rugăm milostivirii Domnului şi Mântuitorului nostru în
fiecare zi, să ne vină într-ajutor, spre a ne izbăvi de toate primejdiile vieţii
acesteia. Căci meşteşugi-tul ispititor stă la pândă în tot locul, iar capcanele
lui sunt întinse peste tot."!
Sfântul Andrei Criteanul (cca 660-740), episcopul Gortynei, explică în
următoarea alcătuire motivul pentru care praznicele lor s-au schimbat în zile
de jelire: „întors-a, Iudee, sărbătorile tale Stăpânul întru plângere; că te-ai
arătat ucigătoare lui Dumnezeu..."[41]
6. Învierea lui Hristos şi învierea noastră [Amos 9:11]
In ziua aceea voi ridica cortul cel căzut al lui David şi voi drege
spărturile lui şi dărâmăturile le voi ridica la loc şi-l voi zidi ca în
vremurile cele dintru început [Amos 9:11].
Cortul cel căzut al nostru a fost ridicat de către Hristos Iisus.
Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când interpretează: Cuvântul S-a
făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr [Ioan 1:14] -
spune'următoarele: „...de-acum, Domnul locuieşte aici pe vecie, căci El cu
trupul nostru S-a înveşmântat nu ca să-1 arunce de la o vreme, ci ca să-1 aibă
cu Sine întotdeauna."[42]
Mai mult decât atât, iată ce spune el în continuare despre cortul acesta al
nostru: „Firea noastră cea omenească a căzut, stricându-se cu totul; drept
aceasta, nu se mai poate ridica dintr-o asemenea cădere, fără ajutorul lui
Dumnezeu. Cu neputinţă ne-ar mai fi fost nouă să ne ridicăm, dacă Domnul, Cel
ce pe toate cu desăvârşire le-a făcut, nu Şi-ar fi întins, milostiv, braţele
Sale cele atotputernice către noi, şi dacă nu ne-ar fi pecetluit cu pecetea
chipului Său, prin naşterea din nou, din apă şi din Duhul. Şi bagă de seamă,
rogu-te, adâncimea de negrăit a tainei prin care s-a făcut aceasta. In cortul
acesta El Şi-a făcut sălaş pe vecie, căci El însuşi S-a îmbrăcat cu trupul
nostru cel stricăcios, dar nu ca să-1 arunce de la o vreme, ci ca să-1 aibă cu
Sine întotdeauna. De nu s-ar fi întâmplat aceasta întocmai, atunci nu l-ar mai
fi socotit vrednic de a fi purtat pe tronul slavei, nici nu ar fi îngăduit să I
se închine, cât îl purta, mulţimea de fiinţe cereşti, îngerii, arhanghelii,
tronurile, începătoriile, domniile, puterile. Ce cuvânt, ce gând poate să
vorbească despre onoarea aceasta de neînchipuit pe care Dumnezeu o face omului,
o onoare minunată, dar şi înfricoşătoare, în acelaşi timp! Căci atât de măreţe
sunt faptele lui Dumnezeu, atât de minunate sunt foloasele acestora, încât a
vorbi lămurit despre ele nu doar limba omului îşi vădeşte neputinţa, ci şi
puterea îngerilor îşi arată slăbiciunea."[43]
Sfântul Cosma Melodul (secolul al VH-lea), episcopul Maiumei, ne pune
înainte, cu ocazia Sâmbetei celei Mari, o alcătuire plină de învăţăminte, aşa
ca aceasta: „Stricatu-s-a Templul cel preacurat, dar împreună a ridicat cortul
cel căzut [cf. Amos 9:11; Ioan 2:19], că al doilea Adam, Cel ce locuieşte întru
înălţime, S-a pogorât la Adam cel dintâi, până la cămările iadului. Pe Care,
tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi
vecii."[44]
De asemenea, îl mai cinstim pe Prorocul Amos şi cu ocazia praznicului Naşterii
Maicii Domnului, când cântăm cu toţii: „Plinitu-s-a prorocia celui ce strigă:
