Sfantul Proroc Isaia - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti 1

Sfântul Proroc ISAIA

Care se prăznuieste de către Sfânta Biserică, în ziua de 9 mai.

Văzând, fericite, pe dumnezeieştii serafimi, că slăvesc cu gând neîncetat o domnie a dumnezeirii în trei ipostasuri întreit sfinte şi, învăţându-te în taina, ţi s-a încredinţat darul cel prorocesc, minunate; pentru aceasta săvârşind pomenirea ta cea preasfântă, te aducem pe tine rugător prea tare către Hristos.^[1]

CUVÂNT ÎNAINTE

Sfântul Grigorie (cca 335-395), episcopul Nyssei, socoteşte că Profetul

Isaia „a cunoscut mai bine decât oricine altcineva taina Evangheliei"^[1]. Fericitul Ieronim (cca 342-420) îl elogiază în termeni similari pe Isaia, spu­nând că „a fost mai mult evanghelist decât unul dintre proroci, pentru că el a zugrăvit tainele Bisericii lui Hristos atât de lămurit, încât cineva ar putea cre­de că el nu vorbeşte în scrierile lui despre fapte din viitor, ci mai degrabă că alcătuieşte o istorie a faptelor trecute"^[2].

INTRODUCERE PE SCURT ÎN VIAŢA PROFETULUI ISAIA ŞI CADRUL ISTORIC AL ACTIVITĂŢII SALE PROFETICE

Numele Sfântului Proroc Isaia reprezintă transliterarea aproximativă a for­mei abreviate a sintagmei Yesha'yăh, care derivă dintr-o formă mai veche, Yesha'yăhu, însemnând „Y este mântuirea". Prin urmare numele Profetului Isaia este sinonim cu Iosua (Iisus), „Domnul este mântuirea" sau „Domnul mântuirii". Acest profet, care a cuvântat cu putere multă, s-a născut în jurul anului 765 î.Hr., fiind originar din Ierusalim. Familia sa era înrudită cu dinas­tia regală a lui Iuda. Tatăl său a fost Amos [cf. Isaia 1:1], care era frate cu regele iudeu Amasia (796-767). Din scrierile sale se vede că a primit o educaţie alea­să şi că provenea dintr-o familie aristocratică. în timpul copilăriei prorocului, sub domniile regilor Ieroboam al II-lea (793-753) şi Ozia (791-739), Israelul şi Iuda au avut parte de o perioadă de prosperitate, tulburată arareori de imix­tiuni străine. Iar cele care totuşi s-au petrecut sunt cu totul lipsite de impor­tanţă. Isaia a fost chemat la slujirea profetică la o vârstă încă fragedă, în jurul vârstei de 20 de ani, printr-o viziune pe care a avut-o în ultimul an al domniei regelui Ozia [cf. Isaia 6:1], aproximativ în anul 740. Prorocul a fost căsătorit cu o femeie, care este denumită „prorocită" [cf. Isaia 8:3]. A avut şi doi copii: Şear-Iaşub, „o rămăşiţă se va întoarce" [cf. Isaia 7:3] şi Maher-Şalal-Haş-Baz, „pradă repede, distruge fără zăbavă" [cf. Isaia 8:3].

Prorocul Isaia a primit ca Domnul Dumnezeu să-i deschidă urechile spre auzirea cuvântului profetic: nu s-a împotrivit, nici nu s-a dat înapoi [cf. Isa- ia 50:5]. „înţelegeţi dar ce voieşte să spună profetul prin aceasta - povăţuieş- te Fericitul Ieronim El spune că Domnul Dumnezeu i-a dăruit o ureche, una de un fel anume, cum nu avea mai înainte, adică o ureche pentru inimă, ca să poată asculta şi înţelege cuvântul Domnului. Prin urmare, orice ar auzi de-acum profetul, el în inima sa aude."¹

Înzestrat prin harul Sfântului Duh cu un talent literar deosebit, evlavia profetului se vădeşte cu prisosinţă. Isaia este unul dintre cei patru Proroci mari, numiţi astfel şi pentru că scrierile lor sunt mai extinse. Cartea lui Isaia este cea de a treia din Biblie, ca lungime, cuprinzând 66 de capitole şi fiind depăşită doar de cea a Prorocului Ieremia şi de Psaltire. Slujirea sa îndelungă, de aproximativ 40 de ani, începe în jurul anului 740 î.Hr. şi se încheie pe la anul 701 î.Hr. [cf. Isaia 37-39]. Timpul şi viaţa profetului mai sunt menţiona­te în alte două cărţi din Sfânta Scriptură, mai precis la II Cronici [vezi 32:20, 32] şi la IV Regi [vezi 20:1-19]. în icoane este reprezentat ca un bărbat aflat în pragul bătrâneţii, cu barbă lungă şi ascuţită. Isaia a fost contemporan cu Prorocii Osea şi Miheia.

În anul 745 î.Hr., Tiglath-Pileser al III-lea (sau Tiglatfalasar; în sursele ba- biloniene mai apare şi cu numele de Pul) a urcat pe tronul Asiriei. După aceas­ta, Asiria a căutat să-şi extindă frontiera în partea de vest, spre Siria, Israel şi Iuda. Tiglath-Pileser a cucerit Damascul la 723 î.Hr., iar la puţin timp după aceasta i s-au supus părţi importante din Galileea. Apoi, Şalmanasar al V-lea (727-722 Î.Hr.) şi Sargon al II-lea (722-705 î.Hr.) vor ataca Samaria, supu- nând-o în 722 sau în 721 î.Hr. în ultima decadă a secolului, Egiptul a izbutit să renască, pentru o scurtă perioadă, după zeci de ani de decadenţă, în timp ce Asiria suferea unele neajunsuri din partea Babilonului. In aceste împrejurări, Iuda şi alte state vecine s-au simţit încurajate să se revolte împotriva asirieni- lor. Senaherib (705-681) a invadat regatul Iuda şi 1-a cucerit [cf. Isaia 36:1], însă Dumnezeu a păzit Ierusalimul cât timp a domnit Iezechia (729/8-699).

Isaia a vestit cuvântul Domnului într-o epocă de mari schimbări morale şi politice în sânul poporului. In jurul anului 722 î.Hr., după ce Regatul de Nord căzuse în mâinile asirienilor, era din ce în ce mai limpede că probabili­tatea ca Regatul Iuda să-i urmeze soarta creştea considerabil. Cu toate acestea, Isaia îi va preveni pe ocârmuitorii iudei să nu se alieze cu vreo putere păgâ­nă, în cazul unui atac venit din partea asirienilor. Prorocul îi sfatuia pe cona­ţionalii săi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu, Care nu va întârzia să le vină într-ajutor şi să-i izbăvească. El spunea: Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor şi se bizuie pe caii lor şi îşi pun nădejdea în mulţimea carelor şi în puterea
călăreţilor, dar nu-şi aţintesc privirea către Sfântul lui Israel şi nu caută pe Dom­nul! [Isaia 31:1]

Dar prorociile acestui bărbat sfânt nu erau destinate numai pentru cei din Iuda, ci ele transmiteau şi un mesaj de judecată al lui Dumnezeu către popoa­rele din imediata vecinătate. Astfel, sunt aici prorocii de judecată împotriva Babilonului [cf. Isaia 13:1-14:23; 21:9], Asiriei [cf. Isaia 14:24-27], Filistiei [cf. Isaia 14:28-32], Moabului [cf. Isaia 15:1-16:14], Damascului şi Siriei [cf. Isaia 17:1-14], Etiopiei [cf. Isaia 18:1-7], Egiptului [cf. Isaia 19:1-20:6], Idumeii [cf. Isaia 21:11-17] şiTyrului [cf. Isaia 23:1-18], De asemenea, prorocul îndeamnă Regatul Iuda să nu încheie nici un fel de alianţă deşartă cu Egiptul. In acelaşi timp, prorocul a vestit dinainte că Dumnezeu le va sta împotrivă asirienilor invadatori şi că îi va respinge înainte ca aceştia să poată lua în stă­pânire Regatul Iuda [cf. Isaia 30:27-33].

Regii Ozia şi Ioatam

Omul lui Dumnezeu a prorocit în zilele lui Ozia şi ale urmaşilor aces­tuia: Ioatam (sau lotam, 752-736 î.Hr.), Ahaz (736-720 Î.Hr.), Iezechia (729/728-699 Î.Hr.) şi Manase (698-643 î.Hr.) - adică în timpul domni­ei a cinci regi. Ozia a murit de lepră [cf. II Cronici 26:21], în jurul anului 739/740; Ioatam dobândise deja statutul de regent, de câtăva vreme. Ozia a fost un rege drept înaintea lui Dumnezeu, până când s-a mândrit în inima lui sprepieirea lui, chiar în ultimele zile ale vieţii sale [cf. II Cronici 26:16-21]. Ioatam a murit în anul 736, lăsând tronul fiului său, Ahaz. Nici Ozia, nici Ioatam nu a înlăturat înălţimile idoleşti care umpleau de necurăţie întreg cu­prinsul regatului.

Regele Ahaz

în jurul anului 734, pe când Ahaz era la domnie, Siria şi Israelul au format o coaliţie, în condiţiile în care se simţeau ameninţate de un atac iminent din partea Asiriei. Iuda a refuzat să intre în acest pact.

Şi a fost în zilele lui Ahaz, fiul lui lotam, fiul lui Ozia, regele lui Iuda, că s-a suit Reţin, regele Siriei, împreună cu Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Isra­el, ca să cuprindă Ierusalimul. Şi n-a izbutit ca să-l cuprindă [Isaia 7:1]. Pro­rocul, prin cuvânt descoperit de la Dumnezeu, 1-a întărit pe Ahaz să-şi pună încrederea întru Domnul: Ia aminte, fii liniştit şi nu te teme şi inima ta să nu se slăbească din pricina acestor doi tăciuni care fumegă: de iuţimea mâniei Mele ei nu vor scăpa. [Isaia 7:4]. Totuşi Ahaz a cerut ajutor Asiriei. Cu toate acestea, în anul 732 asirienii au cucerit Damascul, capitala Siriei, invadând apoi şi o bună parte din Galileea: In zilele lui Pecah, regele lui Israel, a venit Tiglatfalasar, regele Asiriei, şi a luat Ionul, Abel-Bet-Maaca, Ianoah, Chedeş, Haţor, Ga- laadul, Galileea şi tot pământul lui Neftali şi pe locuitori i-a strămutat în Asiria [IV Regi 15:29] .

Atunci s-au dus Raţon, regele Siriei, şi Pecah, fiul lui Remalia, regele lui Is­rael, asupra Ierusalimului, ca să-l cuprindă, şi au ţinut pe Ahaz împresurat, dar nu l-au putut birui [IV Regi 16:5]. în acel timp, sirienii au izbutit să recupe­reze Elatul, astfel încât Ahaz şi-a trimis mesagerii la curtea regelui asirian Ti- glatfalasar, cu următorul mesaj: Robul tău şi fiul tău sunt eu; vino şi mă apă­ră de mâna regelui Siriei şi de mâna regelui lui Israel, care s-au ridicat împotri­va mea! [IV Regi 16:7]. Apoi a trimis daruri regelui, iar regele Asiriei a primit acestea, a atacat şi a cucerit Damascul şi l-a ucis pe Raţon [IV Regi 16:9]. Pecah (740-732), regele lui Israel, a fost asasinat de către Osea (732/731-722), care a urcat astfel la tron.

Efectele nefaste ale alianţei dintre Iuda si Asiria nu au întârziat să se facă

simţite, atunci când regele Ahaz l-a întâmpinat pe Tiglath-Pileser al III-lea (Tiglatfalasar, în sursele babiloniene), regele Asiriei, în Damasc. Aici, Ahaz a văzut jertfelnicul cel din Damasc şi a trimis regele Ahaz lui Urie preotul chipid jertfelnicidui şi planul alcătuirii lui. Iar preotul Urie a făcut un jertfelnic după planul ce i-l trimisese regele Ahaz din Damasc; aşa a făcut preotul Urie până a venit regele de la Damasc [IV Regi 16:10-11]. Inovaţiile lui Ahaz în plan religi­os au dat la iveală apostazia regelui, care s-a accentuat, după cum citim: Ahaz a strâns vasele templului lui Dumnezeu, le-a sfărâmat şi a încuiat uşile templului Domnului; şi şi-a făcut jertfelnice pe la toate colţurile în Ierusalim; şi prin toate cetăţile lui Iuda a făcut locuri înalte ca să tămâieze la alţi dumnezei. Prin aceas­ta a mâniat pe Domnul Dumnezeul părinţilor săi. Celelalte fapte ale lui şi toate căile lui, cele dintâi şi cele de pe urmă, se găsesc scrise în cartea regilor lui Iuda şi ai lui Israel. Şi a răposat Ahaz cu părinţii săi şi l-au înmormântat în cetate, în Ierusalim; dar nu l-au pus în gropniţele regilor lui Israel. In locul lui s-a făcut re­ge lezechia, fiul său [II Cronici 28:24-27].

Tiglath-Pileser al III-lea a murit în anul 727 î.Hr., iar Ahaz a murit puţin după aceasta. Isaia a prorocit şi împotriva filistenilor, avertizându-i în privinţa consecinţelor răzvrătirii lor [cf. Isaia 14:28-31]. De asemenea, pe cei din Iuda îi sfătuieşte să nu urmeze pilda filistenilor, căci Domnul a întemeiat Sionul, li­manul celor îndureraţi din poporul Lui [Isaia 14:32],

In tot acest timp, în Regatul de Nord, regele Osea oprise plata tributului către Salmanasar al V-lea, care asediase Samaria vreme de trei ani. Cetatea va fi totuşi cucerită de către Sargon, succesorul lui Salmanasar. Sursele asiriene atestă deportarea şi strămutarea a nu mai puţin de 27 000 de israeliţi în regi­unile nordice ale Imperiului Asirian.

Regele Iezechia

Un deceniu mai târziu, Egiptul i-a încurajat pe filisteni şi pe alte popoa­re canaanite să formeze o coaliţie împotriva asirienilor. In anul 711, Sargon a zdrobit această mişcare de revoltă la graniţa cu Egiptul. Iuda a izbutit să evite această catastrofa, petrecută în vremea regelui Iezechia, luând aminte la cuvin­tele profetului: A umblat robul Meu Isaia gol şi desculţ vreme de trei ani, ca semn şi prevestire pentru Egipt şi pentru Etiopia [Isaia 20:3] - şi încă: Astfel va aduce regele Asiriei robi din Egipt şi surghiuniţi din Etiopia, tineri şi bătrâni, goi şi des­culţi şi cu spatele descoperit, spre ruşinea Egiptului. Şi cei care se bizuiau pe Etiopia şi erau mândri cu Egiptul vor fi cuprinşi de teamă şi de ruşine [Isaia 20:4-5].

La moartea lui Sargon (cca 705 î.Hr.), Senaherib a urcat la tron. Acesta s-a confruntat cu frământări sociale şi tulburări provocate atât de către monarhii etiopieni, care-i instigau pe egipteni, cât şi de către Merodac-Baladan, fiul lui Baladan, regele Babilonului. Pe de altă parte, Iezechia nu a luat aminte la aver­tismentele profetului, lăsându-se antrenat de dorinţa sa de a-şi înarma oştenii şi de a pregăti Ierusalimul pentru asediu. Astfel, Isaia a rostit o cuvântare către „Valea Sionului", spunând: Elamul a luat tolba de săgeţi, Aramul a încălecat pe cal şi Chirul a scos pavăza! Văile tale măreţe sunt pline de care şi călăreţi, tăbărâţi la porţile tale; vălul va fi ridicat de pe Iuda! Şi voi veţi privi în ziua aceea grăme­zile de arme din casa cea din pădure. Spărturile zidurilor cetăţii lui David sunt jară număr, voi le vedeţi. Adunaţi apele din iazul cel mai de jos, număraţi casele cele din Ierusalim, dărâmaţi-le ca să întăriţi zidul. Un iaz mai mare faceţi între cele două ziduri, ca să strângeţi apa din iazul cel mai de demult. Dar voi nu lu­aţi aminte la Cel care a făcut toate acestea, la Cel care le-a pregătit de demult. Voi nu-I vedeţi! Şi în ziua aceea ne va îndemna Domnul Dumnezeu Savaot să plân­gem, să suspinăm, să ne radem capul şi să ne încingem cu sac [Isaia 22:6-12],

Iezechia construieşte tunelul de alimentare pentru scăldătoarea

Siloamului

In scop de apărare împotriva atacurilor asiriene, care au culminat cu cele din timpul campaniei lui Senaherib, din anul 701 [cf. II Cronici 32:4], regele Iezechia a construit un tunel, săpat prin stâncile Muntelui Sion, care unea va­lea Gihon, la sud-vest, cu valea Tyropeon. Prin acest tunel se alimenta cu apă scăldătoarea Siloamului. Tunelul are o secţiune dreptunghiulară, cu lăţimea de aproximativ 0,6 m şi înălţimea de cca 1,82 m. Traseul tunelului are o for­mă şerpuită, astfel încât, dacă distanţa în linie dreaptă dintre cele două punc­te pe care le uneşte este de cca 332 m, tunelul măsoară în fapt cca 533 m în lungime. Se pare că iniţial cisterna alimentată cu apă prin acest tunel ar fi ur­mat să fie acoperită şi să rămână în afara zidurilor cetăţii, dar în final, cu toate construcţiile şi cu fortificaţiile aferente, ea a fost totuşi cuprinsă în interiorul zidurilor [cf. IV Regi 20:2c]^[3].

Izvorul Fecioarei (Ain Sitti Mariam), o sursă de apă intermitentă aflată în valea Chedronului şi singura autentică din Ierusalim, a fost identificată cu Gi- honul, iar modificările efectuate în sistemul de distribuţie a apei sunt strâns legate de istoria Siloamului. După cucerirea Ierusalimului de către evrei, apa din acest izvor a fost colectată într-un rezervor din valea Chedronului şi va­lorificată la irigarea grădinilor regale, care acopereau partea de sud a văii. Flavius Josephus numeşte această cisternă, în privinţa căreia nu mai avem astăzi date legate de amplasarea ei, „scăldătoarea lui Solomon". După un timp, apa a început a fi transportată printr-o conductă, care străpungea partea de vest a Chedronului, până la extremitatea Muntelui Moria, şi dădea într-o cister­nă din Tyropeon, pentru a fi mai accesibilă locuitorilor din părţile mai joa­se ale oraşului. La aceasta se referă probabil Prorocul Isaia atunci când spune: Fiindcă poporul acesta a nesocotit apele Siloamului, care curg lin... [Isaia 8:6]. Mai târziu, a fost săpat în stâncă un tunel sinuos, care unea Izvorul Fecioarei cu Birket-Silvan, iar apa din acest izvor se colecta în două cisterne din valea Tyropeon. Executarea acestei lucrări cu totul remarcabile ar putea fi pusă fară îndoială pe seama lui Iezechia, despre care citim că, înainte de invazia asiriană, a adunat o mulţime de popor şi a astupat toate izvoarele şi pârâul care curgea prin mijlocul ţârii, zicând: Să nu vină regele Asiriei şi, găsind apă multă, să se întărească [II Cronici 32:4], Şi mai jos: ...Iezechia a astupat gura de sus a apelor Ghihonului şi le-a făcut să curgă în jos prin partea de apus a cetăţii lui David. Şi la tot lucrul lui, Iezechia a lucrat cu spor [II Cronici 32:30]. Şi iarăşi: Iezechia a întărit cetatea sa şi a adus în mijlocul ei apă. A săpat cu fier piatra cea colţurată şi a zidit izvoare de apă [înţelepciunea lui Isus Sirah 48:19-20].

