Sfantul Proroc Isaia - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti 3

5. Venirea înainte-mergătorului, Sfântul Ioan Botezătorul [Isaia 40:3]

Un glas strigă: „în pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" [Isaia 40:3].

Sfântul Iustin îi repetă iudeului Trifon aceste cuvinte din cartea Profetului Isaia şi apoi îi arată că ele se referă la Sfântul Ioan Botezătorul, ca la un pre­cursor al lui Hristos, şi la lucrarea înainte-mergătorului de pregătire a venirii Mântuitorului^[1].

Sfântul Efrem spune că „fiica lui Araon (Elisabeta) a dat naştere glasului ce strigă în pustiu [cf. Isaia 40:3; Matei 3:3], iar fiica regelui Daivd (Fecioara Maria) a dăruit lumii pe împăratul cel ceresc"^[2].

Sfântul Ioan Gură de Aur identifică şi el, la rândul său, glasul din pus­tie cu Sfântul Ioan înainte-mergătorul şi Botezătorul: „Gândeşte-te numai ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorându-se din pustie, fiu de arhiereu [cf. Luca 1:3], neavând nevoie de vreun lucru ome­nesc, prin toate arătând sfinţenia şi având cu el pe Prorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicând: Acesta este despre care am spus că va ve­ni strigând şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie! [Isaia 40:3] Atâta râvnă puneau prorocii pentru aceste lucruri, încât au vestit cu mult înainte nu numai pe Stăpânul lor, ci şi pe cel ce avea să-I slujească. Isaia n-a vorbit numai de Ioan, ci şi de locul în care avea să locuiască, de felul propovădui­rii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta avea s-o săvârsească.

Iată că atât profetul, cât şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte. Profetul spune că Botezătorul va veni spunând: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui [Isaia 40:3]. Iar Botezătorul, când a venit, a spus: Faceţi roade vrednice de pocăinţă [Matei 3:8], precum şi alte cuvinte la fel cu ale profetului: Gătiţi calea Domnului. Vezi că spusele profetului şi pre­dica lui Ioan arată unul si acelaşi lucru, anume că Ioan a venit să deschidă si să gătească calea Domnului? N-a venit să dăruiască un dar, adică iertarea pă­catelor, ci să pregătească mai dinainte sufletele celor ce aveau să primească pe Dumnezeul tuturora."¹

Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă că „Binecuvântatul Proroc Isaia avea cunoştinţă de importanţa şi de implicaţiile predicii lui Ioan Botezătorul, în­că din vechime, cu mult înainte de vreme, mărturisind şi numindu-L pe Iisus Hristos Domn şi Dumnezeu. Ioan şi-a desemnat Stăpânul, arătând în felul acesta în slujba cui se afla şi mărturisind că el însuşi este asemenea stelei dimi­neţii din pustie, care nu face decât să anunţe răsăritul soarelui, înainte-văzând venirea zilei ce stă să ne lumineze cu razele sale - precum şi faptul că este doar o voce, nu un cuvânt, vestind venirea lui Iisus, aşa după cum glasul anunţă rostirea cuvântului"².

Imnografii Bisericii îl vestesc şi ei pe Ioan, numindu-1 voce sau glas. Iată, bu­năoară, două imne care se cântă cu ocazia praznicului Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul: „Elisabeta a născut pe Mergătorul-înainte al Domnului, iară Fe­cioara pe Domnul slavei; sărutatu-s-au amândouă maicile şi pruncul a săltat [cf. Luca 1:43], că înlăuntru sluga a lăudat pe Stăpânul; minunându-se maica Mergătorului-înainte, a început a striga: De unde vine aceasta, ca să vie Maica Domnului meu la mine [cf. Isaia 40:3], ca să izbăvească pe norodul cel deznă­dăjduit, Cel ce are mare milă?"³ Sfânta Casia monahia (secolul al IX-lea) propu­ne şi ea următoarea alcătuire: „Glasul Prorocului Isaia acum s-a împlinit astăzi, întru naşterea lui Ioan celui mai mare între proroci, că a zis: Iată, voi trimite pe îngerul meu înaintea feţei Tale, carele va găti calea Ta [cf. Isaia 40:3]. Pentru că ostaşul acesta al împăratului ceresc, mai înainte mergând, cu adevărat drep­te a făcut cărările Dumnezeului nostru, om adică după fire şi înger cu viaţă fi-

¹ Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel ofMatthew, X, în ed. cit., p. 63 [în lb. rom.,

vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri III. Omilii la Matei (1-90), X. III, ed. cit., pp. 123-124 (n. f.)}.

¹ Sf. Chiril al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, Hom. 6, în ed. cit., p. 69.

³ Minei, 24 iunie, Praznicul Naşterii Cinstitului Slăvitului Proroc înainte-mergător şi Bo­tezător Ioan, Vecernie, al Născătoarei.

ind Sfântul Cosma Melodul, cu ocazia praznicului Botezului Domnului, cântă: „Inainte-mergătorul strigă cu mare glas: Gătiţi căile lui Hristos şi cărările Dumnezeului nostru drepte le faceţi [cf. Isaia 40:3; Matei 3:3] ..."^[3]

6. Felul de a fi şi comportamentul Mântuitorului [Isaia 11:2-3; 42:2-3]

A.  Şi va judeca nu după înfăţişarea cea din afară şi nici nu va da hotărârea Sa după cele ce se zvonesc, ci va judeca pe cei săraci întru dreptate şi după lege va mustra pe sărmanii din ţară. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu sufla­rea buzelor Lui va omorî pe celfără de lege. Dreptatea vafi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele Lui [Isaia 11:3-5].

Sfântul Irineu spune că „aici se vorbeşte fară ocoliş despre dumnezeirea Mântuitorului. Căci a mustra cu dreptate, a pedepsi pe cel fărădelege, a nu ţine partea nimănui, a nu-1 favoriza pe cel bogat, a face dreptate celui sărman - toate acestea ţin de caracterul desăvârşit al judecăţii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu poate fi influenţat într-un fel sau altul, spre a favoriza pe unul sau a nedreptăţi pe altul; pe de altă parte, milostenia este un atribut specific firii lui Dumnezeu, care are puterea de a fi milostiv sau de a-şi arăta asprimea. Pe cel aprig îl va bate cu toiagul gurii Lui şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel fără de lege [Isaia 11:4] - şi aceasta doar prin cuvânt, ceea ce iarăşi este specific firii dumnezeieşti, care pe toate le împlineşte prin Cuvântul Său. Iar cuvintele Dreptatea va fi ca o cingătoare pentru rărunchii Lui şi credincioşia ca un brâu pentru coapsele Lui [Isaia 3:5] - se referă la înfăţişarea Lui exterioară, omenească, şi la justiţia supremă"^[4].

B.   Nu va striga, nici nu va grăi tare, şi în pieţe nu se va auzi glasul Lui. Tres­tia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui le­gea Mea cu credincioşie [Isaia 42:2-3].

Sfântul Ioan Gură de Aur Îl caracterizează pe Hristos de aceeaşi manieră ca şi profetul, atunci când vorbeşte despre întâlnirea Mântuitorului cu Nico- dim: „Nicodim este şovăielnic şi nutreşte gânduri lumeşti cu privire la Mân­tuitorul, neluând aminte la minunile Sale. Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător [Ioan 3:2], De ce atunci, continuă Sfântul Ioan Gură de Aur, vii noaptea şi în taină la Cel ce învaţă cuvântul Domnului, la Cel ce a venit printre noi de la Domnul? De ce nu grăieşti cu El fără ascunziş? Mântuitorul, nimic zicând din toate acesta, nu l-a gonit pe Nicodim de la Sine; căci spune prorocul: Trestia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge [Isaia 42:3; Matei 12:19-20]. Şi iarăşi spune: căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea [Ioan 12:47]."'

7. învăţătura Mântuitorului [Isaia 61:1]

Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săraci­lor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate [Isaia 61:1].

„Sensul pe care-1 implică numele de Hristos, notează Sfântul Irineu, este Cel ce unge, Cel Uns şi uleiul cu care se face ungerea. Aici, Tatăl este Cel ce un­ge, iar Fiul este Cel Uns prin Sfântul Duh, Care este uleiul, după cum citim la Isaia Prorocul, care spune: Duhul Domnului este peste Mine [Isaia 61:1] - arătând prin aceasta pe Tatăl Care unge, pe Fiul Care este uns şi uleiul cu care se unge şi care este Sfântul Duh."^[5] Şi adaugă: „Acesta este Duhul despre care Domnul mărturiseşte: Fiindcă nu voi sunteti care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi [Matei 10:20]."^[6] Sfântul Irineu consideră că ver­setul acesta II indică pe Domnul Iisus ca Mântuitor şi ca pe „Cel ce S-a făcut pe Sine pricină şi prilej de mântuire pentru toţi cei care cu începere din vre­mea aceea au dobândit şi dobândesc prin El izbăvire de tot răul şi de la moar­te si au credinţă în El"^[7].

Sfântul Atanasie lămureşte versetul acesta spunând că: „El a fost uns [...] cu untdelemnul bucuriei, pe care El însuşi îl tălmăceşte ca fiind Duhul. Căci zice prin proroc: Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns pe Mi­ne [Isaia 61:1]. Iar Apostolul a zis: Precum L-a uns pe El Dumnezeu prin Du­hul Sfânt [Fapte 10:38]. Dar când s-au spus acestea despre El, dacă nu atunci când, venind în trup, S-a botezat în Iordan şi S-a pogorât Duhul Sfânt pes­te El? E drept că însuşi Domnul zice: Va lua Duhul din al Meu [Ioan 16:14]; [...] şi ucenicilor: Luaţi Duh Sfânt [Ioan 20:22], Totuşi, Cel ce-L dăruieşte al­tora în calitate de Cuvânt şi de strălucire a Tatălui spune acum că Se sfinţeşte, dat fiind că S-a făcut Om şi trupul sfinţit este al Lui. Şi de la El am început şi noi a lua ungerea şi pecetea. Căci zice Ioan: Iar voi ungere aveţi de la Cel Sfânt [I Ioan 2:20]; iar Apostolul: Şi voi aţi fost pecetluiţi în Duhul cel Sfânt al făgă­duinţei [Efeseni 1:13]. Deci pentru noi şi în folosul nostru se vorbeşte despre pogorârea Duhului Sfânt peste El."^[8]

în cadrul aceluiaşi discurs, Sfântul Atanasie arată că „Dătătorul Duhului nu Se fereşte să spună: Duhul Domnului peste Mine, prin care M-a uns pe Mi­ne [Isaia 61:1], pentru faptul că S-a făcut trup, cum a spus Ioan. Aceasta, ca să se arate că noi suntem cei cărora ne aparţin amândouă: că avem nevoie de harul Duhului pentru a fi sfinţiţi şi că nu putem scoate dracii fară Duhul. Dar prin cine şi de la cine trebuie să Se dea Duhul, dacă nu prin Fiul, al Căruia şi este Duhul? Şi când am putut lua noi Duhul, dacă nu atunci când S-a făcut Cuvântul om? Şi precum arată spusa Apostolului, că nu ne-am fi mântuit şi preaînălţat, dacă Cel ce este chipul lui Dumnezeu n-ar fi luat chip de rob [cf. Filipeni 2:5-7], la fel arată şi David, că nu ne-am fi împărtăşit altfel de Duhul si nu ne-am fi sfintit, dacă nu ar fi rânduit asa însusi Cuvântul, Dătătorul Du­ hului, anume să Se ungă pe Sine pentru noi. Căci, sfinţindu-Se întâi trupul întru El şi spunând EI că a luat pentru noi în trupul Său Duhul ca om, noi avem ca urmare harul Duhului, primit din plinirea Lui [cf. Ioan 1:16]"'.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, în cuvântul său catehetic despre Taina Mirungerii, învaţă: „Botezaţi fiind întru Hristos şi îmbrăcaţi fiind cu Hristos [cf. Galateni 3:27], v-aţi făcut asemenea cu Fiul lui Dumnezeu [...] şi părtaşi ai lui Hristos v-aţi făcut [cf. Evrei 3:14] [...] El în apele Iordanului S-a scăl­dat şi a dăruit din puterea Sa dumnezeiască apelor; iar când a ieşit dintre ape, Duhul Sfânt, din prinosul fiinţei Sale L-a luminat, peste El pogorându-Se şi aflând odihnă. Şi cu voi, de asemenea, după ce aţi ieşit din repejunile cele bi­necuvântate, aţi primit Sfântul Mir, închipuind ungerea Hristosului; şi aces­ta este Sfântul Duh despre Care binecuvântatul Isaia vorbeşte în prorocie, referindu-se la Domnul [cf. Isaia 61:1], Căci Hristos nu de către om a fost uns, ci de către Tatăl, Care mai dinainte L-a rânduit spre mântuirea lumii şi L-a uns cu Sfântul Duh [...]. Şi tot aşa, după cum în cazul lui Hristos răstig­nirea, punerea în mormânt şi învierea s-au petrecut în realitate, tot astfel şi voi, prin Taina Sfântului Botez vă faceţi vrednici de răstignire, de punere în mormânt şi de înviere întru asemănarea cu El - şi prin Taina Mirungerii. Aşa după cum El fost-a uns cu mirul bucuriei şi al cunoştinţei, şi anume cu Du­hul Sfânt, numit şi untdelemn de veselie [cf. Psalm 103:17], tot aşa şi voi cu untdelemn aţi fost unşi, rânduiţi fiind prin aceasta să fiţi părtaşi cu Hristos Domnul, după asemănare."^[9]

Sfântul Ambrozie al Milanului tratează problema unităţii Sfintei Treimi astfel: „Vă aduceţi aminte că Domnul nostru Iisus Hristos a spus, prin gu­ra Prorocului Isaia, că a fost trimis de către Duhul [cf. Isaia 61:1]? Să fie oa­re Fiul mai prejos de Duhul, pentru că a fost trimis de către Duhul? Iată cum arată Fiul despre Sine că fost-a El trimis de către Tatăl şi de către Duhul: As­cultă, Iacove, şi tu, Israele, pe care te-am chemat. Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Mâna Mea a întemeiat pământul şi dreapta Mea a desfăşurat cerurile. Eu le chem şi iată, ele stau de faţă [Isaia 48:12-13]. Şi încă: Eu am grăit şi l-am che­mat, l-am adus şi l-am făcut să propăşească în calea lui. Apropiaţi-vă de Mine şi ascultaţi acestea: De la început Eu n-am grăit întru ascuns, de când se întâmplă aceste lucruri Eu sunt de faţă. Şi acum, Domnul Dumnezeu mă trimite cu Du­hul Său! [Isaia 48:15-16] Iată, într-adevăr, Cel ce a făcut cerul şi pământul, El însuşi mărturiseşte că fost-a trimis de către Domnul şi de către Sfântul Duh. Sărăcia cuvântului omenesc nu împuţinează măreţia lucrării Sale. Trimis este El, aşadar, de către Tatăl; şi de către Duhul, de asemenea, mai este El trimis. Şi ca să vezi că nu este deosebire între aceste două trimiteri, Fiul, la rândul Său, trimite pe Duhul, după cum El însuşi a făgăduit [cf. Ioan 15:26]. Iar Mângâ­ietorul este trimis deopotrivă şi de către Tatăl, despre care suntem deja învă­ţaţi: ...Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu... [Ioan 14:26] Iată, aşadar, unitatea Treimii celei Sfinte!"^[10]

La acestea adaugă: „Duhul era peste Hristos; şi aşa după cum El a trimis Duhul, tot astfel Duhul L-a trimis pe Fiul lui Dumnezeu. Căci Fiul lui Dum­nezeu spune: Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să bine- vestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate [Isaia 61:1], Iar dacă am văzut aceasta din Cartea lui Isaia, să luăm aminte şi la cuvântul Evangheliei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre [Luca 4:21] - pentru a se sublinia că despre El se vorbeşte aici. Putem aşadar să ne întrebăm dacă nu cumva Duhul va fi trimis şi peste proroci şi peste apostoli, de vreme ce Hristos spune: Duhul Domnului este peste Mine? Şi pe bună dreptate spune peste Mine, pentru că El Se referă, aici, la Fiul Omului. Căci Fiu al Omului a fost El uns şi trimis spre propovăduirea Evangheliei."^[11]

8. Minunile săvârşite de către Mântuitorul [Isaia 35:5-6]

Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor; că izvoare de apă vor curge în pustiu şi pâraie în pământ însetat [Isaia 35:5-6].