Ridica-voi cortul cel căzut al sfinţitului David [cf. Amos 9:11], carele întru
tine, Preacurată, mai înainte s-a închipuit; prin care toată firea oamenilor,
în trupul lui Dumnezeu, de iznoavă s-a zidit."[45]
7. Înălţarea Domnului [Amos 9:6]
Sfântul Chiril al Ierusalimului, meditând asupra învierii Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scrie următoarele: „Adu-ţi aminte de cele
lămurit arătate în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare [Psalm 46:5]; adu-ţi aminte că şi
puterile cele cereşti se îndeamnă îndeolaltă spunând: Ridicaţi,
căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul
slavei! [Psalm 23:7]. Şi încă mai adu-ţi aminte de Psalmul care zice: Suitu-Te-ai la
înălţime, robit-ai mulţime [Psalm 67:19]; şi încă de profetul care zice: Cel ce urcuşul
către cer El singur Şi-l zideşte şi pe pământ făgăduinţa chiar El Şi-o
întemeiază, El, Cel ce cheamă apa mării şi-o varsă pe pământ, pe toată faţa: El, Domnul,
Dumnezeu Atoateţiitorul, acesta-I este numele [Amos 9:6]Z'[46]
Sfântul Ambrozie, într-un comentariu la Amos 9:5-6, explică: „Cum să nu
înţelegi că acestea toate vorbesc despre Fiul? Despre Cel ce S-a pogorât până
ce a atins pământul, prin patimile Sale a cutremurat pământul, de la pământ la
cer S-a înălţat şi din ceruri pe pământ S-a pogorât, întocmai după cum mai
înainte făgăduise?"[47]
Venerabilul Beda (cca 673-735) afirmă la rândul său că Amos se referă,
aici, la taina înălţării Domnului. „Amos Prorocul vorbeşte aici despre slava pe
care
o dobândeşte umanitatea, prin Mântuitorul, prin Cel ce urcuşul
către cer El singur Şi-l zideşte şi pe pământ făgăduinţa chiar El Şi-o
întemeiază [Amos 9:6]. Domnul Şi-a zidit urcuş către cer, atunci când a luat trup
şi suflet omenesc, pe care apoi le-a luat cu Sine, la înălţare, în ceruri.
Făgăduinţa pe care Şi-a întemeiat-o pe pământ este cea împlinită prin
trimiterea Sfântului Duh dintru cele înalte, Care, pogorându-Se, a umplut
pământul, de la o margine până la cealaltă, cu darurile credinţei [...]. Când
Dumnezeu-Omul S-a ridicat din mormânt până''în înalturile cerurilor, atunci
slava numelui Său s-a vestit şi s-a crezut în toată lumea."[48]
8. Venirea neamurilor la credinţă [Amos 9:11-12]
Sfântul Irineu ne aduce aminte de faptul că Apostolii
înţeleg prorocia lui Amos ca referindu-se la neamurile peste care s-a chemat
numele Domnului. „Căci Domnul mai înainte cunoaşte toate lucrările, din
vecie."[49] In
sprijinul afirmaţiei sale, Sfântul Irineu citează în continuare predica
Sfântului Iacov, fratele Domnului: Bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă! Simon a
istorisit cum de la început a avut grijă Dumnezeu să ia dintre neamuri un
popor pentru numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor,
precum este scris: „După acestea Mă voi întoarce şi voi ridica iarăşi cortul
cel căzut al lui David şi cele distruse ale lui iarăşi le voi zidi şi-l voi
îndrepta, ca să-L caute pe Domnul ceilalţi oameni şi toate neamurile peste
care s-a chemat numele Meu asupra lor, zice Domnul, Cel ce a făcut acestea" [Amos
9:11-12; Fapte 15:13-17].
9. Foamea de cuvântul lui Dumnezeu [Amos 8:11]
Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe
pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit
cuvintele Domnului [Amos 8:11].