Prorocul Isaia menţionează, la rândul său, sursele de apă ale cetăţii Ierusa­limului: un iaz mai mare între cele două ziduri, în care se colectează apa din ia­zul cel mai de demult [cf. Isaia 22:11]. Iazul cel mai de demult ar putea fi unul şi acelaşi cu lacul amintit la Isaia 7:3. Se pare că ar mai fi existat şi un iaz de jos [cf. Isaia 22:9], la limita sudică a cetăţii, aşa cum era configurată aceasta înainte de domnia lui Iezechia. Apa se aducea aici printr-o conductă constru­ită la suprafaţă, la cca 60 m, şi cobora lin coasta răsăriteană a Muntelui Sion. în perioada postexil, cisterna de jos va fi numită Siloah (Şela), având aceeaşi semnificaţie ca Siloam, adică „trimis", deoarece se pare că era utilizată pentru a recepta surplusul de apă din noua cisternă a lui Iezechia. Până la începutul erei creştine, cisterna cea nouă va dobândi numele de Siloam, preluat de la in­stalaţia mai veche.

Rabşache Asirianul, cel rău de gură

Armata asiriană a invadat Regatul Iuda, cucerind 46 de aşezări fortificate şi prădând ţara în lung şi în lat. Orice formă de rezistenţă sau de apărare din afara Ierusalimului fusese practic distrusă, iar trupele rămase se aflau blocate în interiorul cetăţii. Rabşache, comandantul trupelor asiriene, a mers să vor­bească cu regele Iezechia, însă a fost întâmpinat de trei dintre ofiţerii acestuia, la iazul cel de sus. In cuvântul său, Rabşache a criticat strategia militară a lui Iezechia, demonstrând o bună cunoaştere a punctelor slabe ale acesteia. De asemenea, a explicat că, în situaţia de faţă, Egiptul nu este un aliat de nădej­de, ci este asemenea unei trestii rupte, pe care nu te poţi sprijini, pentru că te înţeapă la mână. Mai mult decât atât, Rabşache s-a adresat direct, cu voce ta­re, apărătorilor cetăţii, spunându-le acestora să nu se încreadă în Iezechia şi în politica lui, să se încreadă mai degrabă în regele Asiriei, căci în mâinile aces­tuia se află soarta lor, şi nu în mâinile lui Dumnezeu - căci nimeni nu poate scăpa din mâinile regelui Asiriei. Prin aceasta, Rabşache a luat în deşert nume­le Domnului, ba încă a rostit şi blasfemii, pretinzând că el însuşi se află aco­lo, la porţile cetăţii, gata să o cucerească, din porunca lui Dumnezeu [cf. Isa­ia 36:10]. După discursul propagandistic al lui Rabşache, cei trei ofiţeri s-au întors degrabă la Iezechia. Regele, auzind de cele întâmplate, s-a dezbrăcat de haina regală şi s-a îmbrăcat în sac, a urcat la Templu şi i-a pus pe cărturari, pe învăţătorii de lege şi pe preoţi să se îmbrace la rândul lor în sac şi astfel să meargă la Prorocul Isaia.

Căderea lui Senaherib

Prorocul a răspuns astfel: Aşa veţi răspunde stăpânului vostru: Aşa grăieş­te Domnul Dumnezeu: Nu te teme de cuvintele pângăritoare pe care le-ai auzit din partea slujitorilor regelui Asiriei. Iată, voi pune în el un astfel de duh, că va primi o veste şi se va întoarce în ţara lui şi acolo va cădea în ascuţişul săbiei [Isa­ia 37:6-7]. într-adevăr, când s-a întors în tabără, Rabşache a prins de veste că regele său asedia o altă cetate. Asirienii fuseseră informaţi că regele Etiopi­ei pornise la atac împotriva lor, astfel încât au fost nevoiţi să se întoarcă. Cu toate acestea, asirienii i-au trimis lui Iezechia o scrisoare, în care îi spuneau să nu creadă că ar fi scăpat cu ajutorul lui Dumnezeu. Iezechia a mers atunci la Templu, a pus scrisoarea lui Senaherib înaintea Domnului şi s-a rugat pentru izbăvirea cetăţii. Dar Prorocul Isaia a fost trimis să-i spună regelui acestea: Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, către Care te-ai rugat cu privire la Senaherib,regele Asiriei. Iată hotărârea pe care a rostit-o împotriva lui: Te dispreţuieşte şi îşi bate joc de tine fecioara, fiica Sionului; în spatele tău clatină din cap fiica Ieru­salimului! Pe cine ai pângărit şi ai făcut de râs şi împotriva cui ai ridicat glasul şi sus ai înălţat ochii tăi? împotriva Sfântului lui Israel! Prin mâna servilor tăi ai hulit pe Domnul meu. [...] Pentru aceasta, aşa zice Domnul către regele Asiriei: Nu va intra în această cetate şi nu va arunca nici o săgeată. [...] Apăra-voi cetatea aceasta şi o voi scăpa pentru Mine şi pentru David, sluga Mea\ [Isaia 37:21-35] îngerul Domnului a fost trimis şi a ucis 150 000 de oşteni din tabăra asiriană, care au fost găsiţi morţi cu toţii a doua zi dimineaţa. Senaherib a fost astfel nevoit să se întoarcă la Ninive. Dar, pe când se afla în templul zeului său şi se închina, fiii săi au năvălit peste el şi l-au ucis cu sabia [cf. Isaia 37:36-38]. Cu adevărat, Dumnezeu scăpase cetatea de data aceasta. Totuşi, Ierusalimul va fi cucerit un secol mai târziu, de către babilonieni.

Senaherib a fost asemenea unei securi în mâinile lui Dumnezeu. Dar „unealta" s-a umplut de slavă deşartă, încrezându-se în propriile sale puteri şi în iscusinţa sa. Sfântul Afraat (secolul al IV-lea d.Hr.) îl socoteşte pe Senahe­rib ca unealtă de judecată în mâna lui Dumnezeu: „Căci tu, Senaherib, eşti securea din mâna Celui ce retează; tu esti fierăstrăul din mâna Celui ce taie si nuiaua din mâna Celui ce pedepseşte. Tu eşti toiagul de lovire. Tu ai fost tri­mis împotriva unui neam nestatornic şi a unui popor tare în cerbicie, ca să-1 duci în robie şi să-ţi însuşeşti prada. Şi i-ai făcut precum mocirla de pe străzi, înaintea tuturor neamurilor şi a păgânilor deopotrivă. Iar când ai împlinit toate acestea, de ce a trebuit să te înalţi cu trufie înaintea Celui care te tine si îti dă tărie? De ce a trebuit să te lauzi înaintea Lui? Cine taie cu tine? De ce a trebuit să ocărăşti tu sfânta cetate? Căci tu ai spus fiilor Ierusalimului: oa­re va izbăvi Domnul Ierusalimul din mâna mea [cf. IV Regi 18:35]? Şi tu ai avut nesăbuita îndrăzneală de a spune: Să nu te încrezi în Dumnezeul tău, şi să nu te amăgeşti, zicând: Ierusalimul nu va fi dat în mâinile regelui Asiriei [Isaia 37:10]. Pentru aceasta, ascultă cuvântul Domnului, Care spune: Sfarâma-voi Asiria în pământul Meu şi o voi călca în picioare pe munţii Mei [Isaia 14:25]. Iar atunci când va fi sfărâmată şi călcată în picioare, fecioara, fiica Sionului, îl va umple de dispreţ, iar fiica Ierusalimului va clătina din cap spunând: Pe cine ai mustrat şi ai hidit tu? Şi asupra cui ţi-ai ridicat tu glasul şi ţi-ai înălţat aşa de sus ochii tăi? Asupra Sfântului lui Israel. Prin mâna servilor tăi ai hulit pe Domnul meu şi prin trimişii tăi tu ai înfruntat pe Domnul. întârâtarea ta împotriva Mea şi trufia ta au ajuns până la urechile Mele. De-acum, îmi voi pune veriga Mea în nările tale şi frâul Meu buzelor tale şi te voi întoarce pe acelaşi drum pe care ai venit [cf. IV Regi 19:21-23, 28; Isaia 37:22-24, 29]. Iar uciderea acestuia s-a făcut prin mâna celor mult iubiţi ai săi. Pe când se afla el înaintea altarului [cf.IV Regi 19:37; Isaia 37:38], acolo a fost doborât şi a căzut înaintea dumneze­ului în care îşi pusese încrederea. Şi pe drept cuvânt este să vedem prin aceasta că trupul său s-a adus ca jertfă dumnezeului în care şi-a pus nădejdea, în tem­plul acestuia, ca prinos pentru idolul său."^[4]

Intre timp, în Babilon, Merodac-Baladan preluase deja puterea încă din anul 721 Î.Hr. şi declarase independenţa faţă de Asiria. In 711/710, Sargon intra­se în Babilon, fără a întâmpina nici un fel de rezistenţă. Insă, după moartea lui Sargon, Merodac-Baladan va deveni liderul facţiunii rebele, împotriva lui Sena­herib. El a căutat să-1 atragă şi pe Iezechia în această mişcare. Dar Senaherib a izbutit să-1 doboare pe Merodac-Baladan. Cu toate acestea, cât încă mai era în putere, Merodac-Baladan, după ce a aflat de vindecarea neaşteptată a lui Ieze­chia, a trimis soli cu daruri la curtea regelui iudeu [cf. Isaia 39:1]. Iată cum s-a petrecut vindecarea miraculoasă a lui Iezechia, cu ajutorul Prorocului Isaia.

Vindecarea miraculoasă a lui Iezechia

In vremea aceea Iezechia s-a îmbolnăvit de moarte. Şi a intrat la el Isaia, fi­ul lui Amos, şi i-a zis: Aşa grăieşte Domnul: Pune rânduială în casa ta, că nu vei mai trăi, ci vei muri. Atunci s-a întors Iezechia cu faţa la perete şi s-a rugat Dom­nului: O, Doamne!Adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă curată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi! Şi a izbucnit Iezechia în hohote de plâns [Isaia 38:1-3].

Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 316-386) ne aminteşte următoarele: „Caută ca nu cumva să nu crezi în puterea pocăinţei! Vrei să cunoşti cât de mare putere are pocăinţa? Vrei să cunoşti excelenta armă a mântuirii şi să afli câtă putere are mărturisirea? Prin mărturisire Iezechia a ucis 180 000 de duş­mani [cf. IV Regi 19:35]. Cu adevărat mare este şi această faptă, totuşi încă mică faţă de aceea pe care o voi spune. Acelaşi rege, prin pocăinţă, a întors ho­tărârea dumnezeiască ce era pronunţată asupra lui."^[5]

Iar cuvântul Domnului a fost către Isaia: Du-te şi spune lui Iezechia: Aşa grăieş­te Domnul Dumnezeul lui David, tatăl tău: Ascultat-am rugăciunea ta, văzut-am lacrimile tale, iată, voi adăuga la viaţa ta încă cincisprezece ani. Şi din mâna rege­lui Asiriei te voi izbăvi pe tine şi cetatea aceasta şi o voi ocroti [Isaia 38:4-6].

Şi iată semnul care ţi se va da ţie de la Domnul, că El îşi va împlini cuvântul Său: Iată, voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe cea­sornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii. Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse [Isaia 38:7-8],

Sfântul Hipolit (cca 170-cca 236) relatează că, atunci când a fost să fie vremea, „Mardocheu Caldeul, regele Babilonului [este vorba despre Merodac-Baladan], cuprins fiind de mirare [cf. Isaia 39:1] - pentru că el studia­se astrologia şi măsurase cu luare-aminte cursul corpurilor cereşti - şi aflând pricina pentru care se petrecuse aceasta, pe dată a trimis scrisoare şi daruri lui Iezechia, la fel după cum vor face şi cei trei magi din răsărit, la aflarea veştii despre Naşterea Domnului [cf. Matei 2:10-11]"^[6].

Sfântul Chiril al Ierusalimului continuă această idee după cum urmează: „Şi aceluia care nu mai avea nici o nădejde să mai trăiască din pricina sentin­ţei profetului, i s-au mai adăugat vieţii lui 15 ani [cf. Isaia 38:5]. Şi, ca semn pentru adeverirea cuvintelor profetului, s-a întors iarăşi soarele din drumul său [cf. Isaia 38:7-8]. Mai mult, pentru Iezechia soarele s-a întors, însă pen­tru Hristos soarele a pierit; nu s-a întors, ci a pierit, arătând prin aceasta deo­sebirea dintre cei doi, dintre Iezechia şi Iisus. Iezechia a avut puterea să înde­părteze hotărârea lui Dumnezeu; în vreme ce Iisus a avut puterea să dăruiască iertarea păcatelor."^[7]

Aşadar Merodac-Baladan îi va trimite lui Iezechia misive, soli şi cadouri, de vreme ce, iată, îşi revenise din boala lui cea de moarte. Iezechia le-a primit cu bucurie pe toate, potrivit Scripturilor [cf. Isaia 39:1-2]. Sfântul Afraat lă­mureşte că „Iezechia avea multe bogăţii şi se lăuda mult cu aceasta înaintea babilonienilor, însă în cele din urmă toate i-au fost luate şi duse în Babilon. Asemenea şi tu, dacă-ţi iubeşti nemăsurat copiii, vor fi luaţi de la tine şi daţi fiarei, aşa după cum şi copiii lui Iezechia fost-au duşi de la el şi făcuţi eunuci în palatele împăratului din Babilon [cf. IV Regi 20:18; Isaia 39:7]"^[8].

Fericitul Ieronim ne spune că „Iezechia a arătat babilonienilor toate de­pozitele sale cu mirodenii, dar şi pe cele cu aur şi argint şi toate vasele sale de mare preţ. Nimic din bogăţiile sale nu a rămas nearătat babilonienilor de că­tre Iezechia. Chiar şi în Casa Domnului i-a dus pe aceştia [cf. Isaia 39:2; IV Regi 20:13]. înţelegem de aici că până şi vasele de la Templu au fost expuse înaintea solilor babilonieni. Aceasta a aprins mânia lui Dumnezeu, ceea ce s-a şi descoperit regelui, prin prorocia lui Isaia, că fiii săi vor deveni eunuci, iar vasele Templului vor fi duse în Babilon [cf. Isaia 39:6-7; IV Regi 20:17-18], Aşa este scris în cartea Cronicilor: Iezechia n-a fost recunoscător pentru binefa­cerea care i s-a făcut, căci s-a semeţit în inima lui. Şi a căzut mânia lui Dumne­zeu peste el şi peste Iuda şi peste Ierusalim [II Cronici 32:25]. Desigur, nici un om cu frica lui Dumnezeu nu ar putea susţine că Iezechia a fost un rege ne­drept. Am putea crede despre el în unele privinţe că a păcătuit, iar prin aceas­ta a devenit nedrept. Dar Scriptura nu spune aceasta. Iezechia nu şi-a pierdut titlul de bărbat drept pentru că a comis păcate mai mici, ci şi-a menţinut acest titlu pentru că a săvârşit multe fapte bune. Arăt toate acestea pentru a dovedi, sprijinindu-mă pe Sfânta Scriptură, că drepţii nu sunt socotiţi în rând cu pă­cătoşii, chiar dacă săvârşesc uneori păcate, ci sunt socotiţi cu drepţii, pentru că săvârşesc fapte bune şi înfloresc prin virtuţi"^[9].

Sinaxarul Bisericii Ortodoxe arată următoarele: ,,[...]regele Solomon a fă­cut mormânt lui David, tatăl său, însemnând spre răsăritul Sionului, care are intrare de la Gavaon, departe de cetate ca la douăzeci de stadii. După întoar­cerea din robie, mormântul lui David este menţionat astfel: De la el înainte a reparat Neemia, fiul lui Azbuc, căpetenia unei jumătăţi din ţinutul Bet-Ţur, până în faţa mormintelor lui David şi până la iazul cel săpat şi până la Casa Vitejilor [Neemia 3:16]. Sfântul Apostol Petru menţionează şi el mormântul iui David, cu ocazia Pogorârii Duhului Sfânt, în ziua Cincizecimii [cf. Fapte­le Apostolilor 2:29]. Şi a făcut Solomon cale ocolită într-o parte şi într-alta, care are intrare neştiută de mulţi. Şi până astăzi este neştiută de cei mai mulţi dintre preoţi, ca şi de tot poporul, căci acolo îşi ţinea regele aurul ce-i venea din Etiopia şi aromatele, adică miresmele cele scumpe. Şi de vreme ce regele Iezechia a arătat taina lui David şi a lui Solomon preoţilor babilonieni, care văzând minunea ce s-a făcut în trupul bolii lui, că s-a întors soarele înapoi cu zece ceasuri, şi minunându-se pentru aceasta, au mers ca să vadă, de vreme ce Iezechia a făcut aceasta de a spurcat oasele părinţilor săi, a blestemat Dumne­zeu să fie neamul lui spre robie vrăjmaşilor săi."^[10]

In secolul al VH-lea, babilonienii au cunoscut o dezvoltare crescândă şi au devenit, treptat, puterea dominantă în Mesopotamia. într-un final, Regatul Iuda a fost nevoit să cedeze în faţa Babilonului, odată cu căderea Ierusalimu­lui din anul 587 î.Hr. Cucerirea Ierusalimului a fost de asemenea prorocită de către Isaia, care a prezis că regatul va fi distrus din temelii, ceea ce s-a şi petre­cut 100 de ani mai târziu. Căderea Ierusalimului a fost urmată de deportarea evreilor în Babilon şi de pustiirea ţării [cf. Isaia 6:12], Cu toate acestea, pro­rocul vorbeşte despre o rămăşiţă: Şi dacă va rămâne încă unul din zece, şi acela va fi hărăzit focului, ca şi tereb intui şi stejarul, ale căror trunchiuri sunt trântite la pământ. Din butucid rămas va lăstări o mlădiţă sfântă [Isaia 6:13].

