Sfantul Proroc Maleahi-Viata si prorociile in comentariile Sf.Parinti

                                             Sfântul Proroc
                                                 MALEAHI

Care se prâznuieşte de către Sfânta Biserică în ziua de 3 ianuarie

Imbogăţindu-te cu harul prorociei, cu cuviinţă dumnezeiască ai fost învăţat prin Duhul,                                          cunoaşterea celor ce vor să fie,Maleahi, de Dumnezeu insuflate,

şi tuturor ai spus mai înainte venirea lui Hristos şi dumnezeiasca chemare a limbilor, Fericite [...]'

INTRODUCERE

Sfântul Proroc Maleahi, din seminţia lui Levi, din ţinutul lui Zabulon, s-a născut în satul Sofes, după întoarcerea din robia babilonică (538 î.Hr.). Cronologic vorbind, el este ultimul dintre Prorocii mici. După Ma­leahi nu a mai fost nici un proroc în Israel, până la venirea înainte-mergătorului, adică a Sfântului Ioan Botezătorul. Încă de tânăr, Maleahi a dus o via­ţă superioară, întru lucrarea virtuţilor. El s-a învrednicit de acest nume, care în limba ebraică înseamnă „înger", din două motive: mai întâi, pentru că era frumos la înfăţişare şi vesel; apoi, pentru că toate cele prorocite de către el se împlineau deîndată, chiar în ziua aceea, prin mijlocirea îngerului lui Dumne­zeu care se facea văzut şi întărea cuvintele prorocului.

Cu toate acestea, numai cei aflaţi vrednici puteau vedea chipul îngerului; dar toţi, chiar şi cei nevrednici, puteau să-i audă glasul dând mărturie. îngerul îl înso­ţea pe proroc şi adeseori vorbea cu acesta aşa cum stă de vorbă un om cu priete­nul său. Tradiţia ne spune că prorocul avea faţa rotundă, capul lunguieţ, părul creţ şi tuns. încă de tânăr s-a adăugat părinţilor săi şi a fost înmormântat în ţarina sa^[1].

CONTEXT

Profetul Maleahi s-a confruntat cu o seamă de probleme deosebit de di­ficile: preoţi care se vădeau neglijenţi în săvârşirea ritualurilor [cf. Maleahi 1:6-2:9]; neglijenţă manifestată de către popor în achitarea îndatoririlor şi în aducerea prinoaselor [cf. Maleahi 3:7-12]; căsătorii mixte cu femei de neam străin [cf. Maleahi 2:10-16]; atitudine de desconsiderare faţă de femeile de neam evreu [cf. Maleahi 2:16] (aspect care este considerat în sine ca un semn al slăbirii evlaviei faţă de Dumnezeu, ceea ce eroda viaţa de familie); abuzuri de natură financiară [cf. Maleahi 3:5-10]. Se presupune că Maleahi se afla în Iuda sau, poate mai exact chiar, în Ierusalim, la vremea scrierii cărţii [cf. Ma­leahi 2:11], Majoritatea celor cărora li se adresează prorocul erau fie foşti robi în Babilon, fie urmaşi direcţi ai acestora, care aveau o educaţie religioasă pre­cară şi, în consecinţă, duceau o viaţă spirituală săracă. Ei cârteau împotriva lui Dumnezeu şi începuseră chiar să se îndoiască de dreptatea rânduielilor şi con­ducerii Domnului. îşi doreau ca Dumnezeu să judece neamurile, trecând cu vederea faptul că o astfel de judecată ar începe, de fapt, chiar cu Casa Domnu­lui [cf. Amos 3:2; I Petru 4:17]. Astfel, aşteptau din ce în ce mai ardent împli­nirea făgăduinţelor mesianice, iar dezamăgirea de care aveau parte i-a lăsat în cele din urmă în indiferenţă. Goliciunea lor s-a vădit pe de-a întregul atunci când au început să săvârşească ritualurile fară simţire, ca pe nişte gesturi lipsi­te de orice fel de semnificaţie.

CARTEA PROFETULUI MALEAHI. CAPITOLUL 1

Profetul îşi începe cartea spunând: Povara cuvântului Domnului către Is­rael, prin mâna îngerului Său; puneţi-o la inimă! [Maleahi 1:1]^[2] Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) lămureşte cuvântul înger, spunând: „îngerul are menirea de a transmite altuia ceea ce i se încredinţează lui. Din acelaşi motiv,şi preotul este numit adeseori înger [cf. Maleahi 2:7], pentru că el nu grăieşte din cuvintele lui proprii, ci din cuvintele Celui care 1-a trimis pe el."^[3]

În prorocirile lui Maleahi, poporul este învăţat să cinstească pe Dumne­zeu: Feciorul cinsteşte pe tatăl său şi sluga se teme de stăpânul său; şi dacă Eu sunt Părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi daţi? Şi dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?, zice Domnul Savaot către voi, preoţilor, care defăimaţi nume­le Meu. Dar voi răspundeţi: „Cu ce am dispreţuit numele Tău?" [Maleahi 1:6] Sfântul Chirii al Alexandriei (378-444) spune: „Căci fie trebuie să ne temem de Domnul, ca de un Stăpân a toate, fie trebuie să-L cinstim ca pe un părinte - ceea ce de bună seamă că este cu mult mai de preţ decât teama; căci iubirea alungă teama."^[4]

Domnul Dumnezeu mai spune şi despre altarul Său, pe care s-a adus pâi­ne spurcată: Voi aduceţi jertfa pe altarele Mele pâine spurcată. Şi mai ziceţi: „ Cu ce Te-am necinstit?" [Maleahi 1:7] Sfântul Grigorie Teologul (cca 329/330-cca 390) scrie: „Dar pe Prorocul Maleahi se cade oare să-1 trecem cu vederea? Uneori îi mustră cu asprime pe preoţi, pentru că ei defaimă numele Domnu­lui [cf. Maleahi 1:6]. Şi spune prin ce L-au defaimat. L-au defaimat că au adus la jertfelnic pâine spurcată, mâncări nefacute din pârgi [cf. Maleahi 1:7]; pe acelea pe care nu le-ar aduce nici' unuia dintre dregătorii lor - că dacă i le-ar aduce, l-ar necinsit —, pe acelea cu juruinţă se juruiesc să le aducă împăratu­lui tuturor, adică animale şchioape, bolnave, stricate, cu totul spurcate şi de aruncat [cf. Maleahi 1:8, 13]."^[5]

După întoarcerea din Babilon, iudeii au reconstruit Templul şi au refă­cut locurile sfinte unde puteau să-şi împlinească cele rânduite prin Lege. Dar acum, puterea lui Hristos, puterea Celui care a întemeiat Biserica, a distrus şi acest Templu restaurat. Prorocii au dezvăluit dinainte şi au spus lămurit că Domnul Dumnezeu va lepăda iudaismul şi va aduce un nou fel de închinare, că sacrificiile se vor opri şi un alt fel de jertfa se va aduce.