Sfântul Grigorie Teologul face următoarea observaţie: „Nimic nu este
mai greu de îndurat decât foamea de cuvântul lui Dumnezeu, şi nimic mai greu de
tămăduit decât aceasta..."[50]
Acelaşi spune într-alt loc: „Foametea de cuvintele [cf. Amos 8:11] care cu
adevărat dau viaţă şi hrănesc sufletul duce la creşterea duhovnicească a
omului, până la starea de bărbat desăvârşit."[51]
La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare arată: „Când au omorât Pâinea
Vieţii, foamea de Pâine s-a abătut asupra lor, dimpreună cu pedeapsa de a
suferi setea - dar foamea nu a fost de pâine materialnică, nici setea după apa
cea după fire, ci foame de auzit cuvântul Domnului [cf. Amos 8:11], Astfel, bogaţii au sărăcit
şi au flămânzit [Psalm 33: IO]"[52]
Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte această idee: „Prorociile lui Dumnezeu
sunt adevărată hrană duhovnicească, după cum şi Prorocul Amos ne arată [cf.
Amos 8:II]."[53]
Altundeva scrie că „Prin necumpătarea noastră, vătămăm şi trupul, şi sufletul:
pe unul îl îngrăşăm peste măsură, iar pe celălalt îl slăbim prin foamete.
Altădată, Stăpânul universului, mâniat foarte tare pe poporul iudeu, 1-a
ameninţat zicând: Vă voi da vouă nu foamete de pâine, nici sete de
apă, ci foamete de auzirea cuvântului lui Dumnezeu [Amos 8:11]. Altfel
spus, ne-a învăţat că foamea de pâine poate slăbi trupul, pe când foamea de
cuvântul lui Dumnezeu omoară sufletul. Ei bine, pedeapsa cu care i-a ameninţat
Stăpânul pe iudei o atragem acum asupră-ne cu voia noastră, cu toate că
Dumnezeu ne poartă atâta de grijă, cu toate că a rânduit ca, în afară de îndemnurile
Scripturii, să avem şi îndemnurile dascălilor."[54]
De asemenea, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: „De ce oare, de bunăvoie şi
uneori chiar cu bună ştiinţă, ne dăm noi înşine pradă acestei foamete a
sufletului? Vă rog, fraţilor, cu toată stăruinţa, să luăm aminte la noi
înşine, să ne grijim de suflet, să căutăm mai degrabă a ne petrece vremea aici,
în biserică, preocupaţi de cele
duhovniceşti, decât oriunde altundeva!"[55]
La acestea, Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă: „Iudeii [...] au
nesocotit Pâinea care s-a pogorât din ceruri. Iar pentru aceasta s-au abătut
asupra lor o foamete mai cumplită decât oricare alta şi o sete mai amară decât
orice sete. Căci nu este aici foame de pâinea cea pentru trup, nici sete de
apă, ci foame şi sete de auzit cuvintele Domnului [Amos 8:11]. Pe de
altă parte, păgânii, care până adineaori flămânziseră şi însetaseră, încât
duhurile lor erau cuprinse de toată slăbiciunea, s-au bucurat de hrana cea
duhovnicească a bogăţiei de binecuvântări. Căci ei au primit pe Domnul;
astfel, cinstea în care se aflau până atunci iudeii s-a luat de la aceştia şi
s-a dăruit celor ce mai înainte erau păgâni."[56]
10. Vremurile de pe urmă [Amos 5:12-13]
Că Eu ştiu că mari sunt fărădelegile voastre şi grele păcatele voastre,
ca unii care asupriţi pe cel drept şi luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci la
porţile cetăţii. Dar în vremea aceea omul cel înţelept va tăcea, că este
vreme rea [Amos 5:12-13].