Sfântul Iustin îi combate pe cei care învăţau că oamenii cu diformităţi corpora­le, la învierea cea de obşte, se vor ridica din morminte la fel de strâmbi cum au fost şi în viaţa aceasta. Unii ca aceştia spuneau că, dacă trupul va învia, el trebuie să-şi păstreze aspectul şi înfăţişarea de dinainte de căderea în mormânt. Prin urmare, dacă moare cineva cu un singur ochi, şi după înviere tot cu un ochi va fi; dacă este şchiop, tot şchiop va şi învia; dacă are vreo neputinţă la oricare dintre mădularele trupului său, acea neputinţă o va avea şi la înviere. Cât de orbi sunt cei ce învaţă acestea! Şi ce inimi nesimţitoare! [...] Toate cele ce Mântuitorul le-a înfăptuit au fost săvârşite mai întâi şi mai întâi pentru ca toate cele vestite despre El prin pro­roci să se împlinească. Pentru ca să se deschidă ochii celor orbi şi ca urechile celor surzi să audă [cf. Isaia 35:5] ş.a.m.d. Dar şi pentru ca noi să înţelegem de aici că, la înviere, trupurile se vor ridica din morminte întregi şi armonioase. Căci dacă în viaţa aceasta S-a preocupat Mântuitorul de tămăduirea neputinţelor noastre tru­peşti, atunci cu atât mai mult în înviere, pentru ca trupul să învie desăvârşit şi în­treg. Aşadar toate neputinţele noastre trupeşti îşi vor afla tămăduire."^[12]

Sfântul Atanasie, vorbind despre prorociile mesianice care se referă lămu­rit şi nemijlocit la întruparea Domnului, arată: „Iar dacă nu le ajunge nici aceasta, atunci să se încredinţeze şi din alte cuvinte, privind dovada lor aşa de limpede. Căci zice Scriptura: Intâriţi-vă, mâini slabe şi genunchi slăbăno- giţi. Mângâiaţi-vâ, cei descurajaţi cu cugetul, întăriţi-vâ şi nu vă temeţi. Iată, Dumnezeul nostru cu judecată răsplăteşte. El însuşi vine şi ne va mântui pe noi. Atunci se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limba gângavilor va fi limpede [Isaia 35:3-6]. Ce pot spune şi despre acestea sau cum vor îndrăzni să privească şi la acestea? Căci proro- ' cia arată că Dumnezeu va veni şi va face cunoscute semnele şi timpul venirii Lui: orbii vor vedea, şchiopii vor umbla, surzii vor auzi şi limba gângavilor se va descâlci. Toate acestea se spun despre venirea lui Dumnezeu. Dar să spună când s-au mai făcut astfel de semne în Israel sau unde s-a mai întâmplat aşa ceva în Iudeea?"^[13]

„Isaia, învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbeşte direct despre faptul că Hristos a vindecat şchiopii, celor orbi le-a dăruit vederea, pe cei muţi i-a fă­cut să vorbească [cf. Isaia 35:5, Matei 15:30]. După care a mai enumerat şi al­te fapte minunate [cf. Isaia 35:6; Matei 11:5; Marcu 7:37; Luca 7:22], dintre care nici una nu se mai întâmplase înainte de venirea Lui."^[14]

Sfântul Chiril al Alexandriei, vorbind despre descoperirile Profetului Isaia, spune: „Acesta arată dinainte pe Fiul întrupat şi gata să vină, la Isaia 35:5-6. Ia aminte la faptul că II numeşte Dumnezeu [Isaia 35:2] şi I se adresează cu Domn, cunoscând că grăieşte în Duhul. Ia aminte la faptul că avea cunoştin­ţă că Emanuel nu va fi doar un om purtător de Dumnezeu şi nici vreun anu­me ales, ci însuşi Dumnezeu adevărat şi întrupat. Căci atunci, la venirea Lui, ochii celor orbi văd şi urechile surzilor aud, şchiopul sare precum cerbul, iar limba celui gângav se limpezeşte."^[15]

9.   Hristos - Păstorul cel bun [Isaia 40:11]

El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă [Isaia 40:11 ].

Sfântul Chiril al Alexandriei arată că „Domnul nostru Iisus Hristos ni S-a arătat nouă înzestrat cu putere dumnezeiască, cu mână tare şi cu braţ înalt, cu autoritate. Pentru aceasta, El a putut porunci leprosului să se curăţească [cf. Ma­tei 8:3], a putut învia pe fiul văduvei [cf. Luca7:12-15]. Şi a adunat laolaltă oile şi mieii, căci El este Păstorul cel bun, Care îşi pune viaţa pentru oile Sale"^[16].

10.  Duminica Floriilor [Isaia 8:18; 40:9]

A. Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu spre semne şi minuni în Isra­eldin partea Domnului Savaot, Care locuieşte în Muntele Sionului [Isaia 8:18],

Fericitul Ieronim evidenţiază faptul că, „de vreme ce bătrânii şi notabilii iudeilor tac din gură şi asemenea lor şi fariseii, cu şfichiuitoare răutate, copiii strigă şi îl aclamă pe Hristos [la Duminica Floriilor, Marcu 11:9-10]. însă chiar şi dacă aceştia ar tăcea, ar striga pietrele"^[17].

B.   Suie-te pe munte înalt, cel ce binevesteşti Ierusalimului, ridică glasul tău cu putere, cel ce binevesteşti Ierusalimului, înalţă glasul şi nu te teme, zi cetăţilor lui Iuda: „Iată Dumnezeul vostru!" Că Domnul Dumnezeu vine cu putere şi bra­ţul Lui supune tot. Iată că preţul biruinţei Lui este cu El şi rodul izbânzii merge înaintea Lui [Isaia 40:9-10].

în Duminica Floriilor, cu bucurie înălţăm Domnului cântări de laudă pre­cum aceasta: „Pe Muntele Sionului suie-Te, Cel ce binevesteşti, şi propovă- duieşte Ierusalimului; Înalţă-Ţi glasul cu tărie [cf. Isaia 40:9]; preaslăvite s-au grăit de Tine, cetatea lui Dumnezeu [cf. Psalm 86:3]; pace peste Israel [cf. Psalm 127:6] şi mântuire neamurilor."^[18]

11. Patimile [Isaia 1:21; 3:10, 13, 14; 5:26; 50:6; 53:3-12]

A. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pâlmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor [Isaia 50:6].

Sfântul Irineu, căutând să explice raportul dintre pomul cunoştinţei şi Cru­ce, afirmă: „Păcatul ce s-a lucrat prin pomul cunoştinţei fost-a şters prin asculta­rea pomului faţă de Dumnezeu, prin care s-a putut ca Fiul Omului să fie răstig­nit pe lemn, astfel punându-se capăt cunoaşterii răului şi dăruindu-se cunoaşte­rea binelui. Iar răul este neascultare faţă de Dumnezeu, aşa după cum ascultarea de Domnul este binele. Aşadar Cuvântul grăieşte prin Isaia Profetul, vestind ce urma să se petreacă în viitor - căci pentru că vesteau viitorul se numeau bărba­ţii aceştia proroci -, Cuvântul grăieşte prin el unele ca acestea: Domnul Dumne­zeu Mi-a deschis urechea, dar Eu nu M-am împotrivit şi nici nu M-am dat înapoi. Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pâlmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor [Isaia 50:5-6]. Astfel, prin ascultare, pe care Şi-a asumat-o până la moarte [cf. Filipeni 2:8], lăsându-Se răstignit pe lemn, El a desfăcut ne­ascultarea ce se urzise prin pomul cunoştinţei. Şi pentru că El însuşi, Cuvântul Dumnezeului celui Atotputernic, Care în chip nevăzut este cu noi pretutinde- nea şi pe toate le cuprinde, prin Care totul este bine orânduit şi condus, în toate acestea, Fiul lui Dumnezeu a aşezat semnul Crucii."^[19]

Sfântul Atanasie întreabă: „Cum se poate ca cineva să contemple virtutea cu ochii săi, până ce nedreptatea celui rău nu va fi fost scoasă la iveală? Iată, până şi Domnul şi Mântuitorul nostru ni Se înfăţişează, pe când El ar putea să-i înveţe pe oameni suferinţa, căci El pe toate le-a răbdat cu îndelungă răb­dare; lovit fiind nu a dat înapoi, iar atunci când a avut de pătimit nicidecum nu a ameninţat. Dar El merge alături de cel bolnav de strâmbătate, întoarce obrazul celui ce loveşte, nu se fereşte de batjocuri [cf. Isaia 50:6], Şi a primit chiar să meargă la moarte, pentru ca noi toţi să putem vedea în El chipul a tot ceea ce este bogat în virtute şi nemuritor. Astfel, am putea să vedem în El în­truchiparea a tot ceea ce este virtuos şi moral şi pentru ca noi, călăuzindu-ne după pildele acestea, să putem cu adevărat să călcăm peste şerpi şi peste scor­pioni şi peste toată puterea potrivnicului."^[20]

într-o altă epistolă, Sfântul Atanasie scrie: „Cuvântul cel netrupesc Şi-a asu­mat trup de om, cu toate cele fireşti acestuia, ca şi cum ar fi chiar trupul Său. Altcum din care pricină, atunci când a fost lovit de către slujitorul, pătimind, El a întrebat zicând: De ce Mă baţi? [Ioan 18:23] Dar, prin firea Lui fiind cu neputinţă de a fi atins, El, Cuvântul, spune: Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii Mei spre pâlmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipârilor [Isaia 50:6], Căci cele pătimite aici de către Cuvântul în trup, pe acestea toate Cuvântul Şi le-a asumat pe deplin, pentru ca noi înşine să avem posibilitatea de a ne împăr­tăşi din dumnezeirea Cuvântului [cf. II Petru 1:4]. Şi cu adevărat de mirare că El este Cel ce a pătimit şi, totodată, nu a pătimit. A pătimit, pentru că trupul Său pătimea, iar El se afla întru acesta. Nu a pătimit, pentru că, prin fire fiind Dumnezeu, Cuvântul este nepătimitor. Şi, în vreme ce El, Cel mai presus de fire, Se afla în trupul cel pătimitor, trupul II avea în sine pe Cuvântul cel nepă­timitor, Care tămăduia neputinţele trupului. Iar aceasta a fost aşa, pentru că El însuşi Şi-a asumat ceea ce este al nostru şi a adus apoi ca jertfa, pentru ca astfel să ne înzestreze şi pe noi cu ceea ce este din firea Lui, drept pentru care Apos­tolul spune: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire [I Corinteni 15:53].

Şi bine este să ştim că aceasta s-a petrecut în realitate, şi nicidecum doar părelnic, aşa cum în mod eronat doresc unii să creadă. Să nu fie! Căci mântui­rea noastră s-a făcut cu putinţă tocmai prin întruparea lui Dumnezeu, tocmai prin faptul că Mântuitorul întru adevăr S-a făcut Om. Căci dacă numai pă­relnic S-ar fi întrupat Cuvântul, precum spun aceştia, atunci atât mântuirea, cât şi învierea omului s-ar petrece doar în aparenţă - ceea ce de fapt şi învaţă răucredincioşii manihei. Dar mântuirea omului nu este ceva aparent, ci este realitate şi nu se mărgineşte la trup, ci presupune întreaga fiinţă omenească, trup şi suflet deopotrivă, care într-adevăr au dobândit mântuirea prin Cuvân­tul însuşi. Cel ce S-a născut din Maria este, aşadar, după cum învaţă Scriptu­ra, Om după fire şi Dumnezeu adevărat. Iar trupul Domnului, trup adevărat a fost; şi era asemenea trupului nostru, de vreme ce Maria de-o fire cu noi a fost, căci toţi de la Adam ne tragem."^[21]

Sfântul Chiril al Ierusalimului subliniază cu privire la aceasta: „Profetul, cuprins fiind de mirare, exclamă: Cine va crede ceea ce noi am auzit şi bra­ţul Domnului cui se va descoperi? [Isaia 53:1] Căci de necrezut este aceasta, că Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, fiind braţ al Domnului, va avea de tre­cut prin asemenea patimi? însă pentru ca nimeni din cei ce au a se mântui să nu se îndoiască, Duhul Sfânt vesteşte dinainte, prin persoana Mântuitorului (căci El, Cel ce a grăit atunci acestea, El însuşi va fi Cel ce le va şi pătimi), Ca­re spune: Spatele l-am dat spre bătăi... [Isaia 50:6] ."^[22]

„Şi dacă Domnul Dumnezeul nostru - ne aminteşte Sfântul Macarie al Alexandriei (330-390) - a primit să Se smerească pe Sine şi să pătimească ase­menea chinuri, să fie batjocorit şi osândit, atunci oricât de mult ai fi gata să te smereşti pe tine însuţi, tu, care eşti nimic alta decât tină hărăzită morţii, nici­când nu vei ajunge la măsura Domnului tău în aceasta."^[23]

Sfântul Chiril al Alexandriei abordează, într-o epistolă de-a sa, problema firii dumnezeieşti a Cuvântului: „El întotdeauna rămâne ceea ce este şi nu cu­noaşte schimbare [...]. Noi mărturisim cu toţii că El, Cuvântul lui Dumne­zeu, este neschimbabil si aceasta chiar dacă vedem cum El Insusi orânduies- te tainic să ia asupră-Şi firea noastră omenească şi, prin aceasta, să pătimeas­că toate în însuşi trupul Său. Despre aceasta, preaînţeleptul Petru adevereşte: Hristos a pătimit cu trupul [cf. I Petru 4:1] - şi nu în firea lui dumnezeiască, care nu cunoaşte schimbare. Căci spre a fi crezut ca Mântuitor a toate, prin întrupare, El ia asupra Sa pătimirea a tot trupul."^[24]

Ce ţel a fost atins prin golirea de Sine şi prin patimile Mântuitorului nos­tru? Sfântul Andrei Criteanul (cca 660-740) ne spune: „Cel pe Care Isaia mai înainte miel L-a numit vestindu-L, Acela vine spre junghiere de bunăvoie [cf. Isaia 53:7], şi Şi-a dat spatele spre bătăi şi obrazul spre lovire cu palmele şi fa­ţa nu Şi-a întors de la ruşinea scuipărilor, şi a fost osândit cu moarte de oca­ră [cf. Isaia 50:6; 53:7]. Toate de bunăvoie le-a primit Cel fără de păcat, ca să dăruiască tuturor învierea cea din morţi."^[25] Şi altă cântare: „Astăzi Stăpânul făpturii a stat de faţă înaintea lui Pilat şi răstignirii S-a dat Făcătorul tuturor, aducându-Se ca un miel de bunăvoia Sa; cu piroane a fost pironit, în coastă a fost împuns şi cu buretele a fost adăpat Cel ce a plouat mană. Cu palme peste obraz a fost lovit Mântuitorul lumii; şi de robii Săi a fost batjocorit Făcătorul tuturor. O, iubirea de oameni a Stăpânului! Pentru cei ce L-au răstignit S-a rugat Părintelui Său, zicând: Iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu călcătorii de lege ce lucru fără dreptate fac."^[26]

B. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în sea­mă [Isaia 53:3].