Regele Manase

Profetul Isaia a mai trăit câţiva ani după moartea regelui Iezechia. Manase, fiul lui Iezechia, a domnit vreme de 55 de ani - mai mult decât oricare alt re­ge israelit. Acesta a urmat la tron tatălui său în anul 686 î.Hr. Manase a fost un rege care nu a urmat calea cea dreaptă a tatălui său, ci a ales, în schimb, să urmeze exemplul nefast al bunicului său, Ahaz. Astfel, Manase a reintrodus idolatria şi, în general vorbind, toate practicile religioase păgâne, pe care Ieze­chia le oprise. Mai mult decât atât, Manase a zidit temple şi altare şi a ridicat un idol al Aşerei chiar în templu. El se închina la soare, lună, stele. De aseme­nea, a îngăduit cultul zeului amonit Moloh, aducându-i ca jertfa acestuia pe proprii săi copii: A trecut pe fiul său prin foc, a ghicit, a vrăjit, a adus oameni care se îndeletniceau cu chemarea morţilor şi vrăjitori şi a făcut şi alte multe lu­cruri urâte Domnului, ca să-L mânie. După aceea chipul Aşerei pe care îl făcu­se l-a aşezat în casa Domnului [IV Regi 21:6-7]. Domnia sa este caracterizată după cum urmează: Manase a dus poporul în rătăcire în aşa măsură, încât ei s-au purtat mai rău decât acele popoare pe care Domnul le stârpise de la faţa fii­lor lui Israel [IV Regi 21:9].

MOARTEA MARTIRICĂ A PROFETULUI

In timpul domniei lui Manase, fiul lui Iezechia, Profetul Isaia a fost tăiat în bucăţi cu fierăstrăul şi i s-a făcut parte, astfel, de o moarte martirică. Acest fapt este confirmat atât de către Părinţii Bisericii, cât şi în imnografia liturgi­că. Prorocul i-a mustrat pe Manase şi pe căpeteniile poporului pentru practi­cile lor idolatre. Sfântul Pavel, în Epistola sa către Evrei, susţine această tradiţie a morţii martirice a profetului [cf. Evrei 11:37]. Isaia a fost unul dintre acei eroi duhovniceşti de care lumea nu era vrednică [Evrei 11:38]. Sfântul Chiril al Ierusalimului întăreşte la rândul său ideea morţii martirice a prorocului, astfel: „Isaia a fost tăiat în bucăţi cu fierăstrăul, dar după încetarea chinurilor, poporul a luat bucăţi din trupul prorocului şi le-a legat la loc."^[11] Paladie (cca 365-425) atestă de asemenea că „Isaia a fost tăiat în bucăţi cu fierăstrăul"^[12]. In miercurea de la înjumătăţirea praznicului Cincizecimii, Biserica întreagă măr­turiseşte prin cântare că „pe Isaia cu fierăstrău de lemn l-au tăiat"^[13].

Sfântul Ilarie de Pictavium (cca 315-358) aminteşte şi motivul pentru care Isaia a fost astfel executat: „Isaia L-a văzut pe Dumnezeu, chiar dacă este scris că pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, decât numai Fiul cel Unul-Nâs- cut, Care este în sânul Tatălui, şi Acela L-a făcut cunoscut [Ioan 1:18]. Pe Dum­nezeu L-a văzut prorocul. A privit slava cea dumnezeiască, iar oamenii s-au umplut de invidie pentru cinstea dăruită prorocului; din această pricină, iu­deii l-au condamnat la moarte."¹

Sfântul Ambrozie de Milan (cca 339-383) vorbeşte despre faptul că „pro­rocul a văzut slava lui Hristos şi a vorbit cu El, după cum lămurit se arată în Evanghelie [cf. I Ioan 5:20]"².

Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383) atrage atenţia asupra unui alt posibil motiv care ar fi putut stârni mânia iudeilor, remarcând faptul că „de bună sea­mă, pentru unii dintre evrei, se poate să fi fost o mare pricină de scandal faptul că profetul vorbeşte despre o fecioară care naşte, pentru că ei erau convinşi că, pentru această naştere, cetatea lor va fi distrusă, iar regatul, preoţia şi prorocia vor înceta. Din această cauză, precum şi din altele, ei l-au ucis pe Profetul Isa­ia, care prevestea acest lucru, că Fecioara va naşte prunc [cf. Isaia 7:14] "³.

în cartea apocrifa intitulată Martiriul şi înălţarea la cer a lui Isaia, cumplita execuţie a prorocului este descrisă după cum urmează: „Din pricina descope­ririlor de care avusese parte Isaia, Beliar se umpluse de pizmă împotriva pro­rocului şi aşa s-a sălăşluit în inima lui Manase; şi l-a tăiat pe Isaia în două, cu un fierăstrău de tăiat lemne. [...] Prorocii mincinoşi au stat deoparte, au privit şi au râs cu răutate la vederea chinurilor lui Isaia. De asemenea, pârâşii pro­rocului au venit şi ei să privească şi, la rândul lor, au râs şi au rostit cuvinte de batjocură. [...] Dar Isaia avea ochii deschişi către Domnul şi vedea. [...] Mana­se, prorocii mincinoşi, pârâşii, mult norod, cu toţii erau de faţă. [...] Iar când Isaia fu tăiat în două, el nu a scos nici un geamăt, nu a vărsat nici o lacrimă, doar gura lui grăia cu Duhul, până ce a fost tăiată în două."⁴

Sfântul Epifanie (cca 315-403) spune că, pe măsură ce-1 tăiau pe Isaia, acesta devenea şovăielnic şi era cuprins de sete. Atunci el s-a rugat Domnului să-i trimită apă, ca să-şi potolească arşiţa. O, minune! Domnul Dumnezeu i-a trimis lui apă vie şi curată chiar din scăldătoarea Siloamului şi, de atunci, acea

¹ Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit.,'V:3'5, în Nicene, voi. IX, trad. pr. E.W. Watson, M.A., pr. L. Pullan, M.A., ed. pr. W. Sanday, D.D., LL.D, Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1976, p. 95.

²  Sf. Ambrozie, Select Works and Letters: Of the Christian Faith, LXVII, voi. X, în ed. cit., p. 220.

³  Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 64.

⁴   The Old Testament Pseudepigrapha, voi. 2, James H. Charlesworth, Doubleday, New York, 1985, pp. 159-160.

scăldătoarea s-a numit Siloam, care se tâlcuieşte „trimis".^[14] Sfântul Epifanie spune că un înger din ceruri s-a pogorât lângă proroc şi i-a potolit setea, iar scăldătoarea Siloamului a devenit astfel semn de încredinţare pentru viaţa cea veşnică, pentru că pe dată a început a izvorî din ea apă curată din belşug.

Sfântul Irineu (cca 130-cca 236) consemnează faptul că „din scăldătoare izvorăşte apă mai din belşug în zilele de sâmbătă. Prin urmare, atunci când Domnul Hristos l-a trimis pe cel orb din naştere la apa Siloamului în zi de sâmbătă [cf. Ioan 9:7] să se spele, şi nu pentru ca să bea, a făcut aceasta pen­tru ca bărbatul respectiv să-şi capete vederea, aşa precum apa botezului ne luminează"^[15].

Trupul lui Isaia a fost înmormântat într-un loc numit Reghel, mai sus de locul unde se întretaie apele Siloamului. Unii spun că locul acela a fost folosit ca scăldătoare de către regele Solomon şi că se numea Ghihon, nu departe de care se află Siloamul.

După cum spuneam şi mai înainte, în Cartea înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah se arată că regele Iezechia a întărit cetatea sa şi a adus în mijlocul ei apă. A săpat cu fier piatra cea colţurată şi a zidit izvoare de apă [înţelepciunea lui Isus Sirah 48:19-20]. Totuşi, înainte ca aceste lucrări să fi început, tradiţia spune că Isaia s-a rugat Domnului să scoată un izvor de apă curată în Siloam, pentru ca oraşul să nu piară din pricina setei. Dumnezeu a împlinit rugăciunea lui Isaia, iar cetatea a devenit cu neputinţă de a fi cucerită de către străini. Astfel, prorocul s-a vădit a fi un făcător de minuni. Atunci când străinii au împresu­rat cetatea şi s-au întrebat dacă evreii au de unde să bea apă şi când au aflat că ei scot apă din Siloam, au devenit ei înşişi martori la această minune: căci ori de câte ori veneau evreii, împreună cu Isaia, să ia apă, izvorul scotea apă din belşug. Aşadar, de vreme ce izvorul acesta a apărut ca urmare a rugăciunilor profetului, poporul a socotit cu înţelepciune să îngroape sfintele moaşte ale lui Isaia în apropierea izvorului, astfel încât, prin mijlocirea sfântului, poporul să nu rămână lipsit de apă. „Prorocul, spune Sfântul Efrem, i-a trimis la izvor, dar Cel ce împlineşte cuvântul prorocului îi cheamă la Sine, zicând: Dacă în­setează cineva, să vină la Mine şi să bea [Ioan 7:37]."^[16]

Mormântul acestui proroc se află aproape de mormintele regilor, pentru că el însuşi era din os domnesc, şi în spatele mormintelor preoţilor, în partea de sud a Ierusalimului. Mai târziu, soborul acestui profet sfânt s-a săvârşit în Biserica Sfântului Martir Lavrentie, lângă Vlaherne, unde au fost depuse ale lui Isaia sfinte moaşte, după aducerea acestora la Constantinopol^[17]. Prin aceste sfinte moaşte multe minuni şi tămăduiri s-au săvârşit, pentru oameni simpli — un lucrător în vie, un pescar, un argintar şi mulţi, mulţi alţii^[18].

In apropierea cisternei Siloam, împărăteasa Evdochia a construit, în anul 440 d.Hr., o biserică având ca hram pe Sfântul Proroc Isaia. Biserica este îm­podobită cu porticuri deosebit de elaborate, care merg până aproape de locul cisternei. Astăzi încă mai pot fi văzute ruinele acestor porticuri şi locul cister­nei, la o diferenţă de nivel de aproximativ 5,5 m faţă de împrejurimi.

Cisterna artificială care s-a păstrat până în zilele noastre poartă numele de Birket Siloam şi se află în zona cea mai îngustă a văii Tyropeon. Această cister­nă este alimentată cu apă printr-un tunel subteran, din Izvorul Fecioarei. Es­te accesibilă prin intermediul unei poteci abrupte săpate în stâncă şi măsoară 4,8x15 m. O mică moschee se ridică deasupra ruinelor bisericii, iar numele de Siloam a fost atribuit inclusiv satului arăbesc aflat peste Valea Chedronu- lui, spre răsărit.^[19]

Sfârşitul regelui Manase

După martiriul lui Isaia, Manase a fost deportat pentru o vreme în Babilon. Aici, el s-a smerit pe sine înaintea lui Dumnezeu, pocăindu-se de păcatele sa­le: A adus Domnul peste ei pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins pe Manase cu arcanul şi l-au legat cu cătuşe de fier şi l-au dus la Babilon. Şi în strâm­torarea sa, el a căutat faţa Domnului Dumnezeului său şi s-a smeritfoarte înain­tea Dumnezeului părinţilor săi. Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a as­cultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat [II Cronici 33:11-13]. Odată revenit în Ierusalim, Manase a căutat să schimbe obiceiurile pe care el însuşi le împământenise: a doborât pe dumnezeii cei străini şi idolul cel din templul Dom­nului şi toate capiştele pe care le zidise pe muntele templului Domnului şi în Ieru­salim le-a aruncat afară din cetate. A făcut la loc jerfelnicul Domnului şi a adus pe el jerfe de împăcare şi de laudă, iar lui Iuda i-a spus să slujească Domnului Dumnezeului lui Israel. Poporul mai aducea jertfe pe locurile înalte, dar numai pentru Domnul Dumnezeul său [II Cronici 33:15-17]. Totuşi reformele sale au fost stricate de către fiul său, Amon, care a făcut lucruri neplăcute înaintea ochi­lor Domnului, precumfăcuse şi Manase, tatăl său; căci a adus jertfe la toate chipu­rile cioplite pe care le jacuse Manase, tatăl său, şi le-a slujit [II Cronici 33:22].

Domnul îngăduie ca necazurile să se abată asupra poporului Său

Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, Cel ce sălăşluieşte pacea şi restriştei îi lasă cale: Eu sunt Domnul Care fac toate acestea [Isaia 45:7].

Am schiţat, mai înainte, istoria poporului lui Dumnezeu şi faptele care au condus la robia babilonică. Mulţimea de necazuri şi de vicisitudini, care sunt îngăduite să se abată asupra lui Israel şi Iuda şi asupra noastră a tuturor, este explicată de către Sfinţii Părinţi după cum urmează. Sfântul Irineu remarcă: „Domnul Se împacă mereu cu toţi cei ce se întorc la El cu pocăinţă [...], dar pentru cei care stăruie cu cerbicie în păcat se pregătesc focul cel veşnic şi în­tunericul cel de nepătruns, pentru cei ce cad în unele ca acestea. [...] Unul şi acelaşi Dumnezeu a spus cu putere multă că la sfârşitul veacurilor, la judecată, oamenii vor fi împărţiţi, precum desparte păstorul oile de capre [Matei 25:32]."' Sfântul Hipolit explică pe scurt că, prin aceasta, prorocul vrea să zică: „men­ţin pacea, dar îngădui războiul."^[20]

Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) întăreşte la rândul său aceasta: „Domnul înţelege aici prin răutate nu răutatea propriu-zisă [...], ci chinul, oboseala şi necazurile. La fel şi altundeva spune: Este, oare, în cetate răutate pe care să n-o fi făcut Domnul? [Amos 3:6] Aici nu e vorba de răpiri, nici de lăco­mii, nici de altceva din acestea, ci de pedepsele venite de Sus. Şi iarăşi, în alt loc, spune: Eu sunt Cel ce face pace şi zidesc rele [Isaia 45:7]. Şi aici, prin rele nu se înţelege răutatea, ci foametea, ciuma, care par rele mulţimii oamenilor. Că mulţimea pe acestea obişnuieşte să le numească rele."^[21]

Dar iubirea nebiruită a lui Dumnezeu este prezentă şi aici, în vârtejul neca­zurilor, chiar dacă Sionul se plânge spunând: Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat! [Isaia 49:14] La aceasta, Domnul răspunde: Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodulpântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine [Isaia 49:15].

Părintele Cheremon, în convorbirea sa cu Sfântul Ioan Cassian (cca 360-435), arată: „Voind să exprime printr-un simţământ omenesc grija şi dra­gostea pe care Domnul găseşte cu cale să ne-o atribuie cu neobosită evlavie şi, negăsind în lume o astfel de dragoste, cu care s-o compare mai potrivit, el a asemănat-o cu aceea a unei mame devotate. Folosindu-se de acest exemplu, fi­indcă nu poate găsi altceva mai de preţ în frica oamenilor, zice: Oare poate o fe­meie să uite de copilul său şi să nu-i fie milă de fiul pe care l-a purtat în pântecele său? Dar, nemulţumit cu această comparaţie, a trecut pe dată mai departe şi a adăugat zicând: Şi dacă ea a uitat, Eu însă nu uit de tine [cf. Isaia 49:15]"'.

VIZIUNEA ŞI CHEMAREA PROROCULUI [Isaia 6:1-8]

1. Vederea lui Dumnezeu prin pogorâmânt: In anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui um­pleau Templul [Isaia 6:1].

Sfântul Irineu arată: „Prorocii nu au văzut în chip desăvârşit faţa lui Dum­nezeu, ci numai în parte, adică tainele prin mijlocirea cărora omul urma să-L vadă mai apoi pe Domnul."²

Sfântul Grigorie Teologul (cca 329/330-cca 390) se întreabă: „Ce vei zice despre Isaia şi Iezechiel, văzătorii cei mai mari ai lui Dumnezeu; şi de ceilalţi proroci? Dintre ei, primul a văzut pe Domnul Savaot şezând pe tronul slavei [cf. Isaia 6:1] şi înconjurat de serafimii cei cu câte şase aripi, care-L slăveau şi-L acopereau, iar pe sine, purificat prin jar şi pregătit pentru prorocie. [...] Şi acestea erau fie o arătare de zi, văzută numai de sfinţi, fie una de noapte, fie o întipărire din partea conducătoare a sufletului unită cu cele viitoare, ca şi când ar fi prezentă. E o altfel de prorocie negrăită, de aceea cum nu pot să spun. Le ştie doar Dumnezeul prorocilor şi cei în care sunt lucrurile acestea. Dar nici aceştia de care vorbesc, nici altul dintre cei ce sunt ca aceştia n-au stat în sub­stanţa (gr. hypostemati) şi în fiinţa Domnului, după cum s-a scris, nici n-au cunoscut sau explicat firea lui Dumnezeu."^[22]

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată [Ioan 1:18]. Ce poate să în­semne aceasta? - se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Cum să înţelegem noi cuvintele prorocilor, care spun că ei L-au văzut pe Dumnezeu [cf. Ieşirea 33:13; Isaia 6:1; Iezechiel 1:10; Daniel 7:9 etc.]? [...] Ce poate să însemne, atunci, pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan 1:18)? Ioan (Evan­ghelistul) vorbeşte aici, de bună seamă, despre faptul că nimeni nu a avut vre­odată parte de cunoaşterea deplină şi desăvârşită a lui Dumnezeu. Căci dacă ar fi cunoscut cu adevărat firea dumnezeiască, nu ar fi văzut-o sub aspecte di­ferite, de vreme ce aceasta este simplă, nu alcătuită din elemente diferite şi fără urme de legături între părţile componente. Nu şade, nu stă, nu umblă: toate acestea sunt naturale trupurilor. Dar despre cum este El, El singur are ştiinţă. De vreme ce Fiul Său avea să Se arate în trup, Dumnezeu-Tatăl a pregătit în­că din vechime vederea şi contemplarea substanţei dumnezeieşti, pe cât le-a fost cu putinţă oamenilor să o cunoască; însă ce este Domnul cu adevărat nu au cunoscut nici prorocii, ba încă nici îngerii, nici arhanghelii. Şi aceasta se arată lămurit prin gura prorocului care zice: Eu am vorbit către proroci şi le-am înmulţit vedeniile şi tot prin proroci am grăit în pilde [Osea 12:10] - spunând prin aceasta că s-a întâmplat astfel prin bunăvoinţa Lui, dar nu pe deplin. Iar venirea Fiului Său în trup, prin toate acestea a fost pregătită încă din vechime. [...] Insă esenţa lui Dumnezeu nu doar prorocii nu au cunoscut-o, dar nici în­gerii, nici arhanghelii. [...] Insă ţine oare atributul acesta numai de Tatăl, nu şi de Fiul? Să se depărteze de la noi gândul acesta! De bună seamă că ţine şi de Fiul. Şi ca să fim încredinţaţi de aceasta, să-1 ascultăm pe Pavel, care spune: Acesta este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut [Coloseni 1:15]. Prin urmare, de vreme ce este chip al Celui nevăzut, atunci El însuşi trebuie să fie nevăzut, căci altcum nu ar fi chip al Aceluia. Şi să nu ne fie cu mirare dacă citim în alt loc, la acelaşi Pavel, că Dumnezeu S-a arătat în trup [I Timotei 3:16] - căci arătarea s-a făcut prin mijlocirea trupului, deci nu potrivit cu esenţa dumne- zeirii. Pe lângă aceasta, Pavel vădeşte că El este cu neputinţă de văzut nu nu­mai de către oameni, ci şi de către puterile cele cereşti, căci, la cele spuse mai sus, el adaugă: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost vă­zut de îngeri [I Timotei 3:16]."'