Sfântul Hippoliţ (cca 170-cca 236) interpretează astfel locul acesta:
„Luaţi aminte, iubiţi fraţi, la răutatea oamenilor din acea vreme. Luaţi aminte
la felul cum se spune despre ei că jefuiau case şi pământuri, îi spoliau pe cei
sărmani şi luau mită chiar şi de la cei drepţi; să ştiţi bine că, atunci când
vor fi acestea, sfârşitul se apropie. Căci şi pentru noi învaţă profetul, ca
atunci când vor fi toate acestea, noi să ştim şi să fim pregătiţi. însă toţi
prorocii din vechime au vorbit despre vremurile de pe urmă fără ocolişuri,
însemnând lămurit toate cele ce urmează să se întâmple." [57]
Sfântul Vasile cel Mare susţine că, în astfel de vremuri, cel înţelept,
chiar dacă menţine tăcerea, nu va fi aflat fără de vină. Căci va veni o vreme
când „frate pe frate va vinde, când cel căzut la pământ va fi călcat în
picioare, iar alţii vor privi şi vor bate din palme plini de veselie; nu se va
afla nimeni dispus să întindă o mână de ajutor, cu toate că nici Legea Veche nu
îngăduie aceasta, de vreme ce porunceşte ca, atunci când vezi asinul
vrăjmaşului tău căzut sub povară, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici
împreună cu el [Ieşirea 23:5]"[58].
Venirea Domnului [Amos 1:2]
Şi a zis: Când Domnul va striga puternic din Sion şi din Ierusalim va
slobozi glasul Său... [Amos 1:2].
Sfântul Irineu aduce la cunoştinţă faptul că versetul acesta se referă
la locul venirii Domnului: „In regiunea aflată la sud de moştenirea lui Iuda va
veni Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, adică din Bethleem, acolo unde
Domnul S-a născut şi de unde slava Lui se va răspândi peste întreg pământul
[...]."'
Ziua Domnului [Amos 5:18]
Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii la Hexaemeron, arată următoarele:
„Spune
Scriptura: Ziua Dojnnului cea mare şi luminată [Ioil 2:11]; şi
iarăşi: Pentru ce căutaţi Ziua Domnului? Aceea este întuneric
şi nu lumină [Amos 5:18]. Negreşit întuneric celor vrednici de
întuneric. Scriptura cunoaşte şi ziua cea neînserată, cea
continuă, cea fără de sfârşit, pe care psalmistul a numit-o a opta, pentru că se află în
afara acestui timp săptămânal. încât fie de zici zi, fie de zici veac, vei exprima aceeaşi
idee. Dacă ai numi zi starea aceea, una este şi nu multe; iar dacă ai
numi-o veac, unul este şi nu multe."[59]
Sfântul Ambrozie remarcă faptul că „Sfânta Scriptură vorbeşte în chip
lămurit despre o zi [Facerea 1:5], şi nu despre prima zi [...] Pe de altă
parte, Sfânta Scriptură rânduieşte ca intervalul de timp de 24 de ore,
incluzând ziua şi noaptea, să se numească zi, şi astfel putem spune
că lungimea unei zile este de 24 de ore. [...] Prin urmare unei mişcări de
rotaţie a pământului îi corespunde intervalul de timp al unei zile. Mulţi spun
că şi o săptămână se poate asemăna cu o zi, pentru că revine mereu la început.
[...] Aceasta este firea cercului: să înceapă într-un punct şi să revină la
acela. Prin urmare, iată că Sfânta Scriptură vorbeşte despre timp şi despre
vremi, despre vârsta lumii. In unele locuri pare a fi vorba despre menţionarea
unei vârste, însă nu este exclus ca, de fapt, acolo să se facă referinţă la
mulţimea şi la diversitatea treburilor publice şi a celor particulare. [...]
Aici însă [Amos 5:18] este vorba despre întuneric, nu despre lumină, căci ştiut
este de către toată lumea că ziua când adevărul va ieşi la lumină, iar
lucrătorii minciunii vor fi daţi chinurilor, întuneric va fi pentru cei ce se
ştiu vinovaţi şi nevrednici de faptele luminii. Mai mult decât atât, Sfânta
Scriptură ne învaţă prin aceasta că ziua cea fără de sfârşit a veşnicelor
răsplăţi este una neînserată, necunoscând trecerea de la ziuă la noapte."[60]
Fericitul Ieronim arată: „în acea zi, viaţa fiecărui om va fi cercetată
şi dată la iveală după merit, după cuvântul prorocului care zice: Ziua Domnului
este mare şi înfricoşătoare foarte şi cine va putea sta împotriva ei? [Ioil 2:11]."!