Sfântul Chiril al Alexandriei observă: „Dispreţuit a fost şi nu cinstit [cf. Isaia 53:3], precum scris este, pentru ca astfel să ne facă El, pe noi, vrednici de cinstire. Nu a păcătuit, pentru ca firea noastră să poată primi cununa Lui de biruinţă. El, Care pentru noi S-a făcut om, întru toate S-a supus nouă; El, dătătorul de viaţă, trupul Său morţii Şi-a dat. Cât de adâncă este taina aceasta! Să mărturisim, aşadar, că izbăvirea de care ni s-a făcut parte nu poate fi prinsă în cuvinte. Nici o îndoială nu avem în privinţa aceasta."^[27]

Imnul de mai jos, din vremea Triodului, alcătuire a lui Iosif făcătorul de ca­noane, exprimă în chip elocvent jalea Maicii Domnului: „Văzându-Te pe Tine înălţat, neavând nici frumuseţe, nici chip întru pătimirea Ta [cf. Isaia 32:2], pe care Te-am cunoscut întrupându-Te, mai frumos decât fiii oamenilor [cf. Psalm 44:2], Unule-Născut Fiule, Preacurata Fecioară a strigat: Arată-mi slava Ta, Cel ce eşti mântuirea tuturor."^[28] Şi iarăşi: „Nici chip ai avut, nici frumuse­ţe, când pătimeai, Doamne; dar mai mult ai strălucit când ai înviat şi cu sfinte raze ne-ai împodobit."^[29]

C.   Matei Evanghelistul consemnează: Şi au scuipat în obrazul Lui, bătân- du-L cu pumnii, iar unii Ii dădeau palme, zicând: Proroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit [Matei 26:67-68].

Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte: „Lui Hristos nu I-a lipsit blândeţea, dar nici acelora ocara şi sălbăticia în tot ce făceau, în tot ce spuneau. Pe toate acestea le-a prezis şi Profetul Isaia, vestindu-le mai dinainte şi arătând într-un cuvânt toată această ocară: In chipid în care mulţi se vor minuna de Tine, spune Isaia, în acelaşi chip va fi necinstit chipul Tău de oameni şi slava Ta, de fiii oame­nilor [cf. Isaia 52:14; LXX]."^[30]

D.    Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovă­rat. Şi noi II socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pen­tru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat [Isaia 53:4-5].

Intr-o epistolă, Sfântul Atanasie scrie: „El a luat asupră-Şi păcatele noastre - arată prorocul [cf. Isaia 53:4] şi a avut de suferit pentru noi, pentru ca toată durerea să o ia de la noi, şi suferinţa, şi necazul."^[31] Iar în alt loc explică: „Au­zind că Hristos S-a făcut pentru noi blestem [Galateni 5:18] sau că pe Cel ce nu a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru noi [II Corinteni 5:21], nu înţelegem că El S-a făcut întreg blestem şi păcat, ci că a primit blestemul nostru, cum a spus Apostolul: Ne-a răscumpărat pe noi din blestem [Galateni 3:13] şi păcate­
le noastre a purtat, cum a spus Isaia [53:4] şi cum a scris Petru: Le-a urcat în trupul Său pe lemn [I Petru 2:24].'ⁿ

„Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut - ne face cunoscut Sfântul Ilarie de Pictavium -, a suferit în persoana Sa atacurile tuturor neputinţelor şi tuturor slăbiciunilor noastre. Insă El le-a purtat în puterea firii Sale, aşa după cum S-a şi născut: în puterea firii Sale. Căci prin naşterea Sa, El nu Şi-a pierdut firea cea atotputernică. Cu toate că S-a născut în condiţii omeneşti, El nu a fost conceput: naşterea Sa s-a făcut în chip omenesc, dar începătura acesteia este dincolo de marginile firii omeneşti. In trup, El a pătimit după felul trupului nostru neputincios, dar patima trupului omenesc a purtat-o cu puterea tru­pului Său. [...] A fost lovit, bătut, rănit. [...] Rănile Lui erau pentru păcatele noastre. Nu pentru păcatele Sale era lovit, ci pentru ale noastre; nu pentru Si- neşi pătimea. Nu pentru Sineşi S-a născut El om. Apostolul ne lămureşte ico- nomia dumnezeiască în cuvinte lămuritoare: In numele lui Hristos, aşadar, ne înfăţişăm ca mijlocitori, ca şi cum însuşi Dumnezeu v-ar îndemna prin noi. Vă rugăm, în numele lui Hristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu [II Corinteni 5:20-21]. Spre condamnarea păcatului în trup, El, Cel ce păcat nu a cunoscut, păcat pe Sineşi S-a făcut [...] şi pentru aceasta a pătimit, pentru păcatele noastre."^[32]

Sfântul Macarie cel Mare arată: „Vezi cât S-a smerit pe Sine, chip de rob luând [cf. Filipeni 2:7], El, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu, Rege, Fiu de Rege, aducând mângâiere şi tămăduind pe cei aflaţi în suferinţă, atunci când El în­suşi Se înfăţişează asemenea celor răniţi [Isaia 53:5]?"^[33]

Sfântul Grigorie Teologul subliniază faptul că Mântuitorul „S-a făcut pe Sine slăbit şi rănit [cf. Isaia 53:3-5], dar vindecă toată boala şi toată neputin­ţa [cf. Matei 9:35]"^[34]-

Sfântul Ambrozie al Milanului scrie: „Suferind foamea, Hristos ne arată nouă că într-adevăr a luat asupra Sa trup de om, pentru ca noi să înţelegem că El nu a luat numai trupul nostru, ci şi slăbiciunile acestuia, precum scris este: El a luat asupră-Şi durerile noastre şi slăbiciunile noastre [Isaia 53:4]. Foamea este una dintre slăbiciunile specifice nouă, din care pricină El însuşi a flămân­zit. Iar când a plâns şi S-a mâhnit până la moarte, tot din pricina firii noastre a

fost. Ce motiv am avea aşadar să socotim că durerile si slăbiciunile noastre tin de firea Lui cea dumnezeiască?"^[35] Mai important decât aceasta, afirmă: „Dar slăbiciunile nu sunt ale Lui, însă, în trup fiind, El însuşi a suferit şi a purtat durerile pricinuite de păcatele noastre, îndurând pedeapsa cuvenită pentru păcatele noastre [cf. Isaia 53:5], şi nicidecum un semn al neputinţei din par­tea Lui, ci, din contră, o dovadă a puterii Sale dumnezeieşti."^[36]

E. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor [Isaia 53:6].

Versetul: Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor [Isaia 53:6] se referă, după Sfântul Irineu, la faptul că „Fiul S-a pogorât între noi împlinid voinţa Tatălui, iar toate acestea I s-au întâmplat Lui spre mân­tuirea noastră"^[37].

„Dar ce câştig avem de pe urma morţii pe cruce?" - întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi răspunde: „Iată, acestea sunt binecuvântările pe care le-am dobândit: puterea răului s-a stricat, rănile sufletelor noastre s-au tămăduit, iar noi toţi în chip minunat ne-am îndreptat."^[38] într-altă parte subliniază: „N-a spus: a dezlegat, ci a luatşi a purtat [Matei 8:17] - cuvinte care, după părerea mea, sunt spuse mai degrabă despre păcate, în deplin acord cu Profetul Ioan Botezătorul, care a spus: Iată Mielul lui Dumnezu, Cel ce ridică păcatul lumii [Ioan 1:29]. Dar [...], pentru ce, aici, evanghelistul aduce această prorocie ca mărturie pentru vindecarea bolilor? O aduce sau pentru că interpretează această prorocie în sens istoric, sau pentru a arăta că cele mai multe boli sunt pricinuite de păcate sufleteşti. Că, dacă moartea, cel mai mare rău, îşi are ră­dăcina şi temeiul în păcat, cu atât mai mult majoritatea bolilor; pentru că pă­catul ne face să fim supuşi patimilor."^[39]

Sfântul Chiril al Alexandriei arată: „Astfel, Hristos S-a adus pe Sine jert­fă pentru păcatele noastre, după Scripturi [cf. Isaia 53:4-6; I Corinteni 15:3]. Pentru aceasta spunem că S-a făcut păcat pentru noi. De aceea scrie înţeleptul Pavel că El, Care n-a cunoscut păcatul, S-a făcut pentru noi păcat, ca noi să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu [II Corinteni 5:21]. Deci noi nu mărturisim prin aceasta că Hristos a devenit un păcătos - departe de noi gân­dul acesta! Ci mărturisim că, drept fiind, fară a fi cunoscut păcatul, Tatăl L-a adus pe El ca jertfă pentru păcatele lumii."^[40]

Sfântul Paulin de Nola se referă într-unui dintre poemele sale şi la această lucrare a Fiului Omului: „Astfel, Hristos a tămăduit rănile sufletului meu şi a luat asupra-Şi slăbiciunile mele [cf. Isaia 53:4], Om după Mamă, Dumnezeu după Tată. Slăbiciunile cele trupeşti, cele după omeneasca fire, asupră-Şi le-a luat [cf. Evrei 5:2], trăind astfel toate stările vieţii noastre cele după trup. A mâncat şi a băut, a închis ochii şi a dormit, S-a îngrijit de cele ale călătoriei. Ca un om a plâns la moartea prietenului Său cel drag, dar apoi ca Dumne­zeu l-a înviat din mormânt [cf. Ioan 11:35, 44], Ca un om a călătorit pe ma­re, dar ca Dumnezeu a potolit vânturile şi apa şi cu putere a mers peste valuri [cf. Matei 14:24 sq.]. Ca un om S-a temut de ceasul morţii, dar ca Dumne­zeu a cunoscut că vremea era aproape. Ca un om a fost răstignit pe cruce, dar ca Dumnezeu, de pe cruce lumea a biruit [cf. Matei 27:51]. Ca un om a su­ferit moartea, dar ca Dumnezeu moartea a călcat. Ca un om a fost spânzurat pe cruce, dar ca Dumnezeu de pe cruce a dăruit iertare de păcate şi, murind, a omorât păcatul. El, Cel ce a fost socotit între cei vrednici de pedeapsă [cf. Marcu 15:28] şi judecat mai aspru decâ tâlharii între care a fost răstignit [cf. Matei 27:21], a dăruit împărăţia cerurilor tâlharului care a crezut [cf. Luca 23:43] şi, pe când încă era ţinut în trup, a deschis porţile Raiului."^[41]

Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei, scrie: „Mântuirea lumii prin crucea lui Hristos a fost dorinţa comună şi planul împreună elaborat de către Tatăl şi de către Fiul, încă de la întemeierea lumii şi în aşa fel încât de nimic să nu poată fi abătut, ci cu milostivire să poată fi desăvârşit. Astfel, asumându-Şi în­tr-adevăr şi pe de-a întregul firea noastră omenească, El a luat asupră-Şi toa­tă simţirea cea trupească şi toată trăirea minţii noastre. Iar din faptul că avea şi putere dumnezeiască nu trebuie să ajungem a crede că ar fi vărsat lacrimi mincinoase sau că doar S-ar fi prefăcut că mănâncă, ori doar S-ar fi prefăcut că doarme. întru smerenia noastră a fost dispreţuit, cu mâhnirea noastră S-a întristat, durerile noastre L-au chinuit şi chinuri adevărate pe Cruce a suferit. Din multa Sa milostivire a îndurat până şi moartea, spre biruirea ei şi a între­gii sale puteri. Profetul Isaia lămureşte aceasta, când spune că El a luat asupra Sa toate durerile noastre şi toate suferinţele noastre. Şi pentru păcatele noastre a fost lovit şi rănit. Şi pentru fărădelegile noastre a fost pedepsit. Iar prin răni­le Lui noi toţi ne-am vindecat [cf. Isaia 53:5]."^[42]

Sfântul Teodor Studitul descrie puterea Crucii, aşa cum este ilustrată ea în acest verset [cf. Isaia 53:5], în următoarea alcătuire din vremeaTriodului: „Cu rana Ta toţi ne-am vindecat de patimile păcatelor [cf. Isaia 53:5]; că pe Cruce Înălţându-Te, ai rănit pe vrăjmaşul, începătorul răutăţii [...]."^[43] Iar Sfântul Io­sif pune accentul pe faptul că, prin rănile Mântuitorului, rănile noastre s-au vindecat: „[...] Vindecă cu cinstit sângele Tău rănile sufletului meu cele nevin­decate, ca să laud Dumnezeirea Ta."^[44]

F. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre jun- ghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a des­chis gura Sa [Isaia 53:7].

