Sfântul Proroc Daniel
Mari sunt isprăvile credinţei; în izvorul văpăii, ca
într-o apă de odihnă, sfinţii trei tineri s-au bucurat şi Prorocul Daniel
leilor păstor ca unor oi s-a arătat. Pentru rugăciunile lor; Hristoase
Dumnezeule, miluieşte-ne pre noi[1].
În limba ebraică, numele
Profetului Daniel înseamnă „Domnul este Judecătorul meu" sau „Domnul
judecă". Fericitul Proroc Daniel, mlădiţă din casa lui David, provenea din
seminţia lui Iuda[1].
Josephus susţine că descindea din Sedechia[2].
Sfântul Epifanie (cca 315-403), episcopul Salaminei, ne spune că tatăl său se chema
Saban[3]
şi că s-a născut în Bethoron, nu departe de Ierusalim[4].
Pe când era încă un copil, a fost luat din Iudeea şi dus rob în Babilon.
în anul al treilea al
domniei în Iuda a regelui Ioiachim (609-598), Nabuco- donosor, regele
Babilonului, s-a ridicat cu oştire multă împotriva Ierusalimului şi 1-a
împresurat [cf. Daniel 1:1; II Regi 24: l][5].
Iar când a fost de a cucerit sfânta cetate a Ierusalimului, el a pus mâna nu
doar pe odoarele Templului, pe sfintele vase, ci a luat şi pe unii dintre fiii
lui Israel, mai cu seamă pe aceia care erau din os domnesc şi din familii
alese. A poruncit Nabucodonosor lui Aşpenaz, cel mai mare peste famenii săi, să
aducă mai cu seamă tineri dintre fiii lui Israel fară nici un cusur trupesc,
frumoşi la chip şi iscusiţi în toată înţelepciunea, cunoscător! a toată
ştiinţa, cu adâncă putere de pătrundere şi plini de râvnă, ca să
slujească în palatul regelui, ca să-i înveţe pe ei scrisul si limba chaldeilor [Daniel 1:4].
Daniel şi cei trei
prieteni ai săi din Ierusalim - fraţii Anania, Misail şi Aza- ria - s-au
numărat printre tinerii luaţi în robie. Aceştia purtau nume evreieşti, care
înseamnă: Anania - „Domnul este milostiv"; Misail - „Cine este asemenea
lui Dumnezeu?" şi Azaria - „Domnul ajută". Tinerii aceştia erau de neam
regesc, din seminţia lui Iezechia, iar mama lor se numea Caligona. Mai-marele
famenilor le-a dat nume babiloniene. Astfel, Daniel s-a numit
Belsatar,
Anania s-a numid Sadrac, Misail s-a numit Mesac, iar Azaria s-a numit
Abed-Nego [cf. Daniel 1:7].
Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) scrie că „au
fost ei prinşi şi închişi în curtea palatului ca într-o închisoare [...], iar
şederea lor acolo au privit-o ei ca pe o povară încă şi mai mare, adăugată
peste apăsarea robiei în care se aflau. Căci, de ar fi putut afla adăpost în
afara curţii palatului, într-o casă oarecare, s-ar fi bucurat de o oarecare
libertate. Dar, pentru ei, strălucirile şi bogăţiile palatului nu erau nimic
mai mult decât închisoarea [...] unde se vedeau supuşi la osteneli dintre cele
mai supărătoare. împăratul le poruncise să vină la masa lui - plină de toate
bogăţiile şi de toată păgâneasca necurăţie lucru care lor, prin Lege, le era cu
desăvârşire oprit şi le era mai cumplit decât moartea. Erau singuri, asemenea
unor miei pierduţi în mijlocul lupilor. Au avut de ales între a se lăsa
mistuiţi de foamete sau a fi executaţi şi între a gusta din cărnurile oprite.
Ce au făcut tinerii aceştia, aşa părăsiţi cum se aflau ei atunci - captivi,
străini, robi la cheremul celor ce le porunceau să facă astfel de lucruri? S-au
folosit de fiecare lucru, au valorificat orice prilej, cât de mic, spre
evitarea păcatului, cu toate că se ştiau lăsaţi cu totul de izbelişte."1
Daniel şi-a pus în gând să
nu se spurce cu bucatele şi vinul regelui şi a cerut voie căpeteniei famenilor
să nu se pângărească. Şi Dumnezeu i-a dat să afle înaintea căpeteniei
famenilor bunăvoinţă şi îndurare [Daniel 1:8-9]. „Drept pentru care, continuă
Sfântul Ioan Gură de Aur, s-au dus la mai-marele eunucilor, care avea putere,
şi l-au convins cu argumentele lor."[6]
Şi a grăit Daniel
către supraveghetorul pe care căpetenia famenilor îl pusese peste Daniel,
Anania, Misail şi Azaria: „încearcă o dată cu servii tăi timp de zece zile şi
dă-ne să mâncăm bucate din zarzavaturi şi să bem ap ăl Apoi să te uiţi la
chipurile noastre şi la chipul tinerilor care mănâncă din bucatele regelui şi
cum ţi se va părea, aşa fă cu supuşii tăi!" [Daniel
1:11-13]
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „L-au convins să le
facă această favoare. Şi, de vreme ce ei înşişi s-au folosit de tot ce le
stătea în puteri, Domnul Dumnezeu li S-a alăturat El însuşi şi încă şi mai
multă putere le-a dăruit."[7]
Astfel, pentru temeinica lor aşezare în credinţă, au
fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Chiar dacă de aici înainte s-au hrănit numai cu
legume şi cu apă,înfăţişarea lor s-a vădit a fi mai frumoasă decât a celorlalţi
tineri, care mâncau cu precădere carne. Daniel s-a înfrânat de la toată
mâncarea cea gustoasă şi şi-a uscat trupul. Dar a dobândit trecere înaintea
Celui Preaînalt şi, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, şi-a păstrat
frumuseţea. Profetul este reprezentat de obicei în icoane tânăr şi fară barbă,
în costum de curte persan. Chiar dacă pare slăbit de post, are o constituţie
puternică şi bine proporţionată. Are părul tăiat mai jos de urechi. înfăţişarea
îi este sobră, deschisă, reflexivă, sugerând un bărbat înzestrat cu stăpânire
de sine şi disciplină. Era animat de principii morale înalte. Nu era un om al
echivocului sau dispus la compromisuri faţă de adevăr, înaintea puternicilor
acestei lumi. El reprezintă un model de înţelepciune şi pildă vie de om drept,
persecutat de alţi semeni de-ai lui, dar liber înaintea lui Dumnezeu.
Cât despre viziunile sale, Sfântul Hipolit (cca
170-cca 236) scrie: „Nu se îngrijea de nimic alta decât numai să cunoască fară
greşeală cele ce vor veni, pentru ca să-i poată învăţa şi pe alţii cu privire
la acestea."[8]
Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Daniel a avut nenumărate prilejuri de a se
lăsa înfrânt [...], însă el nu a voit să-şi piardă comoara cea de mare preţ sau
să o risipească [...], drept pentru care era tratat cu respect pentru
înţelepciunea lui; căci era şi o vorbă care circula pe vremea aceea: tu îţi închipui
că eşti mai înţelept decât Daniel [Iezechiel 28:3]."[9]
Daniel a fost într-adevăr un bărbat foarte înţelept,
despre care iudeii credeau că ar fi eunuc. Origen şi Fericitul Ieronim sunt
primii care citează această tradiţie, prezentă însă şi în scrierile lui
Theodoret. De bună seamă că Fericitul Ieronim avea ştire de faptul că Origen
prezentase deja aceasta. El afirmă: „Este de prisos să mai vorbim despre
Daniel, de vreme ce evreii până în ziua de azi
susţin că atât el, cât si cei trei tineri erau fameni; ei cred aceasta
bazându-se pe
cuvântul Domnului care a fost prin Prorocul Isaia, către regele Iezechia: Şi din feciorii
care vor ieşi din tine şi îi vei naşte vor lua. Şi vor fi eunuci la curtea regelui
din Babilon [Isaia 39:7] [...] Iar evreii aceasta susţin, cum că
Daniel şi cei trei tineri erau de os domnesc [cf. Daniel 1:3], iar de vreme ce
Scriptura prevesteşte că vor fi eunuci de neam regesc, atunci tinerii aceştia
au fost aleşi si făcuţi eunuci."[10]
în iconografie aflăm reprezentate şi scene din viaţa
profetului: este arătat luând atitudine în apărarea nevinovăţiei dreptei
Suzana; este reprezentat stând în picioare în mijlocul leilor; sau împreună cu
Prorocul Avacum, care este înfăţişat mai la o parte, purtat de păr de către un
înger al Domnului şi aducând mâncare pentru Daniel. Profetul Avacum îi aduce
pâine, pe care Sfântul Hipolit şi alţii o interpretează ca pe o prefigurare
euharistică. în unele ediţii ale Psaltirii este cuprinsă şi
viziunea profetului cu muntele cel mare [cf. Daniel 2:34-35].
Fericitul
Ieronim (cca 342-420) şi nu numai el singur arată că, în Vechiul Testament, Cartea
Prorocului Daniel pe care o citim noi ar fi de fapt o traducere a lui
Theodotion. Dar, după Nikifor Theotoke, care în sprijinul afirmaţiei sale
aduce numeroase dovezi, cartea este totuşi opera Celor Şaptezeci, şi nu a
acestui susţinător al lui Marcion, pe nume lui Theodotion[11].
Incidentul despre care se vorbeşte în scrierea aceasta
s-a petrecut în timpul copilăriei lui Daniel. La acea vreme, prorocul avea
vârsta de 12 ani şi se afla în Babilon. Naraţiunea se concentrează în jurul
Susanei, o tânără deosebit de frumoasă şi plină de evlavie. Numele ei înseamnă,
în limba ebraică, „crin". Susana era soţia unui om bogat, Ioachim, şi
fiică a preotului Hilchia. Hilchia este cel despre care se spune că a aflat
Cartea Legii în Casa Domnului, atunci când regele Iosia (640-609) a poruncit să
se curăţească Sfânta Sfintelor [cf. II Regi 22:8], Fratele lui Hilchia era
nimeni altul decât Ieremia Prorocul[13].
Doi dintre bătrânii lui Israel, care în anul acela
fuseseră rânduiţi pentru dregătoria de judecători, chiar dacă erau plini de
răutate, ajunseseră ca tocmai ei să judece pricinile din popor. Aceştia şi toţi
cei ce aveau pricini de judecată veneau la casa lui loiachim. Scriitor
bisericesc şi învăţător, Sfântul Hipolit scrie că „Susana prefigurează
Biserica, iar soţul ei, loiachim, pe Mântuitorul Hristos; grădina soţului ei
este adunarea sfinţilor, sădiţi asemenea unor pomi roditori în Biserică.
Babilonul este lumea aceasta; iar cei doi bătrâni reprezentaţi ca doi oameni
care uneltesc împotriva Bisericii - cei din tăierea împrejur şi păgânii, căci
Scriptura spune despre aceştia că fuseseră rânduiţi mai-mari peste popor şi
judecători, ceea ce înseamnă că unii ca aceştia au parte în această lume de
putere şi de conducere, judecând cu nedreptate şi numindu-1 pe cel drept
nedrept. [...] Satan, lucrând prin aceştia aşa după cum a lucrat şi prin cei
doi bătrâni, caută să strice Biserica, chiar dacă în sine el este
dezbinat."1 într-altă parte, Sfântul Hipolit o identifică pe
Susana cu soţia regelui Ioiachim (598), care a fost exilat în Babilon2.
în comentariul
Fericitului Ieronim la această carte citim: „Unul dintre cărturarii iudeilor
spunea odinioară că bătrânii aceştia ar fi Ahab şi Sedechia, pe care împăratul
Babilonului i-a ars în foc pentru ticăloşiile săvârşite în Israel şi pentru că
îşi făcuseră un obicei din a se desfrâna cu femeia aproapelui lor [cf. Ieremia
36:21-23 LXX; 29:21-23 TM]."3 Fericitul Ieronim citează în
scrierile sale foarte mult din tradiţiile iudaice, poate mai mult decât
oricare altul dintre Părinţii Bisericii sau chiar decât Josephus. El însuşi are
a spune despre aceasta: „Eu singur am hotărât şi mi-am propus să fac cunoscute
cât mai multor cititori de limbă latină comorile ascunse ale scrierilor
ebraice si învătăturile recunoscute ale cărturarilor sinagogii, în măsura în
care acestea concordă cu Sfânta Scriptură."4
La vremea amiezii, după
ce pleca poporul, Susana obişnuia să intre în grădina bărbatului ei, grădină
care se afla chiar lângă casă. Cei doi bătrâni o vedeau în fiecare zi, o
priveau cum se plimbă, până ce s-au aprins de poftă trupească. Dar, pentru că
fiecăruia îi era ruşine de o astfel de poftă, cei doi nu au vorbit unul cu
celălalt despre aceasta, însă continuau să o privească în fiecare zi cu poftă.
Până într-o zi, când amândoi s-au prefăcut că pleacă la casa lui, s-au despărţit,
dar s-au întors în acelaşi loc. Când s-au întâlnit iarăşi, în acelaşi loc,
si-au mărturisit unul altuia pofta pentru femeia aceasta temătoare de Dumnezeu
şi măritată, apoi au pus la cale împreună cum să o prindă pe Susana singură.
După o vreme, aflându-se în grădină doar cu două
dintre slujnicele sale şi crezând că nu mai este nimeni prin preajmă, Susana a
trimis slujnicele să-i aducă cele trebuincioase pentru baie, uleiuri şi
aromate, şi a pus să se închidă porţile grădinii. însă ea nu ştia că bătrânii
sunt ascunşi acolo. îndată după ce slujnicele au plecat, bătrânii au ieşit din
ascunzătoare şi s-au repezit asupra Susanei, mărturisindu-şi pofta ce o aveau
asupra ei şi zicând: Iată, uşile grădinii sunt închise şi nimeni nu ne
vede, şi suntem aprinşi cu poftă asupra ta. Pentru aceea binevoieşte şi te
culcă cu noi; iar de nu, vom mărturisi asupra ta că a fost cu tine un tânăr şi
pentru aceea ai trimis fetele de la tine [Susana 20-21 ].
Sfântul Hipolit îi compară pe bătrânii aceştia cu
„diavolul cel din vechime, care se ascunsese în trupul şarpelui din grădină.
Tot aşa şi acum, el i-a aprins cu pofta lui, pentru a o strica încă o dată pe
Eva"[14].
Suspinând,
Susana, care avea frica lui Dumnezeu, a răspuns: Sunt strâmtorată din
toate părţile; că de voi face aceasta, moarte îmi este; iar de nu voi face, nu
voi scăpa din mâinile voastre. Mai bine este pentru mine să nu fac şi să cad în
mâinile
voastre decât să păcătuiesc înaintea Domnului [Susana
22-23].
Sfântul Hipolit, cu referire la cuvintele Sunt strâmtorată
din toate părţile [Susana 22], spune: „Biserica este strâmtorată din
toate părţile de către păgâni, dar şi de către aceia dintre creştini care
numai cu numele, nu şi cu fapta, se numesc astfel. Căci aceştia, văzând viaţa
ei curată şi plină de evlavie, se trudesc să o dărâme."[15]
Atunci, Susana a strigat cu glas mare, însă cei doi
bătrâni au strigat şi ei, ba încă au dat fuga şi au deschis porţile grădinii.
Casnicii, auzind strigătele, au venit cu grabă mare în grădină şi, auzind
cuvintele de ocară despre stăpâna lor, s-au ruşinat foarte, căci niciodată nu
se mai spusese aşa ceva despre Susana.
In continuare, Sfântul Hipolit învaţă că Susana strigă
către Dumnezeu, însă cel rău nu încetează a striga împotriva noastră. Susana
nu a avut frică de cei ce pot ucide trupul, ci a strigat pentru a-şi izbăvi
sufletul de la moarte[16].
în ziua următoare, poporul s-a adunat iarăşi la
Ioachim, iar cei doi bătrâni au cerut să fie condamnată la moarte, zicând
înaintea poporului: „Aduceţi pe Susana, fiica lui Hilchia, femeia lui
Ioachim." Atunci Susana, gingaşă şi frumoasă [Susana 30], s-a
înfăţişat înaintea lor, împreună cu părinţii, cu fiii şi cu toate rudeniile ei.
Pentru ce se spune despre ea că era gingaşă? Sfântul Hipolit ne arată: „Susana
era împodobită cu credinţa, cu fecioria şi cu sfinţenia, nicidecum cu podoabe
lumeşti [...], nici nu avea ochii vopsiţi în felurite culori."[17]
Apoi, bătrânii aceia nelegiuiţi, ca să o mai poată
privi şi ca să se mai desfete de frumuseţea ei, au dat poruncă să fie
descoperită. Atunci, toţi cei care o ştiau şi prietenii ei au început să
plângă. Dar, sculându-se bătrânii în mijlocul poporului, şi-au pus mâinile pe
capul ei şi au acuzat-o. Ea căuta la cer plângând, căci în inima ei încă mai
nădăjduia în ajutorul lui Dumnezeu.