„Pusu-te-ai, Prorocule, stâlp Noului Testament, sprijinind tăria Lui,
şi cu credinţă strigând: Sfânt eşti, Doamne, şi pre Tine Te laudă duhul
meu."[61]
[2] „Amos", în ed. Merrill C. Tenney, The
Zondervan Pictorial Encyclopedia ofthe Bible, voi. A-C, ed.
cit., pp. 200-201.
Datele istorice sunt preluate după Andrew E.
Hill, John H. Walton, „Amos",v4 Survey oftbe
Oid Testament, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, MI, 1991, p.
372 (cronologia).
[7] Homily I on Genesis, în col. The Fathers
ofthe Church, voi. 74, trad. R.C. Hill, CUA Press, Washington D.C.,
1986, p. 27 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Facere (I), I:IV, în voi. Scrieri.
Partea întâia, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, PSB 21, Bucureşti, 1987, p. 36 (n. tr.)}.
[10] Epist. CXCVII, în Nicene..., voi. VIII, trad.
pr. B. Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 235.
[12] Homily XLVIII on Math., în Nicene..., voi. X, trad. pr.
George Prevost, Baronet, M.A., ed. P. Schaff, D.D., L.L.D., Wm. B. Eerdmans
Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 296 27 [Pentru
versiunea în lb. rom., am consultat ed. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Matei, XLVIII.I, în voi. Scrieri.
Partea a treia, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Bibilic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, col. PSB, nr. 23, Bucureşti, 1994,
p. 555 (n. tr.J\.
[13] The Great Synaxaristes ofthe Orthodox
Church, loc.cit.; vezi şi Sf. Nicolae Velimirovici, Pr oloagele de la
Ohrida.
[16] Six books on the Priesthood, VI, în col.
NiceneandPost-NiceneFathers ofthe Christian Church, voi. IX, trad.
W.R.W. Stephens, Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 80.
[17]Apolog.,
introd., în Fathers ofthe Church, voi. 73, Catholic
University Press, Washington D.C., 1985, p. 176.
[19] Omil. XVII, la Faptele Sfinţilor
Apostoli, în Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. XI, ed. P.
Schaff, D.D.L.L.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 106.
[24] Dialogue with Trypho, XXII, în ed.
cit., p. 205 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi
Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, II.LXXXVII, în
ed. cit., p. 114 (n. tr.)\.
[27] Omilii la Matei, XI, Nicene..., p. 68 [Pentru
versiunea în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Matei, XI.I, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 132 (n. tr.)}.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem, X, p. 61 [Pentru
versiunea în lb. rom. ne-am orientat după ed. cit., p. 238 (n. tr.)]. De notat că
Sfântul Chiril al Ierusalimului, asemenea altor Părinţi de limbă greacă, se
raportează aici la textul grecesc al Septuagintei, unde versetul comentat
conţine şi propoziţia: Cel ce vesteşte oamenilor pe Cel Uns al Său [gr. kai ănayyiAAcov eiţ âv0Qamou<;
xov XQiorov auxou/]. Această propoziţie lipseşte din majoritatea versiunilor
Bibliei în limba română, o excepţie notabilă în acest sens fiind Biblia
Jubiliară (a lui Anania), unde Amos 4:13 este redat după
Septuaginta, cu un necesar comentariu explicativ (n. tr.).
[30] Sf. Grigorie de Nazianz, Orations, IV, în ed. cit.,
p. 313 [Pentru versiunea în lb. rom. ne-am orientat după Sf. Grigorie de
Nazianz, Cele5 cuvântări teologice, V, trad. Pr. D.
Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 93 s.q. (n.
tr.)].
[31] Dogmat., în Nicene..., voi. V, trad. Wm.
Moore, M.A., H.A. Wilson, M.A., ed. Philip Schaff D.D.L.L.D., H. Wace, D.D.,
Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, f.a., p. 339.