Sfântul Iustin descrie felul cum se mântuiesc păgânii prin sângele jertfei Mântuitorului şi demonstrează că, în chip simbolic, Moise şi Iosua Navi an­ticipează cele ce aveau să se întâmple: „[...] acelaşi lucru a fost propovăduit şi spus simbolic şi de cele ce au făcut Moise şi Isus (Iosua Navi - n. tr). Dintre care unul, întinzându-şi mâinile, a rămas pe colină până seara, mâinile fxin- du-i susţinute astfel încât să nu poată arăta altceva decât preînchipuirea cru­cii, iar celălalt, supranumit cu numele lui Iisus, era în fruntea luptei şi Israel era învingător [cf. Ieşirea 17:9-13]. De altfel, cu privire la cei doi bărbaţi sfinţi şi proroci ai lui Dumnezeu, mai trebuie înţeles şi următorul lucru: că aceste două taine nu puteau fi purtate de către unul singur. Mă gândesc la preînchi­puirea crucii şi la preînchipuirea numelui pe care-1 purta. Căci puterea aceas­ta a fost, este şi va fi numai a Unuia singur, de al Cărui nume orice putere se înfricoşează, simţind durerea că prin el va fi distrusă. Deci pătimitorul şi răs­tignitul nostru Hristos nu a fost blestemat de Lege, ci a arătat că numai El va mântui pe cei ce nu se vor îndepărta de la credinţa în El. De altfel, chiar şi cei care au fost mântuiţi în Egipt, atunci când au fost pierduţi, cei întâi născuţi ai egiptenilor au fost izbăviţi prin sângele mielului, cu care s-au uns uşorii uşi­lor, de o parte şi de alta, şi pervazul lor [cf. Ieşirea 12:22-23]. Căci Pastele era Hristos, Cel care a fost jertfit în vremurile mai din urmă, după cum şi Isaia a zis: Ca o oaie spre junghiere S-a adus [Isaia 53:7]. De asemenea este scris că în ziua Paştelui L-aţi prins şi tot în ziua Paştelui L-aţi răstignit. Deci, după cum pe cei din Egipt i-a mântuit sângele Paştelui, tot astfel şi pe cei ce au crezut îi va smulge din moarte sângele lui Hristos. Avea, oare, Dumnezeu să Se rătă­cească, dacă n-ar fi fost semnul acesta pe uşi? Acest lucru nu-1 pot spune, ci spun numai că prin aceasta El a propovăduit de mai înainte mântuirea care
avea să fie neamului oamenilor prin sângele lui Hristos. Tot astfel, simbolul panglicii celei roşii, pe care au dat-o în Ierihon desfrânatei Raab, cei trimişi de Isus Navi ca iscoade, spunându-i să o lege de fereastra prin care îi coborâse pe ei, pentru ca să-i facă să scape de duşmani [cf. Iosua 2:18], a arătat de aseme­nea simbolul sângelui lui Hristos, prin care, cei din toate neamurile care odi­nioară au fost desfrânaţi şi nedrepţi, se mântuiesc, luând iertarea păcatelor şi nemaipăcătuind mai departe."^[45]

Sfântul Atanasie susţine că, atunci când lui Avraam i-a fost pusă credinţa la încercare, el l-a adus ca jertfă pe Isaac, singurul său fiu, şi a primit făgăduinţa. „Aducându-1 ca jertfa pe Isaac - afirmă Sfântul Atanasie -, el se închină Fiului lui Dumnezeu. Iar fiind oprit să-1 înjunghie pe Isaac, i-a fost dat să-L afle pe Mesia în chipul oii jertfei Domnului, care a şi fost jertfită lui Dumnezeu [cf. Facerea 22:13]. Prin Isaac, patriarhul a fost pus la încercare spre a ieşi la iveală ceea ce se spune prin prorocul: ca un miel sprejunghiere S-a adus şi ca o oaie fă­ră de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa [Isaia 53:7], dar a ridicat păcatele lumii. Şi pentru aceasta, Avraam a fost oprit a se atinge de bă­iat. Dar iudeii, înţelegând numai în parte jertfa lui Isaac, nu primesc mărturia prorocească despre Mântuitorul, cu toate că psalmistul spune: Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit [Psalm 39:9] ."^[46]

De altfel, Sfântul Atanasie consideră că „străpungerea coastei Lui prin suli­ţă împlineşte cuvântul: ca o oaie spre junghiere S-a adus [cf. Isaia 53:7]"^[47].

Sfântul Efrem Şirul remarcă faptul că acest verset prezintă o ordine rigu­roasă, după cum urmează: ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund... [Isaia 53:7]. „Este greu de crezut, notează Sfân­tul Efrem, că ar fi logic ca mielul să fi fost înjunghiat mai întâi şi tuns abia du­pă aceea. Insă altfel este dacă luăm aminte că toate acestea sunt spuse despre Domnul, căci El a fost omorât mai întâi prin sentinţa pe care a pronunţat-o judecătorul, după care a fost întins pe cruce şi răstignit. întins fiind astfel pe pământ, era ca o oaie gătită spre a fi tunsă."^[48]

într-alt loc, Sfântul Efrem preamăreşte: „Să laude Isaac pe Fiul, căci pentru milostivirea Lui a fost scăpat de sub ascuţişul cuţitului pregătit spre junghie­re, iar în locul lui s-a adus jertfa ce închipuia Mielul. Cel hărăzit morţii a fost
izbăvit [cf. Evrei 11:19], iar Cel ce toate le însufleţeşte, morţii pe Sine S-a dat [cf. Isaia 53]. Slavă jertfei Sale!"^[49]

Sfântul Chiril al Ierusalimului tâlcuieşte că Mântuitorul este numit „oaie, dar nu oaie necuvântătoare, ci oaie care curăţeşte, prin cinstitul ei sânge, lu­mea de păcate, care este dusă înaintea celui ce o tunde şi cunoaşte când tre­buie să tacă. Această oaie se numeşte iarăşi păstor, când zice: Eu sunt păstorul cel bun [Ioan 10:11]. Se numeşte oaie din pricina iubirii de oameni a dum- nezeirii Sale"^[50].

Sfântul Ambrozie al Milanului scrie: „Bine este spus: înaintea celui ce o tunde [Isaia 53:7], căci a lepădat pe Cruce prisosul, nu esenţa Sa, atunci când Şi-a întins trupul, şi prin urmare nu Şi-a pierdut, nici nu Şi-a împuţinat dumnezeirea."^[51]

Sfântul Ioan Gură de Aur arată că „Profetul Isaia a vestit dinainte moartea lui Hristos. [...] Luaţi aminte la faptul că, acolo unde vorbeşte despre miel, nu se referă la animal, căci Sfântul Ioan adaugă: al lui Dumnezeu [Ioan 1:29]. Căci mai este şi un alt miel, anume mielul iudeilor, iar Ioan vorbea în felul acesta pentru ca ei să înţeleagă că mielul nu era unul oarecare, ci mielul lui Dumnezeu, spre jertfa. Dar mielul iudeilor se aduce jertfă doar pentru nea­mul lor, în vreme ce mielul lui Dumnezeu Se jertfeşte pe Sine pentru întreaga lume"^[52]. Pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur analizează şi timpul verbe­lor folosite de către profet: „Aşa era obiceiul, ca prorocii din vechime să vor­bească la timpul trecut, despre evenimente care se vor petrece în viitor, ca şi cum acestea deja s-ar fi întâmplat; aşa şi aici: nu se spune va fi, ci a fost. Astfel, Isaia, vorbind despre jertfa Mântuitorului, nu spune va fi adus, ci S-a adus. Ia­tă: ca un miel spre junghiere S-a adus [Isaia 53:7]. Aceasta chiar dacă la vremea aceea, când a grăit profetul, Cuvântul încă nu S-a întrupat, însă profetul vor­beşte ca şi cum toate acestea s-ar fi împlinit deja."^[53]

într-o altă omilie, Sfântul Ioan Gură de Aur se opune detractorilor iudei ai creştinismului, care pretindeau: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu [Ioan 19:7]. „Spuneţi-mi, le cere Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă putem socoti ca temei pentru o acuza­ţie faptul că Cel ce săvârşeşte faptele Fiului lui Dumnezeu arată despre Sine că El este Fiul lui Dumnezeu? Ce a făcut, aşadar, Hristos? In vreme ce ei se cer­tau cu acestea, El împlinea în pace cuvântul prorocului: nu Şi-a deschis gura Sa [Isaia 53:7] şi încă: întru smerenia Lin judecata Lui s-a ridicat [Isaia 53:8] .'^M La care adaugă observaţia că Isaia a prorocit până şi faptul că, la judecată, Mân­tuitorul „nu Se va apăra: nu Şi-a deschis gura Sa [Isaia 53:7] şi va fi osândit pe nedrept: întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat [Isaia 53:8] "^[54].

Sfântul Ioan Gură de Aur face o paralelă între Hristos şi Isaac. Isaac „a fost legat şi ridicat şi aşezat pe jertfelnic şi pe toate le-a suferit în tăcere, ca un miel sau, mai degrabă, asemenea Domnului celui Atotputernic. Căci blândeţea Acestuia a urmat-o, spre a-I preînchipui jertfa. Iar dacă a grăit, este pentru că Domnul însuşi a grăit. Cum mai putem spune, atunci, că era fără de glas? Pu­tem, pentru că El nu a scos nici un cuvânt de ocară, ci a vorbit cu blândeţe, iar blândeţea se vădeşte mai degrabă prin cuvânt decât prin tăcerea deplină. Căci Hristos însuşi spune: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vor­bit bine, de ce Mă baţi? [Ioan 18:23] Şi aşa Şi-a făcut cunoscută blândeţea, mai bine decât dacă ar fi tăcut. Şi tot aşa după cum Isaac a vorbit cu tatăl său, pe când era întins pe jertfelnic, la fel şi Hristos a vorbit pe Cruce, spunând: Pă­rinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac [Luca 23:34] "^[55].

Sfântul Paulin de Nola scrie: „Mielul este dus la junghiere pentru noi şi fă­ră de glas stă înainte celor ce îl tund [cf. Isaia 53:7], îngăduind ca toată lâna, adică tot prisosul trupului, să se îndepărteze de la El. Căci El Şi-a pus sufle­tul şi trupul pentru noi şi tot pentru noi le-a redobândit [cf. Ioan 10:17 sq.]. El este preotul, jertfa, mielul şi păstorul. Ca păstor, îşi pune viaţa pentru oile Sale; ca miel, este jertfit pentru păstorii Săi, căci Domnul însuşi Se aduce pe Sine ca jertfă pentru toţi preoţii Săi [cf. Evrei 10:10 sq.]. Dându-Se pe Sine Tatălui spre răscumpărarea neamului omenesc, El a fost jertfa adusă de preoţii Săi şi Preotul care Se aduce pe Sine ca jertfă. De aici înainte, orice făptură es­te a Lui, ca Dumnezeu a toate, fiecare făptură este o jertfă, iar preoţii sunt ei însisi jertfe. Dacă noi înşine ne-am dărui întru aceeaşi tăcută smerenie si răbdare cu care El S-a dăruit pe Sine pentru noi, El ar lua asupra Lui povara lânei noastre şi nu ar socoti de necinste să o poarte. Căci El însuşi a primit să ducă pe umeri oaia cea pierdută şi scăpată din hăţişurile păcatului."^[56]

Sfântul Andrei Criteanul descrie patimile lui Hristos şi îndelunga Sa răb­dare astfel: „Prins ai fost, Dumnezeule al nostru, de poporul cel fără de lege, nicidecum împotrivindu-Te, nici strigând, Mielule al lui Dumnezeu [cf. Isaia 53:7]; ci toate răbdându-le: a fi întrebat, a fi judecat, a fi bătut, a fi legat şi a fi dus cu arme şi cu lăncii la Caiafa [cf. Luca 22:52-54],"^[57]

In cunoscutul său Canon pascal, Sfântul Ioan Damaschin spune: „Hristos, Pastile cele nouă, Jertfa cea vie jertfită, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridi­că păcatul lumii [Isaia 53:7]."^[58]

G. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spu­ne? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte [Isaia 53:8].

Sfântul Iustin îi pune iudeului Trifon următoarea întrebare: „Oare cuvin­tele lui Isaia: Neamul Lui cine-l va spune? Că se ia de pe pământ viaţa Lui [Isa­ia 53:8] - nu vi se pare că s-au zis ca şi cum El nu Şi-ar avea neamul de la oa­meni, El, Care se spune că a fost dat morţii de Dumnezeu din cauza nelegiu­irilor poporului? Despre sângele Acestuia, şi Moise a spus în parabolă, după cum am văzut mai înainte, că va spăla haina Lui în sângele strugurelui [cf. Fa­cerea 49:11], ca şi cum sângele Lui nu s-ar naşte din sămânţa omenească, ci

din voinţa lui Dumnezeu."^[59]

Iar la cuvântul prorocului: întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat, Sfân­tul Irineu spune că acestea se referă la faptul că „ridicarea judecăţii a fost pe potriva smeririi. Pentru unii, ridicarea judecăţii se face spre izbăvire, dar pen­tru alţii, este spre chinuri şi spre piezare [...]. Aceşti bărbaţi care L-au răstig­nit au luat judecata asupra lor. Şi tratându-L în felul acesta nu au crezut în El, drept pentru care vor avea parte ei înşişi de chinuri şi de pierzanie, jude­caţi fiind cu judecata pe care şi-au luat-o asupra lor, Iar judecata s-a luat şi de la cei ce cred în El, aceştia având parte de izbăvire. Iar judecata, ce va să vină de-acum prin foc, va fi spre pierderea tuturor celor ce nu au crezut în El"^[60].

Cuvintele acestea [Isaia 53:8] exprimă, după Sfântul Ioan Gură de Aur, intenţia prorocului de a demonstra că tribunalul era corupt, iar sentinţa a fost dată fară dreptate^[61]. Mai mult decât atât, subliniază că Isaia, „vorbind de chipul crucii, grăieşte aşa: Ca o oaie la junghiere S-a adus şi ca un miel fă­ră de glas înaintea celui ce-l tunde, aşa nu-Şi deschide gura Sa. întru smere­nia Lui, judecata Lui s-a ridicat [Isaia 53:7-8]. Şi unde s-au împlinit aces­tea? La nelegiuita judecată a lui Pilat. Deşi au mărturisit atâtea împotri­va lui Iisus, El nu le-a răspuns nimic. Şi L-a întrebat ighemonul: Auzi ce mărturisesc aceştia împotriva Ta? [Matei 27:13]. Hristos însă nimic n-a răs­puns, ci tăcea. Acest lucru l-a spus demult Isaia, zicând: Ca o oaie la jun­ghiere S-a adus şi ca un miel fără de glas înaintea celui ce-l tunde [Isaia 53:7]. Apoi, pentru ca să arate nelegiuirea săvârşită atunci la judecată, zice: întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat [Isaia 53:8]: nici un judecător n-a pro­nunţat atunci sentinţa după dreptate, ci au primit mărturiile mincinoase îm­potriva Lui. Pricina este că Hristos n-a vrut să Se răzbune. Căci dacă ar fi vrut, ar fi zguduit şi cutremurat totul. Dacă atunci când era pe cruce a sfărâmat şi pietrele, a întunecat lumea, a întors razele soarelui, a făcut pretutindeni pe pă­mânt noapte în loc de zi [cf. Matei 27:51], apoi n-ar fi putut face asta şi când era la judecată? Dar n-a vrut! Şi-a arătat blândeţea şi smerenia Sa. De aceea spune profetul: întru smerenia Lui judecata dreaptă care I se cuvenea s-a ridicat. Apoi, pentru a arăta că nu era un om cum e fiecare din noi, a adăugat: Nea­mul Lui cine-l va spune? [Isaia 53:8]"'.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind în alt loc despre procesul Mântuitoru­lui, observă că „atunci când Pilat Ii cere să răspundă, El răspunde scurt, ca nu cumva, din pricina necontenitei Sale tăceri, să lase să se creadă că este obraz­nic. Despre învinuirile ce I se aduc însă nu spune nici un cuvânt, că nu Se aş­tepta să-i convingă; aşa cum de demult a arătat aceasta profetul, zicând: întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat [Isaia 53:8]"^[62].