Sfântul Cosma Melodul, episcop al Maiumei (secolul al VH-lea), a meş­teşugit o alcătuire imnică elocventă, dedicată întrupării Domnului: „Când a văzut Isaia, cu închipuire, pe Dumnezeu pe scaun preaînalt, de îngerii slavei înconjurat, a strigat: O, eu, ticălosul, că am văzut mai înainte pe Dumnezeu întrupat, Lumina cea neînserată, pe Cel ce stăpâneşte pacea! Cunoscând dum­nezeiescul bătrân slava cea mai înainte arătată, de demult, prorocului, şi vă­zând pe Cuvântul ţinut de mâinile Maicii, a strigat: O, curată, bucură-te! Căci cuprinzi ca un scaun pe Dumnezeu, Lumina cea neînserată, pe Cel ce stăpâ­neşte pacea [cf. Isaia 6:1-5]."^[23]

Sfântul Ioan Gură de Aur, explicând termenul de „slavă" în contextul în care-1 utilizează Isaia, arată: „Prorocul numeşte slavă vederea acelui fum care i se descoperă lui, auzirea tainelor celor de negrăit, vederea serafimilor, lumina ca de fulger ţâşnind din scaunul dumnezeiesc, pe care nici puterile cereşti nu pot să o privească."^[24]

Fericitul Ieronim remarcă: „Ori de câte ori Dumnezeu este reprezentat şe- zând, descrierea Lui ia una dintre aceste două forme: este reprezentat fie ca Stăpân, fie ca Judecător. Dacă este asemenea unui rege, atunci este aşa ca în fragmentul din Cartea lui Isaia-. Am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt [Isaia 6:1] ,"^[25]

Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749), în Dogmatica sa, scrie urmă­toarele cu privire la faptul că locul unde se află Dumnezeu şi divinitatea însăşi este nemărginit: „Dar exista şi un loc spiritual unde se gândeşte şi este firea spirituală şi necorporală, unde este prezentă, lucrează şi este conţinută în chip spiritual şi nu corporal, căci ea nu are trup ca să fie conţinută în mod trupesc.Aşadar Dumnezeu, fiind imaterial si necircumscris, nu este în vreun loc. El este însuşi locul Lui, căci umple toate, este mai presus de toate şi ţine toate. Se spune, însă, că se află într-un loc şi se vorbeşte de loc al lui Dumnezeu, acolo unde se face cunoscută energia Lui. El străbate prin toate fară să Se amestece şi împărtăşeşte tuturor energia Lui, potrivit capacităţii fiecăruia şi puterii de re­ceptivitate, adică potrivit curăţiei naturale şi voliţionale. Căci sunt mai curate

cele imateriale decât cele materiale si cele virtuoase decât cele întovărăşite de viciu. Se numeşte aşadar loc al lui Dumnezeu acela care participă mai mult la energia şi la harul Lui. Pentru aceasta, cerul este tronul Lui, în cer sunt îngerii, care fac voia Lui şi care Îl slăvesc pururea [cf. Isaia 6:1], în cer este locul Lui de odihnă, iar pământul este aşternut picioarelor Lui [cf. Isaia 66:1], căci pe pământ a petrecut, în trup, cu oamenii [cf. Baruh 3:38]. Sfântul Lui trup es­te numit picior al lui Dumnezeu. Şi Biserica se numeşte loc al lui Dumnezeu, căci am afierosit acest loc spre slăvirea Lui ca pe un loc sfinţit, în care ne facem rugăciunile noastre către El. De asemenea, se numesc locuri ale lui Dumnezeu şi locurile în care ni s-a făcut cunoscută energia Lui fie prin corp, fie fară corp. Trebuie să se ştie că dumnezeirea este neîmpărţită, deoarece este în întregime pretutindeni şi nu este împărţită parte cu parte în chipul celor corporale, ci este în întregime în toate şi în întregime mai presus de toate."^[26]

Sfântul Grigorie Palama (cca 1296-1359), arhiepiscop al Tesalonicului (1347), este de acord cu Sfântul Ioan Gură de Aur în privinţa faptului că,atunci când „auzi pe proroc zicând: Am văzut pe Domnul şezând pe tron [Isaia 6:1], să nu socoteşti că a văzut fiinţa (gr. ousia) Lui, ci pogorârea, şi pe aceasta în chip mai umbrit decât Puterile de Sus"^[27].

Cu ocazia praznicului Prorocului Isaia, Biserica întreagă cântă: „Curăţindu-ţi-se cugetul şi mintea, minunate Isaia, te-ai făcut organ bine tocmit de Duhul; lovindu-te pururea lucrările lui şi potrivindu-te de insuflările Lui, prin cuget dumnezeiesc, pururea pomenite, ai văzut pe Cel ce şedea pe scaun înalt şi te-ai învăţat cele dumnezeieşti."^[28] O alcătuire din cadrul slujbei de Miezo- noptică aprofundează teologic această idee, insistând asupra faptului că Isaia contemplă, în viziunea sa, firea treimică a lui Dumnezeu, despre Care el însuşi este trimis apoi să mărturisească înaintea oamenilor.^[29]

2. Serafimii

Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi aco­pereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" [Isaia 6:2-3]

Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul I) scrie în Ierahia cerească următoarele: „Teologia a dat tuturor fiinţelor cereşti nouă denumiri explicative; pe acestea, iniţiatorul nostru în cele divine le împarte în trei grupări triadice. Prima grupare (ordin), spune el, este aceea ce stă totdeauna în jurul lui Dumnezeu; ea este în vecinătatea Lui şi se cunoaşte cu El în chip nemijlocit şi înaintea celorlalte. Căci revelaţia Sfintelor Scripturi, spune el, ne-a lăsat, ca tradiţie, că tronurile cele mai sfinte şi ordinele cele cu ochi mulţi şi aripi multe, denumite pe limba ebraică he­ruvimi şi serafimi, sunt aşezate în chip nemijlocit în cea mai mare apropiere de Dumnezeu. Pe această grupă triadică a arătat-o vestitul nostru învăţător ca fiind una, de aceeaşi treaptă, şi ca o ierarhie cu adevărat primă, faţă de care o alta mai înaltă nu există, mai asemenea lui Dumnezeu şi mai apropiată de primele in­fluenţe ale iluminărilor ce pornesc din divinitate."^[30] Prin urmare „acesta este [...] primul ordin al fiinţelor cereşti, ce stă în cercul lui Dumnezeu şi nemijlocit în jurul lui Dumnezeu şi râvneşte în mod simplu şi neclintit după cunoştinţa cea veşnică a Lui, potrivit cu frica sublimă şi nobilă ce o au îngerii. Acest ordin are multe şi fericite viziuni, însă este luminat de nişte raze simple şi nemijlocite şi se hrăneşte cu hrană divină [...]. El se învredniceşte de multă comuniune si influenţă de la Dumnezeu, prin asemănarea cu El, pe cât cu putinţă, în însuşirile şi acţiunile cele frumoase, cunoscând în chip deosebit multe din tainele divine şi facându-se părtaş, pe cât este îngăduit, al ştiinţei şi cunoştinţei divine. De aceea şi teologia a lăsat oamenilor, ca tradiţie, imne pentru fiinţele ce aparţin acestui ordin, în care se arată în chip sacru eminenţa lucrării lor celei preaînalte. Căci unii din acel ordin, pentru a vorbi poetic, strigă asemenea vuietului de ape mul­te [cf. Iezechiel 1:24]: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieşte El! [Iezechiel 3:12]; alţii însă înalţă acel mult vestit şi preacuvios cântec de laudă: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! [Isaia 6:3]"' Mai jos se arată că „picioarele înseamnă facultatea de a se mişca, graba şi alergarea continuă după cele divine. Din această pricină, teologia a reprezentat picioarele fiinţelor spirituale în chip înaripat [cf. Isaia 6:2], Căci aripa înseamnă strădania fiinţei spirituale spre cele de Sus, spre cele cereşti; drumul în sus, în­depărtarea de tot ce ţine de pământ, în virtutea puterii ce tinde în sus. Uşurinţa aripilor însă înseamnă că fiinţa îngerească nu-i deloc pământească, ci cu totul neamestecată şi nesupusă greutăţii; ea se înalţă în sus. [...] Picioarele goale în­seamnă că îngerii sunt liberi, neîncătuşaţi, fără restricţii, slobozi de orice piedici externe şi au asemănarea cea mai apropiată cu putinţă de simplitatea divină"^[31].

    În Ierarhia Bisericească, Sfântul Dionisie face următoarea remarcă: „Faptul că serafimii au nenumărate feţe şi multe picioare arată, după socotinţa mea, fa­cultatea lor puternică de a vedea luminile cele divine şi înţelegerea cea în con­tinuă si multilaterală mişcare a bunurilor celor dumnezeieşti [...]. Dacă ei însă

îşi ascund feţele şi picioarele şi zboară numai cu aripile cele mijlocii, socoteşte atunci cu evlavie că însuşi ordinul (serafimilor), cel ce întrece atât de mult pe cele mai înalte fiinţe, este plin de respect sacru faţă de tainele ce sunt mai înalte şi mai adânci decât priceperea lor şi că se pot înălţa numai cu aripile cele mij­locii până la contemplarea lui Dumnezeu. Serafimii îşi supun viaţa hotărârilor lui Dumnezeu şi sunt călăuziţi de aceste hotărâri spre cunoaşterea de sine."^[32]

Dumnezeu rămâne inaccesibil atât oamenilor, cât şi fiinţelor celor cereşti. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iată, Isaia vorbeşte de fapt despre dezvăluirea Duhului, căci orice profet aduce la cuvânt cele care fac parte din lucrarea Du­hului." Viziunea prorocului are loc în Templul din Ierusalim. Insă ceea ce i se pare cu adevărat important, în aceasta, Sfântului Ioan Gură de Aur, este faptul că serafimii îşi acoperă feţele, pentru că arătarea dumnezeiască este peste putin­ţa lor de a vedea: „In anul morţii regelui Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ; serafimii stăteau în jurul lui şi fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, iar cu două picioarele [Isaia 6:1-2]. Care să fie pricina pentru care îşi acoperă feţele, punându-şi înainte aripile, răspunde-mi? Şi care altă pricină să fie decât aceea că ei nu puteau îndura străfulgerarea plină de stră­lucire şi acele raze de lumină care veneau dinspre tron? Aceasta, cu toate că ei nu vedeau lumina însăşi în puritatea ei, nici esenţa lui Dumnezeu lipsită de acope­rire, ci le stătea înainte chipul coborârii către cele văzute. Dar ce este coborârea? Este modul prin care Dumnezeu nu Se arată aşa cum este, ci Se arată pe El în­suşi după cum poate fi văzut de către cel ce este în stare să-L contemple, potrivindu-Şi chipul în care apare pe măsura slăbiciunii celor care îl privesc.

Faptul că avea loc o coborâre apare evident chiar din cuvintele profetului [...]. Dar Dumnezeu nu Se aşază, acesta fiind modul în care nu pot apărea decât fiinţele corporale. Iar cât priveşte cuvintele pe un scaun, Dumnezeu nu poate fi cuprins într-un scaun, câtă vreme divinitatea nu poate fi circumscrisă vreunui lucru. Dar serafimii nu puteau îndura nici măcar o asemenea coborâ­re, cu toate că I se aflau în preajmă: serafimii stăteau în jurul Lui. Prin urma­re faptul că se aflau în preajmă era mai degrabă pricina pentru care nu puteau să-L vadă. Fiindcă nu se vorbeşte despre un anumit loc, ci Duhul Sfânt doreş­te să arate că, deşi [serafimii] se află mai aproape de esenţa divină decât noi, tot nu o pot contempla. De aceea şi spune: serafimii stăteau în jurul Lui, nu pentru a ne induce ideea unui anumit loc, ci dezvăluind prin apropierea locu­lui faptul că fiinţa lor este mai apropiată de Dumnezeu decât este a noastră.

Noi nu întrezărim caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu aşa cum o fac acele puteri, ca unele care sunt mai pure, mai înţelepte şi mai străvăză- toare decât îi stă în putere naturii umane. [...] De aceea, când îl auzi pe profet că spune: L-am văzut pe Dumnezeu [Isaia 6:1], să nu îţi închipui că el a văzut acea esenţă, ci numai chipul coborârii, ba încă şi pe acesta mai nedesluşit de­cât Puterile de Sus, deoarece nu a avut puterea să vadă precum heruvimii. Dar ce vorbesc eu despre acea preafericită substanţă, câtă vreme omul nu poate privi fară teamă nici măcar fiinţa îngerului [cf. Daniel 10:8]?"'

Sfântul Ioan Gură de Aur ne informează că îngerilor nu le este îngăduit să stea la sfat cu Dumnezeu; „Datoria lor e să stea drept înaintea lui Dumnezeu şi să-L slujească. Şi, ca să afli asta, ascultă pe marele glăsuitor Isaia, care spu­ne despre cele mai înalte puteri îngereşti că îşi acopereau feţele, pentru că nu puteau îndura lumina fulgerătoare a lui Dumnezeu; şi stăteau înaintea Lui

cu multă frică si cu cutremur. Creaturile lucrul acesta trebuie să-1 facă, să stea drept înaintea Stăpânului."^[33]

3. Taina Sfintei Treimi:

A. Şi strigau unul către altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" [Isaia 6:3]

„Iar ceea ce se spune în Sfintele Scripturi, anume că ei [serafimii] strigă unul către altul [cf. Isaia 6:3] - spune Sfântul Dionisie Pseudo-Areopagitul cred că nu se arată prin aceasta că ei îşi comunică în chip nevăzut unii altora cunoştinţele viziunii lor divine. Dar noi socotim vrednic de pomenire sfântă şi acest lucru: cuvântul ebraic serafim, din Scripturi, denumeşte în mod sem­nificativ naturile cele mai sfinte ale serafimilor; pentru că este luată această denumire de la esenţa întru totul înfocată si arzătoare a vieţii lor divine si în­ totdeauna mobile."^[34] Astfel, „prin aceasta se arată în mod clar, pe cât cred, că primii îngeri comunică îngerilor din al doilea rând din cunoştinţele pe care ei le au despre Dumnezeu."^[35]

Sfântul Grigorie Teologul afirmă: „Pe Domnul să-L slăvim împreună cu he­ruvimii, pe Cel ce uneşte Treimea întru Unul Domn [cf. Isaia 6:3] şi ne arată sub­stanţa primă pe cât se poate primi, căci aripile lor deschise sunt cu sârguinţă."^[36]Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) se întreabă: „Cum ar putea zice sera­fimii: Sfânt, sfânt, sfânt [Isaia 6:3], dacă n-ar fi fost învăţaţi de Duhul de câte ori se cade să rostească această doxologie?"^[37]

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că prin serafimii lui Isaia [cf. Isaia 6:3] s-a făcut cunoscută taina Treimii, când cuprinşi de lumină, aceştia au strigat cu glas mare Sfânt, sfânt, sfânt, cuprinşi de uimire înaintea frumuseţii fiecăreia dintre cele trei Persoane^[38].

Sfântul Ambrozie, la rândul său, pune următoarea întrebare: „Ce însem­nătate poate avea această întreită rostire a aceluiaşi nume, Sfânt? Dacă întreită este repetarea, cum se face atunci că una este slăvirea? Dacă este un singur act de slăvire, de ce o întreită repetare?"^[39] Şi răspunde: „Tatăl este sfânt, Fiul es­te sfânt, Duhul este sfânt, dar nu sunt trei sfinţi, căci este Un singur Domn, Dumnezeu. Căci adevărata sfinţenie este una, după cum Unul este Stăpânul,iar sfinţenia cea adevărată care tine de firea divină una este. [...] Heruvimii şi serafimii II slăvesc cu glas puternic. [...] Şi spun nu o singură dată, chiar dacă au cunoştinţa faptului că Cei Trei sunt Una - pentru că nu voiesc să-L exclu­dă pe Fiul; şi spun nu doar de două ori — pentru că nu voiesc să excludă Du­hul; nici nu folosesc pluralul (sfinţi), pentru ca nu cumva să ne închipuim că ar fi o multitudine nedefinită de persoane, ci repetă de trei ori acelaşi cuvânt, pentru ca şi prin imn şi cântare să înţelegem deosebirea dintre Persoanele Tre­imii şi unimea Celui Preaînalt - iar prin această zicere a lor, ei mărturisesc pe Dumnezeu."^[40] Şi în alt loc: „Mai departe, ca să demonstreze că Domnul Atot- ţiitorul este Unul în Treime, după întreita cântare: Sfânt, sfânt, sfânt, adaugă: Domnul Savaot. Sfânt este, aşadar, Tatăl, Sfânt este Fiul, Sfânt este Duhul."^[41]

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază: „Vezi cu câtă teamă, cu câtă frică Îl numesc slăvindu-L şi lăudându-L?"^[42] Iar într-altă parte se întreabă: „Dar, nu­mai pentru a şti cu prisosinţă că nu-i este dat nici unei puteri create să cunoas­că aceasta, îi vom asculta pe îngeri. Cum aşa? Stau ei acolo de vorbă despre esenţa lui Dumnezeu si o cercetează pornind de la ei însisi? Nicidecum. Dar ce fac atunci? Preamăresc, se închină, înalţă neîncetat cânturi de laudă şi imne mistice cu o adâncă înfricoşare. Si unii rostesc: Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu [Luca 2:14]; iar serafimii: Sfânt, sfânt, sfânt [Isaia 6:3] şi îşi pleacă ochii, neavând putere să îndure nici măcar coborârea lui Dumnezeu spre a fi laolal­tă cu ei; iar heruvimii: Binecuvântată fie slava Domnului în locul unde sălăşluieste El [Iezechiel 3:12], nu în sensul că ar exista un loc în care Dumnezeu ar sălăşlui, nicidecum, ci în sensul în care noi folosim în plan omenesc expresii­le oriunde ar fi sau oricum ar fii, pe cât este de chibzuit să vorbim în acest chip despre Dumnezeu. Totuşi facem acest lucru doar fiindcă limba de care noi ne folosim este numai omenească."^[43]

Sfântul Grigorie cel Mare face următorul comentariu: „Cu adevărat Isaia a auzit cetele cele îngereşti cântând în ceruri: Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot [Isaia 6:3] [...] Apoi, pentru ca Unimea să fie revelată ca fiind esenţa Tre­imii, la aceasta se adaugă: plin este tot pământul de slava Lui?'^[44]

Astfel, Sfântul Teofan slavosloveşte Treimea cea una, avându-L ca izvor pe Tatăl: „Isaie cel binecredincios, fiind trimis de la Dumnezeu celor ce nu şti­au, ai propovăduit pe Tatăl, pe Cuvântul şi pe Preasfântul Duh, o Treime în­tru o fire."^[45]

B. In altă parte, prorocul vorbeşte despre Sfântul Duh aşa: Şi lumina lui Israel se va face foc şi Sfântul său o flacără şi va arde şi va mistui spinii şi bălări­ile uscate, într-o singură zi! [Isaia 10:17] Sfântul Ambrozie de Milan spune că „Isaia arată aici că Duhul Sfânt nu este doar lumină, ci şi foc: iar lumina lui Israel va arde precum para focului [cf. Isaia 10:17]. Din acest motiv, prorocii L-au numit foc arzător, căci în aceste trei puncte se vede cel mai lămurit slava lui Dumnezeu: Stăpânului a toate firesc Ii este a sfinţi, iar a lumina ţine de fi­rea focului şi a luminii, atunci şi Domnul poate fi desemnat cu ajutorul pro­prietăţilor focului şi luminii. Căci Domnul Dumnezeul tău este foc mistuitor [cf. Deuteronom 4:24] - mărturiseşte Moise"^[46].