„Scriptura - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - nu a trecut sub tăcere le­pădarea iudeilor. Ia aminte la cuvântul lui Maleahi, care a prevestit aceasta: O, dacă cineva din voi ar închide porţile ca voi să nu mai aprindeţi focul în za­dar pe jertfelnicul Meu! Nu simt nici o plăcere pentru voi, zice Domnul Savaot, şi nu-Mi sunt plăcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre [Ma­leahi 1:10]. Maleahi a mai prevestit şi cine anume va sluji de acum înainte pe Dumnezeu: de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri, zice Domnul Savaot [Maleahi 1:11]. Vezi cât de bine lămureşte prorocul nobleţea slujirii si a închinăciunii? Si cât de elocvent arată că noul fel de închinăciune nu se va mai limita la un singur loc sau la un singur fel de jertfa, nici nu se va mai aduce cu fum şi cu miros de carne friptă, ci va fi o rânduială cu totul şi cu totul deosebită?"^[6]

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce la cunoştinţă că „într-adevăr, dacă Moise porunceşte să nu se aducă jertfa în nici un alt loc, ci numai în locul pe care 1-a ales Dumnezeu, şi dacă a mărginit jertfele acelea numai la acest singur loc, iar profetul zice că are să se aducă tămâie şi jertfa curată în orice loc, ur­mează că Maleahi i se împotriveşte lui Moise şi se luptă cu el. Dar între Moi­se şi Maleahi nu-i nici luptă, nici ceartă! Despre altele a vorbit acela şi despre altele a prorocit acesta mai târziu [...]. De altfel, dacă ai compara jertfa aceas­ta a noastră cu aceea, vei vedea că mare şi nemăsurată deosebire este între una şi alta, şi atât de mare că, la drept vorbind, potrivit comparaţiei, numai jertfa noastră se poate numi curată. Şi ce spunea Pavel despre lege şi har, că nu es­te slăvit ceea ce era slăvit din pricina slavei celei covârşitoare [cf. II Corinteni 3:10], tot aşa şi aici îndrăznesc să spun că, în comparaţie cu jertfa iudaică, nu­mai jertfa aceasta a noastră poate fi numită, la drept vorbind, curată. Jertfa noastră nu se aduce cu fum şi cu mirosuri de carne friptă, nici cu sângiuri şi preţuri de răscumpărare, ci cu harul Duhului"^[7].

Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749) învaţă că „Aceasta este jertfa cea curată, adică nesângeroasă, care a spus Domnul, prin profet [cf. Maleahi 1:11], să I se aducă de la răsăritul soarelui până la apus"^[8].

Sfântul Iustin Martirul (cca 100-cca 165) adaugă la aceasta că „Dumne­zeu zice despre jertfele oferite de voi atunci, după cum am spus, prin Maleahi, unul dintre cei doisprezece: Nu e voia Mea la voi, zice Domnul, şi jertfele voastre nu le voi primi din mâinile voastre; căci de la răsăritul până la apusul soarelui numele Meu a fost slăvit întru neamuri si în tot locul se oferă tămâie­re numelui Meu şi jertfa curată. Că mare este numele Meu întru neamuri, zice Domnul, iar voi îl profanaţi [cf. Maleahi 1:10-12], Despre jertfele oferite de noi, neamurile, în tot locul Lui, adică despre pâinea euharistiei şi despre paha­rul de asemenea al euharistiei, Domnul prezice, atunci când spune că numele Lui este slăvit de noi şi profanat de voi [cf. Maleahi 1:12]"^[9].

Sfântul Irineu (cca 130-cca236), episcopul Lionului, scrie: „Aceste cuvinte arată în cel mai lămurit chip cu putinţă că poporul cel de dinainte (al iudeilor) într-adevăr se va opri de la a mai aduce jertfe lui Dumnezeu, dar, pe de altă par­te, în tot locul se va aduce jertfa lui Dumnezeu, şi încă jertfa curată; iar numele Lui va fi cinstit între neamuri. Şi ce alt nume este cinstit astăzi între neamuri, dacă nu tocmai numele Dumnezeului nostru, prin care se dă slavă Tatălui, ca Dumnezeu şi ca Om în acelaşi timp? Şi pentru că este numele Fiului Său, pe Care El însuşi L-a făcut Om, îl socoteşte al Său [...]. Ioan, în Apocalipsa, măr­turiseşte că tămâia este rugăciunea sfinţilor [cf. Apocalipsa 5:8]."^[10]

Sfântul Atanasie cel Mare (cca 296-373) afirmă că „umbra şi-a aflat împli­nirea, iar preînchipuirile s-au desăvârşit [...]. După cum se arată şi în relatarea istorică, praznicul Paştelui nu se putea ţine în nici un alt loc decât numai în Ierusalim; dar, când cele din vremurile acelea s-au împlinit, iar cele ce ţineau de umbră s-au petrecut şi Evanghelia s-a propovăduit aproape pretutindeni [...], ei L-au întrebat pe Mântuitorul: Unde voieşti să-Ţi pregătim cina? Iar Mântuitorul, de vreme ce în acea vreme cele preînchipuite se dădeau pe fa­ţă, arătându-şi esenţa lor cea duhovnicească, le-a făgăduit că de-aci înainte nu vor mai mânca miel, prin cuvântul: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu [...]. Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu [Matei 26:26-28] "^[11].