H. Domnul Se ridică la judecată şi stă ca să judece pe poporul Său. Domnul in­tră la judecată cu bătrânii şi cârmuitorii poporului Său şi zice: „ Voi, voi aţi pustiit via Mea şi prada luată de la cei sărmani se află în casele voastre" [Isaia 3:13-14].

Sfântul Chiril al Ierusalimului socoteste că versetul acesta este un semn referitor la ce va face Domnul când va să vină: „Semn extraordinar! Deşi Stă­pânul este judecat de bătrâni, care sunt orbii Lui, El totuşi rabdă!"^[63] Iar în altă cateheză adaugă: „Dar arhiereul care L-a interogat şi a auzit adevărul este plin de mânie; iar ofiţerul, plin de răutate, îl loveşte; iar El, Cel ce străluceşte mai mult decât soarele, rabdă să fie lovit de mâinile celor fără de lege. încă şi alţii mai vin şi-L batjocoresc şi scuipă faţa Lui, a Celui ce scuipând în ţărână a tă­măduit pe orbul cel din naştere."^[64]

I. Hristos este lepădat şi legat [Isaia 3:10]

Sfântul Iustin scrie: „[...]voi nici atunci când vă cheamă nu-L suferiţi şi nici atunci când vă vorbeşte nu-L ascultaţi, ci, ceva mai mult, aţi făcut răul înain­tea Domnului. Iar ceea ce a covârşit răutatea voastră a fost că aţi urât pe Drep­tul pe care L-aţi ucis, ca şi pe aceia care au primit de la El să fie aşa cum sunt, adică pioşi, drepţi şi iubitori de oameni. Astfel: Vai de sufletul lor, zice Domnul, fiindcă au plănuit sfat rău împotriva loruşi, zicând: Să punem mâna pe cel drept, fiindcă ne este nefolositor! [Isaia 3:9-10]. Căci voi nu aţi jertfit lui Baal, ca pă­rinţii voştri, şi nici nu aţi adus prăjituri armatei cerului [cf. Ieremia 7:18], în locuri umbrite sau pe înălţimi, cu toate acestea aţi făcut ceva mai rău, fiindcă nu L-aţi primit pe Hristosul Lui. într-adevăr, cel ce-L dispreţuieşte pe Acesta dispretuieste voinţa lui Dumnezeu si cel ce-L insultă si-L urăşte urăşte si in-

sultă, în chip lămurit, şi pe Cel ce L-a trimis pe El; iar, dacă cineva nu crede în El, nu crede propovăduirilor prorocilor, care L-au bine-vestit şi L-au pro­povăduit tuturor."^[65] în alt loc, Sfântul Iustin explică: „Ştiind Dumnezeu că astfel veţi face, v-a blestemat în chipul următor, prin Prorocul Isaia: [cf. Isaia 3:9-15] [...] Căci, într-adevăr, mâna voastră este încă ridicată pentru a face ră­ul şi, fiindcă nici pe Hristos ucigându-L nu vă pocăiţi, ci, pe lângă aceasta, şi pe noi, cei care am crezut, prin El, în Dumnezeul şi Părintele tuturor, ne urâţi şi ne ucideţi ori de câte ori aveţi puterea şi blestemaţi fără încetare pe Acela şi pe noi, care suntem ai Lui, cu toate că noi ne rugăm cu toţii pentru voi şi, în genere, pentru toţi oamenii, după cum am fost învăţaţi de Hristos, Domnul nostru, să facem, de El, Care ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, să iubim pe cei ce ne urăsc şi să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă."^[66]

Sfântul Chiril al Ierusalimului evidenţiază faptul că „iudeii L-au legat pe Iisus şi L-au dus în mijlocul adunării preoţilor, înaintea arhiereului. Şi aceasta să ştiţi că a fost scris dinainte. Căci Isaia o arată întocmai [cf. Isaia 3:10], Pe bună dreptate: vai de sufletele acelora ce au făcut aceasta!"^[67]

J. Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi [Isaia 1:21],

Sfântul Hipolit ne face cunoscut că expresiile de felul a îndoi genunchii, a se culca, a locui [Facerea 49:9] „se referă la cele trei zile când Domnul a fost în împărăţia morţii, după cum însuşi Isaia spune [cf. Isaia 1:21]"^[68].

K. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege şi cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârşise nici o nedreptate şi nici înşelăciune nu fusese în gura Lid [Isaia 53:9].

Sfântul Chiril al Ierusalimului, comentând curăţia de păcat a Mântuito­rului, afirmă că „nu Petru este cel dintâi care spune aceasta [cf. I Petru 2:22], de altfel pe Petru am putea să-1 suspectăm că ţine parte învăţătorului său, ci Isaia, care, chiar dacă nu a fost de faţă să-L cunoască pe Mântuitorul în trup, a văzut toate acestea întru Duhul. Dar de ce să aducem doar mărturia profe­tului, când putem să-1 avem ca martor pe însuşi Pilat, care a declarat: Aţi adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată, eu, cercetân- du-L în faţa voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceţi îm­potriva Lui [Luca 23:l4]."^[69]

Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează: „Dar este timpul să spun şi să arăt ceea ce îmi propusesem, anume să-1 aduc pe Isaia, care spune că iudeii sufe­ră din pricina lui Hristos nenorocirile de acum. Unde spune asta? După ce vorbeşte de judecată, după ce vorbeşte de junghiere, după ce vorbeşte de lua­rea vieţii de pe pământ, după ce a spus: s-a luat de pe pământ viaţa Lui [Isaia 53:8], a adăugat: Şi voi da pe cei răi în locul îngropării Lui şi pe cei bogaţi în lo­cul morţii Lui [Isaia 53:9]. N-a spus: pe iudei, ci: pe cei răi. într-adevăr, pot fi oare oameni mai răi decât aceia care L-au ucis pe Binefăcător după ce le adu­sese atâtea binefaceri?"^[70]

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că „Domnul nostru Iisus Hristos a fost fără de păcat, căci păcat n-a făcut cel care ridică păcatul lumii şi nici nu s-a găsit vi­clenie în gura Lui [cf. Isaia 53:9; Ioan 1:29]. Nu era supus morţii, de vreme ce prin păcat a intrat moartea în lume [cf. Romani 5:12]. Aşadar Domnul moare, primind în locul nostru moartea, Se aduce pe Sine însuşi în locul nostru jertfa Tatălui, căci noi am păcătuit faţă de Tatăl, iar Tatăl trebuia să-L primească pe El, în locul nostru, preţ de răscumpărare, ca astfel să ne libereze pe noi de con­damnare. Sângele Domnului n-a fost adus ca jertfa tiranului. Să nu fie! Aşadar moartea se apropie şi, înghiţind momeala corpului, este străbătută de undiţa dumnezeirii. Şi gustând din corpul infailibil şi dătător de viaţă, este distrusă şi dă îndărăt pe toţi aceia pe care altădată i-a înghiţit. Căci după cum întunericul dispare când vine lumina, tot aşa şi stricăciunea este alungată la apropierea vie­ţii; atunci, toţi capătă viaţă, iar cel care a introdus stricăciunea în viaţă piere"^[71].

L. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă. Şi, fiindcă Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea pe urmaşii Săi, îşi va lungi viaţa şi lu­crul Domnului în mâna Lui va propăşi. Scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire Se va sătura. Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa [Isaia 53:10-11],

„David, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost fără echivoc în privinţa îngropării lui Hristos, când a spus: Pusu-m-au în groapa cea mai de jos, întru cele întunecate şi în umbra morţii [Psalm 87:6]. Nici despre mirodeniile folo­site cu acest prilej nu a păstrat David tăcerea: Smirna şi aloea îmbălsămează veşmintele Tale [Psalm 44:10] - spune el. Şi tot astfel prevesteşte şi învierea lui Hristos din morţi: Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea [Psalm 15:10]. Isaia vorbeşte la rândul său despre acestea, dar într-alt fel. Căci acesta spune: [...]a fost voia Domnului să-L zdro­bească prin suferinţă... îşi va lungi viaţa[...] va vedea rodul ostenelilor Sale[...] va îndrepta pe mulţi [Isaia 53:10-11]."' Va îndrepta pe mulţi? Sfântul Grigorie cel Mare spune: „Când a luat asupra Sa firea noastră omenească, a luat asupră-Şi şi păcatele noastre [Isaia 53:11]."^[72]

M. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că Şi-a dat sufletul Sau spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa [Isaia 53:12],

Sfântul Efrem Şirul întreabă: „Are Hristos o voinţă diferită de cea a Tată­lui? [...] Isaia învaţă: a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferinţă [Isaia 53:10] şi adaugă: Şi-a dat viaţa [Isaia 53:12], pentru a arăta că aceasta I-a fost voia [...]. Şi anume, prin aceasta se arată că era de la Tatăl şi că El dedică totul Tatălui. Şi chiar dacă a împlinit totul după voia Sa, El este zugrăvit ca şi cum S-ar afla în trebuinţă, spre slava Părintelui Său. Iar aceasta nu pentru că ar fi fost nevoie ca Fiul să Se fi smerit înaintea Tatălui, ci pentru ca aceia care spun că El ar fi fost biruit de puterile întunericului să fie vădiţi de ruşine."^[73]

Sfântul Chiril al Ierusalimului observă că există o legătură între faptul că Mântuitorul a fost răstignit având tâlhari de-a stânga şi de-a dreapta şi cuvân­tul lui Isaia: şi cu cei făcători de rele a fost numărat [Isaia 53:12], „Amândoi tâl­harii, remarcă Sfântul Chiril, au fost mai înainte vreme călcători de lege, dar unul dintre ei s-a îndreptat. Numai unul singur a rămas călcător de lege până la capăt, împotrivindu-se prilejului de mântuire ce i se dăruia, legându-se şi mai mult din pricina cuvintelor de ocară pe care le rostise limba sa."'

într-o omilie exegetică, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „L-au răstignit în­tre tâlhari, împlinind şi prin aceasta, fără o intenţie anume, prorocia; astfel, ceea ce ei au crezut că va fi spre batjocură s-a vădit a fi spre adevăr, pentru ca noi toţi să înţelegem din aceasta cât de mare este puterea adevărului - căci prorocii din vechime vestiseră deja că Hristos cu cei făcători de rele a fost nu­mărat [Isaia 53:12]. Prin aceasta, potrivnicul diavol a crezut că poate să ţină în ascuns cele săvârşite, dar nu a fost cu putinţă: cei trei au fost răstigniţi, dar Hristos singur a fost întru slavă, iar puterea Lui s-a vădit astfel şi mai lămurit. Pe lângă aceasta, atunci când cei trei au fost ţintuiţi pe cruci, s-au petrecut o seamă de minuni şi nimeni nu s-a gândit să le atribuie, măcar pe vreuna din­tre acestea, celor doi tâlhari, ci numai lui Hristos Iisus Domnul; astfel, întreg planul pus la cale de diavol a fost destrămat şi totul s-a întors în cele din ur­mă împotriva lui. Cu atât mai mult, cu cât până şi unul dintre cei doi tâlhari a fost mântuit. Astfel, vrăjmaşul nu a putut să batjocorească puterea Crucii, ci, fară să vrea, a contribuit într-un fel la descoperirea ei. Căci nu lucru uşor a fost ca unul dintre tâlharii de pe cruce să fie adus în Rai."^[74]

în altă lucrare, Sfântul Ioan Gură de Aur continuă acest comentariu du­pă cum urmează: „Isaia mai lămureşte aici şi faptul că uciderea lui Hristos s-a săvârşit spre răscumpărarea păcatelor omului, căci spune: El a purtat fărăde­legile multora [Isaia 53:12], Şi acelaşi profet arată că aceasta s-a făcut de către Domnul spre izbăvirea neamului omenesc de sub tirania duhurilor celor ne­curate: pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa [Isaia 53:12], Iar faptul că pentru toţi oamenii a fost El judecat, acelaşi Isaia îl descoperă: Ii voi da partea Sa printre cei mari [Isaia 53:12]."^[75]

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează faptul că trebuie să luăm amin­te la modul cum vorbeşte Isaia despre toate acestea, şi anume ca şi cum ele s-ar fi întâmplat deja: „Prin aceasta, prorocul subliniază caracterul iminent al prorociei [...]. Dar Isaia indică şi motivul, spunând că pentru fărădelegile po­porului a fost El adus spre moarte [cf. Isaia 53:8] şi spre junghiere [cf. Isaia 53:6-7]. Apoi se referă şi la consecinţa acestora: prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat [cf. Isaia 53:5] şi El a purtat fărădelegile multora [Isaia 53:12] ."^[76]

Sfântul Chiril al Alexandriei arată că expresia: cu cei făcători de rele a fost numărat [Isaia 53:12] înseamnă că „a avut de îndurat o condamnare specifică celor fără de lege"^[77].

N. Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi-l ridică semn pe care nea­murile să-l vadă încă de departe [cf. Numerii 21:8-9]; şi îl va chema de la capă­tul pământului. Iată-l că se zoreşte şi vine [Isaia 53:26].

Sfântul Ignatie al Antiohiei, Teoforul (cca 35-cca 107 d.Hr.), atestă că „semnul" acesta, 'după cum se vădeşte prin Isaia Prorocul, este Crucea lui Hristos: „ca să ridice semn [Isaia 5:26] în veci prin înviere, pentru a aduna pe sfinţii şi credincioşii Lui, fie din iudei, fie din păgâni, într-un singur trup al Bisericii Lui."^[78]

Si alti Sfinţi si Părinţi ai Bisericii mărturisesc că şarpele de aramă înăltat de către Moise în pustie „este tipul patimii mântuitoare, care s-a săvârşit pe cruce.