Bătrânii ticluiseră o poveste şi acum pretindeau că
văzuseră cum un tânăr a venit la Susana în grădină şi s-a culcat cu ea, în
vreme ce ei se aflau într-un colţ al grădinii. La strigătele lor, tânărul, care
era mai puternic, a izbutit să deschidă uşa grădinii şi să fugă. Dar, au spus ei
în continuare, prinzând-o pe ea,am întrebat-o cine era tânărul
acela, şi n-a vrut să ne spună. Aceasta mărturisim [Susana 39-40]. Iar
poporul i-a crezut pe cei doi bătrâni şi au condamnat-o pe Susana la moarte.
Sfântul Ambrozie (cca 339-397), episcopul Milanului
(374), arată că „Daniel, de nu ar fi primit Duhul lui Dumnezeu, nu ar fi avut
cum să ştie despre pofta desfrânată a celor doi bătrâni şi despre minciunile
lor amăgitoare. Apoi, atunci când Susana a căzut pradă vicleşugului celor doi
bătrâni, Daniel a putut să vadă cum minţile celor din popor erau mişcate din
respect faţă de cei doi bătrâni. Astfel, când Susana a fost lispită de tot
ajutorul, Daniel singur, între toţi cei de faţă, avea cunoştinţă de curăţia
tinerei şi s-a rugat Domnului să i se facă judecată dreaptă. Aflăm mai departe
din Scriptură că a auzit Dumnezeu glasul Susanei şi, când o duceau să
o piardă, a deşteptat duhul într-un prunc tânăr, căruia îi era numele Daniel.
Şi a strigat pruncul cu glas mare: „ Curat sunt eu de sângele acesteia" [Susana 44-45]. Şi
astfel, prin darul Sfântului Duh, pe care 1-a primit, Daniel a descoperit
mărturiile mincinoase ale celor lipsiţi de credinţă; căci nimic alta decât
lucrare a puterilor cereşti a fost faptul că prin glasul copilului s-au dat la
iveală cele ce fuseseră ascunse [...].
Şi nimeni să nu creadă că atunci când spune Scriptura
că Domnul a deşteptat duhul într-un prunc tânăr s-ar putea crede că
duhul dintr-însul era al unui bărbat, şi nu Sfântul Duh, să citească mai
departe şi va afla că Daniel a primit Sfântul Duh şi astfel a putut să
prorocească"[18].
S-a întors
atunci poporul către Daniel şi i-a cerut explicaţii. Ridicându-se în mijlocul
lor, el a zis: Oare aşa de nebuni sunt toţi fiii lui Israel? Căci,
necercetând, nici adevărul cunoscând, aţi osândit pe fata lui Israel.
Intoarceţi-vă la judecată, pentru că minciuni au spus aceştia asupra ei [Susana
47-49].
Poporul s-a întors atunci degrabă, iar Daniel a cerut
ca bătrânii să fie despărţiţi unul de altul şi să vină pe rând, să fie
întrebaţi. Daniel a dat în vileag păcatele lor. Celui dintâi i-a spus: Invechitule în
zile rele! Acum au venit păcatele tale, pe care le făceai mai înaintej făcând
judecăţi strâmbe, şi pe cei nevinovaţi învinuind, şi pe cei vinovaţi slobozind [Susana 51-52], Iar
celui de al doilea i-a spus: Sămânţa lui Canaan şi nu a lui Iuda,
frumuseţile te-au înşelat şi pofta a răzvrătit inima ta. Aşa făceai fetelor lui
Israel care, de frică, se împreunau cu voi; ci n-a suferit fata lui Iuda
fărădelegea voastră [Susana 56-57]. Sfântul Hipolit spune că,
„adresându-se primului dintre bătrâni, îl mustră ca pe unul ce cunoştea Legea; iar pe
al doilea îl mustră ca pe un păgân, numindu-1 sămânţa lui Canaan
şi nu a lui Iuda, chiar dacă şi acesta era din tăierea împrejur"[19].
Apoi, Daniel a pus fiecăruia o întrebare simplă: sub
ce copac au văzut ei pe Susana şi pe aşa-zisul ei iubit păcătuind? Unul a
răspuns: sub mesteacăn - iar celălalt, sub salcâm. Primind din partea lor
aceste răspunsuri care nu se potriveau unul cu altul, Daniel a fost
cel care a pronunţat sentinţa: Drept ai minţit asupra capului tău. Acum
îngerul lui Dumnezeu, luând poruncă de la El, te va spinteca în două, ca să vă
piardă de tot pe voi [cf. Susana 54-55, 59-60], Iar poporul s-a ridicat
asupra celor doi bătrâni şi i-a dat morţii. Iar părinţii şi neamurile Susanei,
Ioachim, bărbatul ei şi fiii ei, dimpreună s-au bucurat cu toţii şi au lăudat
pe Dumnezeu. Din ziua aceea, Daniel s-a făcut mare înaintea poporului [Susana 64].
în comentariul Fericitului Ieronim citim: „Cei doi
bătrâni au căutat să înşele şi să amăgească mai cu seamă femeile lipsite de
educaţie şi care [din această pricină] dau crezare oricărui lucru care li se
spune, zicându-le că, de vreme ce făceau parte din seminţia lui Iuda, Hristosul
trebuie să Se nască din sămânţa lor, şi care, momite fiind cu dorinţa, şi-au
dăruit trupurile, ca viitoare mame ale Hristosului. Dar cele ce se spun acum: i-a fript regele
Babilonului pe jeratic [Ieremia 36:22 LXX; 29:22 TM] - par a fi în
contradicţie cu istoria lui Daniel (adică a Susanei), căci acesta spune că,
după ce poporul a adus laudă lui Dumnezeu [cf. Susana 60], bătrânii au fost
ucişi cu pietre de către poporul care a urmat cuvântului lui Daniel [cf. Susana
61-62]. Drept este că Daniel i-a combătut şi i-a biruit prin cuvânt, dar
sentinţa a fost rostită împotriva lor de către regele Babilonului, care avea
putere asupra celor robiţi, în calitatea lui de biruitor şi de stăpân."[20]
Se sugerează aşadar că afirmaţia: i-au omorât [cf. Susana 62] se
referă, în realitate, la faptul că i-au dat pe mâinile regelui Babilonului, iar
acesta i-a condamnat la moarte şi a pus să fie executaţi.
Fericitul Ieronim comentează: „Ca băiat, Daniel îi judecă
pe cei vârstnici şi, în floarea vârstei fiind, condamnă lipsa de înfrânare,
indiferent de vârsta celor ce se fac vinovaţi de aceasta."[21]
Sfântul Ignatie Teoforul (cca 35-cca 107), episcopul Antiohiei, scrie:
„înţeleptul Daniel, la vârsta de 12 ani, a primit Duhul Sfânt şi prin puterea
Acestuia a biruit pe cei doi bătrâni, care în zadar îşi-fluturau pletele
colilii, vădindu-i de mărturie mincinoasă şi de faptul că ardeau din pricina
poftei lor desfrânate după frumuseţea femeii aproapelui lor."[22]
în încheierea cuvântului său, Sfântul Hipolit ne îndeamnă „să urmăm pilda
Susanei, mereu cu inimile treze şi păzindu-ne viaţa curată"[23].
Capitolele din cartea prorocului care s-au păstrat
până la noi nu sunt dispuse întotdeauna într-o ordine riguros cronologică.
Astfel, pentru a nu ne îndepărta de firul narativ şi de ordinea în care a
primit Daniel revelaţiile, pentru volumul de faţă am adoptat următoarea
succesiune: Daniel 1 debutează cu prima deportare, din care face
parte şi tânărul Daniel (605 Î.Hr.). Pe atunci, Nabu- codonosor domnea ca
împărat al Babilonului (605 î.Hr.). Daniel şi cei trei tineri se hotărăsc să
respecte voia lui Dumnezeu (604 î.Hr.) şi să nu se mai atingă de cărnurile
servite la masa împăratului. Daniel 2 cuprinde cel dintâi vis al lui Nabucodonosor.
In
Daniel 3 se vorbeşte despre idolul care îl reprezenta pe Nabucodonosor şi
despre cuptorul de foc (580 î.Hr.). Daniel 4 relatează cel de al doilea vis, cel cu
copacul. Nabucodonosor invadează Egiptul, după care îşi pierde minţile şi trăieşte
vreme de şapte ani afectat de nebunie (569-562 î. Hr.). Odată cu trecerea
timpului, Nabucodonosor se converteşte. Moare în 562 Î.Hr., iar Evil-Merodac îi
urmează la tron. Cyrus domneşte în Persia, între anii 559 şi 529 î.Hr.
Nabonidus domneşte în Babilon, împreună cu fiul său, Belşaţar. In Daniel 7 profetul relatează
despre viziunea în care i se arată cele patru fiare şi Cel vechi de zile. în
anul 549 î.Hr., Cyrus îi unea pe mezi şi pe perşi. In Daniel 8 se vorbeşte despre
viziunea cu berbecul şi cu ţapul. Daniel 5 cuprinde naraţiunea referitoare la ospăţul
lui Belşaţar şi scrierea minunată pe perete. La câteva ore după acest
eveniment, Babilonul este cucerit de către Darius Medul, iar Persia devine
astfel o putere mondială (539-333 î.Hr.). Cyrus şi Darius vor domni o perioadă
în paralel, dar nu pe picior de egalitate. In acest stadiu al cronologiei s-ar
insera naraţiunile referitoare la Daniel şi la balaurul şi idolul persan din
Bel - care erau deopotrivă cinstiţi de către perşi. Profetul este aruncat vreme
de şase zile în groapa cu lei, iar aici va fi hrănit de către Prorocul Avacum.
în
Daniel 9, Daniel se roagă pentru poporul său şi primeşte viziunea celor
şaptezeci de săptămâni de ani. în Daniel 6 se vorbeşte despre starea lui Daniel în
groapa cu lei (537 Î.Hr.). Iar în Daniel 10 citim că în luna
aprilie a anului 537 î.Hr. profetul a jelit vreme de trei săptămâni, la capătul cărora are
o viziune cu un om îmbrăcat în veşminte de in. Daniel 11 cuprinde descoperirile
despre regii de la Apus şi de la Răsărit şi despre Antihrist. Iar în Daniel 12 se vorbeşte despre
sfârşitul veacurilor.
In anul al doilea al
domniei lui Nabucodonosor, a visat Nabucodonosor vise, iar duhul lui s-a
tulburat şi somnul nu-l mai prindea [Daniel
2:1].
Fericitul Ieronim, în
comentariul său la Cartea lui Daniel, explică faptul că,
aici, al doilea an se referă la domnia lui Nabucodonosor asupra tuturor
neamurilor aflate în stăpânire, inclusiv asupra asirienilor, egiptenilor şi
moabiţilor, pe care le cucerise cu voia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Josephus
scrie, la rândul său, că, „la doi ani de la devastarea Egiptului, regele
Nabucodonosor a vut un vis minunat"[24].
Magii,
prezicătorii şi ghicitorii au venit deîndată înaintea lui şi i-au grăit în limba
siriană[25]: O, rege, să trăieşti
în veac! Spune servilor tăi visul şi noi îţi vom descoperi tâlcuirea [Daniel
2:4]. Iar regele a răspuns: Să ştiţi că hotărârea am luat-o! Dacă nu-mi veţi face
cunoscut visul şi tâlcuirea lui, veţi fi tăiaţi în bucăţi, iar casele voastre
prefăcute în grămezi de ruine. Dar dacă îmi faceţi cunoscut visul şi tâlcuirea
lui, veţi primi de la mine daruri bogate şi cinstire multă; deci ară- taţi-mi visul şi
tâlcuirea lui! [Daniel 2:5-6] Insă ei iarăşi au cerut regelui să le
spună el visul, pentru ca ei să-1 poată interpreta.
Regele a refuzat să le
împlinească dorinţa, pentru că vroia să le testeze abilităţile. Dacă aveau
într-adevăr puterea de a ghici, aşa cum pretindeau ei, atunci ar fi trebuit să
fie capabili să cunoască şi conţinutul visului. Se aştepta ca zeii cărora se
închinau aceştia să le descopere visul. Pe de altă parte, socotea că, dacă le
va divulga el visul, atunci ei vor fi tentaţi să-1 raporteze şi să-1
interpreteze în funcţie de conjuncturile omeneşti. Iar el dorea să primească o
descoperire dumnezeiască. Astfel, pe aceia care nu vor şti să-i spună visul, el
îi va considera şarlatani şi îi va sorti chinurilor şi morţii, drept pedeapsă
pentru toţi anii petrecuţi în amăgire şi batjocură, atribuindu-şi puteri pe
care de fapt nu le aveau.
Pe bună
dreptate, chaldeii şi-au mărturisit neputinţa, spunând: Nu se află om pe
pământ care să poată face cunoscut ceea ce cere regele, fiindcă nici un rege,
oricât de mare şi de puternic ar fi, nu ar cere aşa ceva de la nici un
tâlcuitor de semne, vrăjitor sau chaldeu [Daniel
2:10]. In continuare, şi-au susţinut mărturia: Şi lucrul pe care îl
cere regele este greu şi nimeni altul nu poate să-l descopere înaintea lui decât zeii, al
căror locaş nu este printre cei muritori [Daniel
2:11],
Aprinzându-se de mânie,
Nabucodonosor i-a condamnat la moarte pe toţi înţelepţii din Babilon [cf.
Daniel 2:12], Decretul s-a promulgat şi, odată cu aceasta, au început
execuţiile. în comentariul Fericitului Ieronim citim: „Daniel şi cei trei
tineri nu s-au înfăţişat laolaltă cu înţelepţii. Atunci când regele a promis
tuturor recompense, daruri, onoruri dintre cele mai alese, ei nu au mers
înaintea lui, pentru ca nimeni să nu afle în aceasta prilej de a spune că ar fi
căutat sau ar fi umblat în mod ruşinos după bogăţiile chaldeilor."[26]Iar
când a ieşit porunca să fie executaţi înţelepţii, comandantul gărzii regale,
Arioh, a vrut să-i ucidă şi pe Daniel, dimpreună cu cei trei tineri [cf. Daniel
2:13]. Prevenitor şi cu înţelepciune, Daniel a cerut atunci să afle motivul
acestei porunci atât de aspre a regelui. Arioh i-a dat răspuns lui Daniel, iar apoi prorocul a rugat
pe Nabucodonosor să-i amâne execuţia şi să-i lase vreme ca
să-i descopere tâlcul visului [Daniel 2:16]. Atunci, el s-a întors acasă şi
le-a împărtăşit problema prietenilor săi, Anania, Azaria şi Misail.
Şi s-au rugat fierbinte milostivirii lui Dumnezeu din
ceruri [cf. Daniel 2:18]. Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă: „Ce s-au rugat cei
trei tineri, împreună cu Daniel? Ce au spus ei? Doboară-lpe
Nabucodonosor? Trânteşte-i la pământ coroana? Dă-ljos de pe tron?-Nimic de felul acesta.
Ci, luaţi numai aminte, au cerut mila lui Dumnezeu din ceruri [cf. Daniel 2:18]
."[27]
Atunci i s-a descoperit lui Daniel taina visulili, într-o viziune pe care a
avut-o în timpul nopţii. Iar Daniel L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerului [cf.
Daniel 2:19], după care a mers la Arioh şi i-a zis: Nu da morţii pe
înţelepţii Babilonului! Du-mă înaintea regelui şi eu îi voi descoperi regelui
tâlcuirea [Daniel 2:25]. Arioh s-a înfaţişat grabnic la
Nabucodonosor şi i-a zis: Am găsit un iudeu dintre cei aduşi în robie care
poate să tâlcuiască visul [Daniel 2:25].
Iar regele
i-a spus lui Daniel, care la chaldei se numea Belşaţar: Oare eşti tu în stare să-mi
spui visul pe care l-am avut, precum şi tâlcuirea lui? [Daniel 2:26]
Daniel a răspuns regelui: Taina pe care vrea să o afle regele nu pot s-o facă
cunoscută lui nici înţelepţii, nici prezicătorii, nici vrăjitorii, nici
cititorii în stele. Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care descoperă tainele şi
Care a făcut cunoscut regelui Nabucodonosor ce se va întâmpla în vremurile ce
vor veni. Iată care este visul şi vedenia pe care le-ai avut când erai culcat
în patul tău: Ţie, rege, îţi treceau gânduri prin minte, când erai în patul
tău, pentru ceea ce se va întâmpla mai pe urmă şi Cel ce ţi-a
descoperit taina ţi-a dat să ştii ce va fi [Daniel
2:27-29].
Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Acest Daniel, deşi a
fost mai presus decât toţi înţelepţii, astrologii, ghicitorii, magii,
vrăjitorii şi mai presus decât toată înţelepciunea, totuşi, venind înaintea
împăratului şi trebuind să dea răspuns la întrebare, el nu se îngâmfa, ci atribuie
totul lui Dumnezeu, zicând: Şi mie, nu prin înţelepciunea care ar fi în
mine mai mult decât la toţi cei vii, mi s-a descoperit taina aceasta [Daniel 2:30]."'
„Nimic - notează
Sfântul Ioan Gură de Aur într-o altă scriere — nu este mai binevenit şi mai
împăciuitor pentru ascultători decât să nu spui nimic bun despre tine însuţi.
[...] El dorea să evidenţieze că nimic din cele întâmplate nu ţinea de voia
omenească, ci totul fusese o lucrare dumnezeiască. Caută
să se minuneze şi el, cu ceilalţi împreună, şi
nicidecum să le stârnească acelora admiraţia lor către sine. Este curat de
toată slava deşartă şi respinge cinstirea care i se aduce."[28]
„Atunci când Daniel i-a
descoperit visul lui Nabucodonosor, spune Sfântul Afraat (prima
jumătate a secolului al IV-lea), el a spus: O, rege! Tu priveai
şi iată un chip — acest chip era peste măsură de mare şi strălucirea Lui
neobişnuită stătea înaintea ta şi înfăţişarea lui era grozavă. Acest chip avea
capul de aur curat, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de
aramă, pulpele de fier, iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut [Daniel 2:31-33]. Iar
visul i 1-a tâlcuit după cum urmează: tu eşti capid de
aur
[Daniel 2:38]. De ce a spus că el este capul de aur? Oare nu pentru că în el se
împlinea cuvântul Prorocului Ieremia? Căci Ieremia spune: Babilonul a fost
în mâna Domnului cupă de aur, care a îmbătat tot pământul [Ieremia 28:7 LXX;
51:7 TM]. [...] Iar Babilonul s-a numit căpetenia tuturor împărăţiilor, după
cum este scris, că începutul împărăţiei lui (a lui Nimrod) era Babilonul [cf.
Facerea 10:IO]."[29]
Primul dintre imperiile
de atunci ale lumii era Imperiul Neo-Babilonian al chaldeilor, care a început
odată cu domnia lui Nabucodonosor (605-cca 562 î.Hr.). Totuşi imperiul acesta
nu a dăinuit decât 21 de ani după moartea împăratului. Fiul acestuia,
Evil-Merodac, a domnit doar doi ani. Neriglisar a domnit patru ani (560-556), Labaşi
Marduk un singur an, iar Nabonidus, pentru foarte scurt timp, în anul 555.
Belşaţar era regent în Babilon, când cetatea a fost cucerită de către Cyrus, în
anul 539.
Sfântul Afraat
continuă: „Şi a mai spus că pieptul şi braţele chipului erau din argint [cf.
Daniel 2:31], iar aceasta se referea la regatul următor, care va
fi mai mic; mai precis, se referea la domnia lui
Darius Medul. Căci Domnul a cântărit regatul. Iar regatul casei lui Nimrod a
fost cântărit şi s-a aflat necorespunzător. Şi de vreme ce s-a aflat
necorespunzător, s-a dat pe mâna lui Darius. Pentru aceasta spune: după tine se va
ridica un alt regat mai mic decât al tău [Daniel 2:39]. Şi pentru că a fost mai mic,
fiii mezilor nu au avut stăpânire peste tot pământul."[30]
Cel de al doilea regat,
simbolizat prin argint, era inferior Babilonului. Acesta avea să fie al
perşilor şi al mezilor şi va debuta prin domnia lui Cyrus cel Mare, care a mai
trăit zece ani după ce a cucerit Babilonul. Fiul său cel mare, Cambises, a
cucerit Egiptul şi, în cca 524 î.Hr., a murit. După o domnie scurtă a unui
impostor care se pretindea fiul cel mic al lui Cyrus, Darius fiul lui Istaspe
1-a asasinat pe acesta şi a instaurat o nouă dinastie. Chiar dacă a ridicat
Imperiul Persan la apogeu, el a lăsat nerezolvată chestiunea grecilor şi a
frontierelor occidentale ale imperiului - aceasta cu toate că a cucerit Tra-
cia. Fiul său, Xerxes (485-464 î.Hr.), nu a reuşit nici el să-i cucerească pe
elini (480-479). Succesorul acestuia, Artaxerxes I (464-424), a eşuat şi el în acest
sens, izbutind totuşi să semene discordie şi să ridice oraşele-cetăţi greceşti
unul împotriva altuia. Cu următorii domnitori persani — Darius al II-lea
(423-406), Artaxerxes al II-lea (404-359), Artaxerxes al III-lea (359-338), Ar-
ses (338-336) şi Darius al III-lea - imperiul a intrat în declin. Imperiul
Persan şi-a menţinut supremaţia în Orient şi în Orientul Mijlociu vreme de
aproape 200 de ani.
Sfântul Afraat spune
iarăşi: „Faptul că pântecele şi coapsele chipului erau de aramă înseamnă că va
urma un al treilea regat, de aramă, care va stăpâni peste tot pământul [Daniel 2:39]. Acesta
este regatul fiilor lui Iavan, care descinde din Iafet. Căci fiii lui Iavan
s-au ridicat asupra regatului fraţilor lor; iar Iavan şi Madai sunt fiii lui
Iafet [cf. Facerea 10:2], Dar Madai era slab la minte şi incapabil să conducă
regatul, până ce a venit fratele său, Iavan, care era şiret şi viclean, să
distrugă regatul. Iar Alexandru, fiul lui Filip, a domnit peste tot
pământul."2
Cel de al treilea
regat, reprezentat prin aramă, va stăpâni peste tot pământul. Este vorba despre
Imperiul Greco-Macedonean al lui Alexandru cel Mare, care a pornit atacul
asupra Persiei în 334, iar în anul 331 i-a zdrobit ultimele forme de
rezistenţă. Era un imperiu care se întindea de la frontierele Serbiei de astăzi
şi până dincolo de Valea Indului, în India. A fost cel mai mare imperiu al
Antichităţii. Când Alexandru cel Mare s-a îmbolnăvit şi a murit, imperiul s-a
împărţit în patru, între foştii săi generali, după cum urmează: lui Antipater
i-au revenit Grecia şi Macedonia, lui Lisimah i-au revenit Tracia şi Asia Mică,
lui Seleuc i-au revenit Asia, iar lui Ptolemeu i-au revenit Egiptul, Cirenaica
şi teritoriul ce se va numi, ulterior, Palestina. Teritoriile estice din zona
de dominaţie a lui Seleuc vor ajunge, treptat, în mâinile părţilor, care îşi
vor extinde dominaţia până în Mesopotamia. Ce mai rămăsese din Imperiul Grecesc
se va anexa Romei, după înfrângerea suferită de către Antioh cel Mare, în
bătălia de la Magnezia, din anul 190 î.Hr. La rândul ei, Macedonia se va anexa
Romei la 168, iar Grecia va fi definitiv cucerită la 146. Teritoriile lui
Seleuc aflate pe malul vestic al Tigrului vor fi apărate de către Ptolemeu cel
Mare, în 63 Î.Hr. Iar după bătălia de la Actium (31 î.Hr.), Egiptul va fi redus
la statutul de simplă provincie romană. Prin urmare putem spune că regatul de
aramă a dăinuit aproximativ 260-300 de ani.
„Şi avea chipul din vis pulpele de fier,
iar picioarele o parte de fier şi o parte de lut [Daniel 2:31-33] -
consemnează Sfântul Afraat şi explică: Atunci când se referă la cel de al
patrulea regat, chiar dacă nu îl identifică precis, Daniel vorbeşte de fapt
despre Republica şi despre Imperiul Roman, spunând că acolo s-au adunat cu
toţii într-o cetate puternică şi au înfiinţat un senat."'
Imperiul Roman şi-a
atins apogeul în timpul domniei împăratului Traian (98-117 d.Hr.). Acesta a
ocupat teritoriile României de astăzi şi mare parte din Asia, pe care le-a avut
în stăpânire, vreme de câţiva ani. Acest al patrulea regat este descris ca
fiind tare precum fierul, care sfărâmă şi zdrobeşte totul, dar fiind
caracterizat şi de o oarecare fragilitate, simbolizată prin faptul că
picioarele şi degetele sunt alcătuite din fier amestecat cu pământ. Faza finală
a acestui imperiu sugerează mai degrabă apariţia unei federaţii decât a unei
stăpâniri unice şi puternice. S-a remarcat faptul că fierul şi lutul, chiar
dacă pot să coexiste, ele nu se pot combina în aşa fel, încât rezultatul să fie
o ordine şi o putere mondială. Slăbiciunea inerentă a acestei societăţi
divizate se va manifesta prin disensiuni interne şi război civil şi rezidă în
adoptarea unei perspective relativiste în morală şi filosofie.
Descreşterea în valoarea metalelor simbolizează
decadenţa grandorii împăraţilor şi a imperiilor succesive, de la despotismul
absolut al lui Nabucodonosor la sistemul democratic al şahilor suzerani şi al
senatului şi poporului roman.
Iar în vremea acestor regi, Dumnezeul cerului
va ridica un regat veşnic, care nu va fi nimicit niciodată şi care nu va fi
trecut la alt popor; El va sfărâma şi va nimici toate aceste
regate şi singur El va rămâne în veci [Daniel
2:44].
In continuare, Sfântul
Afraat scrie: „Aici este vorba despre împărăţia lui Mesia, care va pricinui
căderea celui de al patrulea regat. Căci mai departe se spune: După cum tu ai
văzut că o piatră a fost desprinsă din munte, nu de mână, şi a zdrobit fierul,
arama, lutul, argintul şi aurul [Daniel 2:45]. Şi nu se spune că ar fi
zdrobit capul, nici braţele, nici pântecele sau coapsele, ci picioarele, pentru
că, [...] atunci când va veni piatra, ea nu va mai afla decât picioarele. Căci mai înainte s-a
spus: Atunci au fost sfărâmate în acelaşi timp fierul, lutul, arama,
argintul şi aurul şi au ajuns ca pleava de pe arie vara [Daniel 2:35]. Iar
după acestea, când Regele Mesia va domni, atunci El va smeri cel de-al patrulea
regat şi va sfărâma tot chipul; căci chipul, în întregimea lui, simbolizează
lumea întreagă. Capul este Nabucodonosor; pieptul şi braţele simbolizează pe
regele mezilor şi al perşilor; pântecele şi coapsele pe regele grecilor;
picioarele simbolizează pe fiii lui Isav (adică pe romani); piatra, care a
lovit chipul şi 1-a zdrobit şi care s-a întins peste tot pământul, este
împărăţia lui Mesia, care va însemna sfârşitul domniei acestei lumi şi va
stăpâni în vecii vecilor."[31]
Daniel, când a tălmăcit şi a lămurit sensul chipului
înaintea lui Nabucodonosor, i-a spus acestuia tot visul: Tu priveai şi
iată o piatră desprinsă, nude mână, a lovit chipul peste picioarele de fier şi
de lut şi le-a sfărâmat [Daniel 2:34]. Sfântul Chirii al Ierusalimului (cca
315-386) spune că, atunci „când Daniel i-a descris şi i-a tâlcuit lui
Nabucodonosor chipul statuii, îi spune şi toată vedenia lui: piatra, care s-a
tăiat fără mâini din munte şi care nu era lucrată cu ajutorul meşteşugului
omenesc, va stăpâni toată lumea. Apoi, spune foarte lămurit aşa: Şi în zilele
împăraţilor acelora, va scula Dumnezeul cerului o împărăţie, care nu se va
strica în veac; iar împărăţia Lui nu va fi lăsată altui popor [cf. Daniel 2:44]
"[32].
Sfântul Afraat spune lămurit despre piatra aceasta:
„Şi Daniel a vorbit despre această piatră, care este Hristos. Căci el
zice: priveai şi iată o piatră desprinsă, nu de mână, a lovit chipul peste
picioarele de fier şi de lut şi le-a sfărâmat; [...] iar piatra care a lovit
chipul a crescut munte mare şi a umplut tot pământul [Daniel 2:34-35].
Aceasta este dinainte spus despre Hristos, că tot pământul se va umple de El.
Iată! De credinţa în Hristos, toate marginile pământului sunt pline!"[33]
MUNTE ÎNŢELEGĂTOR AI VĂZUT PE PREACURATA, PURUREA FECIOARA, DIN CARE
S-A TĂIAT, NU DE MÂNĂ, PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI[34]
O temă foarte răspândită în scrierile imnografilor
bizantini o reprezintă pe Fecioara de Dumnezeu Născătoare prin analogie cu
această viziune a Profetului Daniel, a muntelui tăiat nu de mână, aşa ca în
alcătuirea următoare: „Hristos, piatra cea netăiată de mână, cea din capul
unghiului, S-a tăiat din tine, muntele cel netăiat [cf. Daniel 2:34-35],
Fecioară, şi a adunat firile cele osebite; pentru aceasta, veselindu-ne, pe
tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim."[35]
La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749) scrie: „Daniel munte
înţelegător pre tine te-a numit."[36]
Şi încă: „Prunc tânăr din muntele Fecioară [cf. Daniel 2:45] a ieşit Cuvântul,
spre înnoirea noroadelor."[37]
Iar în vremea Triodului, Anatolie cântă: „Bucură-te, munte netăiat şi încăpere
prea cinstită!"[38]
Sfântul Teofan, făcătorul de canoane şi episcop de
Niceea (f 845), îşi alătură şi el glasul: „Daniel cel dumnezeiesc mai înainte
te-a însemnat munte, Fecioară..."[39]
Şi în aceeaşi notă: „Munte înţelegător ai văzut, Daniele preasfin- ţite, pre
una prunca cea curată, pururea Fecioara, din carea s-a tăiat Piatra cea din
marginea unghiului, şi toată înşelăciunea a zdruncinat."[40]
Acelaşi ne mai spune că prorocul, cu dumnezeiască vedere, din munte umbros [cf.
Avacum 3:3] - din una Născătoare de Dumnezeu - avea să Se întrupeze Cuvântul
„şi cutremurându-se slăvea puterea Ta"[41].
Ce altceva ne mai arată viziunea aceasta? După Sfântul Teofan: „FIristos,
piatra cea netăiată de mână, cea din capul unghiului [cf. Psalm 117:22; Isaia
28:16; Matei 21:42; I Petru 2:6], din tine, Fecioară, muntele cel netăiat, s-a
tăiat, împreunând firile cele deosebite. Pentru aceasta, veselindu-ne, pe
tine, Născătoare de Dumnezeu, te mărim."[42]
Sfântul
Iosif al Tesalonicului (810-886) cântă: „Muntele cel netăiat, ce s-a născut din
piatra cea neroditoare, va să nască rod pre piatra cea înţelegătoare,care va să
facă sfărâmarea tuturor idolilor."[43]
în alt loc, Sfânta Biserică înalţă cântări spre slava întrupării Domnului, a
Cuvântului lui Dumnezeu, care este înainte văzută în această vedenie: „Daniel
bărbatul doririlor, piatră fără mână tăiată văzându-Te pre Tine Doamne, prunc
născut mai presus de fire mai înainte, Te-a numit pre Tine Cuvântul cel
întrupat din Fecioară, Dumnezeu neschimbat şi Mântuitorul sufletelor
noastre."[44]
Atunci, împăratul Nabucodonosor a căzut cu
faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui Daniel şi a dat poruncă să-i
aducă jertfe şi tămâieri [Daniel 2:46].
„Regele, notează
Sfântul Ioan Gură de Aur, a pus lui Daniel numele de Belşaţar, adică chiar
numele dumnezeului său. Astfel, se vede din aceasta că ei nu acordau o
importanţă deosebită idolilor lor, mai cu seamă că el, cel de care ascultau
toţi oamenii, le-a poruncit acestora să se închine chipului său [cf. Daniel
3:1], iar cei care se închinau balaurului, până şi robului lor i-au pus numele
acesta de zeu [cf. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel]. Daniel
nu pare a fi acceptat să primească darurile. Căci regele a poruncit, precum
scris este, să-i aducă jertfe şi tămâieri [cf. Daniel 2:46] - însă pare-se că
nimic din acestea nu s-a înfăptuit [...]. închinându-se înaintea lui, regele nu
1-a cinstit ca pe un idol, ci ca pe un bărbat înţelept."[45]
Răspuns-a regele către Daniel şi a zis: „ Cu
adevărat că Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Stăpânul regilor,
descoperitorul tainelor, căci tu ai putut să descoperi această taină." [Daniel
2:47]
Sfântul Ioan Gură de
Aur remarcă: „Şi aşa a ajuns Nabucodonosor să se închine lui Dumnezeu. Vezi ce
mare este puterea prorociei şi cum a izbutit prin aceasta să schimbe pe cel
barbar, să-1 instruiască şi să-1 aducă la credinţă?"[46]
La care adaugă: „Nabucodonosor era plin de fărădelege. în Vechiul Testament
găseşti multe cazuri de oameni nevrednici care au făcut minuni pentru ca să
facă bine altora. Dar regelui acestuia Dumnezeu i-a descoperit cele ce se vor
întâmpla peste multe generaţii."[47]
Astfel, regele 1-a înaintat în rang pe Daniel,
revărsând asupra lui daruri bogate şi nenumărate. A fost pus peste întreaga
provincie Babilonia şi făcut mai-marele satrapilor, peste toţi înţelepţii
Babilonului [cf. Daniel 2:48]. La dorinţa
lui Daniel, administraţia ce ţinea de ocârmuirea Babilonului a fost împărţită
celor trei prieteni ai săi: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego - iar Daniel a rămas la
curtea regelui [cf. Daniel 2:49].