Sfântul Teodor Studitul (759-826) aduce laudă Născătoarei de Dumnezeu, în cuvinte precum acestea: „Bucură-te, jertfelnic de curăţire pentru toţi cei muritori, prin care numele Domnului este slăvit cu cinste între neamuri de la răsăritul soarelui şi până la apus şi pe care se aduc jertfe în numele Lui în tot locul, după cum Sfântul Maleahi mai dinainte a binevestit!"^[12]

PROFETUL MALEAHI. CAPITOLUL 2

Referindu-se la slujirea preoţească, Sfântul Ciprian al Cartaginei (t 258) scrie: „Grea sarcină apasă pe umerii preotului, care este chemat să mărturiseas­că şi să descopere altora slava şi măreţia lui Dumnezeu. In această privinţă, nimic nu poate fi trecut cu vederea, mai cu seamă că Domnul însuşi întăreşte aceasta, prin cuvinte de mustrare. Când măreţia şi puterea lui Dumnezeu sunt tratate fără luare-aminte, Domnul Isi face cunoscută nemulţumirea si mânia împotriva celor ce aduc jertfe şi nu dau slavă după cuviinţă; pe unii ca aceştia îi ameninţă cu pedepse şi cu chinuri veşnice, îi socoteşte în rând cu hulitorii şi spune: oare judecata lui Dumnezeu poate fi trecută cu vederea? Putem oare îngădui ca oarecine să batjocorească Biserica lui Hristos? Dar nu mai este po­căinţă, nu mai este mărturisire a păcatelor, ierarhii sunt dispreţuiţi şi călcaţi în picioare. Preoţii propovăduiesc cuvinte deşarte."^[13]

Într-alt loc adaugă: „Ce cuvânt potrivit se va putea aduce oare, în ziua cea mare a judecăţii, în favoarea preoţilor lui Dumnezeu care susţin, aprobă şi pri­mesc botezul hulitorilor, câtă vreme Domnul Dumnezeu a spus: Şi acum către voi se îndreaptă această poruncă, o, preoţilor! Dacă voi nu veţi asculta şi nu veţi pleca inima ca să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră. Şi chiar am blestemat-o, căci voi nu puneţi la inimă poruncile Mele [Maleahi 2:1-2]. Oare slavă lui Dumne­zeu aduce acela care a fost botezat cu botezul lui Marcion? Oare slavă lui Dum­nezeu aduce acela care socoteşte că iertate sunt păcatele acelora care hulesc îm­potriva lui Dumnezeu? Oare slavă lui Dumnezeu aduce acela care spune că lui Dumnezeu I s-au născut fii dintr-o femeie adulteră si desfrânată? Oare slavă lui Dumnezeu aduce acela care, întovărăsindu-se cu ereticii si dusmănindu-i pe creştini, socoteşte că preoţii lui Dumnezeu, care mărturisesc adevărul întru Hristos Iisus şi susţin unitatea Bisericii, ar trebui să fie excomunicaţi? [...]

Dar dacă mai este în noi frică de Dumnezeu, mult iubite frate, [...] să ne ţinem noi mai bine de ceea ce ne-a încredinţat Domnul, ca fiind cu adevărat de valoare. Nu obiceiuri deşarte, care pe unii i-au îndepărtat de la căutarea şi de la cunoaşterea adevărului; căci obiceiul lipsit de adevăr este totuna cu rătă­cirea cea veche. Astfel, să ne îndepărtăm de rătăcire şi să căutăm adevărul [...]. Dar se poate întâmpla ca, din pricina vreunei atracţii deosebite faţă de o idee preconcepută sau din cerbicie, vreunul să prefere să se ţină de răul său şi de concepţia sa eronată şi mincinoasă, în loc să primească adevărul şi dreptatea de care un altul caută să îl încredinţeze. Căutând la cuvântul Sfântului Apos­tol Pavel către Timotei şi avertizându-1 că un episcop nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură [II Timotei 2:24]. Destoinic să dea învăţătură este cel smerit şi înzestrat cu răbdare să-1 înveţe pe altul. Căci un episcop nu trebuie numai să înveţe pe alţii, ci şi să înveţe şi pentru sine tot timpul; căci acela poate să înveţe mai bine pe altul, care zi de zi îşi sporeşte şi îşi aprofundează propria lui învăţătură [...].

Dacă preoţii Domnului îşi doresc să păzească poruncile Sale, dar într-o privinţă sau într-alta se arată şovăielnici sau se eschivează atunci când este vor­ba despre mărturisirea adevărului, noi trebuie să ne întoarcem către Domnul şi către tradiţia noastră evanghelică şi apostolică [...]. Căci nouă ni s-a încre­dinţat că este un singur Dumnezeu, un singur Hristos, o singură nădejde, o singură credinţă, o singură Biserică, un singur Botez, săvârşit în Biserica cea una, de la unitatea căreia de se va desprinde cineva, acela numaidecât se va număra la un loc cu ereticii; iar dacă îi va stârni pe aceştia împotriva Bisericii, atunci unul ca acesta ajunge să conteste taina şi tradiţia cea sfântă."^[14]

Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot [Maleahi 2:7]. Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul I) răspunde la următoarea întrebare: Cum se face că ierarhii cei după rânduielile omeneşti se numesc îngeri? „Nu este deloc absurd, după socotin­ţa mea - spune el dacă teologia numeşte înger şi pe ierarhul nostru, ca pe unul ce participă, după puteri, la calitatea de tălmăcitor ce se cuvine îngerilor şi, pe cât este îngăduit oamenilor, este înălţat până la a se asemăna cu ei în ale interpretării."^[15] Intr-alt loc, acelaşi învaţă: „Ierarhul sfinţit face cunoscută jude­cata lui Dumnezeu [...]. Atunci când tâlcuieşte judecata lui Dumnezeu, ierar­hul se va îngriji să nu facă aceasta în cuvinte care ar putea fi împotriva judecă­ţii lui Dumnezeu sau ar putea împinge la fapte contrare voii şi făgăduinţelor lui Dumnezeu [...]. De procedează cumva altfel, se poate spune despre el că face aceasta după voia sa proprie şi din propriul său imbold, şi nicidecum sub călăuzirea Aceluia care este izvorul a toată rânduiala. Iar rugăciunea nedreaptă a unuia ca acesta va fi lepădată [...]. Astfel, ierarhul, om fiind al lui Dumne­zeu, cere în rugăciunile sale numai ceea ce socoteşte a fi potrivit cu fagăduinţele dumnezeieşti, numai ceea ce ştie că este bine-plăcut înaintea lui Dumne­zeu, iar Domnul va împlini rugăciunea cu uşurinţă."^[16] Iar într-o epistolă de-a sa, Sfântul Dionisie afirmă că „preoţii le urmează ierarhilor, ca mesageri şi ca interpreţi ai dumnezeieştilor cugetări"^[17].