Sfântul Chiril al Ierusalimului învaţă că crucea „a fost ceea ce Moise a ară­tat atunci când a înălţat şarpele pe stâlp, pentru ca oricine va fi fost muşcat de vreun şarpe şi a privit spre şarpele acela de aramă să poată dobândi tămădui­re prin credinţă. Oare dacă şarpele de aramă a putut aduce tămăduire, atunci Fiul lui Dumnezeu întrupat nu va putea să mântuiască, prin cruce? Şi într-un caz, şi în celălalt, viaţa vine prin intermediul crucii"^[79].

12. Pogorârea la iad [Isaia 9:1 ]

întâi bea asta! Treci repede la faptă, tu, ţară a Zabulonului, ţară a Neftalimu- lui şi voi, ceilalţi, care locuiţi pe calea mării şi dincolo de Iordan, Galileea neamu­rilor. Poporul cel ce umbla întru întuneric a văzut lumină mare; voi, cei ce locuiţi în latura şi în umbra morţii, lumina va străluci peste voi! [Isaia 9:1]^[80]

Sfântul Ioan Damaschin învaţă cu referire la pogorârea Mântuitorului la iad că, aşa „după cum celor de pe pământ le-a răsărit soarele dreptăţii [cf. Maleahi 4:2], tot astfel să strălucească lumină şi celor de sub pământ şi care stau în întuneric şi în umbra morţii [cf. Isaia 9:1-2; I Petru 3:19]; ca după cum a bine-vestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiţi, vedere celor or­bi [cf. Isaia 61], şi celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veşnice, iar

celor care n-au crezut, mustrare a necredinţei, tot astfel si celor din iad. Pen-

tru ca Lui să se plece tot genunchiul celor cereşti, celor pământeşti şi celor dedesubt [Filipeni 2:10]. Şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi, deschizându-ne calea către înviere"^[81].

Sfântul Teodor Studitul cântă: „Moarte cu totul pierzătoare, aşteaptă-ţi pierderea! Portarii tăi să păzească încuietorile! Pentru că Hristos numai prin cuvânt va să sfărâme porţile tale, înviind pe Lazăr. Bea întâi aceasta, iadule! [cf. Isaia 9:1], strigă prorocul împreună cu noi."^[82]

13. Biruinţa asupra morţii [Isaia 25:8-9]

Moartea a biruit şi om a înghiţit, dar iarăşi a luat Dumnezeu toată lacri­ma de pe toată faţă. Ocara poporului Său a luat-o de pe tot pământul, căci gura Domnului a grăit acestea. Şi în ziua aceea vor zice: „Iată-L pe Dumnezeul nostru în Care am nădăjduit şi El ne va mântui; Acesta este Domnul, noi L-am aşteptat, noi ne-am bucurat şi întru mântuirea noastră ne vom veseli. " [Isaia 25:8-9]^[83]

Sfântul Ambrozie al Milanului menţionează că „în Vechiul Testament, muşcătura morţii este amară, căci scris este: moartea a biruit şi om a înghiţit [Isaia 25:8]. In Noul Testament, în schimb, moartea este dulce, căci este bi­ruită, precum spune Apostolul: Iar când acest (trupj stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cu­vântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta.? Unde îţi este, moarte, boldul tău? [I Corinteni 15:54-55; cf. Isaia 25:8; cf. Osea 13:14]"^[84].

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Cuvântul de învăţătură la învierea Dom­nului", mărturiseşte următoarele: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul, Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fi­indcă a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a stri­gat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos [cf. Isaia 25:8]: amărâ- tu-s-a că s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat."

Sfântul Chiril al Alexandriei explică sintagma ocara poporului Său a lu­at-o [Isaia 25:8], spunând că „prin ocara poporului se referă la păcate, pentru că păcatul îl împuţinează pe om şi-l întoarce de la cele bune; pentru aceasta păcatul, laolaltă cu toată stricăciunea, trebuie omorât; atunci amărăciunea şi moartea vor pieri, iar lacrimile de jeluire se vor opri"^[85].

14. Ridicarea porţilor de aramă [Isaia 45:1-3]

Aşa zice Domnul unsului Său Cyrus, pe care îl ţine de mâna lui cea dreaptă, ca să doboare neamurile înaintea lui şi ca să dezlege cingătorile regilor, să deschi­dă porţile înaintea lui şi ca ele să nu mai fie închise: „Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoa­rele cele de fier le voi sfărâma. Şi îţi voi da ţie vistierii ascunse, bogăţii îngropate în pământ, ca să ştii că Eu sunt Domnul Cel care te-a chemat pe nume, Eu sunt Dumnezeul lui Israel. " [Isaia 45:1-3]

In Epistola lui Barnaba (100 d.Hr.) se spune: „Isaia grăieşte aşa: Zis-a Dom­nul lui Hristos, Domnul Meu... [Isaia 45:1]."^[86] Codicele Sinaitic redă aceasta prin „Cyrus", aşa ca în Septuaginta. Insă este important să cunoaştem că Epis­tola lui Barnaba indică faptul că aici se face referinţă la Domnul Iisus Hristos, despre Care se spune că va zdrobi uşi de aramă şi va sfărâmă zăvoare de fier^[87]. Cyrus, care poartă aici apelativul kyr (gr.), „domn", este socotit a-L preînchipui pe Hristos.

Sfântul Irineu înţelege locul acesta astfel: „Acestea zice Dumnezeu, Unsu­lui Său Domn, pe care îl ţine de mâna lui cea dreaptă, ca să doboare neamuri­le înaintea lui [cf. Isaia 45:1]." Varianta Kyrio (gr.) „Domnului meu celui uns", în loc de Kyro (gr.), „Cyrus", este cunoscută încă dinainte de Sfântul Irineu, ea fiind menţionată mai întâi în Epistola lui Barnaba. După Sfântul Irineu, o mai întâlnim la câţiva autori timpurii, precum Sfântul Ciprian, Tertullian şi Lactan- tius. Revenind la textul Sfântului Irineu, aflăm, referitor la atribuirea numirii de „uns" Fiului lui Dumnezeu, că aceasta se alătură numirii de „Domn al tuturor neamurilor; David, la vremea sa, atestă că El este numit Fiu al lui Dumnezeu si Domn al neamurilor: Domnul a zis către Mine: «Fiul Meu esti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta marginile pământului» [Psalm 2:7-8]. Cuvintele acestea nu i-au fost adresate lui David, căci el nu avea stăpânire peste neamuri şi nici peste întreg pământul,

ci numai peste iudei. Este înţeles aşadar că făgăduinţa despre Cel Uns, anume că va fi înstăpânit Domn până la marginile pământului, era făcută către Fiul lui Dumnezeu, după cum David însuşi mărturiseşte spunând: Zis-a Domnul Dom­nului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut pi­cioarelor Tale [Psalm 109:1]. El implică prin aceasta faptul că Tatăl Se adresează Fiului [...], iar prorocia celor doi, a lui David şi a lui Isaia, coincide în faptul că ambii vestesc domnia Fiului si ambii arată că Tatăl Se adresează uneia si aceleiaşi persoane, şi anume lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu"^[88].

Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „După ce S-a pogorât la iad, pe toate le-a pornit întru schimbare. Toate au fost cuprinse de freamăt şi confuzie. Le-a dărâmat cetatea. Prorocii nu au ţinut tăcere despre acestea. David, bunăoară, grăieşte: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei! Cine este acesta împăratul slavei? Domnul Cel tare şi pu­ternic, Dommd Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei! Cine este acesta împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este împăratul slavei [Psalm 23:7-10]. In alte cuvinte, dar însemnând acelaşi lucru, Isaia spune: ...voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâmă. Şi îţi voi da ţie vistierii ascunse, bogăţii în­gropate în pământ, ca să ştii că Eu sunt Domnul Cel care te-a chemat pe nume, Eu sunt Dumnezeul lui Israel [Isaia 45:2-3].

Chiar dacă este iadul, să nu trecem cu vederea faptul că aici se păzeau su­flete sfinte şi vase de mare preţ: Avraam, Isaac şi Iacov. De aceea spune Isaia că aici sunt visterii şi bogăţii ascunse în întuneric, pentru că Soarele dreptăţii nu pătrunsese cu razele Lui până aici cu nici o veste bună despre înviere. Dar ia aminte la felul cum ne lămureşte David că, după înviere, Hristos nu va ră­mâne pe pământ, ci Se va înălţa la ceruri: Suitu-S-a Dumnezeu întru striga­re, Domnul în glas de trâmbiţă [Psalm 46:5]. Vorbind despre strigăt şi despre trompetă, David arată cât de vădită va fi înălţarea Domnului. Hristos nu va sta la un loc cu îngerii şi cu arhanghelii şi nici cu vreo altă putere slujitoare, ci El va să şadă pe tronul împărătesc. Auzi-1 iarăşi pe David cum zice: Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale [Psalmul 109:1]."^[89]

15. învierea morţilor [Isaia 26:19-21]

A. „Isaia, subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur, a prorocit lămurit că Hris­tos îi va învia pe toţi oamenii, căci el spune: Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor
vor învia! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia [Isaia 26:19]. Iar aceasta încă nu este totul. Căci după Cruce, după junghiere, slava Lui va străluci mai cu putere; iar după înviere, El va duce cuvântul Evanghe­liei Sale la desăvârsire."^[90]

Sfântul Chiril al Alexandriei opinează: „[...] prin rouă socot că se referă la puterea de viaţă dătătoare a Sfântului Duh[...]"^[91]

Sfântul Afraat întăreşte ideea că fragmentul acesta dă seama de învierea morţilor şi chiar oferă o imagine deosebit de plastică a felului cum se va pe­trece aceasta: „Când moartea a prins de veste despre toate acestea, cuprinsă de uimire, s-a aşezat la pământ plină de jale. Iar când Iisus, omorâtorul morţii, a venit şi S-a înveşmântat în trup din seminţia lui Adam, S-a răstignit şi a gustat moartea, iar moartea L-a văzut pogorându-Se până la ea, a fost zvârlită de la locul ei şi, la vederea lui Iisus, frământările au cuprins-o. Porţile ea le-a închis, nevrând a-L primi pe Domnul. însă El a sfărâmat porţile şi a intrat, eliberând sufletele asupra cărora ea îşi întinsese stăpânirea. însă atunci când morţii au văzut lumina strălucind în întuneric, cu toţii şi-au ridicat capetele din legătu­rile morţii şi, privind în sus, au văzut slava Regelui Mesia. Atunci puterile în­tunericului şi ale morţii au căzut în jale mare, căci moartea însăşi fusese lăsată fără nici un fel de stăpânire. Moartea gustă atunci doctoria pregătită special pentru ea, spre a-i pune capăt, şi mâinile îi căzură fără vlagă, la auzul veştii că toţi cei morţi vor trăi şi vor scăpa de sub puterea ei. Iar când El o lovi pe moar­te, luându-i şi eliberându-i pe toţi cei ce erau sub stăpânirea ei, moartea în­cepu să se jeluiască amarnic şi să spună: «Pleacă de pe tărâmul meu, treci mai departe! Cine este oare Acesta Care vine spre tărâmul meu şi este viu?» Şi, pe când moartea se zvârcolea înspăimântată (căci văzuse că întunericul ei începea să se risipească, iar unii dintre cei drepţi se ridicau şi se înălţau cu El împreu­nă), El îi aduse la cunoştinţă că atunci când va veni, la plinirea vremii, toţi cei robiţi şi ţinuţi în puterea ei vor fi eliberaţi şi vor vedea lumina. Apoi, când Ii­sus Şi-a săvârşit lucrarea printre cei morţi, moartea L-a condus până afară din tărâmul ei, căci sub nici un chip nu-I suferea şederea Lui acolo. Iar a-L mistui aşa ca pe toţi ceilalţi nu-i era ei cu putinţă. Nici o putere nu putea avea asupra Celui Sfânt, căci cu neputinţă de a fi stricat şi mistuit era Acesta.

Dar şi după ce El fu plecat, moartea luă aminte la faptul că în urmă El lăsase ceea ce pentru ea era o cumplită otravă, şi anume făgăduinţa vieţii şi încredin­ţarea faptului că, treptat, puterea ei va scăpăta şi se va stinge. Dar omul care a înghiţit o otravă împreună cu mâncarea sa, atunci când bagă de seamă aceasta, vomită tot ce avea în pântece, otravă şi mâncare deopotrivă - însă otrava îşi la­să în urmă, din puterea ei, prin mădulare şi, încetul cu încetul, afectează şi stri­că bunul mers al acestora. Tot aşa, moartea lui Hristos a pus început sfârşitului morţii; căci, prin El, viaţa a dobândit stăpânire şi putere; prin El, moartea s-a surpat, după cuvântul Apostolului care spune: Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? [cf. I Corinteni 15:54-55].

Prin urmare, ne povăţuieşte Afraat, urmaşi ai lui Adam, voi, peste care moartea avea odinioară stăpânire, luaţi aminte la moarte şi nu pierdeţi din ve­dere viaţa! Şi nu încălcaţi porunca, precum odinioară protopărintele vostru!"

Sfântul Ioan Damaschin atrage atenţia asupra faptului că din acest cuvânt al lui Isaia se desprinde fară echivoc concluzia că „nu stau în morminte sufle­tele, ci trupurile"^[92].

Cu prilejul Sâmbetei Mari, Sfânta Casia ne pune înainte următoarea alcă­tuire: „Lumina cea neînserată a dumnezeieştii arătării Tale, Hristoase, care s-a făcut spre noi, pentru milostivirea Ta, Isaia văzând-o, de noapte mânecând, a grăit: Invia-vor morţii şi cei din morminte se vor scula şi toţi cei de pe pământ se vor bucura [cf. Isaia 26:19] ."^[93]

B. Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascun- de-te puţine clipe, până când mânia va fii trecut! [Isaia 26:20]

Sfântul Hipolit socoteşte că aici este vorba despre judecata şi despre veni­rea Domnului^[94].