Regele Nabucodonosor a
făcut un chip de aur înalt de şaizeci de coţi, lat de şase coţi şi l-a aşezat
în câmpia Dura (Deir) din ţinutul Babilonului. Şi regele Nabucodonosor a
trimis să adune pe satrapi, pe mai-marii dregători, pe cârmuitori, pe
conducătorii oştirilor, pe vistiernici, pe cunoscătorii de legi, pe judecători
şi pe toţi ceilalţi dregători ai ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului
pe care îl ridicase regele Nabucodonosor [Daniel
3:1-2],
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Duşmanul pregăteşte
priveliştea, strânge pe privitori, orânduieşte locul de încercare, cheamă
lumea, şi nu o mulţime alcătuită din oameni de rând, nu de oameni fară rang, ci
din toţi cei cu boierie, şi toţi dregătorii, pentru ca şi mărturia să fie
vrednică de crezământ în faţa multora. Au venit fiind chemaţi la o altfel de privelişte
şi au plecat cu toţii, văzând cu totul altceva; au venit să se închine idolului
şi şi-au râs de idol, plecând apoi plini de uimire faţă de puterea Domnului,
care a arătat astfel de minuni prin acei tineri. Şi acum ia seama unde a
orânduit acest loc de luptă; nu în oraş, nici în vreun sat, ci această
privelişte pentru întreaga lume era înconjurată de câmpuri şese şi goale; căci
el a ridicat idolul în câmpul numit Deira, afară din cetate, iar
crainicul trecând striga: Vouă vi se spune, neamuri, popoare, noroade,
limbi, în ceasul în care veţi auzi glasul trâmbiţei, al naiului, al harpei al
lirei, al psaltirionului şi al cântului a tot felul de instrumente de muzică,
să vă aruncaţi cu faţa la pământ, şi căzând în faţa chipului de aur, să vă
închinaţi lui (şi cu adevărat însemna să cazi, închinându-te acelui
chip): şi oricine nu va cădea să i se închine, în acelaşi
ceas va fi aruncat într-un cuptor aprins [Daniel 3: 4-6]. Vezi ce lupte grele
s-au pregătit şi câte sunt nevoile mrejii, cât de adânc e puţul şi prăpăstiile
şi de o parte, şi de alta? Dar să nu te temi; cu cât duşmanul va spori mai mult
uneltirile lui, cu atât mai mult va dovedi tăria tinerilor. Căci de aceea e
atâta îmbinare de cântec, de aceea e cuptorul cel aprins, pentru ca şi desfătarea
şi teama să împresoare sufletele celor de faţă. E vreunul din cei de faţă
învârtoşat şi îndărătnic? Ca să-1 sperie şi să-1 înspăimânte prin priveliştea
flăcării. Şi era şi teamă şi desfătare, una strecurându-se prin ochi, cealaltă
prin urechi. Dar nimic n-a biruit bărbăţia acelor tineri; ci precum, fiind daţi
focului, au biruit flacăra, tot astfel şi-au râs de toată pofta şi frica. Căci
diavolul pentru ei pregătise toate acestea; căci nu de supuşi se îndoia el, ba
mai de grabă era plin de încrederea că nici unul nu o să se împotrivească legii
regelui; după ce însă au căzut toţi şi au fost biruiţi, doar cei trei tineri
fură aduşi la mijloc, ca astfel biruinţa să fie şi mai lămurită, de vreme ce
dintr-o aşa de mare mulţime numai ei biruiră si fură vestiti ca
biruitori."[48]
Pentru cei trei tineri, ispita era inevitabilă şi
neîndurătoare. „Aceasta, de bună seamă, a fost o încercare mult mai dificilă
decât prima - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, şi anume aceea de a refuza
cărnurile de la masa regelui. Aici, cuptorul era deja înroşit, iar ei aveau de
înfruntat toată armata cea păgâ- nească din jurul regelui. Pe deasupra, toată
puterea perşilor şi tot ce ar fi putut să-i strâmtoreze într-un fel sau altul
pe ei fusese pus în mişcare: muzici felurite, pedepse de toate felurile şi
ameninţări cumplite. Tot ce vedeau în jurul lor avea darul să-i alarmeze, iar
cuvintele pe care le auzeau îi îngrozeau încă şi mai tare. Cu toate acestea, ei
nu lăsau să se vadă că le este teamă, ci se întăreau în curaj unii pe alţii, spre
a nu suferi nici un fel de vătămare sau slăbire, şi aşa au dobândit cununile
cele de mare preţ ale biruinţei, încă şi mai de preţ decât cele de mai
înainte."?
In continuarea acestei idei, Sfântul Ioan Gură de Aur
arată: „Ceea ce-i mai de mirare e că numărul cel mare al celor care au căzut nu
i-a spăimântat, nici nu i-a făcut să şovăie, şi ei nici nu şi-au spus întru
sine, ceea ce mulţi adesea au obiceiul să spună: Dacă noi cei dintâi ne
închinăm chipului, e păcat; dacă însă facem acest lucru împreună cu atâtea mii
şi mii, cine nu ne va da iertare? Cine nu ne va socoti vrednici de îndreptare?
Dar ei n-au spus aşa ceva, nici n-au cugetat, văzând
prăbuşirea atâtor tirani. Tu însă ia seama şi la răutatea defăimătorilor, şi
la cât de aprig şi de viclean i-au învinovăţit pe aceia: Sunt, zic ei [Daniel 3:12] nişte iudei
cărora le-ai dat în grijă trebile ţinutului Babilonului. Căci ei n-au pomenit
numai neamul, ci şi rangul lor, ca să stârnească mânia regelui, şi doar, doar
că n-au spus: Pe nişte robi, nişte sclavi, fară cetate, i-ai făcut domni peste
noi; ei însă îşi bat joc de acest rang aşa de mare şi se obrăznicesc faţă de
cel care i-a pus într-o asemenea slujbă. De aceea spun: iudeii, cărora le-ai
dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, nu s-au supus poruncii tale şi nu
slujesc zeilor tăi. Vina lor e cea mai mare laudă şi mustrarea se preface în
merit şi mărturia este neîndoielnică, pentru că vine chiar de la duşmani. Ce
face atunci regele? A poruncit să fie aduşi la mijloc, ca să-i sperie din
toate părţile. Dar pe dânşii nimic nu i-a înspăimântat; nici furia regelui,
nici că au fost lăsaţi singuri în mijlocul unei mulţimi aşa de mari, nici
priveliştea focului, nici cântecul trâmbiţelor, nici ochii aprinşi ai tuturor
ce îi priveau, ci râzându-şi de toate acestea, ca şi cum aveau să fie băgaţi
într-o fântână cu apă rece, au intrat în cuptor, strigând acea fericită
strigare: Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Ii slujim
poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător şi din mâna
ta, o, rege! Şi chiar dacă nu ne va scăpa, ştiut să fie de tine, o, rege, că
noi nu vom sluji dumnezeilor tăi şi înaintea chipului de aur pe care tu l-ai
aşezat nu vom cădea La pământ! [Daniel 3:17-18]"[49]
în cântarea lor de
biruinţă, cei trei tineri nu au voit să supere pe Domnul şi, după cum arată
Sfântul Ioan Gură de Aur, nu s-au lăudat pe sine, ci au dat fuga la patriarhi
(Avraam, Isaac şi Iacov) [cf. Cântarea celor trei tineri 16]; iar despre ei
înşişi au mărturisit că nu vor aduce ca jertfa decât sufletul lor zdrobit şi
duhul umilit [cf. Cântarea celor trei tineri 15]."[50]
„Dar, ne atrage atenţia
Sfântul Ioan Gură de Aur, fă bine de ia aminte şi la
cât de liberi sunt aceşti trei tineri de orice
fel de slavă deşartă. Căci ei nu au
căutat scăpare din cuptor, sărind dintr-o parte
într-alta, ci au ţinut dinainte porunca pe care avea să o rostească
Mântuitorul Hristos: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită [Matei 26:41]. Nici nu
s-au tras înapoi, când au fost apropiaţi de acesta [...]. Ci gata erau să
primească orice, laudă sau ocară. Să ne plecăm numai urechea şi să ascultăm
cuvântul lor, spre a vedea cât de înalţi erau ei cu duhul [...]. Ei nici nu au
ocărât pe rege, nici nu au făcut nimic prin care să se înjosească pe ei înşişi.
Căci aşa trebuie să se poarte bărbatul cu adevărat curajos: să aibă stăpânire
de sine şi blândeţe; şi mai cu seamă, atunci când se află într-un pericol, nu
trebuie să se lase biruit de mânie sau de dorinţa după slava deşartă, ci să
stea bine, înfrânându-se cu stăpânirea de sine."[51]
„Atunci, spune Sfântul
Ioan Gură de Aur în altă parte, s-a umplut Nabucodonosor de mânie asupra celor
trei tineri, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. S-a schimbat la faţă şi a dat ordin să
fie aruncaţi în cuptor, iar cuptorul să fie încins de şapte ori mai mult decât
era încins de obicei. Cei trei au fost legaţi şi aruncaţi în cuptor aşa cum se
aflau ei atunci, cu toată îmbrăcămintea lor. Iar cei trei, când s-au văzut în
mijlocul cuptorului, au înălţat cântări de laudă către Domnul şi au binecuvântat
pe Dumnezeu [cf. Daniel 3:19-23]."[52]
Sfântul Ciprian,
episcop al Cartaginei (t 258), comentează: „Aceşti nobili şi minunaţi tineri,
Anania, Azaria şi Misail, chiar şi în văpaia arzătoare a focului din cuptor, nu
au încetat a se mărturisi Domnului. Cu toate că aveau sufletele curate, căci
adeseori, prin credinţa şi prin evlavia lor, se făcuseră bine-plăcuţi lui
Dumnezeu, ei nu s-au oprit din a înainta în smerenie şi din a căuta să se îndrepte
înaintea Domnului chiar şi aşa cum se aflau, în acea situaţie, în mijlocul
chinurilor, care astfel nu faceau nimic alta, decât că le vădeau şi mai lămurit
vârtutea. Sfânta Scriptură consemnează faptul că Azaria a stătut în picioare şi s-a rugat astfel: şi deschizând
gura sa, aşa s-a rugat, zicând: Binecuvântat eşti, Doamne Dumnezeul părinţilor
noştri... [Cântarea celor trei tineri 1-2]."[53]
Aşadar, în mijlocul
focului aflându-se, ei s-au rugat: ...am păcătuit, că am făcut fărădelege,
depărtându-ne de la Tine. Şi am greşit în toate, şi poruncile Tale n-am
ascultat, nici le-am păzit, nici le-am făcut, după cum ne-ai poruncit nouă, ca
să ne fie bine [Cântarea celor trei tineri 5-6]. Sfântul Ioan Gură
de Aur ne spune: „In acest fel are cineva inimă înfrântă [...]. S-au dat pe
sine focului, în timp ce alţii păcătuiau; erau încă tineri, şi totuşi nu au
cârtit, nici nu s-au mâniat şi nici n-au zis: Ei! şi ce bine este de noi, că-I
slujim lui Dumnezeu? Acest împărat este necucernic, şi totuşi a devenit
stăpânul nostru. Dar nu numai atâta; cu ce ne-am folosit noi închinându-ne lui
Dumnezeu? împreună cu idolatrii suntem pedepsiţi de idolatru, în robie am fost
aduşi, din patrie am fost scoşi, din libertate şi din toate cele părinteşti;
robi şi slugi am ajuns, slujim unui împărat barbar. Nimic din toate acestea
n-au zis; iată ce au zis, în schimb: Păcătuit-am, făcut-am fărădelege [Cântarea celor trei
tineri 5]. Dar şi rugăciunea n-o faceau pentru dânşii, ci pentru alţii."[54]
Pe de altă parte,
Sfântul Ambrozie cu bucurie face următoarea remarcă: „Iată cât de buni prieteni
erau tinerii aceştia iudei, de vreme ce nici chiar arşiţa focului din cuptor
nu i-a despărţit de dragostea ce şi-o purtau unii altora [cf. Daniel 3:16
^.]!"[55]
La rândul său, Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) ne îndeamnă şi el-să
priveghem, spunând: ,,[...]tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat
că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne
facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării [cf. Daniel 3:12 sq.], lăudau pe Dumnezeu
fară a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul - şi, trei fiind,
se sprijineau reciproc."[56]
Atunci regele Nabucodonosor a fost cuprins de
spaimă şi s-a sculat în grabă. El a început a grăi şi a zis către sfetnicii
săi: „ Oare n-am aruncat noi trei bărbaţi legaţi în mijlocul cuptorului cu foc
arzător?" Răspuns-au şi i-au zis: „ Cu adevărat, aşa este, o, rege!"
Şi începând din nou a grăi, a zis: „Iată, eu văd patru bărbaţi dezlegaţi,
umblând prin mijlocul cuptorului, nevătămaţi, iar chipul celui de al patrulea, ca faţa
unuia dintre fiii zeilor(Fiul lui Dumnezeu)" [Daniel
3:24-25].
Sfântul Atanasie cel
Mare (cca 296-373), patriarh al Alexandriei, subliniază că „în multe locuri de
vorbeşte în Vechiul Testament despre Fiul [...], precum citim şi la Daniel,
care arată că înfăţişarea celui de-al patrulea era asemenea Fiului lui
Dumnezeu"[57].
Si Sfântul Ambrozie
conchide că alături de cei trei tineri S-a arătat Fiul lui Dumnezeu: „Regele cel plin de ură a zărit în foc,
alături de cei tineri iudei, şi înfăţişarea unui al patrulea, care era asemenea
unui înger, şi pentru că a socotit că îngerul acesta este mai presus decât
toţi îngerii, a spus că este Fiul lui Dumnezeu, despre Care el nu citise, dar
în Care a crezut."[58]
Este de notat faptul că
nu se menţionează nimic despre prezenţa lui Daniel la acest eveniment - chiar
dacă, de bună seamă, nici el nu s-a închinat idolului de aur. Fie că era
bolnav, fie că era prins cu treburile ocârmuirii, fie că a fost de faţă, dar nu
s-a închinat idolului, iar cei însărcinaţi să supravegheze aceasta nu l-au dat
în vileag. Acuzatorii, funcţionari de rang inferior, erau plini de invidie şi
s-au grăbit să-i denunţe mai întâi pe cei trei tineri. Dar, chiar şi aşa, cum
se face că Daniel nu a intervenit pentru prietenii lui? Şi aceasta se poate
explica, dacă ne aducem aminte că, în Babilon, execuţiile se săvârşeau foarte
rapid, şi dacă presupunem că providenţa divină nu-1 va fi înştiinţat pe profet.