Sfântul Afraat (prima jumătate a secolului al IV-lea) scrie: „Preoţii care sunt asemenea îngerilor, pentru că din gura lor se cere învăţătura legii, atunci când încalcă legea, vor fi judecaţi la plinirea vremii de către Apostoli [cf. I Corinteni 6:3] şi de către preoţii care împlinesc legea."^[18]

Poporul a săvârşit fapte care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu şi a aco­perit cu lacrimi jertfelnicul Domnului, care spune că El nu mai caută la pri­mase şi nu mai binevoieşte să le primească din mâinile voastre [Maleahi 2:13]. Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) explică: „Dacă dai milostenie săracului, după ce mai înainte l-ai lipsit de cele ale sale şi ţi le-ai însuşit tu însuţi, mai bine ar fi pentru tine dacă nici nu i-ai fi luat nimic, nici nu i-ai fi dat. De ce spurci averea ta, adăugând la aceasta câştigul necinstit? De ce faci milostenie din bunurile pe care le-ai obţinut prin necinste? [...] Fii milostiv faţă de cel pe care l-ai nedreptăţit [...]. Domnul Dumnezeu nu Se bucură de zgârcenie, dar nici nu-Şi face prieteni între hoţi şi tâlhari. Domnul Dumnezeu nu ne-a în­demnat să-1 hrănim pe cel flămând, pentru că El nu ar putea să facă şi singur aceasta, ci ne-a cerut nouă să fim milostivi, spre binele nostru, să aducem rod de dreptate şi de milostenie. Iar milostenia nu poate să răsară din nedreptate, după cum nici binecuvântarea nu poate decurge din blestem, sau folosul din lacrimi. Prinoasele provenite din câştig necinstit vădesc slava deşartă şi dorinţa celui care dă de a fi lăudat de către oameni, şi nu de către Dumnezeu [...]. Nu poţi aduce prinoase Domnului, dacă îl umpli de amărăciune pe fratele tău."^[19]

La rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează cu privire la prinoa­sele provenite din nedreptate şi înşelăciune: „Ascultaţi toţi cei ce faceţi fapte bune cu bani strânşi de pe urma crimelor, toţi cei ce precupeţiţi sufletele oa­menilor! Milosteniile acestea sunt milostenii iudaice, dar, mai bine spus, mi­lostenii drăceşti. într-adevăr, sunt şi acum oameni care fură averile altora, dar socotesc că scapă de orice păcat dacă dau săracilor zece sau o sută de galbeni. Despre aceştia şi profetul spune: Aţi acoperit cu lacrimi jertfelnicul Meu [Ma­leahi 2:13]. Hristos nu vrea să fie hrănit cu hrană strânsă din jafuri, nu pri­meşte această hrană. Pentru ce ocărăşti pe Stăpân, dându-I necurăţenii? Mai bine să-1 treci cu vederea pe cel topit de foame decât să-1 hrăneşti cu astfel de averi. Jaful e o cruzime; iar milostenia făcută din jaf e şi cruzime, şi ocară. Mai bine să nu dai nimic decât să dai din munca si din sudoarea altora."^[20]

PROFETUL MALEAHI. CAPITOLUL 3

Capitolul acesta prevesteşte venirea înainte-mergătorului Ioan: Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în tem­plul Său Domnul pe Care II căutaţi şi îngerul legământului pe Care voi Îl doriţi. Iată, vine!, zice Domnul Savaot [Maleahi 3:1].

Sfântul Efrem Sirul (cca 306-383) întreabă: „Care a fost, în cele din urmă, vârtutea prin care Ioan a fost socotit mai mare decât toţi cei născuţi de femeie? Oare nu chiar faptul că a fost trimis, ca un înger, înaintea feţei lui Dumnezeu [cf. Maleahi 3:1; Matei 11:10]? Nu a fost socotit înger doar cu numele, ci din pricina felului său de viaţă. Dacă cercetezi cu luare-aminte, viaţa lui nu a fost cu nimic mai prejos decât cea a îngerilor; căci el s-a lepădat de toate cele lumeşti şi le-a căutat doar pe cele cereşti. Iar de vei spune că şi unul dintre cei doisprezece proroci a fost numit îngerul (de ex. Maleahi), află că acesta a primit numele său de la părinţii care l-au născut, aşa cum părinţii în mod obişnuit atribuie nume copiilor lor. Numele primit de la părinţi este una, în schimb, cinstirea primită chiar de la Dumnezeu, ca răsplată pentru faptele săvârşite, este cu totul şi cu to­tul altceva. Iar de vei spune că a fost numit îngerul Meu prin pogorământ, nu voi polemiza cu tine despre aceasta; căci Domnul însuşi a mărturisit despre Ioan: Intre cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan [Luca 7:28] ."^[21]

Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386) scrie: „Domnul a ascultat de rugăciunea prorocilor. Tatăl n-a trecut cu vederea neamul nostru care pie­rea. A trimis pe cel dintâi doctor, pe Fiul Său, pe Domnul. Un profet spune: Domnul pe care-L căutaţi voi vine şi va veni pe neaşteptate. Unde? Domnul va veni în Templul Lui [cf. Maleahi 3:1]."^[22] într-o altă scriere, el continuă ace­eaşi idee: „Prin Templu se înţelege aici trupul, curat întru adevăr şi fară pri­hană, născut fiind din Sfânta Fecioară, de la Duhul Sfânt, cu puterea Tatălui [...]. Şi Îl numeşte îngerul legământului, pentru că El ne descoperă nouă şi fa­ce lucrătoare întru noi bunăvoinţa Tatălui. Căci El însuşi ne-a spus nouă: toa­te câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute [Ioan 15:15] ."^[23]