Fericitul Ieronim se referă la acest cuvânt într-o epistolă de-a sa şi îl pune în legătură cu următorul verset din Evanghelia după Ioan: Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia [Ioan 5:25] şi tâlcuieşte: „Cu urechile vor auzi şi pe pi­cioare se vor ridica. Lazăr a împlinit deja aceasta. Insă şi mai mulţi se vor ridica din morminte; cu alte cuvinte, ei, cei ce erau în morminte, morţii vor veni, se vor ridica din mormintele lor. Căci roua cu care Domnul îi adapă le va tămădui oasele şi atunci se va împlini ceea ce spune Domnul prin prorocul: Du-te, po­porul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-te puţine clipe, până când mânia va fii trecut! [Isaia 26:20]. Cămările despre care se vorbeşte aici sunt mormintele din care, de bună seamă, vor ieşi cei ce au fost închişi acolo. Insă acum vor ieşi din morminte, iar oasele lor vor străluci precum soarele. Tot trupul va veni înaintea lui Dumnezeu. Iar El va porunci peştilor mării să scoa­tă afară toate oasele pe care ei le-au înghiţit. Iar El le va pune iarăşi îndeolaltă, os lângă os. Iar cei ce au adormit în ţărâna pământului se vor trezi [cf. Daniel 12:2], unii spre viaţa cea veşnică, iar alţii spre pedepsele cele necurmate."^[95]

C.  „Isaia, notează Sfântul Ambrozie de Milan, vesteşte învierea oamenilor, mărturisind că el este prorocul venirii Domnului [...]. Prorocul dă glas cuvin­telor pe care tot omul ar trebui să le mărturisească la vremea lui: Zămislit-am, dureri de facere am avut şi am născut vânt! Mântuire ţârii noi n-am dat şi în lu­me nu s-au născut locuitorii ei! Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia! Deş- teptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia. Du-te, poporul meu, intră în cămările tale şi închide uşa după tine; ascunde-tepuţine clipe, până când mânia va fi trecut! Că iată, Domnul va ieşi din locaşul Său, ca să pedepsească fă­rădelegile locuitorilor pământului. Pământul va arăta sângele pe care l-a supt şi nu va mai ascunde pe ucigaşii lui [Isaia 26:18-21]."

„Cât de elocvent - exclamă Sfântul Ambrozie - se arată aici prin cămări, nimic alta decât mormintele, în care pentru puţin suntem închişi, spre a putea să ne petrecem mai cu uşurinţă spre judecata Domnului, unde vom fi trataţi cu asprimea cuvenită pentru răutăţile noastre. Astfel, viu este cel ce stă ascuns şi a aflat odihnă, căci, retrăgându-se din mijlocul nostru, unul ca acesta nici nu s-a amestecat printre cele de ruşine ale lumii, nici nu s-a umplut de necurăţie, şi de aceea despre el vorbesc glasurile dumnezeieşti ale prorocilor, ară­tând că pentru unul ca acesta este bucuria învierii, iar deplinătatea trupului se împlineşte prin lucrare dumnezeiască. Şi cuvântul rouă este folosit în chip minunat aici, ca semn, căci prin roua cerului toată sămânţa vie din pământ ră­sare şi creşte. Nu este de mirare, aşadar, că praful şi cenuşa trupurilor noastre stricăcioase cresc cu vigoare sub răcoarea primită prin roua cea dumnezeiască, de la care plămădindu-se prind formă toate mădularele şi, în chip minunat, se lipesc unele de altele."^[96]

D.   Aşa grăieşte Domnul: „In vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea mântuirii Te voi ajuta. Te-am plăsmuit şi Te-am dat spre Legământ neamurilor, ca să pui pământul în rânduială şi să dai fiecăruia moştenirile nimicite!" Ca să zici celor robiţi: „Ieşiţi!"şi celor care sunt în întuneric: „Arătaţi-vă!" [Isaia 49:8-9]^[97]

„Oricine, afirmă Sfântul Hipolit, va fi fost prins şi legat în lanţuri de către Satan a fost izbăvit de Mântuitorul din legăturile morţii, căci Domnul pe vrăj­maşul nostru cel de temut l-a legat, izbăvind astfel tot neamul omenesc."^[98]

Sfântul Chiril al Alexandriei scrie într-o epistolă: „El a înviat din morţi, go­lind moartea şi spunând celor robiţi: Ieşiţi!, iar celor din întuneric: Arătaţi-vâ! [cf. Isaia 49:9] - apoi S-a înălţat la Tatăl Cel ceresc, unde omul nu poate să ajungă, luând asupră-Şi păcatele noastre şi răscumpărându-le."^[99]

E. Oare poate să i se ia celui viteaz prada şi celui puternic să i se smulgă din mână cei robiţi? Da! zice Domnul: „ Chiar robii unui viteaz i se vor lua, prada unui războinic îi va scăpa; Eu Mă voi război cu potrivnicii tăi şi pe fiii tăi Eu îi voi scăpa!" [Isaia 49:24-25]

Moartea şi iadul sunt viteazul cel puternic despre care se vorbeşte aici. Sfântul Efrem Şirul afirmă: „Să-L lăudăm împreună cu Moise, care s-a temut şi s-a ascuns de cei ce căutau să-1 ucidă. Să-L lăudăm pe Domnul Care a pri­mit suliţa şi a primit cuie în mâinile şi în picioarele Sale, căci aşa a intrat în iad şi l-a surpat şi a ieşit. Binecuvântată fie învierea!"^[100]

16.  Femeile mironosiţe [Isaia 27:11]

Veniţi încoace, voi, femei care veniţi din zare! Că-ipopor lipsit de orice înţele­gere; de aceea, Cel ce i-a făcut nu Se va îndura de ei, nici Cel ce i-a plăsmuit nu va avea milă de ei [Isaia 27:11]^[101].

Sfântul Chiril al Ierusalimului remarcă: „Cu toate că mai-marii preoţilor şi fariseii, cu ajutorul lui Pilat, au pecetluit mormântul, totuşi femeile purtătoa­re de mir au putut să-L vadă pe Cel ce înviase. Iar Isaia, cunoscând nevolnicia mai-marilor preoţilor şi puterea credinţei mironosiţelor, spune: voi, femei, ve­niţi încoace, căci poporul acesta este lipsit de înţelegere [...] - mai-marii preo­ţilor erau lipsiţi de înţelegere, iar femeile văd şi devin mărturisitoare."^[102]

17.  înălţarea la ceruri [Isaia 33:10-11; 63:1-3]

A. Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale mai roşii decât ale ce­lui ce culege la vie, cu podoabă în îmbrăcămintea Lui şi mândru de belşugul pu­terii Lui? „Eu sunt Acela al Cărui cuvânt este dreptatea şi puternic este să răscum­pere!" Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? „ Singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a ţâşnit pe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele. " [Isaia 63:1-3]

Cele de mai sus fac parte dintr-una dintre paremiile care se citesc la înăl­ţarea Domnului.Sfântul Ciprian atrage atenţia asupra faptului că „Scriptura mai spune în­tr-un loc: spâla-va în vin haina Sa şi în sânge de strugure veşmântul Său! [Face­rea 49:11] Când se vorbeşte despre vinul viţei de vie, de bună seamă că se fa­ce referinţă la potirul cu sângele Domnului. [...] în Cartea lui Isaia [...], prin Duhul Sfânt se aduce mărturie [...] despre Patimile Domnului, prin cuvântul: Pentru ce ai îmbrăcămintea roşie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? [Isaia 63:2] Este oare cu putinţă ca veşmântul să se fi înroşit din pri­cina apei? Sau se găseşte oare apă în teascul călcat cu picioarele? Este fără în­doială că despre vin se vorbeşte aici, mai precis despre sângele Domnului nos­tru Iisus Hristos, care va să se arate în potir şi care se vesteşte de către proroci. Teascul şi presa de struguri sunt amintite, de asemenea, în mai multe locuri; căci aşa după cum vinul nu poate ajunge să fie băut, dacă strugurii nu au fost tescuiţi, tot astfel nici noi nu putem să bem sângele lui Hristos, dacă Hristos nu Se dă pe Sine mai întâi spre zdrobire şi dacă El însuşi nu bea mai întâi pa­harul pe care va să-1 dea mai apoi tuturor credincioşilor spre împărtăşire."^[103]

Sfântul Chiril al Ierusalimului consemnează faptul că, atunci când „este ju­decat înaintea lui Pilat, Hristos era îmbrăcat cu vesminte de culoare roşie; căci fusese învelit cu o mantie roşie. Oare nu este scris despre aceasta? Isaia spunea: Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale roşii... [Isaia 63:1]"^[104].

Sfântul Ambrozie de Milan atrage atenţia asupra următorului aspect: „în­gerii s-au îndoit ei înşişi când Hristos a înviat. Puterile cerului şovăiau, cu­prinse de mirare, când au văzut trupul înălţându-se întru cele înalte. Apoi au întrebat: Cine este acesta împăratul slavei? Iar unii au răspuns: Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei [Psalm 23:8-9]. La Isaia aflăm, de asemenea, că puterile cele cereşti s-au îndoit şi au întrebat: Cine este Cel ce vine împurpurat, cu veşmintele Sale roşii ? [Isaia 63:1 ] "^[105]

Fericitul Ieronim învaţă că „la Patimile Domnului până şi mormintele s-au deschis [cf. Matei 27:52], când soarele s-a întunecat şi pământul s-a cutremu­rat; atunci multe din trupurile sfinţilor din vechime au înviat şi au fost văzu­te prin toată cetatea. Cine este Acesta, se întreabă Isaia, care vine din Edom în roşeaţa hainelor Sale din Bosfor, atât de mândru în veşmântul Său... ? [cf. Isaia 63:1] Edom se tâlcuieşte fie prin pământesc, fie prin roşu de sânge, iar Bosfor înseamnă fie carne, fie tulburare. în doar câteva cuvinte se arată aici toată tai­na învierii şi anume atât realitatea trupului, cât şi sporirea slavei. Iar înţelesul este: Cine este Cel ce Se ridică din pământ? Cel ce Se ridică din sânge? Con­form prorociei lui Iacov [cf. Facerea 49:11], El a legat de viţă mânzul asinei, a călcat singur strugurii din teasc, iar veşmintele Lui sunt roşii precum vinul cel nou din Bosfor, adică din trup sau din pricina tulburărilor din lume: căci El singur a biruit lumea [cf. Ioan 16:33]. Prin urmare veşmintele Lui sunt ro­şii şi strălucitoare, pentru că El este mai frumos şi mai minunat decât toţi fiii oamenilor [cf. Psalm 44:2]; şi, ca să vorbească şi despre măreţia biruinţei Sale, au vorbit şi despre veşmântul cel alb"^[106].

Sfântul Chiril al Alexandriei remarcă faptul că, atunci când Unul-Născut, Cuvântul lui Dumnezeu, Se întoarce întru cele ale Tatălui având trupul cu Sine, a fost primit în ceruri cu multă mirare: „într-adevăr, cetele îngereşti s-au minu­nat când au văzut că împăratul pământului, Stăpânul celor din înalturi, are chip asemenea cu omul. Atunci au întrebat: Cine este Acesta, care vine din Edom (prin care se înţelege pământ) în roşeaţa hainelor Sale din Bosfor (prin care se înţelege trup sau carne), atât de mândru în veşmântul Său...? [cf. Isaia 63: l]."^[107]

în continuare, Sfântul Chiril susţine: „Căci tot aşa ca şi atunci când, după ce S-a sculat din morţi, cu bun înţeles S-a arătat El lui Toma si l-a chemat să vadă urmele cuielor si rana suliţei, la fel si atunci când S-a înăltat la ceruri, El  S-a vădit întru totul sfinţilor îngeri, ca să le fie spre mărturie că pe bună drep­tate Israel a fost alungat şi lepădat din înrudirea cu Domnul. Pentru aceasta, El a arătat veşmântul Său pătat cu sânge şi rănile din mâini, şi nicidecum pen­tru că nu S-ar fi putut tămădui de ele. Căci atunci când a înviat din morţi, El a pus capăt stricăciunii, iar odată cu aceasta şi rănilor. însă pe acestea le-a păs­trat, întru înţelepciunea dumnezeiască, spre descoperire prin Biserică, potrivit cu iconomia mântuirii, şi puterilor şi începătoriilor."^[108]

Sfântul Grigorie cel Mare scrie: „Acestea sunt spuse prin Ioan: pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor [Apocalipsa 19:16], Ce altceva este trupul Său decât numai veşmântul pe care l-a primit prin Fecioara? [...] Dar Isaia, căutând cu mult timp înainte la veş­mântul Său plin cu sângele Patimilor, a spus: Pentru ce ai îmbrăcămintea ro­şie şi veşmântul Tău este roşu ca al celui care calcă în teasc? „Singur am călcat în teasc şi dintre popoare nimeni nu era cu Mine; şi i-am călcat în mânia Mea, i-am strivit în urgia Mea, încât sângele lor a râşnitpe veşmântul Meu, şi Mi-am pătat toate hainele Mele. "[Isaia 63:1-3] Prin urmare singur a călcat în teascul în care fost-a aruncat, El, Cel a cărui putere covârşea Patima îndurată. Căci Cel ce a răbdat totul, până şi moartea pe Cruce, din moarte S-a ridicat cu slavă. Astfel, continuă Sfântul Grigorie, pe bună dreptate se spune că dintre popoare nimeni nu era cu Mine — căci cei pentru care venise El spre Patimă ar fi trebuit să-L însoţească în pătimire. Dar, de vreme ce până în acel timp ei nu primiseră cre­dinţa, El Se tânguieşte în patima Sa pentru cei pentru care îşi dă viaţa."^[109]

Referindu-se la veşmântul cel roşu al Mântuitorului, un imn pascal spu­ne următoarele: „Mă acoperă pământul voind Eu, dar se înfricoşează portarii iadului văzându-Mă, Maică, îmbrăcat cu haina sângerată a izbândirii [Isaia 63:1]; că ucigând, ca un Dumnezeu, pe vrăjmaşi cu Crucea, iarăşi voi învia şi te voi mări."^[110] Iar o cântare de la praznicul înălţării Domnului ne pune îna­inte: „Înălţându-Te Tu, Hristoase, din Muntele Măslinilor, Puterile îngereşti văzându-Te, grăiau unele către altele: Cine este Acesta? Şi ziceau între dânse- le: Acesta este Cel tare şi puternic, Acesta este Cel nebiruit în războaie, Acesta este, cu adevărat, împăratul slavei. Dar pentru ce sunt veşmintele Lui înroşi­te? Din Bosfor vine, precât este după trup. Ci însuţi, ca un Dumnezeu, şe- zând de-a dreapta măririi, trimis-ai nouă pe Duhul Sfânt, ca să călăuzească şi să mântuiască sufletele noastre."^[111]

B. „Acum Mă voi scula, zice Domnul, acum Mă voi ridica, acum Mă voi înălţa!" [Isaia 33:10]

Acest cuvânt se referă, după Sfântul Ciprian, la faptul că, „după ce a învi­at din morţi, Hristos primeşte de la Tatăl toată puterea, iar stăpânirea Lui va fi veşnică".^[112]

18. împărăţia mesianică [Isaia 9:6]

Şi mare va fi stăpânirea Lui şi pacea Lui nu va avea hotar. Va împăraţi pe tro­nul şi peste împărăţia lui David, ca s-o întărească şi s-o întemeieze prin judecată şi prin dreptate, de acum şi până-n veac. Râvna Domnului Savaot va face aceas­ta [Isaia 9:6],

Sfântul Chiril al Ierusalimului observă: „Profetul spune că pacea Lui nu are hotar [Isaia 9:6]. împărăţia romanilor are hotare, dar împărăţia Fiului lui Dumnezeu nu are hotar. împărăţia perşilor şi mezilor are hotar, dar a Fiului nu are hotar. Apoi mai departe: pe tronul lui David şi peste împărăţia lui, ca să o îndrepte [cf. Isaia 9:7]. Sfânta Fecioară a fost deci din David."^[113]

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând cuvintele lui Isaia, învaţă: „Pacea Lui nu are hotar [Isaia 9:6] - iată că toate cele ce s-au întâmplat vădesc cu asu­pra de măsură că această pace s-a întins peste tot pământul şi peste ape, pes­te ţinuturile locuite şi peste cele unde nici un om nu are sălaş, peste munţi, peste păduri, peste dealuri şi coline, începând chiar din ziua când Domnul a plecat de lângă ucenicii Săi şi le-a zis: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vo­uă [Ioan 14:27]. De ce a vorbit Mântuitorul în acest fel? Pentru că pacea ca­re vine de la oameni este firavă, uşor se strică şi uşor poate să se schimbe. Pe când pacea lui Hristos este trainică, de neclintit, nimic nu poate să o doboa­re, nici moartea măcar nu poate să o stăvilească şi este fară de sfârşit. Oricâte războaie ar bate-o, oricâte uneltiri s-ar ţese în jurul ei, pacea lui Hristos este mereu neschimbată. Şi cuvântul Său a împlinit acestea, la un loc cu multe al­te binecuvântări."^[114]

---

^A Vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, L, p. 220 [în lb. rom. vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, I.L., în ed. cit., p. 147 (n. tr.)].