Autorii Sinaxarului explică faptul că
Daniel nu a fost azvârlit şi el în cuptor, după cum urmează: „Pricina pentru
care n-a fost aruncat Daniel în cuptor a fost aceea că lui i se pusese numele
Baltazar [Belşaţar], iar la babilonieni numele acesta era nume de covârşitoare
cinste, nume de dumnezeu. Deci, ca să nu creadă babilonienii, care fără
judecată îndumnezeiau focul, că minunea din cuptor a făcut-o Baltazar
[Belşaţar], a rânduit Dumnezeu ca Daniel, care purta numele dumnezeului lor, să
nu intre în cuptor şi nici să nu se vorbească deloc de Daniel în istorisirea
minunii din cuptor."[59]
Mai înainte vreme, Nabucodonosor întărâtase pe Dumnezeu,
spunând către tineri: Care dumnezeu vă va scăpa din mâna mea? [Daniel 3:15] Acum
însă vedea
bine ca focul nu pricinuise nici o vătămare trupului acestor oameni, că
nici perii capului nu se pârliseră şi că hainele lor erau neschimbate şi că
nici măcar nu miroseau a foc [Daniel 3:27]. La care, a deschis gura şi a
zis: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, Care a
trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe servii Săi, care îşi puseseră nădejdea în
El şi care au călcat porunca regelui şi şi-au dat trupurile lor ca să nu
slujească şi să nu se închine altor dumnezei decât Dumnezeului lor! [Daniel 3:28] Sfântul
Ioan Gură de Aur ne spune: „Pentru aceasta a îngăduit Dumnezeu să se întâmple
acestea după dorinţa tiranului, pentru ca toată lumea să vadă că nimeni nu
poate să vatăme pe cei pe care-i păzeşte El. [...] Aceasta este vrednicia
virtuţii, că până şi duşmanii şi potrivnicii ajung ei înşişi să o aplaude şi să
o admire!"[60]
Sfântul Ilarie (cca 315-326), episcop de Poitiers (cca
353), ne spune: „Tinerii se aflau legaţi în mijlocul focului; ei intrau, fără
frică, în mijlocul pârjolului. Pentru că se rugau, nu simţeau arsura
flăcărilor. Cu toate că se aflau în mijlocul cuptorului, nu se ardeau. Atât
focul, cât şi trupurile lor îşi pierduseră starea lor firească: cel dintâi nu
mai ardea, iar celelalte nu puteau fî arse. Dar, în toate celelalte privinţe,
atât focul, cât şi trupurile lor îşi păstraseră cele ale firii lor: căci
babilonienii de lângă cuptor au fost arşi, iar cei care au executat pedeapsa
s-au aflat ei înşişi pedepsiţi."[61]
Ascultă numai ce scrie Sfântul Vasile cu privire la
natura focului, în comentariul său la cuvântul Psalmistului: Glasul Domnului,
cel ce taie para focului [Psalm 28:7]: „Para focului a fost tăiată şi în
istoria celor trei tineri din Babilon [cf. Daniel 3] - când focul din cuptorul
cel de patruzeci şi nouă de coţi s-a revărsat şi a ars pe toţi cei din jurul
lui [cf. Daniel 3:22], Para focului a fost tăiată la porunca lui Dumnezeu, iar
cuptorul a primit vânt, adiere şi răcoarea care a adus tinerilor o stare de
linişte, ca sub umbra unor copaci. A fost, spune Scriptura, ca un vânt răcoros
care sufla. Cu mult mai de mirare a fost să se taie natura focului decât să se
despartă Marea Roşie. Cu toate acestea, glasul Domnului taie şi apa care curge
mereu, şi unirea focului, deşi, după părerile omeneşti, se pare că focul nu
poate fi tăiat, nici împărţit; şi totuşi, la porunca
Domnului,
este tăiat şi împărţit şi focul. Socot că focul pregătit spre pedeapsă
diavolului şi îngerilor lui [cf. Matei 25:41] se taie la glasul Domnului; şi
iată şi pricina: în foc sunt două puteri: una care arde şi alta care luminează;
puterea usturătoare şi pedepsitoare a focului rămâne celor vrednici de ardere,
iar puterea luminoasă a focului, prin strălucirea lui, este sortită celor
fericiţi. Glasul Domnului deci taie para focului şi o împarte în aşa fel, încât
focul pedepsei să fie neluminos, iar lumina odihnei să rămână
nearzătoare."[62]
Continuând această idee, Sfântul Ioan Gură de Aur
scrie: „Ia aminte iarăşi. Regele îi cheamă mai aproape, să vadă, dar nu dă
porunca să se stingă focul, ci mai cu seamă le dă cinste lor, socotindu-i
capabili nu doar să intre în cuptorul încins, ci şi să iasă din acesta, cât
timp focul era încă arzând."[63]
De bună seamă
că, spre a preîntâmpina orice formă de abuz, regele a hotărât ca toţi aceia
care vor vorbi de rău pe Dumnezeul celor trei tineri vor fi pedepsiţi, iar
casele lor vor fi nimicite. Apoi, cei trei tineri au primit din partea regelui
putere de a domni peste toţi iudeii de pe cuprinsul aflat sub stăpânirea lui
Nabucodonosor [cf. Daniel 3:29-30].
Să ne plecăm acum auzul la cuvintele imnografilor
Bisericii şi la cele ce au văzut aceştia că este prefigurat prin cuptorul
Babilonului.
Astfel, cu referire la naşterea din Fecioară, se
arată: „Cu taină învaţă, Preacurată, Daniel cel preaînţelept, şi mai înainte
au însemnat cei trei tineri de Dumnezeu înţelepţiţi naşterea ta prin
închipuiri, văzând pre Cel ce a ieşit negrăit din pântecele tău. Pre Carele
tinerii bine-L cuvântează, preoţii II laudă, popoarele II preaînalţă întru toţi
vecii."[64]
Apoi, într-un imn pascal, cântăm: „Negrăită minune!
Cel ce a izbăvit în cuptor pe evlavioşii tineri din văpaie în mormânt este pus
mort fără suflare, spre mântuirea noastră, a celor ce cântăm: Izbăvitorule
Dumnezeule, bine eşti cuvântat."[65]
De asemenea, în Duminica Sfinţilor Strămoşi, cântăm: „Ca într-o rouă fiind
cinstiţii şi sfinţii tinerii tăi, în cuptorul cel cu văpaie şi cu foc, mai
înainte au închipuit cu taină venirea Ta din Fecioară, care fară ardere ne-a
strălucit nouă..,"[66]
Sfântul Teofan imnograful, la rândul său, cântă: „Ca să ne arăţi nouă,
Stăpâne, naşterea cea din trup fecioresc, ai mântuit în cuptor trupurile cele
fecioreşti."[67]
în imnul ce urmează, Sfântul Ioan Danaschin cântă
despre întruparea Domnului astfel: „Pre slugi cu mânie le-a ars şi a mântuit
pre tineri, văpaia cea prea arzătoare, ce se înălţase cu mare pornire cu
aprinderea de şapte ori, Domnul dându-le roua pentru buna credinţă."[68]
Şi alt imn: „Taina cea străină a Soarelui dreptăţii celui de gând, carele a
vrut să răsară din pântece fecioresc, ca nişte stele luminate pururea ne
luminează nouă din cuptorul cel cu foc, tinerii cei întocmai cu numărul Treimii;
printr-înşii mai înainte însemnând, dimpreună cu dânşii şi Daniel Prorocul cel
prealuminat, mai înainte luminează marginile cu lumina prorociei, propovăduind
pe Hristos, piatra cea netăiată, Carele a ieşit din Fecioara, muntele cel
umbros, spre mântuirea sufletelor noastre."[69]
Cu ocazia praznicului lor, îi cinstim astfel: „Chipul Treimii proroceşte din
culori fără materie, în văpaie tinerii au scris cu trestia credinţei, şi
pogorârea Cuvântului cea mai de pe urmă pe pământ cu taină o au văzut, şi tuturor
o au prorocit."[70]
Cu ocazia praznicului Botezului Domnului, Sfântul
Cosma Melodul (cca 700), episcop al Maiumei, ne dezvăluie încă o taină în
cuvinte precum acestea: „Taină minunată a arătat cuptorul Babilonului, care a
izvorât rouă. Că în valurile sale vrea să primească Iordanul pe Focul cel
netrupesc şi îngăduie pe Ziditorul, Cel ce Se botează cu trupul, pe Care îl
binecuvântează popoarele şi II preaînalţă întru toţi vecii."[71]
La
vremea Triodului, Sfântul Iosif imnograful valorifică tema aceasta în legătură
cu foloasele şi cu cinstirea postului: „Cu focul postului întărindu-se tinerii
cei dreptcredincioşi [cf. Daniel 1:8-16], au stins de demult cu dumnezeiasca
rouă flacăra cea ridicată [cf. Daniel 3:27]; şi noi postind să stingem
cuptoarele tuturor patimilor, ca să scăpăm de flacăra gheenei."[72]
De asemenea:„Focul n-a ars preacuratele trupuri ale celor binecredincioşi, că
s-au adăpat cu postul cel de suflet hrănitor."[73]
Capitolul
acesta este, într-un fel, unic în cuprinsul Sfintei Scripturi, pentru că este
singurul text alcătuit şi aşezat sub autoritatea unui autor păgân, mai precis a
regelui Nabucodonosor: Eu, Nabucodonosor, stamfără de grijă în casa mea şi
bucuros de viaţă în patul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; şi
gândurile mele când stam culcat în patul meu şi vedeniile pe care le-am avut m-au frământat adânc [Daniel
4:1-2 LXX; 4:4-5 TM],
Visul acesta 1-a umplut
de îngrijorare pe rege, astfel că el a poruncit să fie aduşi înaintea lui toţi
înţelepţii cei vestiţi din Babilon, ca să-i interpreteze visul. Spre deosebire
de situaţia precedentă, de această dată regele a dezvăluit conţinutul visului
şi nu i-a mai obligat pe supuşii săi să-1 ghicească. Dar, după ce şi-a povestit
visul înaintea magilor, descântătorilor, cititorilor în stele şi a înţelepţilor
chaldei, aceştia nu au înţeles nimic şi nu au putut să i-1 interpreteze. Regele
a
rămas nelămurit, până ce înaintea lui s-a înfaţişat Daniel: In cele din
urmă, relatează însuşi regele, s-a înfaţişat înaintea mea Daniel, al cărui
nume este Belt- şaţar, după numele dumnezeului meu, şi care are în el Duhul
Dumnezeului celui Sfânt [Daniel 4:5 LXX; 4:8 TM]. Nabucodonosor s-a adresat
acestuia şi i-a zis: Beltşaţar, tu, mai-marele tâlcuitorilor de semne, tu,
cel în care ştiu că locuieşte Duhul lui Dumnezeu celui Sfânt şi că nici o
taină nu-ţi este grea, ia aminte la visul pe care l-am visat şi spune-mi
tâlcuirea lui! [Daniel 4:6 LXX; 4:9 TM]
Astfel,
regele i-a destăinuit lui Daniel visul pe care-1 visase: Vedenia pe care am
avut-o, când eram culcat în patul meu, a fost: Mă uitam şi iată un copac în
mijlocul pământului, înalt foarte. Copacul creştea şi era puternic şi vârful
lui ajungea până la cer şi se putea vedea până la capătul pământului. Frunzişul
lui era frumos şi roadele lui multe, şi hrană pentru toţi se afla în el. Sub el
căutau umbră fiarele câmpului, iar în ramurile lui îşi făceau cuiburi păsările
cerului şi din el se hrăneau toate vieţuitoarele [Daniel
4:7-9 LXX; 4:10-12TM].
Dintr-odată,
imaginea aceasta idilică se tulbură, iar regele arată: Priveam în vedenia pe
care am avut-o, când eram în patul meu şi iată un înger, un sfânt, se cobora
din ceruri; el a strigat cu glas tare şi a poruncit aşa: Doborâţi copacul şi
tăiaţi-i crengile, scuturaţi frunzele lui şi împrăştiaţi roadele lui, ca
animalele să fugă de sub el şi păsările din frunzişul lui! Iar butucul şi
rădăcinile să rămână în pământ în legături de fier şi de aramă, în iarba
câmpului! Din roua cerului să fie udat şi cu dobitoacele câmpului să împartă
iarba pământului. Inima lui să nu mai fie inimă de om, ci o inimă de dobitoc
să-ifie dată şi şapte ani să treacă peste el! Această hotărâre se sprijină pe
porunca îngerilor, iar porunca sfinţilor este ca să cunoască cei vii că Cel
Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, pe care o dă cui vrea şi
poate să ridice peste ea pe cel mai de jos dintre oameni [Daniel 4:11-14 LXX; 4:13-17
TM].
Auzind aceste
cuvinte, Daniel s-a tulburat în cugetul său şi pentru o vreme nu a spus nimic.
Apoi a răspuns: „O, stăpâne, visul să fie pentru cei ce te urăsc pe tine, iar
tâlcuirea lui pentru vrăjmaşii tăi!" După care i-a spus lui Nabucodonosor
că acel copac pe care el îl văzuse în vis era chiar regele. Iar când a tălmăcit
cuvintele şi gesturile îngerului coborât din ceruri, a spus: Aceasta înseamnă, o,
rege, că hotărârea Celui Preaînalt se va împlini peste stăpânul meu regele, că
tu vei fi alungat dintre oameni şi vei locui împreună cu animalele câmpului şi
vei mânca iarbă şi din roua cerului vei fi udat şi vor trece peste tine şapte
ani, până ce tu vei cunoaşte că Cel Preaînalt are stăpânirea peste împărăţia oamenilor
şi o dă cui voieşte. Şi dacă a poruncit să lase butucul şi rădăcinile copacului,
înseamnă că regatul tău va fi ocrotit pentru tine îndată ce tu vei recunoaşte că Cerul are
stăpânirea [Daniel 4:21-23 LXX; 4:24-26 TM].
Comentând în marginea
concluziilor profetului, Sfântul Ciprian afirmă: „Când a văzut că
Nabucodonosor, regele, era înfricoşat şi îngrijorat de un vis potrivnic, Daniel
i-a dăruit şi mijlocul de tămăduire prin care putea să evite răul prevestit, prin
dobândirea ajutorului dumnezeiesc: De aceea, o, rege, plăcut să-ţi fie sfatul
meu înaintea ta: Răscumpără păcatele tale prin fapte de dreptate şi
nedreptăţile tale prin milă către cei săraci, dacă vrei ca bunăstarea în care te
afli să dăinuiască [Daniel 4:24 LXX; 4:27 TM]. Cum regele nu a primit
po- vaţa lui Daniel, totul s-a împlinit după cum se arătase în vis, iar regele
a avut de suferit multe necazuri, de care ar fi putut să scape sau pe care ar
fi putut să le evite, dacă ar fi ascultat de Daniel şi şi-ar fi răscumpărat
păcatele prin fapte de milostenie."[74]
Daniel a grăit fară
urmă de îndoială. Să fie oare iertare chiar şi pentru fapte atât de cumplite,
precum cele ale lui Nabucodonosor? De bună seamă că da - ne încredinţează
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este păcat pe care faptele de milostenie să nu-1
poată şterge, nici păcat pe care milostenia să nu-1 poată stinge. Orice fel de
păcat este mai prejos de aceasta; este o doctorie bună pentru orice fel de
rană."[75]
Iar în alt loc întreabă: „Cine ar fi putut oare să decadă mai jos decât regele
babilonienilor, care, după ce a avut parte de un aşa de mare dar al lui
Dumnezeu, prin profetul Său, şi după ce a poruncit să se aducă jertfă de tămâie
Domnului, s-a lăsat iarăşi doborât de mândrie şi a aruncat, legaţi, în cuptorul
cel de foc, pe cei care nu i s-au închinat lui, ca lui Dumnezeu? Omul acesta a
ajuns de o cruzime aşa de mare şi atât de lipsit de evlavie, încât a apucat să se
poarte ca o fiară sălbatică, şi nu ca un om, chiar dacă mai înainte a primit
daruri alese, din înţelepciunea şi din atotştiinţa Domnului. El însuşi s-a
încredinţat de neputinţa magiei, a astrologiei şi de toată amăgirea acestor
îndeletniciri diavoleşti, însă cu toate acestea, mai târziu, a săvârşit fapte
mai rele decât cele dintâi şi a căzut iarăşi în idolatrie. într-adevăr, el, care
mai înainte căzuse cu faţa la pământ şi cinstise pe slujitorul lui Dumnezeu, a
căzut într-un aşa de mare adânc de nebunie, încât i-a aruncat în cuptor pe
slujitorii Domnului care nu i se supuseseră lui. Şi ce-a fost apoi? L-a
pedepsit oare Domnul pe apostat, aşa cum ar fi fost după merit? Nicidecum.
Dimpotrivă, a înmulţit darurile asupra lui, căutând să-1 tragă înapoi de la
acele fapte pline de trufie. [...] Dumnezeu nu l-a pedepsit, ci a fost
îndelung răbdător, povăţuindu-1 atât prin vis, cât şi prin cuvântul profetului.
Dar, de vreme ce regele
nu s-a înţelepţit prin nici unele dintre acestea, în cele din urmă a îngăduit Domnul
ca pedeapsa să se abată asupra lui - însă nu ca o răzbunare pentru cele greşite
faţă de El, ci spre zăgăzuirea răutăţilor viitoare şi oprirea de la ocaziile
ce ar fi putut spori răutatea. Şi nici aceasta nu a îngăduit-o pentru
totdeauna, ci l-a pedepsit doar pentru o vreme de câţiva ani, după care l-a
readus în cinstea de dinainte, fără a fi avut vreo pierdere cât de mică de pe
urma pedepsei îndurate. Ba chiar dimpotrivă, a dobândit cel mai mare bine cu
putinţă: o credinţă tare şi puternică în Dumnezeu şi pocăinţa pentru răutăţile
trecute [cf. Daniel 4]."[76]
Sfântul Chirii (cca
315-386), episcop al Ierusalimului (din 349), vorbind despre caracterul feroce
al lui Nabucodonosor, întreabă: „Ce părere ai despre Nabucodonosor? N-ai auzit
din Scripturi că era sângeros, sălbatic şi că avea voinţă de leu [cf. IV Regi
25:1-20]? N-ai auzit că a scos din morminte, la lumină, oasele împăraţilor
[cf. Ieremia 8:1; Baruh 2:24]? N-ai auzit că a dus în robie pe poporul iudeu?