Caracterul neschimbător al lui Dumnezeu este arătat în cuvântul prorocului: Eu sunt Domnul şi nu M-am schimbat [Maleahi 3:6]. Sfântul Atanasie întreabă: Cum ar putea să fie schimbător şi variabil Cel ce mărturiseşte: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine [cf. Ioan 14:10] şi Eu şi Tatăl una suntem [cf. Ioan 10:29]? Şi Cel despre care prorocul mărturiseşte: iată, Eu sunt şi nu mă schimb [cf. Maleahi 3:6]? Deşi ar putea zice cineva că acestea se referă la Tatăl — învaţă Sfântul Atanasie -, se potrivesc să se spună şi despre Cuvântul, pentru că, chiar facându-Se om, El îşi arată identitatea şi neschimbarea Sa ce­lor ce socotesc că S-a schimbat din pricina trupului şi a devenit altceva. Şi mai vrednici de crezare sunt Sfinţii Apostoli, şi mai vârtos Domnul, decât reaua cugetare a celor necredincioşi. Căci Apostolul arată că Iisus Hristos este unul şi neschimbat, acelaşi fiind ieri, azi şi până în veacul veacului [cf. Evrei 13:8]. Şi cine oare ar putea să-i convingă mai bine pe Arie şi pe ucenicii săi, de nu chiar Pavel Apostolul, care mărturiseşte că El pentru noi S-a făcut om, când scrie că pentru El sunt toate şi prin El sunt toate [cf. Evrei 2:10]?1

În continuare, Sfântul Atanasie face următorul comentariu: „Firea tutu­ror celor făcute şi a toată zidirea [...] Scriptura o declară schimbătoare, dar pe Fiul, ridicându-L mai presus de ele, îl arată ca nefiind făcut, ba mai vârtos, schimbându-le pe celelalte şi El rămânând neschimbător, prin cuvintele: Iar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi [Psalm 101:27; Evrei 1:12], Şi pe drept cuvânt. Căci cele făcute fiind din cele ce nu sunt (din nimic) şi nefiind înain­te de a se face, sau pentru că, nefiind deloc, se fac, au o fire schimbătoare. Dar Fiul, fiind din Tatăl şi propriu fiinţei Lui, este neschimbat şi nealterabil, aşa ca Tatăl însuşi. Căci nu se poate zice că S-a născut dintr-o fiinţă neschimbătoare un Cuvânt schimbător şi o înţelepciune ce se modifică."^[24]

Sfântul Uarie de Pictavium (cca 315-358) învaţă: „Nimeni înzestrat cu raţiune nu ar putea să ceară socoteală lui Dumnezeu pentru un suflet. Este drept că în multe locuri scrie că Dumnezeu urăşte din suflet sâmbetele şi lu­nile pline şi că află bucurie în altceva. Dar expresia aceasta este doar o modali­tate convenţională de a vorbi, tot aşa cum în alte locuri pare a se da de înţeles că Dumnezeu ar avea trup înzestrat cu mâini, cu ochi, cu degete, cu braţe, cu inimă. însuşi Domnul spune: duhul nu are carne şi oase [Luca 24:39]. Prin ur­mare Cel ce este Domnul şi nu S-a schimbat deloc [cf. Maleahi 3:6] nu poate să aibă membre şi părţi trupeşti pe care să le poţi atinge cu mâna. El este de o fire simplă şi sfântă, un singur şi atotcuprinzător întreg. Aşadar Dumnezeu nu este adus la viaţă şi ţinut în viaţă, asemenea trupurilor, prin lucrarea unui suflet care ar sălăslui înlăuntrul Său, ci El Insusi Îsi este Sieşi viată."^[25]

„Dar cum se face atunci, continuă Sfântul Ilarie, că citim despre El că Şi-a dat sufletul sau că Şi 1-a luat iarăşi? Care este înţelesul acestei porunci pe care a primit-o El? Dumnezeu nu ar fi putut să-Şi dea sufletul, adică să moară, şi nici să Şi-1 ia înapoi, adică să Se ridice iarăşi, viu; nu se putea aceasta, pentru că Domnul însuşi a spus despre templul trupului Său: Dărâmaţi templul aces­ta şi în trei zile îl voi ridica [Ioan 2:19]. Aşa este Domnul Dumnezeu, Care poate să ridice templul trupului Său. Şi Cel care îşi dă sufletul şi apoi îl ridică din nou? Trupul nu se ridică de la sine: este ridicat de către Domnul. Ceea ce se ridică spre înviere trebuie ca mai înainte să fi murit, iar ceea ce este viu, nu şi-a dat sufletul. Prin urmare Domnul nu a fost mort şi nici nu a fost îngropat; cu toate acestea, El spune: ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea [Matei 26:12]. Turnarea mirului pe trupul Său s-a făcut spre îngroparea Sa; dar, aici, trebuie să luăm aminte la felul cum sunt folosite pronumele. într-un fel folosim pronumele atunci când spunem: s-a făcut spre îngroparea Sa şi într-alt fel atunci când spunem: trupul Său a fost uns. Pronu­mele nu înseamnă acelaşi lucru ca atunci când spunem: trupul Său a fost în­gropat sau El a fost îngropat"¹

Sfântul Ambrozie al Milanului (cca 339-397) scrie despre Domnul Hristos că „S-a aflat în pântece, S-a născut, a fost crescut, a fost pus în leagăn [...], pentru ca tu să crezi că Dumnezeu a reînnoit întreaga fire şi că a fost om, născut fiind după firea omenească. Iar firea dumnezeiască a Cuvântului nu a suferit prin aceasta nici o schimbare, aşa după cum greşit au socotit alţii, că­ci aceasta este veşnic neschimbătoare [...]. Iată, ai învăţat că El a adus jertfa din firea noastră. Căci care a fost pricina întrupării, de nu tocmai mântuirea prin aceasta a trupului care a păcătuit? Aşadar ceea ce a păcătuit, aceea a şi fost mântuit [...]. Firea Cuvântului nu s-a schimbat întru firea trupului, pen­tru că dumnezeirea, neatinsă fiind de păcat, nu avea trebuinţă să se aducă pe Sine jertfa pentru un păcat pe care nu 1-a săvârşit. Hristos a dăruit dintru Si­ne ceea ce Şi-a asumat, iar de asumat Şi-a asumat ceea ce nu avea mai înainte. Aşadar El nu a luat asupra Sa dumnezeirea, pentru că pe aceasta o avea întru totul şi pe deplin, ci Şi-a luat trup, pentru ca prin aceasta să Se poată răstigni şi să se biruiască sămânţa potrivnicului şi ca să poată înălţa, astfel, cununa de biruinţă a păcii"^[26].