^[2] Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 58.

^[3] Ibidem, 6 ianuarie, Praznicul Botezului Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos, Utrenie, canon, cântarea a 3-a.

^[4] Sf. Irineu, Proofof the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 87.

^[5] Sf. Irineu, Adv. Haeres., III.XVIII, în ed. cit., p. 446.

^[6] Idem, ibidem, IV, XVII, p. 444.

^[7] Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 82.

^[8] Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. Discourse against the Arians, I, în ed. cit., p. 334 [In lb. rom., vezi Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I.XLVII, în ed. cit., p. 213 (n. tr.)\.

^[9] Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical Lectures, XXI, în ed. cit., p. 149 [Pentru versiu­nea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)].

^[10]      Sf. Ambrozie, Of the Christian Faith, II.IX, în Select Works and Letters, în ed. cit., p. 233.

^[11]      Idem, ibidem, III.I, pp. 135-136.

^[12]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, On the Resurrection, IV, în Ante-Nicene Fathers, voi. I, ed. pr. Alexandre Roberts D.D., James Donaldson, L.L.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 295.

^[13]     Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters. On the Incarnation of the Word, 38, în ed. cit., pp. 56-57 [In lb. rom. vezi Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, V.XXXVIII, în ed. cit., p. 133 (n. tr.)].

^[14]     Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, III, în ed. cit., p. 200.

^! Sf. Chirii al Alexandriei, Letters 1-50, 1.

^[16]      Idern, ibidem, pp. 27-28.

^[17]      Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, 94, în ed. cit., p. 254.

^[18]      Triod, Duminica Floriilor, Utrenie, canon, cântarea a 5-a, irmos.

' Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., pp. 69-70.

^[20] Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters, Letter X, în ed. cit., p. 530.

^[21]      Idem, Letter LIX, în ed. cit., pp. 572-573.

^[22]      Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XIII, în ed. cit., p. 86 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit. (n. tr.)}.

^[23]      Sf. Macarie al Alexandriei, Despre rânduiala creştină, trad. din lb. siriacă şi ed. W. Stro- thmann în Die Syrische Uberlieferung der Schriften des Makarios 1: Twelfth Epistle, Wiesbaden, 1981, pp. 132-152.

^[24]      Sf. Chirii al Alexandriei, Letters 1-50. 39, către preoţii Teognost şi Harmosin, şi Leontie di­aconul, în ed. cit., p. 151.

^[25]      Triod, Sfânta şi Marea Joi, Utrenie, stihiră la laude.

^[26]      Ibidem, Sfânta şi Marea Vineri, stihiră, glas 6.

' Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 153, în ed. cit., pp. 608-609.

^[28] Triod, Miercuri, în săptămâna din mijlocul Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cântarea a 6-a, a Născătoarei.

^[29]      Prohodul Domnului, starea a doua.

^[30]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel of Matthew, LXXXV, p. 506 [în lb. rom, vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), LXXXV, I, în ed. cit., p. 956 (n. tr.)].

^[31]      Sf. Atanasie cel Mare, Select Works and Letters, LetterXX., în ed. cit., p. 548.

^[32]      Sf. Ilarie de Pictavium, op. cit., X. 47-48, în Nicene..., pp. 194-195.

^[33]      Sf. Macarie cel Mare, Fifty Spiritual Homilies, XXVI, trad. A.J. Mason, Eastern Ortho- dox Books, Willits, CA, 1974, p. 198.

^[34]      Sf. Grigorie de Nazianz, Orations, On the Son, XXIX, în ed. cit., p. 309 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 29 a Treia cuvântare teologică: despre Fi­ul, 20, ed. cit. (n. tr.)].

' Sf. Ambrozie, Select Works and Letters. Of the Christian Faith, III.I-II, în ed. cit., p. 243.

^[36]      Idem, ibidem, IV, V, p. 269.

^[37]      Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 92.

^[38]      Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, IV, în ed. cit., p. 206.

' Idem, Homilies on the GospelofMatthew, XXVII, p. 185 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei (1-90), XXVII.I-II, în ed. cit., pp. 344-345 (n. tr.J\.

^[40]      Sf. Chirii al Alexandriei, Letters (1-50), 41 to Bishop Acacius, în ed. cit., p. 174.

^[41]      Sf. Paulin de Nola, Poems, 31, în ed. cit., 40, p. 313.

^[42]      Sf. Leon cel Mare, Select Letters and Sermons. Sermon LVIII on the Passion, în ed. cit., p. 170.

^[43]      Triod, Miercuri, în a doua săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cân­tarea a 9-a, tricântare, alcătuire a lui Teodor.

^[44]      Ibidem, Vineri, în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, canon, cânta­rea a 9-a.

^[45] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, CXI, p. 254 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., II, CXI, p. 222 (n. tr.)].

¹ Sf. Atanasie cel Mare, Select Works andLetters, LetterW, în ed. cit., p. 522.

^[47]      Idem, Select Works and Letters. Discourse agains the Arians, II, XV, în ed. cit., p. 356 [în lb. rom., vezi Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, XVI, în ed. cit., p. 247 (n. tr.)}.

^[48]      Sf. Efrem, Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 324.

^[49]     Idem, Hymns and Homilies, Hymn on the Nativity, în ed. cit., p. 249.

^[50]      Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, X, în ed. cit., p. 57 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, X.3, ed. cit., pp. 224-225 (n. tr.)].

^[51]      Sf. Ambrozie, Select Works and Letters, Letter LXIII to the Christians at Vercellae, în ed. cit., p. 470.

^[52]      Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature ofGod, VII, în ed. cit., p. 202 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit., VII (n. tr.)\.

^[53]      Idem, Homilies on the Gospel of St. John, XIII, în ed. cit., p. 46.

^[54]     Idem, Homilies on the GospelofMatthew, XXXVI, p. 240 [In lb. rom., vezi idem, Omilii la Matei (1-90), XXXVI, III, în ed. cit., p. 446 (n. tr.)}.

^[55]      Idem, Homily III on Second Corinthians, în ed. cit., p. 293.

^[56]     Sf. Paulin de Nola, Letters (1-22), 11, voi. 1, în ed. cit., 35, p. 98.

^[57]      Triod, Joia Mare, Pavecerniţa mică, cântarea a 8-a.

^[58]       Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, Canonul învierii, cântarea a 9-a.

^[59]       Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, LXIII, p. 229 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., I, LXIII, p. 165 (n, tr.)}.

^A Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., p. 93.

^[61] Vezi Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, IV, în ed. cit., p. 205.

^[62]      Idem, Homilies on the Gospel ofMatthew, LXXXVI, p. 511 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gu­ră de Aur, Omilii la Matei (1-90), LXXXVI, I, în ed. cit., p. 985 (n. tr.)}.

^[63]      Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XII, în ed. cit., p. 75 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XII, 12, ed. cit., p. 283 (n. tr.)}.

^[64]      Idem, ibidem, XIII, p. 86.

^[65]     Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogue with Trypho, CXXXVI, pp. 267-268 [în lb. rom., vezi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, op. cit., II.CXXXVI, p. 252 (n. tr.)].

^[66]     Idem, ibidem, CXXXIII, p. 266 [în lb. rom., vezi idem, op. cit., II, CXXXIII, pp. 248-249 (n. tr.)].

^[67]     Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XIII, în ed. cit., p. 85 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XIII, ed. cit. (n. tr.)}.

^[68]     Sf. Hipolit, Despre Antihrist, II, mAnte-Nicene..., trad. pr. Alexander Roberts D.D., James Donaldson L.L.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1986, p. 206.

^[69]     Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XIII, în ed. cit., pp. 82-83 [Pentru ver­siunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XIII, ed. cit. (n. tr.)}.

^[70]     Sf. Ioan Gură de Aur, împotriva creştinilor iudaizanţi, VI, 5, în ed. cit., pp. 162-165.

^[71]     Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, III.XXVII, în ed. cit. pp. 71-72 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, XXVII, ed. cit., pp. 125-126 (n. tr.)}.

^[72]      Sf. Grigorie cel Mare, Forty Gospel Homilies, 34, în ed. cit., p. 282.

^[73]       Sf. Efrem, Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 297.

^[74]      Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on the Gospel of St. John, LXXXV, în ed. cit., p. 317.

^[75]      Idem, Apologist: Demonstration Against the Pagans, IV, în ed. cit., pp. 207-208.

^[76]      Idem, Against Marcionists and Manichaeans, în Nicene and Post-Nicene Fathers, voi. IX, trad. pr. E.W. Watson M.A., pr. L. Pullan, M.A., ed. pr. W. Sanday, D.D.L.L.D., Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1976, p. 202.

^[77]      Sf. Chiril al Alexandriei, Letters (1-50), 41, to Bishop Acacius, în ed. cit., p. 174.

^[78]      Sf. Ignatie, The Epistle to the Smyrnaeans, I, în voi. The Apostolic Fathers. Ante-Nicene Fathers, voi. I, ed. pr. Alexander Roberts D.D., James Donaldson LL.D., Eerdmans, Grand Rapids, MI, 1987, p. 86 [In lb. rom., vezi Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Smirneni, I, în voi. Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 1, Bucureşti, 1979, p. 182 (n. tr.)].

^[79]      Sf. Chiril al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XIII, în ed. cit., p. 20 [Pentru versiunea în lb. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XIII, ed. cit. (n. tr.)].

^[80]      Am redat aici versetul biblic în versiunea din Biblia lui Anania, care se apropie mai mult de textul menţionat de către autor (n. tr.).

^[81]               Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, III.XXIX, în Nicene..., p. 73 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III.XXIX, ed. cit., p. 127 (n. tr.)\.

^[82]               Triod, joi, în săptămâna Floriilor, Utrenie, canon, cântarea a 9-a, tricântare.

^[83]               Apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[84]               Sf. Ambrozie, Letter 50 to Priest Horontianus (Spring, 387), în Letters, ed. cit., p. 268.

^[85]  Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 36, în ed. cit., p. 154.

^[86] The Epistle ofBarnabas, XII, în The Apostolic Fathers. Ante-Nicene Fathers, voi. I, p. 145 [In lb. rom., vezi Epistola zisă a lui Barnaba, XII, 11, în ed. cit., p. 182 (n. tr.)].

^[87]   Cf. Idem, XI, p. 144 [In lb. rom., vezi Epistola zisă a lui Barnaba, XI, 4, în ed. cit., p. 128 (n. tr.)].

^[88]     Sf. Irineu, Proof of the Apostolic Preaching, în ed. cit., pp. 79-80.

^[89]      Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, IV, în ed. cit., pp. 208-209.

^[90]      Idem, ibidem, IX, p. 222.

^[91]      Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel ofSaintLuke, 136, în ed. cit., p. 541.

^[92]      Sf. Afraat Sirianul, op. cit., pp. 402-403.

^[93]      Sf. Ioan Damaschin, Exposition of the Orthodox Faith, IV.XXVII, în op. cit., p. 100 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV.XXVII, ed. cit., p. 178 (n. tr.)}.

^[94]      Triod, Sfânta şi marea zi de Sâmbătă, Utrenie, canon, cântarea a 5-a, irmos.

^[95]      Sf. Hipolit, Despre Antihrist, II, în Ante-Nicene..., p. 218.

^[96]      Sf. Ieronim, Letter to Pammachius, în ed. cit., p. 441.

^[97]       Sf. Ambrozie, On the Beliefin the Resurrection, II, în Select Works and Letters, ed. cit., p. 185.

^[98]      Apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[99]     Sf. Hipolit, Fragments from Commentaries, II, în ed. cit., p. 181.

^[100]     Sf. Chirii al Alexandriei, Letter 41 to Bishop Acacius, în Letters (1-50), ed. cit., pp. 175-176.

^[101]     Sf. Efrem Şirul, Hymns and Homilies, Hym?i on the Nativity, în ed. cit., p. 249.

^[102]     Apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[103]     Sf. Ciprian al Cartaginei, Epistle LXII, în The Epistles, în ed. cit., p. 360.

^[104]     Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical Lectures, XIII, în ed. cit., p. 89 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XIV, ed. cit. (n. tr.)}.

^[105]     Sf. Ambrozie, Select Works and Letters, Of the Mysteries, VII, în ed. cit., p. 322 [în lb. rom., cf. Sf. Ambrozie, Despre Sfintele Taine, VII, 36, în voi. Scrieri II, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 53, Bucureşti, 1994, p. 18 (n. tr.)].

^[106]     Sf. Ieronim, Letter to Pammacbius, în Letters and Select Works, ed. cit., p. 441.

^[107]     Sf. Chirii al Alexandriei, Commentary on the Gospel of Saint Luke, 5, în ed. cit., p. 108.

^[108]     Idem, Ibidem.

^[109]     Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies of Saint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, II.I, în ed. cir., p. 164.

^[110]     Penticostar, Rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor Paşti, Utrenia învierii, canon, cân­tarea a 9-a.

^[111]     Ibidem, Joi, în săptămâna a şasea după Paşti, înălţarea Domnului Dumnezeu şi Mântu­itorului nostru Iisus Hristos, Vecernie, stihoavnă, stihiră pe glas 2.

^[112]     Sf. Ciprian al Cartaginei, The Treatises of Cyprian, în ed. cit., p. 525.

' Sf. Chirii al Ierusalimului, CatecheticalLectures, XII, în ed. cit., p. 79 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XII.24, ed. cit., pp. 297-298 (n. tr.)].

^[114]     Sf. Ioan Gură de Aur, Apologist: Demonstration Against the Pagans, II, în ed. cit., pp. 195-196.