N-ai auzit că a orbit ochii regelui [cf. IV Regi 25:7], după ce acesta şi-a
văzut copiii înjunghiaţi? N-ai auzit că a sfărâmat heruvimii? Nu vorbesc de
cei spirituali - departe cu acest gând! Să nu presupui aceasta, omule! -, ci de
cei sculptaţi. N-ai auzit că a sfărâmat ilastiriul prin care vorbea Dumnezeu?
Că a călcat în picioare catapeteasma sfinţeniei? Că a luat altarul tămâierii şi
l-a dus în templul idolilor [cf. Daniel 1:2]? Că a furat toate ofrandele? Că a
ars din temelii Templul? De ce pedeapsă era vrednic Na-bucodonosor pentru că a
omorât pe rege, pentru că a ars cele sfinte, pentru că a dus în robie pe
poporul iudeu, pentru că a pus sfinţitele vase în templul idolilor? Oare nu era
vrednic de mii de ori de moarte?
Ai văzut mărimea nelegiuirilor! Vino acum să vezi
iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Nabucodonosor s-a sălbăticit; locuia în
pustie; se biciuia ca să se mântuie. Avea unghii ca de leu, căci răpise cele
sfinte. Avea păr de leu, căci ca un leu răgea şi urla. Mânca iarbă ca boii,
căci era o vită, ce nu cunoştea pe Cel care i-a dat împărăţia [cf. Daniel
4:29]. Trupul lui s-a vopsit cu rouă [cf. Daniel 4:30], pentru că deşi a văzut
mai înainte că focul a fost stins cu rouă, totuşi n-a crezut [cf. Daniel
3:20-27]. Şi ce se întâmplă? După acestea, zice el, eu,
Nabucodonosor, am ridicat ochii mei spre cer şi am binecuvântat pe Cel Prea- înalt
şi L-am slăvit pe Cel care trăieşte în veci [Daniel 4:31]."[77]
Sfântul Paulin de Nola (353/354-431), notând nebunia
animalică a regelui, ne atrage la rândul său atenţia, spunând: „Acela care nu
înţelege starea sa înaltă (discernământul cel firesc care prin raţiune
controlează şi este superior tuturor făpturilor vii de pe pământ), cu toate că
este înzestrat cu raţiunea necesară spre a înţelege acestea şi spre a da slavă
Creatorului, tocmai prin nestatornicia şi prin sălbăticia lui păcătuieşte şi
se face asemănător cu animalele, dacă nu se foloseşte de darul acesta mare al
Creatorului. O pildă vie în acest sens este regele Babilonului, care s-a golit
pe sine de simţămintele omeneşti şi apoi a avut de îndurat o soartă degradantă,
din pricina smintelii şi a mândriei nebuneşti de care s-a lăsat cuprins... [cf.
Daniel 4:30 LXX; 4:33 TM]."[78]
In continuare, el arată: „Când regele Asiriei a fost
condamnat la surghiun, ca o fiară sălbatică, părul i-a crescut şi s-a făcut
asemenea unui leu feroce. Astfel, chiar şi la înfăţişare a început să semene
cu animalul, surghiunit fiind aşadar nu doar din regatul său cel sălbăticit,
ci şi din stirpea omenească, el nemai- având simţăminte omeneşti. Părul îi era
ca al leului, unghiile-i erau precum ghearele vulturului, se hrănea cu iarbă
precum vitele - aceasta pentru că el, mai înainte, se purtase după felul
acestor fiare, iar acum se vedea obligat să se împărtăşească şi din viaţa
acestora, drept pedeapsă. Cu timpul însă Nabucodonosor s-a întors la
cunoaşterea lui Dumnezeu; atunci si-a revenit în simţire şi regatul i-a fost
dat înapoi. Şi noi se cade să privim la Nabucodonosor ca la o pildă vie, spre
întărirea credinţei, spre a şti să ne temem că am putea să pierdem împărăţia
noastră lăuntrică, iar de am pierdut-o cumva, să avem nădejde că, prin
pocăinţă, o putem redobândi."[79]
Avem
temei să credem că, în tot acest răstimp, Daniel s-a rugat îndelung Domnului
pentru Nabucodonosor, ca regele să nu ajungă chiar ca un animal sălbatic şi să
nu piară. In privinţa acestei taine, sfântului bărbat i s-a descoperit că
regele a fost făcut asemenea cu fiarele pentru că mai înainte se arătase tare
în cerbicie şi dedat plăcerilor. Chiar dacă Daniel a continuat să creadă că
regele va redeveni om, ceilalţi şi-au pierdut orice nădejde. Dar, atunci când
regele s-a căit, în cele din urmă, de păcatele sale şi şi-a mărturisit lipsa de
evlavie, a fost reaşezat în starea lui cea dintâi. Drept pentru care de-aici
înainte el a postit de pâine, de carne şi de vin, după mărturisire; căci
prorocul îl povăţuise să-şi câştige iertarea cu postul şi pentru aceasta să nu
se mai hrănească decât cu seminţe uscate şi cu verdeţuri. Regele a dorit ca, la
moartea lui, Daniel să aibă parte de moştenire laolaltă cu fiii săi, dar
prorocul nu a primit aceasta. El nu vroia să lase moştenirea părinţilor săi,
pentru a se lipi de moştenirea celor netăiaţi împrejur. Daniel a mai săvârşit
şi multe alte fapte minunate printre perşi, dar puţine dintre acestea au fost
consemnate în scris[80].
În primul an
al domniei lui Belşaţar, regele chaldeilor, Profetul Daniel, pe când se afla în
patul său, a avut un vis şi a văzut lucruri înfricoşătoare. Apoi şi-a notat
visul în scris: Văzut-am în vedenia mea din timpul nopţii cum cele patru
vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă. Şi patru fiare uriaşe au
ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi
avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a
fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de
om. Şi iată o a doua fiară, cu înfăţişare de urs, stând într-o rână, cu trei
coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit: „Scoală-te! Mănâncă multă
carne!" Apoi m-am uitat din nou şi iată o altă fiară, asemenea unui
leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete, şi i
s-a dat putere. In urmă am privit în vedeniile mele de noapte şi iată o a
patra fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică. Ea avea
dinţi mari de fier şi gheare de aramă; mânca şi sfărâma, iar rămăşiţa o călca
în picioare. Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai înainte si avea
zece coarne. M-am uitat cu luare-aminte la coarne, si iată un alt corn miccreştea
între ele, şi trei din coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că
acest corn avea ochi ca ochii de om şi gură care grăia lucruri mari [Daniel
7:2-8].
După Sfântul Afraat, marea cea
necuprinsă din viziunea lui Daniel este lumea aceasta; iar cele patru fiare sunt
cele patru regate pe care le-am menţionat mai sus. Mai departe, tâlcuieşte:
„Despre prima fiară spune că semăna cu un leu, dar avea aripi ca de vultur.
Aceasta pentru că simbolizează împărăţia Babilonului, care era ca
un leu. Căci aşa a scris Ieremia: Pe Israel, turma cea risipită, leii l-au
prigonit; mai înainte l-a mâncat regele Asiriei, iar acum în urmă Nabucodonosor,
regele Babilonului, i-a zdrobit oasele [Ieremia 27:17 LXX; 50:17 TM]. Prin urmare
Ieremia îl aseamănă pe Nabucodonosor cu un leu, iar Daniel, la rândul său,
spune despre rege că părul i se făcuse ca de leu, iar unghiile precum ghearele
de vultur [cf. Danie 4:30 LXX; 4:33 TM], Pentru aceasta, aşadar, scrie Daniel: Cea dintâi
semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au
fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i
s-a dat inimă de om [Daniel 7:4]. Mai înainte, în visul regelui [cf.
Daniel 3:32, 39], Nabucodonosor era comparat cu aurul, care este mai de preţ
decât orice altceva de pe faţa pământului. Iar în viziunea în care se arată
cele patru fiare, el este comparat cu leul [cf. Daniel 7:4], care prin puterea
şi prin măreţia sa este mai presus de toate fiarele. Iar pe lângă aceasta, mai
este comparat şi cu vulturul, care este mai presus de toate păsările. Toate
cele scrise
despre el s-au împlinit întocmai. Căci spune despre el Domnul: Şi acum voi da
toate ţările acestea în mâna lui Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu,
ba şi fiarele câmpului le voi da lui spre slujbă; toate popoarele vor sluji lui
şi fiului lui şi fiului fiului lui, până când îi va veni vremea şi lui şi tării
lui; îi vor sluji popoare multe şi regi mari [Ieremia 34:6 LXX; 2
7:6-7 TM],
Căci în vremea când
regele era asemenea unui cap de aur, oamenii l-au slujit ca pe un rege. Iar
atunci când s-a dus în pustie, fiarele i s-au supus ca unui leu. Iar când
înfăţişarea lui a fost ca a vulturului, păsările cerului l-au slujit ca pe un
vultur. Dar când şi-a înălţat cugetul cu trufie, nerecunoscând că toată puterea
i s-a dat din ceruri, atunci jugul de fier s-a rupt de spatele oamenilor, iar
regele s-a dus în mijlocul fiarelor şi, în loc de inimă de rege, i s-a dat inimă
de leu. Iar atunci când cugetul său s-a ridicat dintru cele ale fiarelor, i s-a
dat inimă de vultur. Şi, când i-au crescut aripile ca de vultur, el s-a ridicat
mai presus de păsări. Atunci, i s-au luat aceste aripi şi i s-a dat inimă
smerită, iar el a cunoscut astfel cum Cel Preaînalt are stăpânire peste
împărăţiile oamenilor şi poate să dea putere oricui voieşte; atunci, ca un om,
regele a dat slavă lui Dumnezeu [Daniel 4:30-34 LXX; 4:33-37 TM]."[81]
In concordanţă cu
aceasta, Sfântul Hipolit scrie: „Referitor la prima fiară dintre cele patru pe
care Daniel le vede ieşind din mare - leul [cf. Daniel 7:2, 4] -, aceasta
semnifică ridicarea împărăţiei Babilonului şi corespunde cu partea superioară,
capul de aur, din chipul pe care Nabucodonosor l-a văzut în visul său [cf. Daniel
2:32, 39]. Şi cu privire la aripile ca de vultur, prin aceasta vrea să spună
că Nabucodonosor este înălţat, iar cinstirea acordată acestuia este potrivnică
lui Dumnezeu. Apoi arată: aripile i-au fost smulse [Daniel 7:4] - ceea ce
înseamnă că slava aceluia va fi nimicită, căci el va fi alungat din regatul său. Iar
cuvintele: şi a fost pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat
inimă de om [Daniel 7:4] înseamnă că şi-a revenit întru sine, a
recunoscut că nu este decât
un om si a dat si el slavă lui Dumnezeu."[82]
Cu privire la cea de a
doua fiară, Sfântul Afraat scrie: „Cât pentru cea de-a doua fiară, prorocul
spune despre aceasta că era cu înfăţişare ca de urs stând
într-o rână, cu trei coaste în gură, între dinţi, şi aşa i s-a poruncit:
„Scoală-te! Mănâncă multă carne!" [Daniel 7:5] Aceasta pentru că atunci când
s-a ridicat împărăţia mezilor şi a perşilor, aceasta a fost de la Răsărit. Căci
spune despre urs că avea trei coaste în gură. Iar berbecul împunge spre vest şi
spre nord şi spre sud, cele trei vânturi ale văzduhului. Aceste trei vânturi
sunt ţinute şi nu li se îngăduie să sufle, asemenea celor trei coaste din gura
ursului - până ce ţapul vine dinspre Apus, îl izbeşte pe berbec, iar berbecul
sloboade coastele din gura lui."[83]
Tot despre cea de a
doua fiară, Sfântul Hipolit scrie: „Apoi, după leu, văzu o a doua fiară, cu
înfăţişare ca de urs [cf. Daniel 7:5], semnificând perşii. Căci, după
babilonieni, perşii s-au ridicat la putere. Iar cuvântul care spune că fiara
avea trei coaste în gură, între dinţi, se referă la cele trei neamuri: perşii, mezii
şi babilonienii, care în chip sunt arătaţi prin argintul care vine după aur
[cf. Daniel 2:32, 39] ."[84]
Din comentariul
Fericitului Ieronim aflăm: „Iar cele spuse despre urs, anume că stătea într-o
rână, evreii le înţeleg ca referindu-se la perşi, care nu au adus nici un fel
de vătămare lui Israel. Intr-alt loc, la Prorocul Zaharia, perşii sunt
comparaţi cu nişte cai albi [cf. Zaharia 1:8; 6:3, 6]."[85]
Prin urmare „este evident că Ieronim se referă la Imperiul Persan, întemeiat de
către Cyrus la cca 550'Î.Hr., de vreme ce Ieronim se referă în mod direct la
Cyrus, în comentariul său. Imperiul lui Cyrus cuprindea Media şi Babilonia.
Acest imperiu şi-a cunoscut sfârşitul odată cu ascensiunea lui Alexandru cel
Mare, care l-a invadat în anul 334 Î.Hr. După Alexandru cel Mare, seleucizii
s-au aflat la putere mai bine de 70 de ani, până ce au cedat supremaţia în
favoarea părţilor. Părţii au condus Persia aproape cinci secole (240 î.Hr. -
226 d.Hr.). Primul domnitor dinspre părţi a fost Arsaces, de unde şi denumirea
generalizată pentru conducătorii părţi din dinastia arsacizilor. In timpul
dominaţiei acestora, iudeii s-au bucurat, în general vorbind, de libertăţi
religioase şi nu au avut parte de persecuţii. In anul 226, Ardaşir I a
întemeiat o dinastie nouă în Persia, şi anume a sasanizilor. Sasanizii erau
adepţi fervenţi ai zoroastrismului, mai precis a acelei ramuri din zoroastrism
care se numeşte mazdeism, iar preoţii lor, magii, erau intoleranţi în privinţa
iudeilor şi a altor minorităţi religioase."[86]
„Cât despre cea de-a treia fiară, scrie Sfântul
Afraat, spune Daniel Prorocul că era asemenea unui
leopard, având pe spate patru aripi de pasăre; şi fiara avea patru capete şi i
s-a dat putere [Daniel 7:6], Aceasta se referă la Alexandru Ma-
cedon. Căci el era puternic asemenea leopardului. Cât despre cele patru capete
şi cele patru aripi ale fiarei, se spune pentru că acesta a împărţit imperiul
celor patru prieteni ai săi spre stăpânire, după el, când a ajuns de l-a biruit
pe Darius şi s-a aşezat pe tron în locul acestuia."[87]
în plus faţă de aceasta, Sfântul Hipolit scrie: „Apoi
vine cea de-a treia fiară, leopardul [Daniel 7:6], care îi desemnează pe greci;
căci după perşi, Alexandru Macedon a preluat puterea, după ce l-a învins pe
Darius, ceea ce este arătat şi prin arama din alcătuirea chipului din cel
dintâi vis al lui Nabucodonosor. Şi când spune că fiara avea patru aripi de
pasăre şi [...] patru capete [Daniel 7:6], arată lămurit cum se va împărţi domnia
lui Alexandru în patru părţi. Căci capetele cele patru sunt cei patru regi
care se vor ridica de aici. Căci Alexandru, înainte de a muri, şi-a împărţit
regatul în patru părţi.
Mai departe, Daniel spune: iată o a patra
fiară înspăimântătoare şi înfricoşătoare şi nespus de puternică. Ea avea dinţi
mari de fier şi gheare de aramă [Daniel 7:7, 19]. Cine poate fi aceasta - se
întreabă Sfântul Hipolit - dacă nu chiar romanii, a căror împărăţie, care mai
dăinuie încă, este simbolizată prin fier? Căci spune că picioarele chipului
erau de fier [Daniel 2:33]. După acestea ce mai rămâne, iubiţilor,
decât numai ghearele picioarelor chipului, care erau o parte de fier
şi o parte de lut [Daniel 2:33]? Prin acestea profetul desemnează,
mistic, pe cei zece regi care s-au ridicat din regatul acela, în cuvântul: M-am uitat cu
luare-aminte la coarne, şi iată un alt corn mic creştea între ele, şi trei din
coarnele cele dintâi au fost smulse de el. Şi iată că acest corn avea ochi ca
ochii de om sigură care grăia lucruri mari [Daniel 7:8] - prin care se face referinţă la
nimeni altul decât la Antihristul ce va să vină; şi el va ridica
regatul lui Iuda. Iar cuvântul trei din coarnele cele dintâi au fost smulse
de el
[Daniel 7:8] înseamnă cei trei regi ai Egiptului, Libiei şi Etiopiei, pe care
acesta îi va doborî în război. Iar când îi va cuceri pe toţi, se va da pe faţă
ca un tiran crud şi sălbatic, va pricinui tulburări şi îi va persecuta pe
sfinţi, ridicându-se împotriva lor [cf. Daniel 7:25]. După el, nu mai rămâne
decât ca piatra să vină din înaltul cerului, nu de mână, care va lovi chipul
peste picioarele de fier şi de lut şi îl va sfărâma [cf. Daniel 2:34], Iar regatul şi
stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui
Preaînalt; împărăţia Lui este împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Ii vor
sluji Lui şi pe El II vor asculta [Daniel 7:27]. Iar piatra desprinsă, nu de
mână [...], a crescut munte mare şi a umplut tot pământul [Daniel 2:34-35].