PROFETUL MALEAHI. CAPITOLUL 4

Aici se vorbeşte despre cele două veniri: Una, în care Hristos S-a făcut om, supus durerilor şi cunoscând ce înseamnă neputinţa [cf. Isaia 53:3]; „dar la a Doua — spune Sfântul Irineu — El va veni pe norii cerului [cf. Daniel 7:13], adu­când cu Sine ziua care arde ca un cuptor [Maleahi 4:1/3:19], bătând cu toiagul gurii Sale şi cu suflarea buzelor Lui omorând pe cel fără de lege [cf. Isaia 11:4], măturând tot pământul şi adunând în hambarele Sale numai grâul cel bun, ne­ghina arzând-o în focul cel nestins [cf. Matei 3:12; Luca 3:17]"'. Profetul descrie a Doua Venire astfel: Căci iată vine ziua care arde ca un cuptor. Şi toţi cei trufaşi şi care făptuiesc fărădelegea vor fi ca paiele, iar ziua care vine îi va arde, zice Domnul Savaot. Şi nu va rămâne din ei nici rădăcină, nici ramuri [Maleahi 4:1/3:19].

Sfântul Ciprian remarcă: „Domnul Dumnezeu prevesteşte că tot cel stră­in se va arde si se va mistui în flăcări; aceasta se referă la cei străini de neamul omenesc, la cei necredincioşi, la cei care nu s-au născut din nou, duhovniceş- te, şi nu s-au făcut pe ei înşişi fii ai lui Dumnezeu. Căci doar aceştia vor afla scăpare, care s-au născut din nou şi s-au însemnat cu semnul lui Hristos [...]. Căci semnul acesta ţine de Patimile şi de sângele lui Hristos şi tot cel ce este aflat sub semnul acesta este păzit nevătămat [...]."^[27]

Şi va răsări pentru voi, cei care vă temeţi de numele Meu, soarele dreptăţii, cu tămăduire venind în razele lui şi veţi ieşi şi veţi zburda ca viţeii de îngrăşat [Mleahi 4:2/3:20]. Sfântul Hipolit (cca 170-cca 236) interpretează cuvântul din Apocalipsă care spune: voi da putere celor doi martori ai mei şi vor proroci, îmbrăcaţi în sac, o mie două sute şi şaizeci de zile [Apocalipsa 11:3]- arătând că aceasta se referă la cele 1260 de zile în timpul cărora tiranul va dobândi putere şi va persecuta Biserica. „Ea fuge din cetate în cetate şi caută adăpost în pustie, în munţi; nu are nimic care să o apere decât cele două aripi ale vulturului ce­lui mare, adică credinţa în Iisus Hristos, Care, Întinzându-Şi mâinile Sale ce­le sfinte pe lemnul sfânt, deschide cele două aripi, cea de-a stânga şi cea de-a dreapta, şi îi cheamă la El pe toţi cei ce şi-au pus credinţa întru El şi îi acoperă aşa după cum găina îşi acoperă puii săi."^[28]

Sfântul Efrem afirmă: „Domnul nostru este Soarele dreptăţii, căci El dă să­nătate trupului şi tămăduire sufletului omenesc."^[29]

Sfântul Chirii al Ierusalimului învaţă: „Hristos este Soarele dreptăţii răsă­rind din ceruri, circumscris naturii Sale văzute si întorcându-Se întru Sine întru totul egal şi asemenea fiind cu Sine; şi nu doar aceasta, ci răsărind El dă viaţă la toată vârtutea, pătrunzând şi amestecându-Se în firea fiecăreia, potri­vit cu legea iubirii şi a rânduielii [...]. Iar cel ce persecută Lumina care strălu­ceşte nu poate să o biruiască."^[30]

Fericitul Ieronim (cca 342-420), vorbind despre ziua Domnului şi des­pre Duminică, scrie: „Ziua Domnului, ziua învierii, ziua creştinilor, este zi­ua noastră. Este numită ziua Domnului pentru că în această zi Domnul S-a înălţat la Tatăl, biruitor; iar dacă păgânii numesc ziua aceasta ziua soarelui, noi ne bucurăm pentru această numire, căci astăzi a răsărit Soarele dreptă­ţii, cu aripile Lui tămăduitoare [cf. Maleahi 4:2/3:20]. Dar are soarele cu adevărat aripi? [...] Noi spunem că oricine ar intra sub aripile soarelui Aces­tuia, despre Care se spune în Evanghelie: de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit [Matei 23:37], acela va fi ferit de toată lucrarea cea vicleană şi se va afla în bună pază sub aripile marelui vultur [cf. Iezechiel 17:3, 7], iar toate rănile păcatelor lui se vor tămădui."^[31]

Venerabilul Beda (cca 673-735) face următorul comentariu: „Atunci când a zămislit pe Domnul, Sfânta Fecioară a primit razele Lui. Dar acelaşi Soare, adică dumnezeirea Mântuitorului nostru, S-a învesmântat cu firea omenească şi S-a acoperit cu ea aşa ca şi cu o umbră, şi pentru aceasta pântecele Fe­cioarei a putut să-L primească şi să-L poarte. Astfel, puterea Celui Preaînalt a umbrit-o la vremea când Hristos a umplut-o cu prezenţa Sa şi, pentru ca ea să poată primi şi să poată purta firea Sa, El a luat asupră-Şi neputinţele noastre."^[32]

Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) învaţă: „Dumnezeu a făcut de la început două lumi: una văzută şi alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută şi cugetată. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simţurile şi cel cugetat. Şi ceea ce e soarele acesta în cele văzute şi supu­se simţurilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute si neînţelese cu mintea. Căci El este şi se numeşte Soarele dreptăţii [cf. Maleahi 4:2/3:20]. Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simţurile şi unul cugetat cu mintea, precum sunt şi două lumi, aşa cum s-a spus. Şi dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simţurilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele aces­ta cunoscut cu simţurile şi văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea şi cele din ea, primeşte lumina şi strălucirea de la Soarele cugetat al dreptăţii. Deci cele supuse simţurilor şi cele cunoscute cu mintea sunt lumi­nate în chip despărţit: cele dintâi de soarele cunoscut cu simţurile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunoştinţă sau comuniune cu cele supuse simţurilor [cf. Luca 16:26]. [...] Precum cei doi sori îşi împlinesc în chip despărţit lucrările în cele două lumi, aşa şi în omul cel unul: unul luminează trupul, Celălalt sufletul şi fie­care soare comunică lumina sa, prin participare, părţii luminate de el, du­pă puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac. [...] Soarele supus simţurilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e şi văzut de cei vrednici, dar şi vede pe toţi şi mai ales pe cei ce-L văd pe El. [...] Soarele supus simţurilor răsare şi luminează lumea cunoscută cu simţu­rile şi toate cele din ea, pe oameni, fiarele, animalele şi orice altceva, peste care-şi întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune şi lasă în întuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceşte pururea şi a strălu­cit, încăpând întreg în toate în chip neîncăput. Dar e deosebit de cele create de El şi e întreg despărţit în chip nedistanţat de acestea, fiind întreg în toate şi nicăieri; întreg în creaturile văzute întregi şi întreg în afară de ele; întreg în cele văzute şi întreg în cele nevăzute; e prezent întreg pretutindeni şi nu e întreg nicăieri şi nicidecum."^[33]

Sfântul Hipolit menţionează: „Ţine de firescul lucrurilor ca Inainte-mergătorul să se arate mai întâi, după cum spune Domnul prin gura lui Maleahi şi prin înger: Iată că Eu vă trimitpe Ilie Prorocul, înainte de a veni ziua Dom­nului cea mare şi înfricoşătoare; el va întoarce inima părinţilor către fii şi inima fiilor către părinţii lor, ca să nu vin şi să lovesc ţara cu blestem! [Maleahi 4:56­/3:23-24] Aşadar acestea vor fi mai întâi şi vor face cunoscute arătarea lui Hristos din ceruri; şi vor săvârşi semne şi minuni, pentru ca oamenii să fie vădiţi de ruşine şi să se întoarcă la pocăinţă pentru răutatea şi fărădelegea lor, care au întrecut orice măsură [cf. Apocalipsa 11:3]."^[34]

Sfântul Iustin îi spune iudeului Trifon că „Domnul nostru ne-a arătat ace­laşi lucru în învăţăturile Lui, zicând: Va veni şi Ilie [Matei 17:11]. Şi noi ştim că lucrul acesta va fi atunci când Domnul nostru Iisus Hristos va urma să vină întru slavă. Propovăduitor al celei dintâi veniri a Lui a fost Duhul lui Dum­nezeu, Care a fost şi în Ilie şi în Ioan, care a fost profet în neamul vostru, du­pă care nu s-a mai arătat la voi nici un alt profet. [...] Nu ţi se pare însă că s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu Iosua Navi, care a urmat la conducerea poporu­lui după Moise, când i s-a spus lui Moise să-şi pună mâinile asupra lui Iosua?^[35][...] Deci, am continuat eu, după cum atunci când Moise se găsea încă prin­tre oameni, Dumnezeu a trimis din Duhul care era în Moise asupra lui Iosua, tot asemenea Dumnezeu a fost în stare să facă să vină din Duhul lui Ilie asu­pra lui Ioan"^[36].

Sfântul Ioan Gură de Aur ne aduce aminte că „Scripturile vorbesc de do­uă veniri ale lui Hristos; aceasta care a avut loc şi cea viitoare. [...] Şi prorocii vorbesc de două veniri ale lui Hristos. Inainte - mergător al celei de-a  Doua Ve­niri va fi Ilie; al celei dintâi a fost Ioan Botezătorul, pe care Hristos îl numea şi Ilie, nu pentru că era Ilie, ci pentru că împlinea slujirea aceluia. După cum Ilie va fi înainte-mergătorul celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, tot aşa şi Ioan a fost înainte-mergătorul celei dintâi. Cărturarii însă amestecau cele două veniri şi rătăceau poporul; vorbeau poporului numai de Venirea cea de-a Doua a lui Hristos şi spuneau că dacă acesta ar fi Hristos, atunci ar trebui ca Ilie să vină mai întâi. Pentru aceasta ucenicii au întrebat: Pentru ce spun cărturarii că tre­buie să vină Ilie mai întâi? în acest scop şi fariseii au trimis la Ioan să-1 întrebe: Dacă tu eşti Ilie? [cf. Ioan 1:21] Nu pomenesc deloc de venirea Lui cea dintâi.

Care este dar dezlegarea pe care a dat-o Hristos? Hristos spune că Ilie va veni înainte de a Doua Sa Venire; dar Ilie a venit şi acum - numindu-1 aşa pe Ioan Botezătorul - acesta a venit ca Ilie. Dar dacă vrei să întrebi de Ilie Tesviteanul, va veni şi acesta şi va aşeza la loc pe toate [cf. Matei 17:11-12; Marcu 9:12-13; Maleahi 4:5-6/3:23-24]. Ai văzut preciziunea cuvintelor profetice? Hristos a numit Ilie pe Ioan Botezătorul, pentru că amândoi au aceeaşi sluji­re; şi ca să nu socoteşti că profetul numeşte Ilie pe Ioan Botezătorul, a adăugat şi patria lui Ilie, numindu-1 Tesviteanul. [...] Profetul a grăit deci aşa pentru a arăta că Tesviteanul are să vină înaintea acelei veniri, când va avea loc judecata lumii [...]. De aceea şi Domnul le aduce aminte de cuvintele profetului, spu­nând: Şi va aşeza la loc pe toate [Matei 17:11-12; Marcu 9:12-13], adică va în­drepta necredinţa iudeilor care vor trăi pe vremea aceea. De aceea şi cuvintele profetului sunt foarte precise; n-a spus că va întoarce inima fiului spre tată, ci a spus că va întoarce inima tatălui spre fiu; pentru că iudeii au fost părinţii Apostolilor, profetul spune că Ilie va întoarce inimile părinţilor, adică cugetul poporului iudeu, la învăţăturile fiilor, adică ale Apostolilor"^[37].