4. Prorocul mărturiseşte necurătia buzelor sale:

Din pricina acestor strigăte, porţile se zguduiau din ţâţânele lor, iar templul s-a umplut de fum. Şi am zis: „ Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurca­te şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" [Isaia 6:4-5]

Sfântul Irineu vorbeşte despre multiplele modalităţi în care Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut cunoscut, fie prin arătare, fie prin auzire. „Prorocii nu au prorocit numai prin cuvânt, ci şi prin vedere, prin felul lor de viaţă, prin fapte­le pe care le săvârşeau, potrivit cu îndrumările pe care le primeau de la Duhul.

Astfel, în chip tainic, ei L-au văzut pe Dumnezeu, după cum însuşi Isaia măr­turiseşte: pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" [Isaia 6:5] - arătând prin aceasta că omul trebuie să-L vadă pe Dumnezeu cu ochii şi să-I audă vocea."^[47]

„Cuvântul sfânt - explică Sfântul Ioan Gură de Aur - nu conferă acelaşi sens si nu are aceleaşi implicaţii, în toate situatiile când este folosit; Dumnezeu este caracterizat ca fiind sfânt, însă aceasta este în alt fel decât atunci când vreunul dintre noi, oamenii, este prezentat aşa. Ce semnificaţie ar putea avea reacţia lui Isaia la auzul glasurilor de serafimi: Şi am zis: Vai mie, că sunt pier­dut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei! [Isaia 6:5] - atâta timp cât noi ştim bine că prorocul se afla într-o stare de curăţie şi de sfinţenie? Insă dacă noi, oamenii, ne raportăm la sfinţenia celor de sus, de bună seamă că ne des­coperim plini de toată necurăţia. îngerii sunt sfinţi, arhanghelii sunt sfinţi,heruvimii si serafimii, la rândul lor, sunt sfinţi - dar si sfinţenia acestora de­pinde de obiectul la care ne raportăm, şi anume dacă ne luăm ca referinţă pe noi, oamenii, sau puterile cele cereşti."^[48]

Părintele Theonas, în convorbirea sa cu Sfântul Ioan Cassian, mărturiseşte: „Şi de aceea toţi cei sfinţi suspină zilnic din pricina acestei stări firave a fiin­ţei lor. [...] Şi astfel, ei au socotit atât de slabă, atât de nedesăvârşită dreptatea oamenilor şi având întotdeauna nevoie de mila lui Dumnezeu, încât unul din ei, pe ale cărui nedreptăţi şi păcate Dumnezeu le-a curăţit cu jarul trimis de pe altarul de foc al cuvântului Său, după acea minunată contemplaţie a lui Dum­nezeu, după vederea sublimilor serafimi şi după descoperirea tainelor cereşti, zice: Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate [Isaia 6:5]. Acesta, după părerea mea, poate nici atunci n-ar fi simtit necurăţenia buzelor sale, dacă n-ar fi meritat să cunoască curăţia întreagă prin contemplaţia lui Dumnezeu, la privirea Căruia şi-a aflat deodată întinăciunea sa până atunci necunoscută de el. Când zice: Vai mie, că sunt om cu buze spurcate — el spune atunci aceasta despre buzele sale, şi nu despre întinăciunea poporului. [...] Dar şi când, rugându-se, mărturiseşte ne­curăţia păcatelor oarecum universale, nu cuprinde într-o rugăciune generală numai pe cei nedrepţi: Toţi am ajuns necuraţi şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt necurat [cf. Isaia 64:5] ."^[49]

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) afirmă: „Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţa dumnezeiască şi, ieşind afară din toate cele făcute, simte nemărginirea dumnezeiască, atunci, copleşită fiind de prezenţa dumne­zeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale asemenea dumnezeiescului Isaia si

rosteşte cu uimire cuvintele prorocului: O, nenorocitul de mine! Sunt pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu ochii mei pe împăratul Domnul Savaot [Isaia 6:5] "^[50]

5. Cărbunele — o preînchipuire a Domnului Hristos:

Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbu­ne, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic [Isaia 6:6].

Sfântul Efrem Şirul foloseşte adeseori, în scrierile lui, expresia „cărbune de foc", cu referire atât Ia Domnul Hristos, cât şi la Sfânta împărtăşanie. „Căr­bunele cel de foc, care a ars toţi spinii şi toată pălămida [cf. Facerea 3:18], s-a sălăşluit în pântece, curăţind şi sfinţind acel loc plin de toată necurăţia."^[51] în viziunea profetului, cărbunele este ţinut de către serafim într-un cleşte şi doar îi atinge buzele lui Isaia, în vreme ce creştinii îl primesc pe Hristos şi se hră­nesc cu El, cu noul Cărbune de Foc: „Serafimul nu putea atinge cărbunele cu degetele sale, iar cărbunele abia dacă a atins buzele prorocului: serafimul nu l-a ţinut, iar Isaia nu l-a consumat - în schimb, Domnul Dumnezeu ne în­găduie nouă să facem şi una, şi alta."^[52] Pentru Sfântul Efrem, cărbunele de foc este unul dintre exemplele în virtutea căruia putem vorbi despre dumnezeire, în sens figurat, ca despre un foc: „în pâinea Ta, Doamne, aflăm tăinuit Du­hul care niciodată nu se sfârşeşte; în vinul Tău, Stăpâne, sălăşluieşte focul cel nesecat: Duhul este în pâine, Focul este în vin - iată de ce fel de neînchipuit minune s-au învrednicit buzele noastre."^[53]

„Ce înţeles — întreabă Sfântul Chiril al Alexandriei (378-444) - poate avea cărbunele care a atins buzele prorocului şi l-a izbăvit de toată necurăţia? în mod evident, este vorba aici despre un cuvânt mântuitor, cuvânt de mărturi­sire de credinţă că Hristos Iisus, atunci când ne împărtăşim cu El, ne curăţeşte în chip desăvârşit [...]. Putem spune aşadar că puterea cuvântului dumneze­iesc se aseamănă cu un cărbune de foc."^[54]

Sfântul Ioan Damaschin, vorbind despre Sfintele şi Preacuratele lui Hris- tos Taine, îndeamnă: „Să o cinstim pe aceasta cu toată curăţia, atât sufletească, cât şi trupească, căci este dublă. Să ne apropiem de ea cu o dorinţă înfocată şi, încrucişând palmele, să primim Trupul Celui răstignit. Punând peste Dânsul ochii, buzele şi fruntea, să ne împărtăşim cu dumnezeiescul cărbune, pentru ca focul dorinţei din noi, luând arderea din cărbune, să ardă complet păcate­le noastre, să lumineze inimile noastre, să ne aprindem şi să ne îndumnezeim prin împărtăşirea focului dumnezeiesc. Cărbune a văzut Isaia [cf. Isaia 6:6]. Cărbunele nu este un lemn simplu, ci este unit cu focul. Tot astfel, şi pâinea împărtăşaniei nu este pâine simplă, ci unită cu dumnezeirea; iar trupul unit cu dumnezeirea nu este o singură fire, ci una a trupului şi alta a dumnezeirii unite cu el; pentru aceea amândouă împreună nu sunt o fire, ci două."^[55]

6.   Cleştele: o preînchipuire a Maicii Domnului [Isaia 6:6]

Imnografii Bisericii ne pun înainte câteva imne, cu prilejul praznicului în­tâmpinării Domnului, în care braţele Maicii Domnului sunt comparate cu cleştele, iar Domnul Hristos este comparat cu acel cărbune: „Cărbunele-Hris- tos, Cel ce S-a arătat mai înainte Prorocului Isaia, ca într-un cleşte este dat acum bătrânului, de mâinile Născătoarei de Dumnezeu."^[56] Iar Sfântul Cosma Melodul arată: „Cleştele cel tainic ce a luat în pântece pe cărbunele Hristos,tu esti, Mărie."^[57]

Preacurata Fecioară mai este numită şi „cădelniţă", într-un imn de-al Sfân­tului Iosif al Tesalonicului (810-866): „Pe tine, Curată, te numim: poartă ne­umblată, ţarină nearată, chivot care ai purtat mana, amforă şi sfeşnic şi cădel­niţă a cărbunelui celui fară de materie."^[58]

7.   Curăţirea prorocului

Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi" [Isaia 6:7].

Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că prorocul îşi dorea să se curăţească, motiv pentru care cărbunele încins nu i-a pricinuit nici un fel de vătămare, ci l-a pre­gătit ca să se poată împărtăşi de strălucirea slavei celei dumnezeieşti: „Isaia zice că a văzut pe Cel ce şedea cu slavă pe tronul cel înalt şi ridicat, pe Cel a cărui înfăţişare, mărire şi faţă nu a putut să o vadă. Căci, dacă ar fi putut, ar fi spus, fară îndoială, cum a făcut cu celelalte pe care le-a văzut, numărându-le aripile şi descriind starea şi zborul lor. Numai glasul zice că l-a auzit, când s-a ridicat pra­gul cel de sus al uşii de cântarea serafimilor şi casa s-a umplut de fum şi i s-a pus printr-unul din serafimi un cărbune pe buzele sale. Căci facându-se aceasta, nu numai buzele, ci şi auzul i se curăţeşte spre primirea cuvântului. [...] Se ridică pragul cel de sus, ca să poată contempla neîmpiedicat cele din lăuntru f...]."^[59]

Sfântul Ambrozie subliniază că „autoritatea Duhului de a ierta păcate Ii este firească şi este împărtăşită cu Tatăl şi cu Fiul, nu însă şi cu îngerii [...]. Cine are puterea de a ierta păcatele? Oare vreun înger? Sau vreun arhanghel? Nicidecum! Ci numai Tatăl, numai Fiul, numai Duhul Sfânt. Dar poate că va spune oarecine că serafimul a fost cel ce a grăit către Isaia [cf. Isaia 6:7]. Serafi­mul a spus: va şterge şi iarăşi: va curaţi - însă despre focul de pe jertfelnicul lui Dumnezeu a spus el aceasta, şi anume despre harul Sfântului Duh. Căci pu­tem oare înţelege că va fi fost altceva pe jertfelnic decât harul Sfântului Duh? De bună seamă că nu lemn din pădure va fi fost acolo, nici cărbune, nici ce­nuşă. Şi ce este oare mai cu evlavie şi mai cuviincios a înţelege, din cele rosti­te de gura lui Isaia, decât taina prin care toţi oamenii trebuie să se curăţească prin Patimile lui Hristos. [...] însă chiar dacă serafimul ar fi avut puterea de a ridica păcatele, el tot nu ar fi facut-o, decât ca unul dintre slujitorii lui Dum­nezeu însărcinaţi cu această ascultare."^[60])

Sfântul Grigorie cel Mare (cca 540-604), papă al Romei, vorbind despre lucrarea serafimului, arată: „Prorocul voieşte ca noi să înţelegem că duhurile acestea, care sunt trimise, primesc un nume pe potriva lucrării fiecăruia. De vreme ce îngerul acesta a fost trimis să poarte un cărbune aprins de pe jertfel­nic spre a curăţi alunecările vorbirii, este numit serafim, pentru ca prin însuşi numele lui să indice curăţirea prin foc."^[61]

Imaginea jăraticului, ca agent purificator, apare şi în mai multe imne şi cântări ale Bisericii. Aşa, de pildă: „Cărbunele dumnezeiescului foc mai înain­te l-a văzut Isaia cu închipuire şi, curăţindu-şi buzele, s-a învrednicit prorociei [...]."^[62] Sfântul Iosif al Tesalonicului valorifică şi el această temă: „Cu cărbune se curăţeşte Isaia [cf. Isaia 6:6-7], prevestind Cărbunele cel nematerialnic, Ca­re S-a întrupat din tine, Fecioară, mai presus de cuget; Care arde toate păcate­le cele trupeşti ale oamenilor şi îndumnezeieşte, din milostivire, firea noastră, ceea ce eşti cu totul fară prihană."^[63] Iar în vremea praznicului Botezului Dom­nului, ideea de purificare este reiterată astfel: „Cărbunele, pe care mai înainte l-a văzut Isaia aprinzându-se, în apele Iordanului a ars tot păcatul şi a dat celor sfărâmaţi a doua zidire. Pentru aceasta, lăudând, să cântăm: Bine să cuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii."^[64]

8. Consimţirea de bunăvoie a lui Isaia: Iată-mă, trimite-mâ pe mine!

[Isaia 6:8]

Şi am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?" Şi am răspuns: „Iată-mă, trimite-măpe mine!" Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia... " [Isaia 6:8-9]

Sfântul Atanasie cel Mare (cca 296-373) zugrăveşte următoarea reprezen­tare, în termeni dramatici, a smeririi de bunăvoie a Fiului, Care a primit trup şi a lucrat spre mântuirea noastră, reprezentare bazată tocmai pe acest loc bi­blic: „Omul a păcătuit şi prin aceasta a căzut. Iar împreună cu omul toate lu­crurile au căzut, amestecându-se: de la Adam la Moise, moartea a dobândit stăpânire peste toate, pământul a fost blestemat, iadul s-a deschis, Raiul s-a închis, cerurile s-au mâhnit, omul s-a stricat şi s-a sălbăticit, în vreme ce vrăj­maşul nostru, diavolul, se bucura ca un învingător asupra noastră.

Apoi, Domnul Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nevoind ca omul, cel făcut după chipul Său, să se piardă cu totul, a spus: Pe cine îl voi tri­mite? [Isaia 6:8] Iar în vreme ce toţi ceilalţi au rămas la locurile lor, doar Fiul a răspuns: Iată-Mă, trimite-Mă pe Mine! lax atunci I s-a spus să meargă, să Se facă om, să ia trup şi, trup luând, să restaureze întreaga creaţiune. Căci Lui, asemenea unui medic, omul I-a fost dat spre tămăduirea muşcăturii şarpelui: ca să dobândească viaţa, iar cel ce a fost mort să se ridice; pentru ca lumina să risipească întunericul; şi, cum El era Cuvântul, pentru ca firea cea raţională a lucrurilor să se înnoiască. Astfel, toate lucrurile fost-au Lui date, iar El Om S-a făcut, şi pe dată lucrurile cele create au revenit în firea lor cea desăvârşită. Pământul primeşte de-acum binecuvântări în loc de blestem, Raiul s-a deschis tâlharului, iadul s-a acoperit, mormintele s-au deschis, morţii au înviat, por­ţile Raiului s-au ridicat şi II aşteaptă pe El..."^[65]

Sfântul Ambrozie al Milanului consideră că „Isaia s-a dăruit pe sine de bunăvoie"^[66]. Iar Fericitul Ieronim explică sensul expresiei trimite-mă: „în limba greacă, se foloseşte apostolos, iar în cea ebraică, siloas [...]. Isaia este trimis, deci el a fost un apostol al Domnului: Iată-mă, trimite-mă pe mine! [cf. Isaia 6:8] "^[67]

9. Concluziile profetului

Şi am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?" Şi am răspuns: „Iată-mă, trimite-mă pe minei" Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia... " [Isaia 6:8-9]

„A învăţat deci prorocul - conchide Sfântul Dionisie din cele văzute, că dumnezeirea este incomparabil mai sublimă decât orice putere văzută sau ne­văzută, în excelenţa Sa cea mai presus de fire; că, fiind cu adevărat simplă [...], dumnezeirea este începutul şi cauza primordială, dătătoare de viaţă şi temeiul cel neschimbător al firii celei indisolubile a lucrurilor, de la care chiar puterile cele superioare îşi au fiinţa [...]."^[68]

în continuare, Sfântul Dionisie se referă la serafimi: „Apoi prorocul a vă­zut, în cunoştinţe prime, mijlocii şi ultime, că cele şase aripi înseamnă înălţa­rea cea neîmpiedicată şi cu totul superioară spre cele divine a sfintelor figuri [...]. S-a înălţat el [prorocul — n.n.] astfel, până la cunoaşterea spirituală a lu­crurilor ce erau contemplate. Atunci i s-a descoperit lui puterea cea largă şi cuprinzătoare de viziune a duhurilor celor superioare, respectul sfânt ce-1 au ele în chip supralumesc faţă de iscodirea cea plină de îndrăzneală, şi care poate fi ajunsă, a tainelor celor prea înalte şi prea adânci, [...] precum şi armonia în care se rânduiesc lucrările celor ce tind să-L urmeze pe Dumnezeu."^[69]

Sfântul Dionisie continuă: „La fel a învăţat el şi aceasta, anume că purificare înseamnă, pentru toţi, participare tainică, pe cât posibil, la strălucirea şi curăţia cea dumnezeiască. Dar această lumină strălucitoare ce se răspândeşte în chip tainic şi mai presus de fire chiar din dumnezeire peste toate duhurile cele sfinte, pornind din cauze sublime, se înfăţişează într-o lumină mai strălucitoare pute­rilor ce stau în jurul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sunt cele mai înalte."^[70]

Astfel, Isaia a fost consacrat ca profet după această viziune — cel puţin aşa mărturiseşte Sfântul Teofan (f 845), ierarh şi făcător de canoane: „Apucând serafimul cu cleştele cărbunele aprins, cu frică l-a dus la gura ta, Isaia, şi prin taină te-ai săvârşit proroc al lui Dumnezeu, preasfinţite."^[71]

LUCRĂRILE PROFETICE ALE LUI ISAIA ÎN TIMPUL VIEŢII SALE [Isaia 8:1-4; 20:2-3; 30:1, 8]

1. Isaia îşi scrie prorociile

în toiul războiului dintre Siria şi Efraim (Regatul de Nord), al cărui dezno­dământ încă nu se întrezărea pe atunci, Isaia a primit de la Dumnezeu porun­ca de a-şi asuma sarcina lucrării sale profetice: Şi a zis Domnul către mine: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti: Maher-Şalal-Haş-Baz (grabnic-pradă-apropiat-jaf). Adu-Mi martori credincioşi pe Urie preotul şi pe Zaharia, fiul lui Ieberechia" [Isaia 8:1-2].