Cum toate acestea urmează să se întâmple, iar
vârfurile picioarelor chipului simbolizează democraţiile, în vreme ce coarnele
fiarei se împart între cei zece regi, să căutăm mai cu luare-aminte la ce se
descoperă înaintea ochilor noştri. Capul de aur al chipului corespunde leului,
care îi reprezintă pe babilonieni. Umerii şi braţele de argint ale chipului
corespund ursului, care îi desemnează pe mezi şi pe perşi. Pântecele şi
coapsele de aramă corespund leopardului, care face trimitere la grecii conduşi
de către Alexandru cel Mare. Picioarele de fier corespund fiarei celei
cumplite, prin care sunt reprezentaţi romanii şi împărăţia lor, din zilele
noastre. Ghearele din fier si lut sunt cele zece coarne ce stau să vină. Iar
cornul care se ridică singur din mijlocul acestora este Antihrist. Piatra care
loveşte chipul şi îl sfărâmă în bucăţi, iar apoi umple tot pământul, este
Hristos, Care vine dintru cele înalte şi face judecată dreaptă lumii."[88]
Descriind cea de-a patra fiară, Sfântul Afraat scrie:
„Cât despre fiara a patra [...], aceasta reprezintă regatul fiilor lui Isav.
(Prin aceştia sunt desemnaţi romanii, conform învăţăturilor rabinice.) Când
Alexandru Macedon a preluat puterea, el a întemeiat regatul grecilor, de vreme
ce Alexandru era el însuşi de neam grecesc. Iar viziunea celei de-a treia fiare
s-a împlinit astfel odată cu el. Alexandru a domnit vreme de 12 ani."
Sfântul Afraat datează astfel dominaţia
grecească
din vremea lui Seleuc Nicator (cca 312 Î.Hr.) şi până la epoca Ptole- meilor
(43 î.Hr.), adică 269 de ani. Apoi, din 43 Î.Hr., de la Cezar August, şi până
la moartea lui Filip (249 d.Hr.) sunt aproximativ 293 de ani[89].
Din comentariul Fericitului Ieronim aflăm:
„Cel de-al patrulea imperiu este Imperiul Roman, care la ora actuală
stăpâneşte lumea întreagă. [...] Evreii cred că ceea ce se trece aici sub
tăcere (anume că, în cazul celei de-a patra fiare, Daniel nu precizează
un animal anume) este menţionat în Cartea Psalmilor. A stricat-o pe ea mistreţul
din pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea [Psalm 79:14 LXX;
80:14 TM şi VULG.]."[90]
Sfinţii Hipolit, Efrem Şirul, Afraat şi Sfântul Ioan Gură de Aur nu fac
legătura între descrierea celei de-a patra dintre fiare de la Daniel 7:7 şi
mistreţul din Psalm. în contextul scrierilor patristice cunoscute, se pare că
doar Fericitul Ieronim avea cunoştinţă de această traditie midrasică."[91]
Eu mă uitam mereu, din pricina multelor vorbe
pe care cornul cel mare le grăia. Am privit până când fiara a fost omorâtă şi
trupul ei nimicit şi dat focului. Dar şi celorlalte fiare li s-a luat
stăpânirea, şi lungimea vieţii lor a fost hotărâtă până la o vreme şi un
anumit timp [Daniel 7:11-12].
Sfântul Afraat afirmă: „Fiara nu va fi ucisă până când
Cel vechi de zile nu va veni şi nu se va aşeza pe tron [...], Cel care va avea
puterea, slava şi împărăţia [cf. Daniel 7:9, 13-14, 22]. Atunci fiara va fi
omorâtă şi trupul ei nimicit. Apoi se va întemeia împărăţia Fiului Omului, o
împărăţie veşnică, care nu va trece niciodată, ci va dăinui în vecii
vecilor."[92]
în
câteva rânduri encomiastice la adresa Profetului Daniel, Sfântul Hipolit
spune: „Arată-ne, proroace, fericite Daniel [...], cine te-a îndemnat să ne
dezvălui nouă acestea, cine altul decât Acela Care încă în pântecele maicii tale
te-a plăsmuit? Domnul Dumnezeu, de bună seamă. Tu adevăr grăit-ai, şi nicidecum
minciuna [...] Bucură-te, fericite Daniele! Căci nu te-ai aflat în greşeală.
Toate acestea întocmai precum ai zis, aşa s-au împlinit."[93]
Am privit până când au fost aşezate scaune, şi
S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar pârul
capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător.
Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Ii slujeau şi miriade de
miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au
fost deschise [Daniel 7:9-10].
Cu ocazia prăznuirii Sfinţilor Strămoşi, înainte de
sărbătoarea Naşterii Domnului, cântăm: „Daniel cel drept şi minunat între
proroci, arătând luminat dumnezeiască a Doua Venire a Ta, văzut-am, a strigat,
până ce scaunele s-au pus, zice; şi Judecătorul a şezut şi râul cel de foc a
curs. De carele să ne ferim, Stăpâne Hristoase, cu rugăciunile lor."[94]
Din slujbele dedicate dreptului Proroc Daniel,
înţelegem că acesta a văzut „pre Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a
Căruia dumnezeiască venire, luminat mai înainte o a vestit..."[95]
Şi încă: „Pre Cel ce şade pe scaun şi de îngeri era înconjurat ai văzut,
Daniele, vrednicule de minune; pre Cel necuprins, Carele este Judecător drept,
proroace minunate; şi spăimântându-te de acea înfricoşată şi groaznică
vedenie, ai însemnat tuturor cele ce erau să fie după aceea, scriind a Doua
Venire a Dumnezeului nostru, Celui ce S-a întrupat."[96]
La rândul său, Sfântul Teofan identifică referinţa la Judecata de Apoi, în
această viziune a lui Daniel, şi cântă: „Prin gând s-a învăţat Daniel,
iubitorule de oameni, tainele Tale, că pre nor ca pre un Fiu Omenesc venind şi
ca pre un Judecător şi împărat al tuturor neamurilor, pre Tine Te-a văzut, cu
curăţia minţii."[97]
Sfântul Hipolit scrie: „[...] Cineva ca Fiul
Omului [...] a înaintat până la Cel vechi de zile [Daniel 7:13]. Prin
expresia Cel vechi de zile nu se referă la nimeni
altul decât la Domnul Dumnezeul şi Stăpânul a toate, la Domnul Hristos însuşi,
Cel care a învechit zilele fără însă ca El să Se fi învechit sau să fi suferit
vreo schimbare de pe urma trecerii timpului."[98]
Fericitul Ieronim întreabă: „Ce înseamnă anume că scaunele s-au
aşezat şi cărţile s-au deschis? Domnul Dumnezeu Se va aşeza pe scaunul de
judecată şi va judeca faptele fiecăruia. Cărţile, care până atunci erau
închise, se vor deschide. Şi fiecare dintre noi va da socoteală de toate cele
ce a făcut, de fiecare cuvânt pe care l-a rostit, de fiecare gând, chiar şi de
cuvintele rostite fără un sens anume [cf. Matei 12:36]; toate sunt trecute
acolo, în cărţile Domnului. Sunt unii care cred că acolo, în cer, s-ar găsi
cărţi în care au fost consemnate în scris păcatele noastre. Eu cred că aceste
cărţi sunt de fapt conştiinţa fiecăruia dintre noi în parte, care în Ziua de
Apoi va ieşi la iveală şi fiecare vom putea să vedem ce am făcut şi ce
semnificaţie au avut şi au faptele noastre."[99]
La care adaugă: „Domnul Dumnezeu şade pe scaunul de judecată. Şi chiar dacă cel
supus judecăţii este cuprins de tristeţe, cel pentru care se face judecata va
fi fericit."[100]
într-o epistolă de-a sa, Sfântul Vasile cel Mare
îndeamnă: „închipuie-ţi în cugetul tău icoana ultimului deznodământ al vieţii
universale, când Fiul lui Dumnezeu va veni întru mărire cu sfinţii Săi îngeri
[...]. Adu-ţi aminte de vedenia dumnezeiască a lui Daniel, cum ne înfăţişează
el judecata: am privit, zice el, până când au
fost aşezate scaune şi S-a aşezat Cel vechi de zile [Daniel 7:9] ."[101]
Ducând mai departe discuţia aceasta, Sfântul Ioan Gură
de Aur citează mai multe viziuni dumnezeieşti, subliniind importanţa celor două
ipostaze: şezând şi stând în picioare: „Spune Daniel Prorocul: Am privit până
când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile... [Daniel 7:9]. Isaia,
de asemenea, spune: [,..]am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi
măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui... [Isaia 6:1-2]. Iar Miheia: Am văzut pe
Domnul stând pe tronul Său, şi toată oştirea cerească sta lângă El, la dreapta
şi la stânga Lui [III Regi 22:19]. Vezi că în toate locurile acestea
se spune că puterile cele cereşti stau înaintea Domnului sau de-a stânga şi
de-a dreapta Lui şi aşteaptă ca El să Se aşeze? Vezi şi cum se face distincţie între cete, când se
spune: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii
Săi pară de foc [Evrei 1:7; Psalm 103:5], iar despre Fiul: Tronul Tău,
Dumnezeule, în veacul veacului; şi toiagul dreptăţii este toiagul împărăţiei
Tale
[Evrei 1:8]? Prin tron se arată puterea împărătească a Fiului."[102]
Sfântul Ambrozie
este şi el de acord că „Atunci când judecă, Domnul şade pe tron, după cum şi
Daniel arată: Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a
aşezat Cel vechi de zile [...]. Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost
deschise [Daniel 7:9-10]"[103].
Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra
râului de foc, spunând: „Este cu neputinţă pentru cel ce odată a fost lăsat
pradă râului de foc, să socotească întru-un fel sau într-altul că pedeapsa lui
va avea un sfârşit. [...] Chiar de nu ar fi nici un fel de râu de foc
şerpuitor, nici îngeri înfricoşători stând de o parte şi de alta a tronului, ci
doar oameni, dintre care unii ar fi doar chemaţi, alţii spre laudă şi spre a
fi daţi drept pildă altora, alţii spre a fi izgoniţi şi vădiţi de ruşine, spre
a nu avea parte de vederea slavei lui Dumnezeu - iar dacă aceasta ar fi
singura pedeapsă, oare pierderea acestor negrăite binecuvântări nu ar fi ca un
imbold pentru sufletele celor astfel lipsiţi? [...] Căci răul acesta atât este
de mare, încât nu poate fi exprimat în cuvinte; dar atunci vom vedea acestea
lămurit, în deplina lor realitate.
Acum însă, rogu-te, fă bine şi adaugă la scena aceasta
şi pedepsele. Imaginează-ţi că oamenii nu au parte doar de ruşinare, că pe
lângă feţele cernite şi capetele plecate ei mai sunt traşi prin râul acela de
foc, sunt împinşi către instrumentele de tortură şi sunt daţi pe mâinile
chinuitorilor, care le provoacă suferinţă, tocmai în vremea când aceia care
s-au nevoit cu lucrarea binelui şi au săvârşit fapte vrednice pentru viaţa cea
veşnică sunt încununaţi şi cinstiţi ca nişte biruitori şi se înfăţişează
înaintea tronului împărătesc. Toate acestea se vor întâmpla în acea zi: dar
cele ce vor urma după acestea, ce limbă ar putea să le zugrăvească? Ce cuvinte
ar putea descrie mai potrivit şi mai deplin bucuria, câştigul, plăcerea de a fi
împreună cu Iisus Hristos Domnul? Căci atunci când sufletul revine la starea
lui cea nobilă şi firească şi, ca atare, este capabil de a-şi cunoaşte
Stăpânul, este cu neputinţă a grăi ce plăcere urmează din aceasta şi ce câştig,
iar aceasta nu atât din lucrurile care sunt atunci imediat la îndemână, cât din
convingerea că lucrurile acestea nu vor mai cunoaşte sfârsit. Bucuria si
mulţumirea care însoţesc acestea nu se pot descrie în cuvinte şi nici nu pot fi
cuprinse cu înţelegerea."[104]
Am privit în vedenia de noapte, şi iată pe
norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi El a înaintat până la Cel vechi de
zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-au dat stăpânirea, slava şi
împărăţia, şi toate popoarele, neamurile şi limbile Ii slujeau Lui. Stăpânirea
Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită
niciodată [Daniel 7:13-14],
Sfântul Iustin Martirul
(cca 100-cca 165) Îl identifică aici pe Fiul Omului cu Iisus Hristos, spunând:
„Oare atunci când Daniel zice că Cel ce primeşte împărăţia cea veşnică este ca un Fiu al
Omului
[Daniel 7:13] nu face aluzie tot la acest lucru ? Căci a zice: Ca un Fiu al
Omului
înseamnă că Acesta S-a arătat
si a
fost om, dar, cu toate acestea nu înseamnă că El a fost din sămânţă omenească . Şi, atunci când zice că El este piatră tăiată
fiară mâini omeneşti [Daniel 2:34], strigă acelaşi lucru, în taină. Căci,
zicând că piatra aceasta a fost tăiată fără mâini omeneşti, arată că El nu este
o lucrare omenească, ci o lucrare a voinţei Părintelui tuturor, Dumnezeu, care
L-a dat la iveală."[105]
Sfinţii Părinţii şi
imnografii Bisericii identifică pe Cel vechi de zile cu Fiul Omului. Sfântul
Atanasie cel Mare scrie: „Cel vechi de zile S-a făcut asemenea unui
copil."[106]
Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386), la praznicul întâmpinării
Domnului, exclamă: „Tot pământul să aducă slavă, toată limba să cânte, să
cinstim toţi cu bucurie şi evlavie pe Pruncul cel de 42 de zile, Prunc vechi de
zile si Dumnezeu de mai înainte de veşnicie, Prunc mic si vechi de zile, sugar şi
Creator al veacurilor toate." Sfântul Metodiu de Olimp (cca 311), cu
ocazia aceluiaşi praznic, arată: „Dreptul Simeon a primit în bătrânele sale
braţe pe Cel vechi de zile în chip de Prunc şi a adus slavă lui Dumnezeu
spunând: Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în
pace
[Luca 2:29] ,"[107]
Iar cu ocazia Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprimăbucuria în
cuvinte precum acestea: „Ce-aş putea spune şi ce aş putea să grăiesc? Minunea
aceasta mă lasă fără de glas! Cel vechi de zile Se face Prunc. El, Cel dintru
cele înalte, de pe tronul slavei vine într-o iesle."[108]
Tot Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează folosirea cuvântului vechi, spunând: „Aici,
cuvântul vechi este folosit în sensul său pozitiv, ca
sugerând înălţime şi slavă."[109]
Imnografii Bisericii
vorbesc despre inefabilul întrupării în cântări precum acestea: „Scăpând de
legile fireşti, Fecioară, ai născut curată mai presus de fire, Prunc tânăr pe
pământ, pe Cel ce este dătător de lege şi vechi de zile [cf. Daniel 7:9],
cerule înţelegător al Făcătorului tuturor. Pentru aceasta, cu credinţă şi cu
dragoste pe tine te fericim."[110]
Iar la praznicul întâmpinării Domnului, cântăm: „Cel vechi de zile, Care a dat
de demult Legea lui Moise în Sinai, astăzi Prunc este văzut şi, după Lege, ca
un făcător al Legii, Legea plinind, în biserică este adus şi este dat
bătrânului. Iar dreptul Simeon, primin- du-L şi văzând săvârşită plinirea
rânduielilor dumnezeieşti, cu bucurie a strigat: văzut-au ochii mei taina cea
din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat; lumină care
risipeşte întunericul neamurilor celor necredincioase şi slavă noului ales
Israel. Drept aceea slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup, la
viaţa cea neîmbătrânitoare, minunată şi fară de sfârşit, Cel ce dai lumii mare
milă."[111]
Sfântul Efrem Şirul se
roagă pentru a sa turmă, spunând: „Primeşte lacrimile celor mai mici ai mei,
căci sunt curaţi cu toţii. El, Cel fraged de zile, a fost să-L împace pe
Domnul, pe Cel vechi de zile."[112]
Şi încă: „O, Fecioară, Pruncul tău e înaintat în vârstă şi vechi de zile şi
înălţat mai presus de toate [...] şi în El toate s-au făcut noi."[113]
Sfântul Teofan cântă:
„Cel vechi de zile S-a pogorât în pântecele tău cel sfinţit, ca ploaia pe lână,
Preacurată, şi nou Adam S-a arătat, Iubitorul de oameni."[114]
Sfântul Iosif imnograful confirmă la rândul său: „Fecioară Preacurată, pre Cel
vechi de zile prunc nou pentru noi ai născut."[115]
Puţini sunt aceia care
socotesc că Cel vechi de zile ar fi Dumnezeu-Tatăl[116],
pierzând
din vedere faptul că Iisus Domnul însuşi spune că nimeni nu L-a văzut
pe Tatăl [Ioan 6:46] - nici chiar înţeleptul Proroc Daniel drept pentru care
putem spune că, în majoritate covârşitoare, Sfinţii Părinţi sunt de acord că
aici este vorba despre Iisus Hristos, Fiul Omului, Care S-a pogorât la El spre
a-şi împlini lucrarea şi a fost adus şi conferit Celui vechi de zile, adică S-a
întrupat. Sfântul Iustin Martirul ne spune că este vorba despre Fiul Omului,
singurul Care Se arată ca persoană, cu chip de om, Prorocilor Vechiului Testament.
Cuvântul care este trimis „[...] de către Altul, Care rămâne de-a pururea în
cer şi Care nu S-a arătat şi nu a vorbit prin El singur nimănui, niciodată şi
pe care-L înţelegem ca Creator al tuturor şi Tată"[117].
Viziunea Profetului
Daniel preînchipuie sau prefigurează întruparea lui Hristos, care Şi-a asumat
firea omenească şi astfel S-a descoperit ochilor noştri. Sfântul Ioan
Damaschin scrie: „Daniel nu a văzut firea lui Dumnezeu [...], ci tipul sau
icoana Celui ce avea să vină. Căci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu la acea vreme
era nevăzut şi era pe cale să devină Om întru adevăr, spre a Se uni cu firea
noastră."[118]
Sfântul Amona mărturiseşte si el că atunci când Daniel a văzut pe cineva ca
Fiul Omului, „el a prorocit întruparea Unuia-Născutului, numindu-L Fiu al
Omului pe Cel ce urma să fie Fiu al Preasfintei Maria şi prin aceasta urma să
devină Om"[119].
Prin urmare, aici se vorbeşte despre Cuvântul care primeşte firea omenească şi
este numit de către prorocul „cineva ca Fiul Omului", în unirea ipostatică
Dumnezeu-Om.
în plus faţă
de aceasta, Sfântul Irineu[120]
observă faptul că descrierea Celui vechi de zile se potriveşte cu înfăţişarea
Fiului Omului, Iisus Hristos, Alfa şi Omega, anticipându-1 pe Sfântul Ioan
Teologul: Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi,
întorcându-mâ, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe
Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi
încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna
albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului [Apo- calipsa
1:12-14], Prin urmare Cel vechi de zile din viziunea lui Daniel îşi asumă
firea omenească. El prefigurează pe Alfa şi Omega pe care l-a văzut Sfântul
Ioan Teologul, în Apocalipsă.
Sfântul
Ilarie îndeamnă: „Priveşte de-a lungul timpului şi cercetează în ce chip i S-a
arătat [...] lui Daniel, care mărturiseşte despre Fiul Omului în împărăţia cea
veşnică."[121]
[1] Fer. Ieronim susţine că, în versiunea grecească
a Septuagincei, Cartea Profetului Daniel nu este citită în
Sfânta Biserică a Domnului şi Mântuitorului nostru. Aici se foloseşte versiunea
lui Theodotion: „Atrag atenţia asupra faptului că Daniel nu este de găsit
printre proroci în evreieşte, ci printre scriitori." Mai departe, el
scrie: „Cum de s-a putut ajunge aici, eu unul nu pot să spun. Poate pentru că
limba folosită este cea a chaldeilor, care diferă de vorbirea noastră, iar Cei
Şaptezeci nu au voit să urmeze acestei abateri, în traducerea lor; sau poate
pentru că scrierea a fost publicată în numele Celor Şaptezeci de către cineva
care nu era cunoscător al limbii chaldeilor sau poate din vreo altă pricină, nu
ştiu; dar un lucru pot să spun - că diferă mult de original." Cf. Sf.
Ieronim, Letters and Select Works, Prefaces, în ed. cit., pp.
492-493.
[2] Ant. X.X.1 260 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi
Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, voi. I, X.X.l,
trad. Ion Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 582-583 (n. tr.)\.
[5] Cca 605 î.Hr.
[7] Ibidem.
[8] Sf. Hipolit, The Extant Works
and Fragments ofHippolytus:Fragmentsfrom the Commen- taries, în ed.
cit., pp. 180-182.
[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the
Gospel of St. John and the Epistle to the Hebrews, XXVI, în
ed. cit., p. 485.
[10] Împotriva lui Jovian.
[12] Istoria apocrifa a dreptei Susana se
găseşte în versiunea grecească a Septuagintei, în traducerea lui Theodotion,
precum şi în Vulgata şi în versiunile siriacă şi arabă. Nu avem indicii în
sprijinul ideii că ar fi făcut parte vreodată din Canonul iudaic sau din
versiunile siriace originale. Sfântul Hipolit susţine că „mai-marii iudeilor au
dorit distrugerea cărţii, pentru că ei erau asemenea celor doi bătrâni care au
văzut-o şi li s-au întunecat minţile. Ei susţin că lucrurile acestea nu s-au
întâmplat în Babilon, căci s-au ruşinat de cele făcute de către cei doi bătrâni". Sf.
Hipolit, The Extant Works andFragments of Hippolytos: Fragments
from Commen- taries, On Susannah, în ed. cit., p. 192.
1
Ibidem, p. 192.
2
J. Braverman, Jerome's Commentary on
Daniel, p. 131.
3
Fer. Ieronim, Commentary on Daniel
13 (Susanna), 5; PL 25:580 Corpus Christiano- rum: Series Latina75A., 945,
11.707-711, apud Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 126.
4
PL 25:1455, Commentary on
Zechariah 6:9 apud Braverman, Jerome's Commentary on
Daniel, p. 135.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[19] Sf. Hipolit, The Extant Works
and Fragments of Hippolytos: Fragments from Commenta- ries, On
Susannah, în ed. cit.
[20] Commentary on Daniel 13 (Susanna), PL
24:862-864, Corpus Christianorum: Series Latina, 74, 284,
1.13; 286, 1.15, apud
Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 128.
[22] Epistle of Ignatius to Magnesians: Honour
Your Youthful Bishop, în The Apostolic Fathers. Ante-Nicene Fathers, voi. I, ed. pr.
Alexander Roberts, D.D., James Donaldson, LL.D., Eerd- mans, Grand Rapids, MI,
1987, p. 60.
[23] Sf. Hipolit, The Extant Works
and Fragments of Hippolytos: Fragments from Commentaries, On Susannah, în ed.
cit., p. 194.
[24] PL 25:498, Corpus
Christianorum. Series Latina 75A, 783, 11.139-148, apud Braverman, Jerome's
Commentary on Daniel, p. 72 [ Pentru versiunea în lb. rom., vezi Flavius
Josephus, Antichităţi iudaice, X.X.3, ed. cit.,
p. 584 (n. tr.)\.
[25] Aceştia erau de neamuri diverse şi, din
acest motiv, comunicau între ei în limba aramai- că. Din acest motiv, de aici
şi până la finalul acestui fragment şi în tot capitolul 7, textul s-a transmis
în limba aramaică. Odată cu ultimele cinci capitole ale cărţii, de la 8 la 12,
se revine la limba ebraică, pentru că scrierea a fost adresată unor vorbitori
de limbă ebraică.
[26] Commentary on Daniel 2:12-13, PL
25:499, Corpus Christianorum: Series Latina, 74, 786,
1.203-211, apud
Braverman, Jerome's Commentary on Daniel, p. 77.
[27] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on
the Epistles ofSaint Paul to the Corinthians, II Corin- thians, V, în Nicene..., ed. Philip Schaff
D.D., LL.D. & Hanry Wace, D.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1969,
p. 304.
[28] Idem, Homily IXon Acts, în ed.
cit., p. 55 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, XIV, ed.
cit. (n. tr.)}.
[30] Ibidem.
[32] Sf. Chirii al Ierusalimului, The Works
ofSaint Cyril of Jerusalem, Catechesis, XII, voi. 1, în
ed. cit., p. 238 [în 1b. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, partea I, XII.
18, ed. cit., p. 290 (n. tr.)}.
[35] Penticostar, Miercuri, a
cincea săptămână după Paşti, seara, tricântări, cântarea a 9-a, irmosul.
[38] Glas 1, a lui Anatolie.
[42] Penticostar, Miercuri, în
săptămâna a patra după Paşti, înjumătăţirea praznicului Cinci- zecimii,
Utrenie, canon, cântarea a 9-a, irmosul.
[43] Minei, 17 septembrie,
Inainteprăznuirea Naşterii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Utrenie, canon,
peasna a 3-a.
[45] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the
Gospel of St. fohn and the Epistle to the Hebrews, XXIV, în
ed. cit., pp. 485-486.
[47] Idem, Homilies on
the Gospel ofMatthew, XXIV, în ed. cit., p. 168 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III.
Omilii la Matei (1-90), XXIV.I-II, ed. cit., p. 312 (n. tr.)\.
[48] Idem, Homilies on
the Statues, IV, în ed. cit., p. 367 [în lb. rom. vezi Sf. Ioan
Gură de Aur, Scrieri alese. Predicile la statui, ed. cit. (n. tr.)].
[49] Idem, Homilies on the
Statues, IV, în ed. cit. [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de
Aur, Scrieri alese, I, Predicile despre statui, ed. cit. (n. tr.)].
[50] Idem, Homilies on
the Gospel ofMatthew, IV, ed. cit. [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri,
III. Omilii la Matei (1-90), IV.IX, ed. cit., pp. 62-63 (n. tr.)}.
[53] Sf. Ciprian al Cartaginei, Treatises:
The Lapsed, 31, în The Fathers of the Church, voi. 36, trad.
RoyJ. Deferrari, CUA Press, Washington D.C., 1981, p. 41.
[54] Sf. Ioan Gură de Aur, Homily on
Philemon, II, în Homilies on Galatians, Ephesians, Phi- lippians, Colossians,
Thessalonians, Timothy, Titus and Philemon, în ed.
cit., p. 553 [In lb. rom. vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau
explicarea Epistolei către Filimon, II, în
voi. Tâlcu- iri la Epistola a Il-a către Timotei, Epistola către Tit,
Epistola către Filimon, ale Sfântului Apostol Pavel, Editura
Nemira, 2005 (n. tr.)\.
[56] Sf. Vasile cel Mare, On the
Spirit, în voi. Letters and
select Works, în col. Nicene..., voi. VIII, trad.
pr. Bloemfield Jackson, M.A., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1975, p. 50 [în lb.
rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXX, în voi. Scrieri III, trad. Pr.
Prof. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 12, Bucureşti,
1988, p. 92 (n. tr.)].
[57] Sf. Atanasie cel Mare, Four Discourses
against the Arians, IV, în Select Works and
Letters, în ed. cit., p. 422.
[59] Sinaxar, 17 decembrie, Sf. Proroc Daniel
şi sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail. Vezi Daniel 4:5; 5:12.
[62] Sf. Vasile cel Mare, Homily on
Psalm 28, Ascetical Works, în Fathers of
the Church, voi. 26, trad. Agnes Clare Way, C.D.P., CUA Press,
Washington D.C., 1981, pp. 205-206 [în lb. rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Omilii la
Psalmi, V. La Psalm XXVIII, VI, în voi. Scrieri I, trad. Pr. Prof.
D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, p. 231 (n. tr.)].
[63] Sf. Ioan Gură de Aur, Homily on Ephesians, VIII, în Homilies on
Galatians, Ephesians, Philippians, Colossians, Thessalonians,
Timothy, Titus and Philemon, ed.
cit., p. 93.
[65] Penticostar, Rânduiala slujbei
din noaptea Sfintelor Paşti, Utrenia învierii, canon, cântarea a 7-a, irmosul.
[68] Ibidem, 25 decembrie,
Naşterea cea după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Utrenie, peasna a 7-a, alt canon.
[70] Ibidem, Sfântul Proroc
Daniel şi sfinţii trei tineri, Anania, Azaria şi Misail, Vecernie, Slavă... a
sfinţilor tineri, podobie.
[71] Ibidem, 6 ianuarie, Sfânta
şi Dumnezeiasca Arătare a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Utrenie, canon 1, cântarea a 8-a, irmos.
[72] Triod, Miercuri în a
treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cântarea a 8-a.
[77] Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical
Lectures, II, în ed. cit., pp. 106-107 [Pentru versiunea în 1b. rom.
vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp.
83-84 (n. tr.)\.
[80] „The Lives of the
Prophets", în ed. cit., p. 390.
[82] Sf. Hipolit, The Extant Works
and Fragments ofHippolytus: The Interpretation ofHippoly- tus, (Bishop) of
Rome, of the Visions of Daniel and Nebuchadnezzar, în ed.
cit., p. 178.
[85] Commentary on Danielii, PL
25:529, Corpus Christianorum: Series Latina 75A,
840, 11.499-502, apud Braverman, ferome's Commentary on Daniel, p. 84.
[90] Commentary on Daniel 7:7, PL
25:530, Corpus Christianorum: Series Latina 75A,
842, 1. 550, apud Braverman, ferome's Commentary on Daniel, p. 90.
[93] Sf. Hipolit, Despre
Antihrist, în Ante-Nicene Fathers, trad. pr. S.D.F.
Salmond, ed. pr. Alexander Roberts, D.D. & James Donaldson, LL.D.,
Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1986, p. 210.
[101] Sf. Vasile cel Mare, LetterXD/l to a
Fallen Virgin, în Nicene..., p. 151
[în lb. rom., vezi Vasile cel Mare, Epistola 46, către o fecioară
care a căzut, V, în Corespondenţă (Epistole 1-366), în voi. Scrieri III, PSB
12, ed. cit., p. 209 (n. tr.)\.
[102] Sf. Ioan Gură de Aur, On the
Incomprehensible nature ofGod, XI, în ed. cit., pp. 279-280. [In lb. rom. vezi
Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., V (n. tr.)}.
[105] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Writings ofSaintJustin
Martyr: Dialogue with Trypho, 76, în ed. cit., p.
268 [In lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu
iudeul Trifon, I:LXXVI, în ed. cit., p. 181 (n. tr.)\.
[109] Idem, Homily XV on I Corinthinas, în Homilies on the
Epistles of Paul to the Corinthians, în ed.
cir., p. 87.
[110] Triod, Duminica a cincea
a Sfântului şi Marelui Post, Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, Utrenie,
cântarea a 9-a, alt canon, Şi acum..., a Născătoarei.
[111] Minei, 2 februarie,
Praznicul întâmpinării Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Litie, stihiră a praznicului, alcătuire a lui Anatolie.
[114] Minei, 23 februarie,
pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, Utrenie,
canon, cântarea a 5-a, Şi acum..., a Născătoarei.
[115] Joi, Utrenie, canon, cântarea a 8-a, Şi
acum... a Născătoarei.
[116] Sf. Chirii al Alexandriei, Letter 55 to
Anastasius, Alexander, Martinian et. al., 30-31, în The Fathers
of the Church, voi. 77, trad. John I. McEnerney, CUA Press, 1978,
Washington D.C., pp. 28-29: „Iată, priviţi şi vedeţi pe Emanuel, cum lămurit se
înalţă la ceruri către Dumnezeu-Tatăl [...]. Fiul Omului S-a arătat în trup şi
a ajuns la Cel vechi de zile, aceasta înseamnă că S-a înălţat până la tronul
Tatălui Celui ceresc şi a fost slăvit şi închinat..." Vezi şi Augustin of
Hippo, On the Trinity, 2.18.
[117] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue
with Trypho, LVI, în ed. cit., p. 223 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin
Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I.LVI, în ed.
cit., pp. 152-153 (n. tr.)\.
[118] Sf. Ioan Damaschin, Concerning
the Icons, III, RG. 85:1380A [în Ib. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Cele trei
tratate împotriva iconoclaştilor, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1995 (n. tr.)].
[1] Minei, 17 decembrie, Sf. Proroc Daniel şi
sfinţii trei tineri Anania, Azaria şi Misail, Tropar, glasul al 2-lea.