Sfântul Ioan Damaschin, referindu-se la Apocalipsă şi la sfârşitul veacului acestuia, învaţă: „Vor fi trimişi Enoh şi Ilie Testiveanul [cf. Matei 17:11-12; Marcu 9:12-13; Maleahi 4:5-6/3:23-24] şi vor întoarce inima părinţilor către copii [Maleahi 4:6/3:24], adică sinagoga către Domnul nostru Iisus Hristos şi către predica Apostolilor, dar ei vor fi omorâţi de Antihrist. Şi va veni Dom­nul din cer, în chipul în care Sfinţii Apostoli L-au văzut mergând la cer [cf. Fapte 1:11], Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, cu slavă şi cu putere [cf. Luca 21:27], şi va omorî pe omul fărădelegii şi pe fiul pierzării cu Duhul gu­rii Lui [cf. II Tesaloniceni 2:8]. Aşadar nimeni să nu aştepte pe Domnul de pe pământ, ci din cer, după cum însuşi ne-a dat încredinţare [cf. Matei 16:27; 25:31; Luca 21:27]."'

Cu viaţa ta cea asemenea îngerilor te-ai arătat înger pre pământ;

şi numire de înger cu înţelegerea tuturor ai câştigat,

potrivind împreună frumuseţea sufletului cu frumuseţea trupului,

Maleahi, preafericite.^[38]

---

^[1] Minei, 3 ianuarie, Sf. Proroc Maleahi, Utrenie, canon, cântarea a 3-a, alt canon.

' The Great Synaxaristes of the Orthodox Church, voi. I, p. 78 [In lb. rom., vezi Minei, 3 ianuarie, Sf. Proroc Maleahi, sinaxar (n. tr.)\.

^[2] In Ib. rom., apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[3] HomilyN onActs, în ed. cit., p. 344.

^[4] Hom. 42, 8, Commentary on the Gospel of Saint Luke, în ed. cit., p. 183.

^[5] Oration in Defence of His Flight to Pontus, în Nicene..., voi. VII, p. 218 [în lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, LXI, în voi. Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Şirul, Despre preoţie, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Insti­tutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 210 (n. tr.)].

^[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, în ed. cit., pp. 176, 215,259.

^[7] împotriva creştinilor iudaizanţi, V, în ed. cit., pp. 141-143.

' Exposition, IV.XIII, în Nicene..., voi. IX, p. 84 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dog­matica, IV.XIII, trad. Pr. D. Fecioru, ed. a IlI-a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 146 (n. tr.)].

^[8] Dialogue with Trypho, în ed. cit., p. 215 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful,

Dialogul cu iudeul Trifon, XLI, în ed. cit., pp. 136-137 (n. tr.)].

^[10]       Adv. Haeres., IV.XVII, în ed. cit., voi. I, p. 484.

^[11]       Letter IV, Pascha, 332, în ed. cit., p. 517.

^[12]      Sf. Teodor Studitul, Encomium on the Dormition ofOur Lady, the Mother ofGod, în ed. cit., p. 254.

^[13]      Epistle LIV to Comelius, în ed. cit., p. 344.

^[14]     Epistle LXXIII to Pompey, în ed. cit., pp. 388-389.

^[15]     The Celestial Hierachy, 12, în The Complete Works, ed. cit., pp. 175-176 [în lb. rom., vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, XII, 2, în ed. cit., p. 60 (n. tr.)].

¹⁶ Idem, op. cit., III, 7, pp. 255-256.

^[17]      Idem, Epistle, 8, p. 272.

^[18]      Demonstraţii, în ed. cit., pp. 407-408.

^[19]      Asceticul Works: On Mercy andJustice, în ed. cit., p. 509.

' Homilies on the Gospel ofMatthew, LXXXV, în ed. cit., p. 509 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), LXXXV.III, ed. cit., p. 961 (n. tr.)\.

^[21]      Saint Ephraim's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 157.

^[22]      LectureXll, CatecheticalLectures, în ed. cit., voi. VII, p. 74 12 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., pp. 278-279 (n. tr.J].

^[23]      Hom. 94, 12, în Commentary on the Gospel of Saint Luke, p. 378.

¹ Deposition of Arius, în Nicene..., p. 70 [In lb. rom., cf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte îm­potriva arienilor, I, XXXV-XXXVI, în vol. Scrieri I, ed. cit., pp. 197, 199-200 (n. tr.)].

 ¹ Discourse I against the Arians, p. 327 [In lb. rom., Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împo­triva arienilor-p.327, I, XXXVI, în ed. cit., pp. 199-200 (n. tr.)].

^[25]      On the Trinity, X.58, în ed. cit., p. 198.

^[26]       The Sacrament of the Incarnation ofour Lord, în Fathers of the Church, voi. 44, ed. cit.,

^[27]      Treatise, V, în ed. cit., p. 464.

^[28]      Treatise on Christ andAnticbrist, în ed. cit., p. 217.

^[29]      Saint Ephraim's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., pp. 124-125.

^[30]      The Second Oration on Easter, în ed. cit.., p. 428.

^[31]      Homily 94 on Easter Sunday, în ed. cit., p. 253.

^[32]       Homilies on the Gospels, II, ed. cit., p. 25.

^[33]     The Practicai and Theological Chapters and the Three Theological Discourses, Cistercian Pub., pp. 69-71 [In lb. rom., vezi Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 25 de capete ale cunoştinţei şi cu­vântării de Dumnezeu, 22-25, în Filocalia, VI, trad. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977, pp. 57-60 (n. tr.)\.

^[34]     Treatise on Christ andAntichrist, ed. cit., pp. 213-214.

^[35]      Cf. Numerii 11:17; 27:18; Deuteronom 34:9.

^[36]      Dialogue with Trypho, 49, în ed. cit., p. 219 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filo­soful, Dialogul cu iudeul Trifon, XLIX, în ed. cit., pp. 146-147 (n. tr.)].

^[37]      Homilies on the Gospel ofMatthew, LVII, pp. 352-353 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), LVTI.I, ed. cit., pp. 659-660 (n. tr.)].

^[38]     Minei, 3 ianuarie, Sf. Proroc Maleahi, Vecernie, stihiră.