Textul acesta are valoarea unei cronici şi a unei mărturii, fiind de folos în stabilirea timpului când acest eveniment s-a produs. Urie a fost, fără îndoială, preotul care, în timpul domniei regelui Ahaz, a înălţat un altar pentru sus-nu- mitul rege [IV Regi 16:10], Apoi Zaharia de bună seamă că nu este profetul care a activat după eliberarea din robie, ci un altul. Menţionarea acestor două personalităţi este o mărturie trainică, cu atât mai mult cu cât este vorba despre oameni cu autoritate asupra poporului.

„Prorocii din vechime nu doar au vestit dinainte lucrurile ce vor să se în­tâmple, ci ei au mărturisit şi despre cele ce se petreceau în zilele lor - arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi continuă: Isaia este cel ce a grăit: Adu-Mi mar­tori credincioşi pe Urie preotul şi pe Zaharia, fiul lui Ieberechia [Isaia 8:2]. El a aşternut prorociile sale în scris şi le-a pus într-o carte, astfel încât, atunci când acestea se vor împlini, cele scrise de el să stea drept mărturie împotriva iude­ilor, cum că prorocii din vechime, de Dumnezeu inspiraţi, au vorbit despre acestea cu mult timp înainte. Din această pricină, el nu s-a mărginit la a al­cătui o singură scriere, ci le-a aşezat pe toate într-o carte nouă, care să poată dăinui peste veacuri, fără a se pierde - o carte care să dăinuie până după ce lu­crurile prevestite de el se vor fi împlinit [cf. Isaia 30:8] ."^[72]

Fericitul Ieronim înţelege fragmentul acesta ca referindu-se la Iisus Hris­tos: „Copilul acesta despre Care se vorbeşte aici şi despre Care se spune că es­te hrănit cu lapte şi cu miere [cf. Isaia 7:14-15], Care îşi află sălaşul în munţi cu piscuri înalte [cf. Psalm 67:17], grabnic Se apropie de vârsta maturităţii,iar cerbicia ta se întăreşte să-L risipească [cf. Isaia 8:1], dar când vine vremea, pustieşte duhovnicescul Damasc şi îl pune în lanţuri pe conducătorul cel du­hovnicesc al Asiriei."^[73]

2. Prorocită şi fiul

Atunci m-am apropiat de prorocită şi a luat în pântece şi a născut un fiu. Şi a zis Domnul către mine: „Pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Baz." Căci, înainte ca băiatul să zică: „tată şi mamă!", toată bogăţia Damascului şi prada Samariei vor fi duse înaintea regelui Asiriei [Isaia 8:3-4],

Fiului lui Isaia i se dă un nume plin de înţelesuri, pentru că acesta Îl preîn- chipuie pe Iisus Hristos. Fiul lui Isaia simbolizează mai întâi apropiata devas­tare a Siriei şi a părţii de nord a regatului, unde trăiau la acel moment cele zece triburi israelite. încă înainte ca pruncul să poată ganguri primele sale cuvinte, înainte ca el să poată zice tata şi mama, Tiglath-Pileser al III-lea (Tiglatfalasar, în sursele babiloniene) va cuceri, în anul 732 î.Hr., Damascul şi va ocupa ţinuturile de pe valea Iordanului, ţinuturi aflate la acea vreme sub stăpânirea regelui samarinean Pecah [cf. IV Regi 15:29]. Apoi a pornit asupra Asiriei.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că, în lectura Sfintelor Scripturi, „trebuie să trecem la înţelesul nematerial şi duhovnicesc (inteligibil), în aşa fel ca înţelesurile mai trupeşti să se strămute în minte şi în înţelegere, înţelesul mai trupesc al celor spuse scuturându-se de pe ele asemenea prafului. [...] Căci cu ce se foloseşte spre virtute cel ce aude că Osea Prorocul a avut doi fii din curvie [cf. Osea 1:6] şi că Isaia a intrat la prorociţă [cf. Isaia 8:3], dacă rămâne la litera celor spuse?"^[74]

în sens duhovnicesc, prorociţă este interpretată adeseori ca fiind o preînchipuire a Fecioarei Născătoare de Dumnezeu, iar fiul, Maher-Şalal-Haş-Baz, ca preînchipuire a felului cum Mântuitorul a biruit învăţătura amaleciţilor sau, după Sfântul Ambrozie, a felului cum au fost cucerite pentru credinţă po­poarele păgâne, spre a cuceri ele însele împărăţia Tatălui, prin sfântă şi dreap­tă închinăciune^[75].

Sfântul Irineu spune că „Pruncul pe care dreptul Simeon L-a primit în bra­ţe, Iisus, născut din Maria Fecioara, era Hristosul însuşi, Fiul lui Dumnezeu, lumina creaţiunii, slava lui Israel, pacea şi odihna celor adormiţi. Căci El înce­puse încă de pe atunci să preschimbe omul, luându-i neştiinţa, dăruindu-i în schimb cunoaşterea Lui şi împrăştiind pe faţa pământului pe cei care-L recunoscuseră deja, după cum Isaia vesteşte: Pune-i numele: Grabnic-pradă-apropat-jaf[Isaia 8:3]. Dar tocmai acestea sunt lucrările lui Hristos. [...]Lui I s-au închinat magii şi, atunci când L-au văzut, I-au aşternut înainte daruri. [...] Şi, închinându-se înaintea împăratului celui veşnic, au pornit la întoarcere pe un alt drum, nu pe calea asirienilor. Căci, înainte ca băiatul să zică: tată şi mamă!, toată bogăţia Damascului şi prada Samariei vor fi duse înaintea regelui Asiriei [Isaia 8:4], Aceasta arată, în taină, dar în chip lămurit totodată, că Domnul S-a luptat cu mână nevăzută împotriva lui Amalec [cf. Ieşirea 17:16], Şi, din această pricină, El i-a luat la Sine fară zăbavă pe fiii lui David care au avut feri­cita soartă de a se naşte în acea vreme, pentru a-i trimite laolaltă înaintea Lui, în împărăţia Sa. De vreme ce El însuşi era prunc, lucrurile s-au rânduit în aşa fel, încât cei dintâi martiri să fie tot copii, spre slava Domnului Hristos, Care S-a născut în Bethleemul Iudeii, în cetatea lui David [cf. Matei 2:16-18].'^!1

Sfântul Atanasie, vorbind despre împărăţia lui Hristos, spune: „Care dintre împăraţii de odinioară a împărăţit încă înainte de a putea numi pe tatăl sau pe mama sa [cf. Isaia 8:4]? Şi care a dobândit biruinţa împotriva vrăjmaşilor? [...] Cine e deci Cel ce a împărăţit şi a prădat pe vrăjmaşi înainte de naştere? Să ne spună tâlcuind, cine a fost un astfel de împărat în Israel şi în Iuda, în care şi-au pus toate neamurile nădejdea şi au avut în El pacea? Oare nu s-au ridicat mai degrabă, de pretutindeni, împotriva Lui?"^[76]

Sfântul Ioan Gură de Aur analizează semnificaţia numelui acestui prunc, în legătură cu evenimentele din acea epocă: „Are obicei Scriptura să numească pe cineva nu cu numele său, ci cu faptele săvârşite de el sau întâmplate în vre­mea lui. De aceea, cuvintele: II vor chema Emanuel [Matei 1:23] nu înseam­nă altceva decât că vor vedea că Dumnezeu este cu oamenii. Căci într-adevăr, Dumnezeu întotdeauna a fost cu oamenii, însă niciodată atât de lămurit ca acum. Dacă iudeii n-ar fi fară de ruşine, i-aş întreba: Când a fost copilul nu­mit: Grabnic-pradă-apropiat-jafW&dLiz 8:3]? Dar nu vor putea să-mi răspundă. Pentru ce dar spunea Profetul Isaia: Pune-i numele Maher-Şalal-Haş-Bazi Pen­tru că după naşterea lui s-a făcut jefuirea şi împărţirea prăzilor. I se dă deci ca nume tocmai fapta săvârşită în vremea naşterii Lui."^[77]

3. Prorocul umblă gol fi desculţ, prevestind prin aceasta ducerea în

robie

In vremea aceea a grăit Domnul prin gura lui Isaia, fiul lui Amos, zicând: „Du-te şi dezbracă sacul de pe coapsele tale şi descalţă încălţămintele tale." Şi a făcut aşa şi mergea gol şi desculţ. Şi a zis Domnul: „Precum a umblat robul Meu Isaia gol şi desculţ vreme de trei ani, ca semn şi prevestire pentru Egipt şi pentru Etiopia... [Isaia 20:2-3].

Sfântul Ambrozie de Milan comentează: „Să cercetăm împreună binecu­noscutul caz al Profetului Isaia, felul cum a umblat el gol şi desculţ înaintea poporului, nu spre batjocură, ci demn, ca unul care rostea cu buzele sale cu­vântul lui Dumnezeu. De bună seamă, cineva ar putea spune că nu este lucru de cuviinţă, ca un bărbat în toată firea să umble gol pe dinaintea poporului, întâlnindu-se pe cale cu alţi bărbaţi şi cu femei. Nu vor fi fost oare stânjeniţi toţi aceştia de apariţia lui, şi mai cu seamă femeile? Nu ne repugnă oare tutu­ror vederea unui bărbat dezbrăcat? Şi nu sunt oare părţile ruşinoase ale băr­batului acoperite cu veşminte pentru a nu ofensa pe nimeni, prin aspectul lor dezgustător?

Sunt de acord cu aceasta, însă trebuie să luăm în considerare semnificaţi­ile acestui act şi motivele care au condus la săvârşirea lui: faptul că tinerii şi tinerele din Iudeea urmau să fie duşi în robie, unde vor trebui să umble goi, precum a umblat robul Meu Isaia gol şi desculţ [Isaia 20:3] - zice Domnul. Si­gur că starea aceasta ar fi putut fi exprimată în cuvinte, însă iată că Domnul a hotărât să întărească vorbirea printr-o pildă, la vederea căreia poporul să se teamă şi, uitându-se la trupul dezbrăcat al prorocului, să se gândească la ei în­şişi. Unde este, aşadar, scârba? Oare în trupul prorocului? Sau în păcatele şi în apostazia poporului, din pricina cărora vor avea cu toţii de suferit nenorociri cumplite şi robia?

De ce nu avem nimic de reproşat profetului? Pentru că nu era însufleţit de preocupări trupeşti, materiale, ci de griji duhovniceşti. In extazul său, Isaia nu a zis: Voi asculta ceea ce am să spun, ci: Auzi-voi ce va grăi întru mine Domnul Dumnezeu [Psalm 84:8], Isaia nu a fost preocupat de aspectul său fizic, de fap­tul că era gol." Sfântul Ambrozie afirmă că „prorocul nu căuta la faţa popo­rului, ci la cele cereşti". Şi adaugă: ,Astfel, Isaia nu a luat seama la goliciunea lui, ci s-a făcut pe sine unealtă în mâinile lui Dumnezeu, spre a vesti ceea ce Domnul grăia prin el.

De ce ar fi trebuit Să se ruşineze prorocul, când una se săvârşeşte, dar prin aceasta se vesteşte un lucru dumnezeiesc? Iudeii, de care Domnul Se lepădase din pricina răutăţii şi necredinţei lor, curând vor fi copleşiţi de numărul duş­manilor. Ei îşi puseseră nădejdea de izbăvire în alianţa încheiată cu egiptenii,împotriva asirienilor - în loc să se fi întors la Domnul Dumnezeul lor. Mânia lui Dumnezeu le-a demonstrat că îşi făcuseră speranţe deşarte [...], căci toc­mai cei ce urmau să-i ajute pe iudei şi în care ei îşi puseseră încrederea vor fi biruiţi. In sens figurat, putem desprinde de aici învăţătura că tot cel ce-şi pune nădejdea în Egipt va cădea pradă nebuniei şi va ajunge rob plăcerilor."^[78]

4. Un avertisment mereu valabil la adresa celor ce se leapădă de

credinţă şi a celor ce nu fac ascultare

Vai de feciorii răzvrătiţi, zice Domnul, vai de cei ce fac planuri fără Mine, ca­re fac legăminte ce nu sunt în Duhul Meu, ca să grămădească păcate peste păcate! [...] Acum, du-te de scrie acestea pe o tablă şi trecele într-o carte, ca să fie pentru mai târziu mărturie veşnică [Isaia 30:1, 8].

Sfântul Ambrozie de Milan ne aduce la cunoştinţă faptul că „lemnul de pin, uşor şi de esenţă moale, era folosit în educaţia copiilor: pe tăbliţe din lemn de pin, copiii învăţau să traseze forma literelor alfabetului. Aşadar, când Biblia spune: scrie acestea pe o tablă [Isaia 30:8], este pentru ca lemnul însuşi să-ţi fie spre pedepsire (căci este veşnic verde şi niciodată nu-şi pierde frun­zele), însă nicicând să nu fii lipsit de nădejde, ci nădejdea mântuirii tale să-şi afle izvorul în credinţă"^[79].

APOSTAZIA LUI ISRAEL

[Isaia 1; 3; 10; 22; 25; 26; 22:4; 30:9-10; 48:4; 59:20; 65:2]

1.Sinagoga [Isaia 1; 30:9-10]

A.   Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea [Isaia 1:2].

Sfântul Atanasie cel Mare face următorul comentariu: „Tocmai pentru că nu erau fii după fire, s-au schimbat şi li s-a luat Duhul şi au fost lepădaţi. Dar, pocăindu-se, iarăşi Îl vor primi şi, dându-le lumină, iarăşi îi va numi fii, Dum­nezeu Cel care le-a dat la început harul."^[80]

B.  Ei nu L-au cunoscut pe Dumnezeu [Isaia 1:3]

Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cu­noaşte; poporul Meu nu Mă pricepe [Isaia 1:3].

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (cca 100-cca 156) dă mărturie că „Toţi iudeii, chiar şi astăzi învaţă că Cel ce a vorbit lui Moise a fost Dumnezeul Acela Care nu poate fi numit cu nici un nume. Pentru acest motiv Duhul cel profetic, prin Profetul Isaia, cel amintit mai înainte, înfruntându-i pe ei, aşa cum am arătat, a zis: Boul a cunoscut pe cel ce l-a dobândit şi asinul, ieslea stăpânului său; dar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nuM-a înţeles [Isa­ia 1:3]. Iar Iisus Hristos, înfruntând de asemenea pe iudei, că nu au cunos­cut nici pe Tatăl, nici pe Fiul, a zis şi El: Nimeni nu a cunoscut pe Tatăl, decât numai Fiul şi nici pe Fiul, decât numai Tatăl şi aceia cărora Fiul le-a descoperit [Matei 11:27]. Fiul lui Dumnezeu este, aşa cum am spus mai înainte, Cu­vântul lui Dumnezeu. El se numeşte de asemenea înger şi apostol; căci El es­te Acela care vesteste cele ce trebuie cunoscute si este trimis ca să arate câte vesteşte [...]. Iar lucrul acesta este lămurit şi din scrierile lui Moise. In ele se spune astfel: Şi a vorbit lui Moise îngerul lui Dumnezeu din flacăra rugului de foc... [Ieşirea 3:2] [...]. Cuvintele pe care le-am arătat mai sus sunt o dova­dă că Iisus "Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi trimisul Lui, Care - fiind mai întâi Cuvântul Lui Care S-a manifestat când sub forma focului, când ca o imagine netrupească, iar acum, prin voinţa lui Dumnezeu, facându-Se Om spre folosul neamului omenesc [...]. Pentru aceasta şi Duhul cel profetic, în­fruntându-i pe ei, a zis: Dar Israel nu Mă cunoaşte şi poporul Meu nu mă pri­cepe [Isaia 1:3] "^[81]. De asemenea, Sfântul Iustin socoteşte că aceste cuvinte ale profetului [cf. Isaia 1:3] fac parte dintre cuvintele pe care le-a rostit însuşi Dumnezeu-Tatăl^[82].

C. Dorinţa de a asculta învăţături greşite [Isaia 30:9-10]

Pentru că ei sunt un popor de răzvrătiţi, feciori mincinoşi, care nu voiesc să as­culte de legea Domnului, care zic prorocilor: „ Voi nu vedeţi!" Şi văzătorilor: „Nu ne prorociţi pedepse, ci spuneţi-ne lucruri măgulitoare, prorociţi-ne închipuiri amăgitoare!" [Isaia 30:9-10],

Sfântul Chiril al Ierusalimului observă faptul că, după răstignirea şi pune­rea în mormânt a Mântuitorului, când soldaţii romani se prezintă înaintea preoţilor iudei şi a fariseilor, spunându-le toate cele ce se întâmplaseră, aceştia din urmă le-au răspuns: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când voi dormeaţi [cf. Matei 28:13]. Nu a prorocit oare Isaia despre aceasta, atunci când a vestit despre cei ce în chip mincinos prevestesc închipuiri amă­gitoare [cf. Isaia 30:10]? [...] Şi cu bani au izbutit să cumpere pe soldaţi, care au vândut adevărul pentru nişte arginţi.^[83]

D.   Purtarea lor este asemenea locuitorilor Sodomei şi Gomorei [Isaia 1:10]

Adresându-se căpeteniilor lui Israel, Isaia scrie: Ascultaţi cuvântul Domnu­lui, voi, conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi, po­por al Gomorei! [Isaia 1:10]

De bună seamă că prorocul nu se adresează, aici, celor din Sodoma şi din Gomora. Sfântul Irineu face următoarea remarcă: „Isaia, propovăduind în Iu- deea, cuvântul său era cunoscut până în Israel, şi pe toţi îi chema cu nume de ruşine, spunându-le conducători ai Sodomei şi popor al Gomorei [Isaia 1:10]. Prin aceasta, el sugerează că ei erau asemenea sodomiţilor în rele, iar păcatele acelora erau foarte răspândite în rândurile lor. Drept pentru care îi cheamă pe acest nume, din pricina asemănării purtărilor."^[84]

Totuşi, chiar dacă se purtau ca acel popor cu o faimă atât de proastă, unii dintre ei au fost izbăviţi. Dacă Domnul Savaot nu ne-arfi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora [Isaia 1:9]. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „...nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi, ci s-ar fi pierdut şi ar fi pătimit ceea ce a pătimit Sodoma, adică ar fi fost nimiciţi complet, după cum şi sodomitenii s-au nimicit şi n-au lăsat după dânşii nici o sămânţă. Tot aşa şi aceştia - zice - ar fi devenit ca aceia, dacă Dumnezeu n-ar fi făcut uz de marea Lui bunătate şi nu i-ar fi păstrat prin credinţă. Aceasta s-a petrecut şi pe timpul robiei iudeilor în Babilon, când cei mai mulţi au pierit, şi puţini numai s-au mântuit."^[85]

E.   Slăbirea Tradiţiei [Isaia 1:22]

Argintul tău s-a prefăcut în zgură şi vinul tău este amestecat cu apă [Isaia 1:22].

Sfântul Irineu înţelege acest loc ca referindu-se la faptul că „bătrânii ajunseseră să confunde obiceiurile lumeşti cu poruncile Domnului; şi anu­me, plăsmuiseră ei o datină mincinoasă, contrară legii lui Dumnezeu celei adevărate"^[86].

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că prin acest verset sunt vădiţi cei ce stri­caseră cuvântul lui Dumnezeu. „Căci a strica aceasta este: când cineva schim­bă firea vinului, diluându-l cu apă; când cineva cere bani pentru un lucru pe care ar fi trebuit să-1 ofere în dar. Căci se pare că îi şi ia în râs, aici, în privin­ţa banilor."¹

F. Sinagoga trebuie curăţită [Isaia 1:25-27]

Voi întoarce mâna Mea împotriva ta şi te voi curaţi de toată zgura ta, ca în cuptor. Voi întoarce judecătorii tăi să judece ca la început şi sfetnicii tăi ca odini­oară. După aceasta te vei putea numi iarăşi cetate dreaptă, oraş credincios. Sionul va fi răscumpărat prin judecată şi locuitorii săi care se vor întoarce la credinţă, prin dreptate [Isaia 1:25-27].

Sfântul Chiril al Alexandriei tâlcuieşte făgăduinţă aceasta, spunând: „Domnul Dumnezeu Se adresează cu aceste cuvinte [cf. Isaia 1:25], rosti­te prin gura Profetului Isaia, maicii evreilor, care este sinagoga [...]. Iar prin judecători şi sfetnici se înţeleg, aici, binevestitorii Noului Legământ [cf. Isaia 1:26]."^[87] Mai departe, Sfântul Chiril arată: „Mai-marii [...] sinagogii iudeilor au fost lepădaţi, din pricină că ei s-au împotrivit cuvântului Domnului; ei, neîngrijindu-se de via care le fusese încredinţată, nu au adus rod. Astfel, via s-a luat de la ei şi a fost dată în grija altora. Căci spune Domnul: Mulţime de păstori au călcat via Mea, călcat-au cu picioarele lor partea Mea; partea Mea cea iubită au făcut-o deşert neroditor. Pustietate au făcut-o, şi ea, în pustiirea sa, plânge înaintea Mea. Toată ţara e pustiită, pentru că pe nici un om nu-l doare inima de aceasta [Ieremia 12:10-11], Pieri-vor aşadar în răutăţi, toţi cei care, răi fiind, au preschimbat via în deşert neroditor. Pe bună dreptate, pentru că s-au arătat trândavi şi ucigaşi de Dumnezeu, vor cădea pradă celor mai cum­plite chinuri. [...] Iar El va veni şi îi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora [cf. Luca 20:16]. Dar despre cine se vorbeşte aici? Şi voi răspunde: este vorba despre Sfinţii Apostoli, despre propovăduitorii cuvântului Evan­gheliei, despre slujitorii Noului Legământ, care s-au vădit a fi învăţători du­hovniceşti şi s-au priceput să le dăruiască oamenilor învăţătura cea dreaptă şi cu adevărat mântuitoare, călăuzindu-i cu iscusinţă în căile bine-plăcute lui Dumnezeu."^[88]

2. Cuvânt către Valea Sionului [Isaia 22]

Fericitul Ieronim arată: „Să aducem mărturie din cartea Prorocului Isaia, atunci când Sionul a căzut în păcat. Prorocul descrie câteva viziuni, una îm­potriva Idumeii [cf. Isaia 21:11], alta împotriva Moabului [cf. Isaia 15], una împotriva Edomului şi a fiilor lui Amon şi, nu în ultimul rând, una împotriva

Sionului [cf. Isaia 22:1], căci Sionul alunecase de la dumnezeiasca Lege şi că­zuse de pe înălţimile muntelui, în adâncurile văii."^[89]

3.      Prorocul plânge din inima din pricina poporului său [Isaia 22:4]

Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte că Isaia repeta fară încetare: Depârtaţi-vă de mine şi lăsaţi-mâ să plâng amar, nu vă îmbulziţi să mă mân­gâiaţi pentru nenorocirea fiicei poporului meu [Isaia 22:4], ,Aşa se întâmplă uneori, notează Sfântul Ioan Gură de Aur, că amărăciunea aduce după sine mângâiere."^[90]

4.     Eu ştiu că tu eşti tare la cerbice ca un drug de fier şi fruntea îţi este

de aramă [Isaia 48:4]

Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte cu privire la aceasta că „drugul de fier se referă la poporul iudeu, care nu vrea să se plece. Iar fruntea de aramă se re­feră la faptul că sunt neruşinaţi. Aşa avem şi noi obiceiul, că îi numim cu faţa de aramă pe cei ce nu ştiu să roşească"^[91].

5.        Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit,care mergea pe căi silnice, după cugetele sale[Isaia 65:2; cf. Romani 10:21 ]

Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „sub denumirea de zi utilizată aici [la Sfântul Apostol Pavel - n. tr.} (toată ziua) se înţelege tot timpul din urmă; iar a întinde mâinile înseamnă a chema, a trage spre tine, a ruga, în fine, pe Acela. Aici mai arată că întreaga vinovăţie a fost numai a lor, pentru care şi zi­ce: către un popor neascultător şi împotrivă grăitor. Ai văzut cât de mare este acu­zaţia? Aceştia însă, care nu L-au cunoscut niciodată, au putut să-L atragă spre dânşii, dar iudeii nu s-au supus Lui nici chiar când i-a chemat, ci s-au împotri­vit Lui, şi nu numai o dată sau de două şi de trei ori, ci tot timpul, deşi Îl ve­deau şi Îl auzeau cum îi cheamă"^[92]. Oameni care întărâtau fără încetare faţa Mea jertfind în grădini şi pe lespezile acoperişului ardeau miresme; stăteau în morminte şi mâncau în crăpături de stâncă, mâncau carne de porc, ale căror vase erau pline de mâncăruri spurcate. Şi care ziceau: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine!" — Aceştia sunt ca un fum care se urcă în nările Mele, o văpaie care arde fără sfârşit. Iată, este scris înaintea Mea: „Nu voi tăcea până ce nu voi răsplăti fărădelegile voastre şi fărădelegile părinţilor voştri laolaltă — zice Dom­nul—, ale celor care au adus jertfa de tămâie pe munţi şi pe dealuri şi au râs de Mi­ne. Eu îi voi răsplăti după faptele lor şi cu măsură plină. " [Isaia 65:3-7]

6. Mântuirea păcătoşilor [Isaia 59:20]

„Pentru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei din Iacov care se vor căi de păcatele lor", zice Domnul [Isaia 59:20].

Sfântul Chiril al Alexandriei spune că „Domnul Iisus Hristos a înviat spre izbăvirea celor de pe pământ de povara păcatelor lor, spre aflarea celor pierduţi şi spre învierea celor morţi. Căci aceasta este lucrarea Lui [...]'ⁿ.

CERBICIA POPORULUI

[Isaia 3:16-26; 5:1-7; 42:18-19; 58:1-9]

1. Via Domnului [Isaia 5:1 ]

Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de dragoste pentru via lui [Isaia 5:1].

„Cine ar putea fi acest prieten, dacă nu chiar Fiul Cel Unul-Născut?" - se întreabă Sfântul Atanasie^[93]. La care, Sfântul Ambrozie al Milanului adaugă: „Căci numai în Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut, rodeşte Biserica, pă­zind cuvântul lui Dumnezeu, în Care se află deplinătatea puterii şi a înţelep­ciunii şi din prisosul Căruia au ieşit roadele credinţei. Acesta este Cuvântul pe care-L urmează sfinţii."³

Dumnezeu le adresează iudeilor, ajunşi în situaţia de a se pierde cu totul şi de a fi daţi spre pedeapsă, de nu ar fi fost purtarea de grijă a Domnului, cu­vintele următoare, prin gura Profetului Isaia: Şi acum voi, locuitori ai Ierusa­limului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci, când nădăjduiam să-mi rodească struguri, mi-a rodit aguridă? [Isaia 5:3-4]

„Nimeni să nu-L învinuiască pe Domnul pentru aceasta - avertizează Sfân­tul Ioan Gură de Aur. Căci necredinţa nu-şi are începutul în Cel care cheamă la Sine, ci în cei ce se îndepărtează de El. Poate că se vor găsi unii să spună: «Ar trebui ca El să-i ţină pe oameni aproape, chiar şi împotriva voinţei lor». Să nu fie! Domnul nu trece peste voia omului, El nu obligă pe nimeni să facă vreun lucru împotriva voinţei proprii. Cine este cel care ademeneşte cu măriri, cu coroane, cu mese bogate şi praznice? Cine amăgeşte omul în felurite chipuri, cine-1 leagă şi-1 face rob? Nimeni. Acesta este câştigul celui ce supără pe Dum­nezeu. în iad sunt aruncaţi oamenii împotriva voinţei lor, dar în împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi doar cei ce şi-au păstrat cugetul liber. în iad ajung, împotriva voinţei lor, oamenii cu mintea robită şi se jelesc amarnic; nu la fel se întâmplă cu cei ce se împărtăşesc din bucuria cea veşnică. [...] «Cum se face, vei întreba atunci, că nu toţi oamenii aleg calea aceasta?» Din pricina neputin­ţelor lor. «De ce nu se pune capăt acestei neputinţe?» Şi cum dar ar trebui să pună El capăt acestor neputinţe? Nu a creat El o lume care se împărtăşeşte din iubirea Sa şi din puterea Sa? [...] Nu El a trimis prorocii? Nu El ne-a chemat şi ne-a cinstit pe noi toţi? Nu El ne-a grăit prin semne şi minuni? Nu ne-a dăru­it El o lege, atât în scris, cât şi prin fire? Nu a trimis El la noi pe Fiul Său? Nu i-a trimis El pe Apostoli? Nu a călcat El iadul? Nu ne-a făgăduit împărăţia? Nu face El ca în fiecare zi să răsară soarele [cf. Isaia 5:4]?"'

Sfântul Afraat scrie: „Fiul Omului a venit să izbăvească pe fiii lui Israel şi să-i adune laolaltă, dar ei nu L-au primit. El a venit să culeagă de la ei roade,însă ei nu I-au dat nimic. Căci viile lor erau din vita de vie a Sodomei si din şesurile Gomorei, iar strugurii lor au boabele amare [cf. Deuteronom 32:32] şi sunt plini de spini, ca agurida [cf. Isaia 5:2], Vinul lor este ca veninul, spi­nii nu pot fi daţi la o parte şi nici gustul amar al fructului nu se poate îndulci. Isaia vorbeşte despre cum s-a semănat via aceasta, de soi ales, însă s-a stricat. El a înconjurat-o cu un gard şi cu paznici cereşti, a ridicat în mijlocul ei un turn, adică Templul cel sfânt. Săpat-a şi un teasc, închipuind botezul preoţesc. Şi a adus ploi bune asupra ei, anume cuvintele rostite prin proroci. Şi a îngri­jit-o, a plivit-o, a tăiat-o ţinând-o curată de faptele amoriţilor. Via aceasta tre­buia să rodească roadele dreptăţii, însă a rodit strugurii sălbatici ai strâmbătă- ţii şi ai păcatului. Am căutat la ea judecata şi am găsit samavolnicia; am cău­tat dreptatea şi am găsit lacrimile strâmbătăţii. Drept aceea, zice Domnul: Voi pustii via Mea! Nu va mai fii tăiată, nici săpată şi o vor năpădi spinii şi bălăriile. De asemenea şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea [Isaia 5:6]. Căci păzitorii cei cereşti au plecat de la hotarele viei, iar turnul de veghe­re a fost doborât la pământ. Teascul de curăţire a greşalelor a fost răsturnat."^[94]

Sfântul Irineu explică, privitor la aceasta, că „ei nu vor mai avea parte de roua Duhului Sfânt al lui Dumnezeu [...]. Duhul acesta S-a dăruit Bisericii, pogorându-Se din cer peste întreg pământul, ca Mângâietor, de la care ştim că diavolul, ca un fulger, a fost azvârlit din cer [cf. Isaia 11:2]. Prin urmare, noi avem trebuinţă de roua aceasta a lui Dumnezeu, spre a nu arde în foc, spre a nu rămâne lipsiţi de rod şi spre a avea parte de Mijlocitor către Tatăl şi, atunci când suntem învinuiţi, de temut Apărător [cf. Ioan 2:1]"^[95].

Sfântul Ambrozie al Milanului susţine că „roua cea care învigorează cre­dinţa s-a uscat în inimile iudeilor, iar izvorul apei celei vii [cf. Ieremia 2:13] şi-a schimbat cursul către inimile neamurilor. Aşa se face că astăzi lumea în­treagă este înviorată de roua credinţei, dar iudeii şi-au pierdut prorocii şi sfă­tuitorii. Nu este aşadar de mirare că suferă de pe urma uscăciunii necredinţei, de când Domnul a oprit de la ei picăturile de ploaie ale prorociei, spunând: şi norilor le voi da poruncă să nu-şi mai verse ploaia peste ea [Isaia 5:6]"^[96].

2. Fiicele Sionului [Isaia 3:16-26]

Prorocul le mustră mai cu seamă pe femei. Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia: „Isaia, cel cu mare glas, îndată ce te vede strigă: Acestea zice Domnul către fetele cele îngâmfate ale Sionului: pentru că au umblat cu gruma- jii ridicaţi, pentru că au făcut cu ochiul, pentru că-şi târăsc hainele cu păşitul pi­cioarelor, pentru că joacă din picioare, Domnul va dezgoli podoaba lor şi în locul mirosului celui plăcut vafi praf şi în loc de brâu se vor încinge cu funie [cf. Isaia 3:16-26]. Iar aceste cuvinte n-au fost spuse numai pentru fetele Sionului, ci oricărei femei care face la fel ca si ele."^[97]

)

Sfântul Paulin de Nola (353/4-431) le avertizează la rândul său pe fecioa­rele creştine, spunând: „O fecioară care se împodobeşte în mod exagerat nu va fi crezută nicidecum atunci când va susţine că este castă. Isaia are cuvinte deosebit de aspre la adresa femeilor care se gătesc cu pânzeturi subţiri şi mătă­suri scumpe, care strălucesc de aur, din creştet până-n tălpi. Despre unele ca acestea, el spune că în loc de cingători vor avea parte de funie, în loc de câr­lionţi făcuţi cu fierul - pleşuvie, în loc de veşmânt preţios - zdrenţe şi în loc de frumuseţe - pecete de robie [cf. Isaia 3:24]. Feriţi-vă aşadar de asemenea păguboase găteli [...], căci toate acestea fac bucurie unei minţi sărace. Nu te plimba pe-afară răspândind din veşmintele şi din părul tău miresme, căutând să stârneşti admiraţie în rândurile bărbaţilor. Nu-ţi aranja părul peste cuviin­ţă, împodobindu-ţi coafura cu mărgele şi lănţişoare felurite. Caută ca prezen­ţa ta să nu fie pricină de mâhnire pentru alţii, nici pricină de sminteală, prin privirile lipsite de cuviinţă ce ţi s-ar arunca. Nu trebuie să cauţi să placi nici măcar soţului tău, încercând în van, prin asemenea mijloace, să adaugi un cot staturii tale."^[98]

3.        Un neam orb şi surd

Awa Cheremon, într-o convorbire cu Sfântul Ioan Cassian, arată: „Dom­nul acuză prin profet orbirea nu firească, ci voită a oamenilor, pe care ei în­şişi şi-o impuneau cu îndărătnicie. Surzi, zice El, ascultaţi şi orbi, priviţi ca să vedeţi. Cine e surd, dacă nu servul Meu? Şi orb, dacă nu cel la care am trimis pe vestitorii Mei? [Isaia 42:18-19]. Şi ca nu cumva să poată cineva atribui aceas­tă orbire firii şi nu voinţei, zice în altă parte: Scoate afară poporul orb, care are ochi, şi surd, care are urechi [Isaia 43:8], Şi, de asemenea: Ochi aveţi şi nu ve­deţi, urechi şi nu auziţi [cf. Ieremia 5:21] ."^[99]

4.      Câini muţi şi lacomi

Străjerii Mei sunt orbi cu toţii, ei nu înţeleg nimic. Toţi sunt câini muţi care nu pot să latre. Ei visează, stau tolăniţi şi le place să doarmă. Aceştia sunt câini hrăpăreţi care nu se mai satură; sunt păstorii care nu pricep nimic. Toţi umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor [Isaia 56:10-11].

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că „Isaia îi numeşte câini [cf. Isaia 56:10-11], iar Ieremia armăsari turbaţi [cf. Ieremia 5:8] nu pentru că ar fi ajuns câini sau armăsari, ci pentru că s-au înrudit cu ei prin imitarea răutăţii lor, pentru că erau tot atât de desfrânaţi ca şi aceste animale"^[100]. Şi într-altă parte: „Dumnezeiasca Scriptură dă nume de animale, iar uneori de fiare, oamenilor cinstiţi cu raţiunea, dar stăpâniţi de patimi. Uneori îi numeşte câini, din prici­na neruşinării şi îndrăznelii lor: Câini muţi, care nu pot lătra [Isaia 56: 10]."^[101]

5.     Păcatele poporului lui Dumnezeu şi îndreptarea [Isaia 58:1-3]

A. Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâm­biţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale. în fie­care zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu [Isaia 58:1-2].

Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia: „Au postit şi iudeii, dar fără nici un folos, căci au ieşit învinovăţiţi."^[102] Sfântul Ioan Cassian dă următorul sfat,într-o convorbire cu Părintele Theonas: „Vedeţi, aşadar, că postul nu este jude­cat de Domnul ca un bun principal, pentru că nu prin sine însuşi, ci prin alte lucrări se face bun şi plăcut lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, din diferite pricini care se ivesc, este socotit nu numai zadarnic, dar şi demn de dispreţ, căci zice Domnul: Când vor posti, Eu nu voi asculta rugăciunile lor [cf. Isaia 58:3-9] ."^[103]

B.     Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine [Isaia 58:4-7].

Sfântul Ciprian povăţuieşte, la rândul său, că mărturisirea de credinţă tre­buie întărită prin fapte: „Nu în ultimul rând, iubiţi fraţi, ştiut să ne fie că în­demnurile Sfintei Scripturi, atât din Vechiul, cât şi din Noul Testament, nu au dat greş niciodată şi niciodată nu au ostenit de la a îndemna poporul lui Dumnezeu, în toată vremea şi în tot locul, spre săvârşirea faptelor de miloste­nie. Iar după stăruinţa şi la îndemnul Duhului, fiecare dintre cei învăţaţi întru nădejdea împărăţiei cerurilor este povăţuit spre a dărui prinoase. Iar atunci când Domnul a poruncit ca păcatele evreilor să se lase asupra lor - şi în pu­terea mâniei Sale s-au scos atunci la iveală toată nedreptăţile lor —, a hotărât că nici rugăciunile, nici jertfele, nici postul nu vor mai fi primite spre iertarea păcatelor, nici chiar dacă se vor îmbrăca în sac şi cenuşă, ci vor avea de suferit urgia lui Dumnezeu; totuşi, în cele din urmă s-a putut vedea că Domnul poa­te fi împăcat chiar şi numai prin prinoase [cf. Isaia 58:1-9]."^[104]

C.  Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvân­tul de cârtire [Isaia 58:9].

„După cum păcatele ne depărtează de El, tot aşa faptele bune ne apropie de El — ne asigură Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot Dumnezeu spune: încă grăind tu, Eu voi zice: Iată, aici sunt! [Isaia 58:9] Care părinte răspunde aşa de repede copiilor săi? Care mamă este atât de cu grijă şi necontenit trează ca să nu plân­gă nicicând copilul ei? Nicicare. Nu-i nici unul: nici tatăl, nici mama; Dum­nezeu însă stă totdeauna şi aşteaptă doar-doar II va chema una din slugile Sale;si niciodată nu-Si întoarce urechea, dacă II cheamă cum trebuie. De aceea ne

spune: încă grăind tu, nu aştept să termini şi îndată te ascult [cf. Isaia 58:9] ."^[105]

Sfântul Paulin de Nola ne încredinţează că „Domnul Dumnezeul nostru este pretutindeni alături de noi şi ne spune: în orice loc Mă vei chema, Eu aco­lo sunt [cf. Isaia 58:9]"^[106].

---

^[1] Sf. Grigorie de Nyssa, Dogmatic Treatises: Against Eunomius, V, în voi. Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, voi. V, trad. Wm. Moore M.A., Henry Austin Wilson, M.A., ed. Philip Schaff D.D.L.L.D., Henry Wace D.D., Wm. B. Eerdmans Publ. Co., Grand Rapids, MI, f.a., p. 173.

^! Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 17, în ed. cit., p. 130.

^[3] Art. „Siloam", în The Zondervan Pictorial Encyclopedia ofthe Bible, voi. V, ed. cit.,

pp. 424-437.

^[4] Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 353-354.

^[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catechetical Lectures, II, în ed. cit., pp. 11-12 [Pentru versiu­nea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., p. 80 (n. tr.)].

^[6] Sf. Hipolit, Fragments from Commentaries: On the Prophet Isaia, în voi. Fatbers of the Third Century, în Ante-Nicene Fathers, V, trad. pr. Alexander Roberts D.D., ed. James Do- naldson LL.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1986, p. 176.

^[7] Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 12 [Pentru versiunea în lb. rom. am consultat Sf. Chirii al Ierusalimului, op. cit., pp. 81-82 (n. tr.)\.

^[8] Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 355.

^[9] Sf. Ieronim, Dogmatic and Polemical Works: Against the Pelagians, în ed. cit., pp. 331-332.

^[10]     Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, sinaxar.

^[11]      Sf. Chirii al Ierusalimului, op. cit., XIII, p. 85.

^[12]      Paladie, Dialogue on the Life of St. John Chrysostom, în Ancient Christian Writers, 45, trad. & ed. RobertT. Meyer, Newman Press, NY, NY, f.a., p. 122. Cf. Sf. Iustin Martirul şi Filo­soful, Dialogus cum Tryphone, 120.

^[13]      Penticostar, Miercuri, în Săptămâna a patra după Paşti, înjumătăţirea praznicului Cinci­zecimii, Utrenie, laude, stihiră, glas 4.

^[14]     Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, sinaxar.

^[15]     Ibidem, p. 220, notele 1 şi 2.

^[16]     Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 256.

^[17]      „Profetul Isaia", în Great Synaxaristes of the Orthodox Church, ed. cit., p. 221.

^[18]      Art. „Isaiah", în The Oxford Dictionary ofByzantium, ed. cit., p. 1013.

^[19]      Art. „Siloam", în The Zondervan Pictorial Encyclopaedia of the Bible, voi. 5, ed. cit., p. 437; art. „Siloam" în A Dictionary of the Bible, voi. 4, ed. cit., p. 515.

^[20]      Sf. Hipolit, Fragments from Commentaries, în ed. cit., p. 172.

^[21]      Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXII, în Nicene..., voi. X, trad. pr. George Pre- vost, Baronet, M.A, ed. Philip Schaff, D.D., L.L.D., rev. & note pr. M.B. Riddle, D.D., Eerdmans, Grand Rapids, 1975, pp. 153-154 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), XXII.IV, trad. Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Mi­siune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 286 (n. tr.)\.

^[22]     Vezi Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 11:19, trad. Pr. Dumitru Stă- niloae, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 50 (n. tr.)].

^[22]     Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, XV, în op. cit., p. 51 sq.

^[23]     Minei, 2 februarie, Praznicul întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, Utrenie, canon, cântarea a 5-a, irmosul.

^[24]      Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Ioan, LXVIII, în op. cit., pp. 252-253.

^[25]      Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, Horn. 14, în ed. cit., p. 103.

^[26]                                                  Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, I.XIII, în Nicene..., voi. IX, trad. S.D.F. Salmond, D.D., F.E.I.S., Eerdmans, Grand Rapids, 1976, p. 15 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I.XIII, trad. Pr. D. Fecioru, ed. a IlI-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 32 (n. tr.)\.          .

' Sf. Grigorie Palama, The One HundredandFifty Chapters, 77, ed. cit., p. 173. Vezi şi ci­tatul din Sf. Ioan Gură de Aur, la Sf. Grigorie Palama, In Isaia, 6, PG 56:68 (6:1) [In lb. rom. vezi Sf. Grigorie Palama, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumne­zeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, 77, în ed. cit., p. 478 (n. tr.)\.

^[28]     Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, Vecernie, stihiră, glas 4.

^[29]     Vezi slujba Miezonopticii din zilele de duminică, Canonul treimic, cântarea a 5-a.

^[30]     Sf. Dionisie Areopagitul, The Mystical Theology and the Celestial Hierachies, VI, trad. Shrine of Wisdom, The Shrine of Wisdom, Surrey, 1965, p. 37. [In Ib. rom. vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, VI, 2, în voi. Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, trad. Cicerone Iordăchescu, Editura Institutului European, Iaşi, 1994, p. 43 (n. tr.)].

^[30]      Idem, ibidem, VII, pp. 41-42 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi idem, op. cit., VII, 4, p. 47 (n. tr.)\.

^[31]      Ibidem, XV, p. 64 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi idem, op. cit., XV.3, p. 71 (n. tr.)\.

^[32]      Pseudo-Dionisie, The Complete Works. The Ecclesiastical Hierarchy, IV, trad. Colm Luib- heid, Paul Rorem, Paulist Press, New York, NY, 1987, p. 230 [în lb. rom., vezi Dionisie Pse- udo-Areopagitul, Ierarhia bisericească, IV, g, h, în voi. Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, ed. cit., pp. 109-110 (n. tr.)\.

^[33] Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature ofGod, III, în ed. cit., pp. 101-105 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)].

^[34]      Pseudo-Dionisie, The Complete Works. The Ecclesiastical Hierarchy, IV, trad. Colm Luib- heid, Paul Rorem, Paulist Press, New York, NY, 1987, p. 230 [în lb. rom. vezi Dionisie Pse­udo-Areopagitul, Ierarhia bisericească, IV.I, în voi. Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, ed. cit., p. 110 (n. tr.)\.

^[35]      Sf. Dionisie Areopagitul, TheMystical Theology and the CelestialHierachies, X, în ed. cit., p. 50 [în lb. rom., vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, X.2, ed. cit., p. 57 (n. tr.)\.

^[36]      Sf. Grigorie de Nazianz, Orations. XXXIV On the arrival of the Egyptians, în ed. cit., voi.

VII,  p. 37.

Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Mi­siune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 12, Bucureşti, 1988, p. 54 (n. tr.)\.

^[38]     Cf. Sf. Grigorie de Nyssa, Dogmatic treatises: Against Eunomius, I, în ed. cit., p. 64.

^[39]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Christian Faith, II.XII, în ed. cit., p. 238.

^[40]      Ibidem; vezi şi Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Holy Spirit, III, în ed. cit., p. 151.

^[41]      Idem, Select Works and Letters. Of the Christian Faith, în ed. cit.

^[42]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Statues, VII, în ed. cit., p. 394 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)\.

^[43]      Idem, On the Incomprehensible nature of God, I, în ed. cit., p. 66 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.

^[44]      The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, II.IV, în ed. cit., p. 198.

^[45]      Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, Utrenie, canon, cântarea a 5-a.

^[46]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Holy Spirit, I.XIV, în ed. cit., p. 112.

^[47]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV, XX, în ed. cit., p. 490.

^[48]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel of St. John, (Omilii la Ioan), XIV, în op. cit., p. 49.

^[49]       Sf. Ioan Cassian, Conferences and Institutes. The Third Conference ofAbbot Theonas,

^[50]      Sf. Maxim Mărturisitorul, Selected Writings: The Four Hundred Chapters on Iove - First Century, 12, trad. George C. Berthold, Paulist Press, Mahwah, NJ, 1985, p. 37 [Pentru ver­siunea românească ne-am orientat după ed. Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele patru sute capete despre dragoste, întâia sută, 12, în Filocalia, voi. 2, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană" S.A., Sibiu, 1947, p. 71 (n. tr.)\.

^[51]      Sf. Efrem Şirul, The Luminous Eye: The Medicine of Life, trad. Sebastian Brock, Cister- cian Studies Series 124, Cistercian Publications, Kalamazoo, MI, 1992, p. 103 (vezi şi Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, 1:5).

^[52]      Idem, ibidem, p. 104 (Faith 10:10).

^[53]      Ibidem (Faith 10:8).

^[54]     Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel ofSaintLuke, 94, în ed. cit., p. 378.

^[55]      Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, IV.XIII, în op. cit. p. 83 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV.XIII, ed. cit., p. 146 (n. tr.)\.

^[56]      Minei, 2 februarie, Praznicul întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, la Vecernia mică, stihoavna, stihiră, glas 2.

^[57]      Ibidem, Utrenie, canon, cântarea a 9-a.

^[58]      Penticostar, Duminica a cincea după Paşti, a Samarinencei, Utrenie, canon, cântarea a 5-a.

^[59]      Sf. Grigorie de Nyssa, Commentary on the Song of the Songs, în ed. cit., pp. 224-225 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită La Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 285 (n. tr.)].

^[60]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. On the Holy Spirit, I.X, în ed. cit., p. 108.

^[61]      Sf. Grigorie cel Mare, Forty Gospel Homilies, 34, în ed. cit., p. 292.

^[62]      Minei, 8 mai, Sfântul Măritul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu cuvântătorul, Utrenie, canon, cântarea a 6-a.

^[63]     Penticostar, Duminica a cincea după Paşti, a Samarinencei, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, a Născătoarei.

^[64]     Minei, 5 ianuarie, Inainteprăznuirea Botezului Domnului, Utrenie, canon, peasna a 8-a.

^[65]     Sf. Atanasie cel Mare, SelectWorks and Letters, On Luke 10:22 (Matt. 11:27), în ed. cit., pp. 87-88.

^[66]      Sf. Ambrozie, Seven Exegetical Works. Joseph, în ed. cit., p. 193.

^[67]      Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, Hom. 87, în ed. cit., p. 216.

^[68]      Sf. Dionisie Areopagitul, The Mystical Theology and the Celestial Hierachies, XV, ed. cit., p. 58 [Pt. versiunea în lb. rom. vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, XIII.4, în ed. cit., p. 64 (n. tr.)\.

^[69]      Idem, ibidem, XIII [Pt. versiunea în lb. rom. ne-am orientat după Dionisie Pseudo-Are- opagitul, op. cit., XIII.4, în ed. cit., p. 64 (n. tr.)].

^[70]      Ibidem [Pt. versiunea în lb. rom. ne-am orientat după idem, loc. cit. (n. tr.)].

^[71]     Minei, 8 mai, Sfântul Măritul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu cuvântătorul, Utrenie, canon, cântarea a 6-a.

^[72]     Sf. Ioan Gură de Aur, împotriva creştinilor iudaizanţi, V, în ed. cit., pp. 112-113.

^[73]     Sf. Ieronim, Letters and Selected Works, LXVI to Pammachius, în ed. cit., p. 138.

^[74]      Sf. Grigorie de Nyssa, Commentary on theSongoftheSongs, în ed. cit., pp. 36-37 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 115 (n. tr.)\.

^[75]      Cf. Sf. Ambrozie, Seven Exegetical Works. The Prayer ofjob and David, în ed. cit., 5, p. 408.

^[76]      Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. On the Incarnation of the Word, 36, în ed. cit., p. 55 [In lb. rom., vezi Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, în trup, V.XXXVI, în voi. Scrieri I, ed. cit., pp. 130-131 (n. tr.)\.

^[77]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, V, în ed. cit., p. 32 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în ed. cit. (n. tr.)\.

^[78]     Sf. Ambrozie, Letters. 28 to Sabinus, bishop (cca 395), în Letters, ed. cit., pp. 148-149.

^[79]     Sf. Ambrozie, Hexaemeron, III. 13, în ed. cit., p. 109.

^[80]      Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. Four Discourses against the Arians, I, în ed. cit., p. 328 [în lb. rom., vezi Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, 1.37, în voi. Scrieri I, ed. cit., p. 201 (n. tr.)\.

^[81]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, The First Apology ofjustin, LXIII, în ed. cit., p. 184 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia întâia în favoarea creştinilor. Către Anto- nius Pius, în ed. cit., pp. 68-69 (n. tr.)\.

^[82]     Idem, ibidem, XXXVII, p. 175 [în lb. rom. vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., XXXVII, p. 49 (n. tr.)].

^[83]     Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticaLLectures, XIV, în ed. cit., p. 97 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)].

^[84]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV.XLI, în ed. cit., p. 525.

^[85]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on Acts andRomans, XIV, în ed. cit., p. 471 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XVI, ed. cit. (n. tr.)].

^[86]     Idem, ibidem, IV.XII, p. 475.

^[86]     Idem, Homilies on Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, Tbessalonians, Timothy, Titus andPhilemon, Von II Cor., în ed. cit., p. 202.

^[87]     Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the GospelofSaintLuke, 134, ed. cit., pp. 533-534.

^[88]     Idem, ibidem, p. 533.

^[89]     Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 45, în ed. cit., p. 339.

^[90]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Statues, XVIII, în ed. cit., pp. 461-462 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)].

^[91]      Idem, împotriva creştinilor iudaizanţi, V, în ed. cit., pp. 111-112.

^[92]      Idem, Homilies on Acts and Romans, XVIII on Romans, în ed. cit. pp. 479-480 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XVIII, ed. cit. (n. tr.)].

^[93]     Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. Four Discourses against the Arians, IV, în ed. cit., p. 442.

^[94]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., p. 360.

^[95]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., III.VXII, în ed. cit., p. 445.

^[96]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Holy Spirit, I, în ed. cit., p. 94.

^[97]     Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, LXXXIX, p. 528 [In lb. rom,, ne-am orientat după Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), LXXXIX, III, în ed. cit., p. 996 (n. tr.)].

^[98]      Sf. Paulin de Nola, The Poems of Saint Paulinus ofNola, 25, în ed. cit., pp. 247-248.

^[99]       Sf. Ioan Cassian, Conferences and Institutes. The Third Conference ofAbbot Chaeremon, XII, în ed. cit., pp. 428-429 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Cassian, op. cit., III, XII, p. 541 (n. tr.)].

^[100]     Sf. Ioan Gură de Aur, împotriva creştinilor iudaizanţi, IV, în ed. cit., p. 88.

^[101]     Idem, Homilies on Genesis, 12, în ed. cit., p. 162 [în limba română vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1-33), voi. I, XII, III, în ed. cit., p. 141 (n. tr.)].

^[102]    Idem, Homilies on the Statues, III, în ed. cit., p. 358 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)].

^[103]    Sf. Ioan Cassian, Conferences. The First Conference ofAbbot Theonas, XIV, în ed. cit., p. 509 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Cassian, op. cit., întâia convorbire cu Părintele Theonas (n. tr.)]. ÎSf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 134, pp. 533-534, XIV.7, în ed. cit., p. 675.

^[104]    Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises of Cyprian, VII, în ed. cit., pp. 476-477.

^[105]    Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, LIV, p. 227 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), LIV.V, în ed. cit., p. 630 (n. tr.)}.

^[106]     Sf. Paulin de Nola, Letters (1-22), 17, voi. I, ed. cit., p. 166.

---

^[1] Minei, 9 mai, Sf. Proroc Isaia, Vecernie, stihiră, glas 4.