[33] Cf. The Complete Works: The Mystical
Theology and the Celestial Hierachies, XV, trad. C.
Luibheid, P. Rorem, Paulist Press, NY, 1987, cap. XV, p. 187 [Pentru versiunea
în lb. rom., vezi Dionise Pseudo-Areopagitul, Ierarhia
cerească. Ierarhia bisericească, XV, trad. Cicerone Iordăchescu,
Editura Institutul European, Iaşi, 1994, p. 67 s.q. (n.
tr.)].
[35] On the Incomprehensible Nature of God, în ed. cit. , p.
122 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.
[42] Cornent. Ioan., XI, în Nicene..., voi. XIV, ed.
Philip Schaff D.D.L.L.D., H. Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI,
1975, p. 39.
[45] Minei, 8 septembrie,
Naşterea Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea
Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 9-a, pripeală.
[46] Cateh., XIV, loc. cit. [Citatul biblic
este redat, aici, după versiunea IPS Bartolomeu Ana- nia, pe care o considerăm
mai aproape atât de textul sursă la care se referă Sfântul Chirii al Ierusalimului, cât
şi de soluţia interpretativă a acestuia (n. tr.)].
[47] Theological and dogmatic works: The Sacrament
of the Incarnation of our Lord, în Fa- thers of the
Church, voi. 44, trad. R.J. Deferrari, PhD, Catholic
University Press, Washington D.C., 1987, p. 261.
[50] Orations XXXIV, On the
arrival ofthe Egyptians, în Nicene and
Post-Nicene Father ofthe Christian Church, voi. VII, trad.
Charles Gordon Browne, M.A., ed. James Edward Swallow, M.A., Schaff & Wace,
Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 335.
[51] Panegyric on Saint Basil, în Nicene and
Post-Nicene Father of the Christian Church, voi. VII, trad.
Charles Gordon Browne, M.A., ed. James Edward Swallow, M.A., Schaff &C
Wace, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 408.
[54] Hom. 54 on Genesis, în The Fathers
ofthe Church, voi. 87, trad. R.C. Hill, Catholic Uni- versity Press,
Washington D.C., 1992, p. 94 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (34-67), II,
LIV:I, în voi. Scrieri, II, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1989, p. 204 (n. tr.)].
[57] Appendix to the Works ofHippolytos, în Fathers of
the Third Century, Ante-Nicene Fathers, voi. V, pr. A.
Roberts, D.D., ed. J. Donaldson, LL.D., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids,
MI, 1986, p. 243.
[58] On the Spirit, XXX, în Nicene..., voi. VIII, trad.
pr. B. Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975, p. 50.
[59] The Hexaemeron, II:VIII, în Nicene..., voi. VIII, trad.
pr. Blomfield Jackson, M.A., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1975,
pp. 64-65 [în lb. rom., Sf. Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron (1-9), 2:VIII, în voi. Scrieri I, trad. Pr. Prof.
D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, p. 96 (n. tr.)].
1 Commentary on the Gospel of Saint Luke, 89:73,
în ed. cit., pp. 360-361.
1 Commentary on the SongofSongs, IX, în
ed. cit., p. 183 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire
amănunţită la Cântarea Cântărilor, ed.
cit. (n. tr.)].
1 Hom., 69, Ps. 91 (92), în Fathers of
the Church, voi. 2, trad. Mărie Liguori Ewald, I.H.M., Catholic
University Press, Washington D.C., f.a., p. 89.
1 CatecbeticalLectures, XII, în ed. cit.,
p. 77 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., p. 293 (n. tr.)}.
1 Cateh., XIII, Nicene..., p. 89.
1 Sermon LXXI, în Nicene..., voi. XII, trad.
pr. C.L. Feltoe, M.A., ed. Philip SchafF D.D.L.L.D., H. Wace, D.D., Eerdmans
Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1979, p. 181.
1 Adv. Haeres., III:XX, în ed.
cit., p. 451.
3 Cuşiţii (n. tr.).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu