Sfântul ProrocAvacum-Habacuc
Vestind lumii cea de la amiazăzi
venirea lui Dumnezeu din Fecioară, Avacume, de Dumnezeu
grăitorule, şi auzirea de la
starea străjii celei Dumnezeieşti, de la îngerul cel purtător de lumină, ai
vestit lumii învierea lui Hristos. Pentru aceasta cu veselie strigăm ţie:
Bucură-te, frumseţea cea luminată a prorocilor.'
1 Minei, 2 decembrie, Sf. Proroc Avacum, condac, glas 4.
Felul cum este transliterat numele acestui profet difera,în functie de o traducere sau de alta. Astfel, unii traducători
socotesc că numele profetului înseamnă „îmbrăţişând, îmbrăţişare", de
vreme ce, în opinia acestora, derivă de la verbul ebraic „a lua în braţe, a
îmbrăţişa". Cum este vorba despre numele unei persoane, ar putea indica,
aşadar, fie pe cineva care îmbrăţişează, fie pe cineva care este îmbrăţişat.
Filon Alexandrinul (secolul I d.Hr.) traduce numele prin „îmbrăţişând"
(lat. amplexans). In Septuaginta, numele este transliterat sub forma Abbakoum, iar în Sinaxar numele
este redat sub forma Avvacum şi se precizează că înseamnă „părinte al
creşterii", în ideea că numele ar fi compus din avva, „părinte" şi cum, „a creşte".
Fericitul Ieronim (cca 342-420), în traducerea sa, redă numele sub forma Habacuc, spunând că înseamnă
„luptător", pentru că el s-a luptat cu Dumnezeu[1].
La începutul cărţii, mai cu seamă în capitolele 1 şi 2, despre Avacum nu se
spune nimic altceva, decât că era „Prorocul".
Acest proroc de Dumnezeu inspirat descinde din linia
Liei şi, prin aceasta, din seminţia patriarhului Simeon, după cum atestă
Dorotei[2]
şi Epifanie[3].
Fiu al lui Safat, provenea din ţinutul Bethzochar[4].
Pe de altă parte, în versiunea Sfintei Scripturi pe care o avem la îndemână[5],
la sfârşitul psalmului din Cartea lui Avacum, traducătorii pun pe
seama profetului cuvintele: Mai-marelui cântăreţilor, cu cântare din
harpe
[Avacum 3:19]. Cei care acceptă versiunea aceasta socotesc că, de vreme ce
participa la cântarea liturgică de la Templu, Avacum trebuie să fi ţinut de una
dintre familiile levitice însărcinate cu organizarea muzicii sacre. Pe de altă
parte, Septuaginta redă în mod diferit cuvântul citat, şi anume: [,..\ca eu să
biruiesc întru cântarea Lui[6]. Sfântul Chiril al
Alexandriei, împreună cu Teodor de Mopsuestia şi cu Teodoret de Cyr[7]
socotesc că versetul acesta din final se referă la cântările de laudă pe care
Biserica le va înălţa Domnului, pentru izbăvire. De asemenea, Fericitul
Ieronim leagă aceste cuvinte de propoziţia anterioară[8],
şi nu de referinţa la „mai-marele cântăreţilor". El opinează că sunt
cântări de laudă, pe care „orice om de ispravă şi care se face vrednic de a fi
ales de către Dumnezeu" le va înălţa, la sfârşitul veacurilor, lui Iisus
Hristos, biruitorul, Cel dintâi care a dobândit câştig de cauză în luptă[9].
Cei care se orientează după versiunile moderne ale Bibliei (KJV, de pildă,
pentru limba engleză) îşi susţin opinia sprijinindu-se inclusiv pe cuvântul din Istoria omorârii
balaurului şi a idolului din Bel, unde este menţionat Profetul Avacum şi se
spune despre el că ar fi din seminţia lui Levi[10].
Totuşi unii susţin că acest Avacum, despre care se vorbeşte aici şi care i-ar fi
adus de mâncare Prorocului Daniel, este diferit de autorul cărţii în discuţie.
Insă Tradiţia Ortodoxă mărturiseşte că este vorba despre una şi aceeaşi
persoană[11].
Din scrierile profetului putem discerne cu o oarecare
aproximaţie că Avacum a prorocit înainte de sosirea chaldeilor în Palestina,
mai precis înainte de victoria lui Nabucodonosor asupra faraonului Neco, la
Carchemiş (605 î.Hr.), în cel de al patrulea an al domniei lui Ioachim
(609-598) - aceasta pentru că în carte se prevesteşte, vorbindu-se la timpul
viitor, faptul că neamul acesta al chaldeilor va fi adus spre judecarea poporului
din Iuda [cf. Avacum 1:5 sq.].
Prorocia lui Avacum este dată în perioada de decădere
şi de colaps a Regatului Iuda (cca 626-586 î.Hr.). Capitolul 1 pare a
corespunde perioadei anterioare anului 605 Î.Hr., când chaldeii s-au ridicat
la putere, şi înainte de căderea cetăţii Ninive, din anul 612 Î.Hr. în
capitolele 1 şi 2 aflăm câteva dintre meditaţiile profetului referitoare la
trufia şi lăcomia babilonienilor; este probabil ca acestea să fi fost scrise
după anul 612 î.Hr. Astfel, ţinând seama de indiciile interne ale textului, se
poate trage concluzia că Avacum a prorocit în perioada de început a supremaţiei
chaldeilor. Insă este dificil de stabilit o dată precisă. De bună seamă,
activitatea profetului, nevoinţele şi ostenelile acestuia vor fi durat mai
mult, posibil să fi fost de prin anul 626 şi până prin 590, poate chiar mai
târziu.
Regele iudeu Iosia, un reformator energic, a murit în
anul 609 î.Hr. Odată cu el, s-a sfârşit şi cea de pe urmă perioadă de
prosperitate pentru Iuda. Chal- deii vor invada regatul pentru prima oară în
anul 601 sau 600 [cf. IV Regi 24:1]. Babilonienii îşi vor impune legea asupra
Ierusalimului şi vor deporta cea mai mare parte a populaţiei în anul 586. Vedem
astfel că Avacum şi-a început viaţa într-o perioadă de prosperitate generală,
care, treptat, a decăzut până la distrugerea totală a economiei şi a
structurilor statului şi până la umilirea extremă a poporului; căci iudeii
aveau să treacă prin chinurile înjositoare ale asediului şi ale surghiunului.
Profetul,
când a văzut dinainte robia, cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului
lui Dumnezeu, a plâns cu amărăciune. Iar atunci când Nabu- codonosor a intrat
în Ierusalim, prorocul a fugit la Ostrakine (astăzi, Straki), între Egipt şi
Arabia Petraea, pe coasta Mediteranei, la răsărit de Egipt. Apoi a trecut în
Israel şi a trăit aici ca străin, în pământul lui Ismael, adică în Na- batea.
Iar după ce s-au întors chaldeii în Babilon, iudeii care fuseseră lăsaţi în
Ierusalim s-au refugiat în Egipt. Atunci, profetul s-a întors în pământul său
şi a propovăduit aici ţăranilor'.
Odată, pe când profetul era pe cale să ducă hrană
celor ce lucrau la ţarină, a rostit o prorocie pentru ai lui: „Eu am a merge
într-o ţară îndepărtată, dar mă voi întoarce îndată. De va fi cumva să zăbovesc
mai mult, luaţi aminte şi duceţi de mâncare secerătorilor." Doar ce a
rostit aceste cuvinte, şi îngerul Domnului 1-a luat pe el şi 1-a dus în
Babilon, unde 1-a hrănit pe Prorocul Daniel, care era acolo închis într-o
cuşcă, împreună cu şapte lei. întâmplarea este relatată astfel:
Şi era atunci Avacum proroc în ţara Iudeilor
şi acela fiersese fiertură, şi a pus pâine în scafă, şi mergea la câmp să ducă
secerătorilor. Şi a zis îngerul Domnului către Avacum: Du prânzul care-l ai, în
Babilon, lui Daniel, în groapa leilor. Şi a zis Avacum: Doamne! Babilonul nu
l-am văzut şi groapa n-o ştiu unde este! Şi l-a luat îngerul Domnului de
creştet şi, ţinându-l de părul capului său, l-a pus în Babilon deasupra gropii,
întru repeziciunea duhului său. Şi a strigat Avacum zicând: Daniele! Daniele!
Ia mâncarea pe care ţi-a trimis-o ţie Dumnezeu! Şi a zis
Daniel: O, Ţi-ai adus aminte de mine, Dumnezeule, şi
n-ai părăsit pe cei care Te caută şi Te iubesc pe Tine! Şi s-a sculat Daniel şi
a mâncat; iar îngerul Domnului îndată a dus pe Avacum la locul său [Istoria
omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel 40-46].
În cea de a şaptea zi, când regele Cyrus a venit să-1
vadă pe Daniel mâncat de lei, însă 1-a văzut pe Daniel şezând liniştit, teafar
şi nevătămat, a strigat cu glas mare: Mare eşti, Doamne Dumnezeul lui Daniel! Şi nu
este altul afară de Tine! Şi îndată 1-a scos pe Daniel din groapă [cf. Istoria
omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel 47-49].
Dar să revenim la Profetul Avacum. Pe când s-a întors
el întru ale sale, purtat de acelaşi înger, la vremea potrivită pentru a-i
hrăni pe lucrători, nu a spus nimănui, nimic din cele petrecute. Dar, din
această întâmplare, el a înţeles că robii din Babilon se vor întoarce în curând
la Ierusalim.
Sfântul Ambrozie (cca 339-397), episcop al Milanului
(374), vorbind despre puterile supranaturale dăruite omului, scrie: „Avacum a
zburat fară aripi [cf. Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui
Bel]."[12]
Sfântul
Grigorie cel Maţe Dialogul (cca 540-604), papă al Romei cu începere din anul
590, afirmă: „Avem mărturie din Sfânta Scriptură că Profetul Avacum a fost dus
din Iudeea până în Chaldeea într-o clipită, astfel încât să poată prânzi
împreună cu Profetul Daniel şi apoi deîndată să se întoarcă în Iudeea."[13]
Profetul Avacum a dat semn celor din Iudeea, spunând
că oricând va vedea poporul lumină în Templu, să ştie că văd slava lui
Dumnezeu. Cei care au alcătuit Sinaxarul arată că semnul acesta
se împlineşte atunci când Domnul Dumnezeu vine să înveţe în Templul din
Ierusalim şi, prin lumina învăţăturilor Sale, El luminează sufletele
întunecate ale iudeilor, care, prin aceasta, sunt conduşi spre cunoaşterea
slavei dumnezeirii Sale.
Avacum a
prorocit şi sfârşitul Templului, spunând că acesta avea să fie dărâmat de un
popor venit de la Apus. Acest popor este cel al romanilor. Atunci, catapeteasma
lui David se va rupe în bucăţi, iar acoperişurile celor doi stâlpi se vor lua
şi nimeni nu va şti unde se vor pune; îngerii îi vor duce în pustie, acolo unde
a fost întocmit de la început Cortul Mărturiei. La plinirea vremii, prin
aceştia va fi cunoscut Dumnezeu, căci ei îi vor lumina pe cei prigoniţi de
vrăjmaşul omului, şarpele[14].
Cu doi
ani mai înainte de întoarcerea poporului din robia babilonică, Avacum a trecut
la cele veşnice şi a fost îngropat în ţarina lui[15].
După cele scrise în lucrarea sa, Judaica, de către Alexandru Mavrocordat, ţarina lui
Avacum se află în satul Echela (Keilah)[16].
în vremea lui Eusebiu (cca 256-cca 339/340) şi a Fericitului Ieronim, se
cunoşteau două locuri, între Keilah şi Gibea, despre care se spunea că erau
mormintele profetului[17]:
Eusebiu spune într-un loc că mormântul lui Avacum se afla în Gibea, la
aproximativ 30 km V de Ierusalim, dar, într-alt loc, tot el spune că se afla
în Echelah - localitate situată la aproximativ 37 km SV de Ierusalim. După
Sozomen (prima jumătate a secolului al V-lea), locul mormântului de la sau de
lângă Keilah fusese descoperit în vis episcopului de Eleutheropolis, pe nume
Zebennos[18].
Moaştele Profetului Avacum s-au descoperit în timpul domniei lui Teodosie cel
Mare (379-395).
Sfântul Teofan (+ 845), episcopul Niceei, imnograf şi
mărturisitor, îl descrie pe înţeleptul şi preabinecuvântatul Proroc Avacum ca
pe unul care întru Domnul s-a bucurat. De asemenea, mai spune despre el că în
chip vădit avea toată vârtutea, iar tot vicleşugul mintea sa îl ura, dând la
iveală toată nedreptatea. Şi acelaşi mai adaugă că darul Duhului cel
luminător, cu îndestulare în el sălăşluindu-se, lumina[19].
Profetul
Avacum este reflexiv, el meditează asupra ţelurilor lui Dumnezeu. Cunoaşte şi
mărturiseşte păcătoşenia Iudeii şi chibzuieşte asupra ei: Până când, Doamne,
voi striga fără ca să mă asculţi şi voi ridica glasul meu către Tine din
pricina silniciei, fără ca Tu să mă izbăveşti? Pentru ce Tu mă laşi să văd nedreptatea
şi priveşti apăsarea? Prăpădul şi silnicia sunt în faţa mea, certuri şi gâlcevi se iscă! [Avacum
1:1-3]
Sfântul Grigorie Teologul (cca 329/330-cca 390),
patriarh al Constantinopolului (380), scrie despre Avacum că „foloseşte
cuvinte şi mai aspre şi discută cu însuşi Dumnezeu, ridicând vocea la Dumnezeu
din cauza nedreptăţii judecătorilor [cf. Avacum 1:2-3]"'.
„Prorocii şi toţi drepţii obişnuiesc să simtă durere
nu numai pentru ei, ci şi pentru ceilalţi oameni - arată Sfântul Ioan Gură de
Aur. Dacă ai vrea să te gândeşti, ai vedea că toţi îşi vădesc mila aceasta.
[...] Vei auzi pe Avacum: Pentru ce mi-ai arătat mie osteneli şi
dureri? [cf. Avacum 1:3]; şi iarăşi: Şi vei face pe
oameni ca pe peştii mării [cf. Avacum 1:14] ."[20]
Pentru ce Tu mă laşi să văd nedreptatea şi priveşti
apăsarea? Prăpădul şi silnicia sunt în faţa mea, certuri şi gâlcevi se iscă! [Avacum 1:3] Bărbat cu
adevărat drept, Avacum nu se împăca defel cu judecătorii care judecau
pricinile cu necinste şi cu strâmbătate. Sfânta Biserică intonează: „Avacum cel
minunat, primind raza Duhului, s-a făcut cu totul dumnezeiesc. Şi, văzând
păgânătatea judecătorilor şi judecata cea fară dreptate, se necăjea gândind la
dreptatea gândului către Hristos şi Stăpânul; şi cu cuget fierbinte şi de
Dumnezeu iubitor se aprindea, ca un râvnitor."[21]
Dar este oare numaidecât de trebuinţă ca toiagul
judecătorului să fie tocmai întruchiparea cruzimii, a violenţei şi a
barbariei? Aceasta să fie oare soluţia? Nu sunt oare fărădelegile chaldeilor -
un popor încă şi mai adâncit în răutăţi decât israeliţii - mult mai
intolerabile decât alunecările pe care ei sunt chemaţi să le pedepsească şi să
le îndrepte? Dar, pe de altă parte, nu este oare poporul lui Israel mai
responsabil, de vreme ce el avea Legea şi Prorocii? Prorocul priveghează şi
aşteaptă să vadă cum va fi judecat pentru întrebarea sa sinceră. între toate
cuvintele, cel care iese mai mult în evidenţă este acesta: Dreptul din
credinţă va fi viu! [Avacum 2:4] Profetul îşi încheie cartea ţinându-se tare în credinţă
şi în integritate şi spune: Smochinul să nu mai înmugurească şi via rod
să nu mai dea; înşelătoare să fie rodirea măslinului, şi ogoarele nimic să nu
rodească! Turme să nu mai fie în ţarcuri şi vite în staide niciodată! Ci eu voi
tresălta de veselie în Domnul, bucura-mă-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu! [Avacum
3:17-18]
Sfântul Ciprian al Cartaginei (t 258) scrie într-o
epistolă de-a sa: „Cu toţii, buni sau răi, suntem locuitori ai aceleiaşi case.
Orice s-ar întâmpla în casa noastră, bine sau rău, cu toţii avem parte de
aceeaşi soartă, până la sfârşitul acestei vieţi vremelnice şi până ce fiecăruia
i se va hărăzi un locaş veşnic [...]. Acolo vom vedea roadele nădejdii
puternice şi ale credinţei celei neclintite. Sufletul nostru este înălţat chiar
dintre ruinele acestei lumi decăzute, iar curajul nostru este întărit. Răbdarea
noastră se umple de bucurie; iar mintea îşi află liniştea întru Domnul,
întocmai după cum Duhul Sfânt ne spune prin prorocul şi ne îndeamnă,
întărindu-ne prin cuvânt ceresc, nădejdea şi credinţa."'
Profetului îi mai este cunoscut şi faptul că nici unul
dintre cei răi nu va scăpa nepedepsit [cf. Avacum 2:6-20]. Până la urmă,
Babilonul va fi judecat pentru fărădelegea, pentru crimele şi pentru lăcomia
sa. Profetul primeşte dreptatea lui Dumnezeu ca pe un act de încredere în
ţelurile Sale şi în faptul că acestea se vor împlini.
Spune prorocul: Voi sta de
strajă şi mă voi aşeza în turnul cel de veghe ca să priveghez şi să văd ce-mi
va grăi mie şi ce-mi va răspunde la tânguirea mea [Avacum 2:1].
Fericitul Ieronim explică, referitor la cuvântul acesta: „Ca un reproş adresat
sieşi, pentru faptul de a fi rostit cuvintele acestea în necunoştinţă de cauză,
el va scrie o cântare de pocăinţă. Dacă necunoştinţă nu s-ar fi socotit ca un
păcat, atunci ar fi fost o osteneală zadarnică, din partea lui, să scrie carte
de pocăinţă, iar dorul lui de a-şi exprima durerea pentru un fapt ce nu era
păcat ar fi fost lipsit de sens."[22]
În iconografia ortodoxă, Profetul Avacum este
reprezentat de obicei ca un tânăr fără barbă. Alteori, este zugrăvit împreună
cu un înger, care îl duce pe sus ţinându-1 de păr. în acest caz;, este
înfăţişat ţinând prinos de bucate, cel mai adesea trei pâini, însemnate cu
semnul Sfintei Cruci. în unele icoane mai vechi este arătat ducând peşti. De
asemenea, în alte icoane este închipuit cu un sul în mână, pe
care scrie: Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut [Avacum 3:2], In
acestea, prorocul ţine de obicei cu mâna stângă sulul, iar cu dreapta, îndoită
din cot, arată urechea. Sfântul Teofan arată cum a fost cuprins Avacum de
teamă: „Auzind auzul Atotţiitorului, cu cucerire te-ai înfricoşat, minunate,
şi, pricepând lucrurile Lui, te-ai cuprins de spaimă."[23]
Înălţătoarele şi
desăvârşitele scrieri ale lui Avacum, care în Septuaginta se numără al optulea
în rândul Prorocilor mici, debutează cu o convorbire între Dumnezeu şi profet.
Din aceasta aflăm mai întâi că Domnul Dumnezeu este pe cale de a judeca şi de a
aduce asupra decăzutului şi nedreptului popor al Legii un instrument
de pedeapsă - pe chaldei. Citim: Iată, Eu stârnesc pe chaldei, neam amarnic şi
iute, care cutreieră ţinuturi necuprinse, ca să pună stăpânire pe locuinţe
care nu sunt ale lui [Avacum 1:6]. In al doilea rând, aflăm de
avertismentele pronunţate la adresa celor care erau acuzaţi că îşi înmulţesc
averile lucrând nedreptatea, durând cetăţile pe fărădelege, pe lipsă de omenie
şi punându-şi nădejdea în idolii cei neputincioşi [cf. Avacum 2].
Rugăciunea lui Avacum -
care începe cu cuvintele: Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut [Avacum 3:2] - a fost
preluată, pentru frumuseţea şi pentru profunzimea ei, atât de către sinagoga
evreiască, cât şi de către Biserica creştină. In imnografia creştin-ortodoxă,
irmosul de la cântarea a patra, din slujba Utreniei pentru zilele de rând, se
referă la Prorocul Avacum şi la rugăciunea acestuia. In concordanţă cu
aceasta, toţi marii imnografî ai Bisericii şi-au rânduit scrierile în aşa fel,
încât să respecte rânduiala aceasta. Pentru cântarea a patra din Canonul
pascal, Sfântul Ioan Damaschin (cca 675-cca 749) a alcătuit imnul: „La
dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu
noi..."[24]
Iar cel ce a biruit cerurile, Apostolul Pavel, la rândul său, împrumută
cuvântul acesta de la Avacum: dreptul din credinţă va fi viu [Romani 1:17; cf.
Avacum 2:4; cf. Galateni 3:11].
Chiar dacă este o carte
scurtă, Cartea lui Avacum este plină de
vitalitate şi de putere. Este alcătuită într-un stil profetic clasic, din
sentinţe concise, dar pline de semnificaţii. Imaginile folosite şi cursivitatea
textului vădesc un autor de o sensibilitate şi de un lirism de cel mai înalt
nivel.
Un imn alcătuit pentru
praznicul profetului ne spune că acesta a primit cuvântul cel ceresc prin
intermediul unui înger: „Vestind lumii cea de la amia- zăzi venirea lui
Dumnezeu din Fecioară, Avacume de Dumnezeu grăitorule, şi auzirea de la starea
străjii celei Dumnezeieşti, de la îngerul cel purtător de lumină ai vestit
lumii învierea lui Hristos. Pentru aceasta, cu veselie strigăm ţie: Bucură-te,
frumuseţea cea luminată a prorocilor!"[25]
În
rândurile ce urmează ne propunem să subliniem succint cele şapte locuri în care
Profetul Avacum prevesteşte în chip minunat venirea lui Hristos, întruparea,
lucrarea Sfinţilor Apostoli, Crucea, înălţarea, faptul că drepţii prin credinţă
vor fi vii, sfârşitul domniei celor puternici şi mântuirea unşilor Lui.
1. Venirea lui
Hristos [Avacum 2:3, 11; 3:5-6]
*
A.
Căci este o vedenie pentru un timp hotărât; ea se va
împlini la vreme şi nu va fi vedenie mincinoasă. Dacă întârzie, aşteapt-o, căci
ea va veni sigur, fără greş [Avacum 2:3].
Sfântul Irineu (cca 130-cca 236), episcop al Lionului,
spune că „prin venirea lui Hristos, El însuşi a împlinit toate, iar în
Biserică mai împlineşte încă şi acum legământul cel nou pe care îl vestea
Legea, mai înainte de împlinirea a toate"[26].
B.
Căci piatra cea din zid strigă şi grinda din căpriorii
casei îi răspunde [Avacum 2:11],
Sfântul Ambrozie ne aduce aminte că Hristos „a chemat
sufletele păgânilor din căile rătăcirii şi a adus înapoi inimile neamurilor
care mergeau spre pierzanie. Şi, cum Ii era cunoscut că aceştia erau amăgiţi de
cuvintele diavolului, El însuşi, spre a slăbi lanţurile şi legăturile
înşelăciunii, a grăit mai înainte prin Abel, al cărui glas şi sânge au strigat
la cer [cf. Facerea 4:10]. A grăit apoi prin Moise, către care a spus: Ce strigi către
Mine?
[Ieşirea 14:15]. A mai grăit apoi prin Iosua [cf. Iosua 1:1]. Şi iarăşi a mai
grăit prin David, care se roagă: Strigat-am către Tine, mântuieşte-mă [Psalm 118:146]. La
fel îi spune şi lui Isaia: Strigă!- iar prorocul întreabă: Ce să strig? [Isaia 40:6]. Mai
grăieşte prin Solomon, hărăzindu-i putere prorocească şi înţelepciune mare: Veniţi şi mâncaţi
din pâinea mea şi beţi din vinul pe care Eu l-am amestecat cu mirodenii [Proverbe 9:5]. Şi ca
piatra cea din zid strigă, sau din căpriorii casei [cf. Avacum 2:11]."[27]
C. Doamne, auzit-am de
faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale, Dumnezeule! Fă să trăiască,
în cursul anilor, lucrarea Ta şi, în trecerea vremii, fă-o să fie cunoscută! Dar, întru
mânia Ta, adu-Ţi aminte că eşti şi milostiv! [Avacum 3:2]
Sfântul Chiril (378-444), patriarh al Alexandriei,
scrie: „Profetul Avacum a văzut de mai înainte slava Domnului Dumnezeului si
Mântuitorului nostru si, copleşit de minunatele Sale fapte, I-a adus cuvinte de
laudă, spunând: Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am minunat de
faptele Tale, Dumnezeule!... [cf. Avacum 3:2] Despre care dintre faptele
Mântuitorului nostru putem spune că nu ar fi vrednice de toată minunarea? Care
dintre ele nu este măreaţă si demnă de cea mai înaltă slăvire? Care dintre ele
nu vădeşte dumnezeiasca Lui putere? Şi vedem lămurit aceasta din cele ce ni se
citesc din evanghelicele Scripturi."[28]
Sfântul Chiril al
Ierusalimului (315-386) întreabă: „Care este, profetule, semnul Domnului Ce
vine? El spune mai jos: In mijlocul a două vieţi te vei cunoaşte [Avacum 3:2], Cu alte
cuvinte, profetul spune Domnului lămurit aşa: Când vii în trup, trăieşti şi
mori şi după ce înviezi din morţi, trăieşti iarăşi."[29]
Sfântul Simeon Noul
Teolog (949-1022), la rândul său, întreabă: „Ce altceva ar urmări oare să
lămurească, referindu-se de două ori la auz, dacă nu faptul că prin înrâurirea
Duhului a primit el cunoaşterea celor despre Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu,
prin venirea Căruia a cunoscut iconomia mântuirii si si-a însusit învătătura
aceasta?"[30]
Vasile Monahul cântă:
„Cu Duhul văzând mai înainte, Prorocule Avacum, întruparea Cuvântului, ai
propovăduit strigând: Când se vor apropia anii, Te vei cunoaşte, când va veni
vremea, Te vei arăta. Slavă puterii Tale, Doamne!"[31]
D. Dumnezeu vine
din-.Teman şi Cel Sfânt din muntele Paran! Sela (oprire)- Slava Lui acoperă
cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui! [Avacum 3:3]
De ce se teme profetul?
„Auzit-a prorocul de venirea Ta, Doamne, şi s-a temut; că aveai să Te naşti din
Fecioară şi oamenilor să Te arăţi; şi a grăit: Auzit-am auzul Tău şi m-am
temut [cf. Avacum 3:2]; slavă puterii Tale, Doamne!"[32]
Sfântul Chiril al
Alexandriei întreabă: „Şi din ce parte a Ierusalimului vine? Din răsărit? De la
apus? Din miazăzi? Din miazănoapte? Spune-ne exact. Iar Avacum răspunde foarte
lămurit şi zice: Dumnezeu va veni de la Teman [Avacum 3:3] - iar Teman
se tălmăceşte răsărit. ,,
Sfântul Ioan Damaschin
interpretează prorocia aceasta ca referindu-se la întruparea Cuvântului:
„Venirea Ta cea din Fecioară mai înainte văzând-o Avacum ,
spăimântându-se grăia: întrupându-Te vii din Teman, Izbăvitorule, să chemi pe
Adam cel lepădat."[33]
Şi alta: „Avacum, preacurat pântecele tău munte umbrit mai înainte l-a văzut,
Curată. Pentru aceasta a şi grăit: De la miazăzi va veni Dumnezeu şi Cel Sfânt
din muntele cel cu umbră deasă."[34]
Iar Sfântul Teodor Studitul (759-826) vorbeşte despre
muntele cel cu umbră deasă, care o prevesteşte pe Născătoarea de Dumnezeu:
,,[...]muntele cel sfânt şi prea vederos al lui Dumnezeu, la lăcaşurile cele
cereşti pre sus se ridică."[35]
Sfântul Grigorie al Nicomidiei (f 880) arată de asemenea: „Muntele cel umbrit,
carele mai înainte l-a văzut Avacum [cf. Avacum 3:2], mai înainte a vestit pe
ceea ce a început înlăuntru între cele neumblate ale Bisericii; căci cu adevărat
a odrăslit bunătăţile şi acoperă marginile."[36]
Iar într-un imn dedicat Naşterii Domnului lăudăm: „Munte umbrit de bunătăti
te-ai arătat, Preacurată, din care a venit în chip de rob Stăpânul, ca să
libereze pe oameni din robie."[37]
E. Înaintea Lui merge
molima, iar prăpădul vine pe urma Lui. Se opreşte!... Zguduie pământul! [Avacum
3:5-6]
Sfântul
Irineu spune: „Cei care susţin că Domnul vine de la răsărit, din muntele cel cu
umbră deasă [cf. Avacum 3:3], vestesc sosirea Lui din Bethleem. Căci de acolo a
ieşit Cel ce toate le conduce, Cel ce dă hrană poporului Părintelui Său."[38]
Şi în aceeaşi lucrare: „înaintea feţei sale merge Cuvântul, iar piciorul
Său păşeşte prin câmpie [cf. Avacum 3:5] — cuvântul acesta arată lămurit că
El este Domnul şi că venirea Lui va fi în Bethleem şi din Muntele Efrem, care este la sud de
moştenire, şi că El este Om. Căci zice: piciorul Său
păşeşte prin câmpie [cf. Avacum 3:5] - iar aceasta arată că este
om."[39]
2. Sfinţii Apostoli [Avacum 2:7; 3:8, 15]
A. Oare nu se vor scula fără de veste cei ce
te-au împrumutat şi nu se vor trezi oare călăii tăi? Şi tu vei ajunge prada lor! [Avacum 2:7]
Sfântul Chiril al
Alexandriei notează că „Sfinţilor Apostoli li s-a dăruit harul cel vrednic de
toată cinstirea [...]. Omul primeşte putere asupra duhurilor celor necurate si
vădeşte toată deşertăciunea mândriei care în asa de mare cinste era mai înainte
ţinută, chiar cea a diavolului. [...] Căci, astfel zicând, au pricinuit pagubă
Satanei, împuţinându-i cinstirea, prădându-i agoniseala şi aducând la Hristos
cele aflate mai înainte sub stăpânirea sa, prin credinţa în El; aşa au
pricinuit ei război Satanei. Mare a fost, aşadar, puterea încredinţată
Sfinţilor Apostoli prin voia lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturora. Căci
El le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate"[40].
B.
Oare împotriva fluviilor Şi-a aprins Domnul văpaia Sa?
Sau asupra marilor râuri mânia Sa? Ori împotriva mării urgia Ta, când Tu
încaleci caii Tăi şi Te sui în carele Tale de biruinţă? [Avacum 3:8]
Sfântul Grigorie de
Nyssa[41]
(cca 335-cca 395) şi Fericitul Ieronim[42]
consideră că această cavalerie reprezintă ceata îngerilor. Dar, la vremea
praznicului Profetului Avacum, care se sărbătoreşte în fiecare an în ziua de 2
decembrie, imnele bisericeşti compară Apostolii cu aceşti cai şi cu nişte
armăsari: „Stând la dumnezeiasca strajă, cinstitul Avacum a auzit taina cea
nespusă a venirii Tale către noi, Hristoase, şi a arătat proroceşte
propovăduirea Ta, mai înainte văzând pre înţelepţii Apostoli ca pre nişte cai,
tulburând marea limbilor celor de multe neamuri."[43]
Sfântul Ioan Damaschin,
alcătuind canoanele pentru praznic, scrie: „De Dumnezeu grăitorule Avacum,
văzut-ai pe sfinţii ucenici ca pe nişte cai tulburând vădit marea
necunoştinţei şi înecând înşelăciunea cu dogmele dreptei cinstiri de
Dumnezeu..."[44]
Sfântul Teofan înţelege la fel, iar la praznicul
Soborului Sfinţilor Apostoli cântă: „Singuri văzătorii Tăi, Cuvinte, toiag de
putere având Crucea Ta, au tăiat marea cea sărată a acestei vieţi, ca nişte cai
turburând valurile mulţimii dumnezeilor."[45]
C.
Cu caii Tăi Tu cutreieri marea, puhoiul întinselor ape [Avacum
3:15].
La praznicul Botezului Domnului, cuvintele acestea din
Sfânta Scriptură [cf.Avacum 3:8-15] sunt
indicate ca prefigurând venirea Mântuitorului la Botez şi felul cum Sfinţii
Apostoli vor boteza spre mântuire. „Venirea Ta cea către Botez, văzându-o mai
înainte Avacum, spăimântându-se a strigat: La mare mergând pre caii Tăi,
Mântuitorule, au turburat ape multe [cf. Avacum 3:15].'[46]
3. Crucea [Avacum 3:4]
Izbucnire de lumină ca
la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc!... Acolo stă tainic
ascunsă puterea Lui! [Avacum 3:4]
Sfântul Ciprian al
Cartaginei scrie: „In Patimile şi în Crucea lui Hristos se află toată vârtutea
şi puterea."[47]
Fericitul Ieronim spune despre Avacum următoarele:
„Avacum, ca un luptător viteaz şi puternic (numele lui însemnând îmbrăţişare), stă de veghe aşezat
în turnul de veghere [cf. Avacum 2:1], pentru a putea privi la Crucea Iui Hristos şi a spune: Slava Lui
acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui! Izbucnire de lumină ca
la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc!... Acolo stă tainic ascunsă
puterea Lui! [Avacum 3:3-4] ."[48]
4. Înălţarea [Avacum 3:11]
Soarele şi luna s-au
oprit în locuinţa lor; ca să facă lumină, săgeţile Tale pornesc şi. fulgerele
lăncilor Tale fără încetare scapără [Avacum
3:11].
Sfântul Grigorie cel
Mare scrie: „Despre slava înălţării Sale a scris Profetul Avacum: Soarele şi luna
s-au oprit în locuinţa lor [Avacum 3:11]. Ce înseamnă, aici, soarele, dacă nu tocmai
Domnul, iar luna ce poate să însemne altceva decât Biserica?
Până ce Domnul S-a înăltat la ceruri, Biserica Lui cea sfântă avea a se teme de
potrivniciile acestei lumi în fel şi chip. Dar, întărită fiind prin înălţare, a
dobândit fatis cele în care mai înainte tainic a crezut. Soarele s-a înălţat,
iar luna la locul ei a stătut, căci atunci când Domnul a ajuns la ceruri,
Biserica cea sfântă a Lui a sporit în putere şi în cuvânt."[49]
Faptul că luna rămâne
la locul ei înseamnă fecioria Maicii Domnului, care rămâne nestricată - arată
Sfântul Modest al Ierusalimului (cca | 634)[50].
Sfântul Teofan:
„Soarele cel neapus din pântece fecioresc a răsări se grăbeşte, ca să lumineze
toată partea cea de sub soare..."[51]
5. Neamurile primesc
Evanghelia [Avacum
3:14]
Strâpuns-ai cu
săgeţile tale capul lui Faraon şi al celor care se năpusteau asupra mea ca să
mă sfărâme, în strigăte de veselie, ca şi cum porneau să sfâşie pe cel nenorocit în
adăpostul lor [Avacum 3:14],
„Căci Preaputernicul Dumnezeu - notează Sfântul
Grigorie cel Mare - străpunge cu săgeţile Sale capetele voievozilor [cf.
Avacum 3:14], căci a lepădat mândria iudeilor, alungându-i de la Sine.
Neamurile au fost chemate în locul celor lepădaţi, căci atunci când iudeii au
căzut din credinţă, inimile celor dintre neamuri s-au strâns îndeolaltă spre
cunoaşterea credinţei. In mod evident, neamurile şi-au deschis inimile spre a
primi hrana Sfintei Scripturi şi în chip tainic au primit-o, ca un om sărac,
căci, cu grabă şi în tăcere mâncând ei, au primit cuvintele vieţii."[52]
6. Îndreptarea prin
credinţă
[Avacum 2:4; 3:13]
A.
Dreptul din credinţă va fi viu! [Avacum 2:4]
Sfântul Ciprian al
Cartaginei afirmă că „iudeii nimic nu pricep din Scripturi, până ce nu cred
mai întâi în Hristos. [...] Dreptatea este cu putinţă numai prin credinţă, în
care este viaţa, aşa cum a prorocit Avacum, când a spus: Dreptul din
credinţă vafi Viu! [Avacum 2:4] "[53].
Intr-altă parte, Sfântul Ciprian adaugă: „Numai de câştigat avem prin credinţă
şi atâta cât credem, atâta şi înfăptuim."[54]
B. Iesit-ai ca să
zdrobeşti poporul Tău, ca să izbăveşti pe unsul Tău [Avacum
3:13] ' '
Sfântul Grigorie cel
Mare, vorbind despre credinţă, observă: „Marcu aminteşte că, înainte de a Se
înălţa la ceruri, Domnul i-a mustrat pe ucenicii Săi pentru învârtoşarea inimii
lor şi pentru necredinţă [cf. Marcu 16:14], Le-a spus că omul, prin credinţă şi
prin botez, se va mântui; tot cel ce nu primeşte să creadă se va pedepsi. Cu
toţii putem spune în cugetele noastre: am crezut, deci mă voi mântui [cf.
Avacum 2:4]. Cuvântul nostru este adevărat, dacă credinţa noastră este
mărturisită şi prin fapte. în credinţa cea adevărată, cuvintele nu sunt
contrazise prin fapte. [...] Trebuie să mărturisim realitatea credinţei
noastre, exprimând-o în viaţa noastră de fiecare zi. Atunci ne vom putea numi
cu adevărat credincioşi, când împlinim prin fapte cele ce le arătăm prin
cuvinte."
Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la îndreptarea
prin credinţă, spune: „Scris este în cartea Profetului Avacum, că dreptul prin
credinţă va fi viu [cf.Avacum 2:4]. Prin aceasta nu se arată numai dreptatea
care este în credinţă, ci şi faptul că prin Lege nu este mântuire. Pentru că,
după cum spune Sfântul Pavel, nimeni nu a ţinut Legea, căci cu toţii erau sub
blestem, iar pentru încălcările lor, s-a aflat o cale mai uşoară (ceea ce
reprezintă în sine o dovadă puternică pentru faptul că nici un om nu poate să
se îndrepteze prin Lege); profetul nu spune că dreptul prin Lege va fi viu, ci
spune lămurit: prin credinţă .'[55]
Sfântul
Leon cel Mare (t 461) scrie: „Aşa după cum raţiunea faptelor noastre este în
credinţă, tot astfel puterea credinţei noastre stă în fapte."[56]
Într-altă parte, el îi îndeamnă pe creştini să se ţină bine în credinţa cea
una, să nu se lase traşi într-o parte sau într-alta: „Pavăză neînfricată şi de
temut este credinţa cea dreaptă şi adevărată, fară adăugire şi fară lipsă.
[...] Staţi în unitatea credinţei, iubiţi fraţi, într-un neclintit cuget [...],
căci fară de credinţă nu este sfinţenie, nu este curăţie, nu este viaţă: căci dreptul
prin credinţă va fi viu [cf. Avacum 2:4], Iar acela care prin amăgirea
diavolului se îndepărtează de la credinţă, este mort, încă în viaţă fiind,
căci, aşa după cum îndreptarea prin credinţă se dobândeşte, tot astfel şi
viaţa veşnică prin credinţă se agoniseşte, după cum însuşi Domnul şi
Mântuitorul nostru spune. Iar viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască
pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis [Ioan 17:3]."[57]
7. Sfârşitul stăpânirii celor
puternici [Avacum
3:6, 12, 14]
Profetul
Avacum prevesteşte că stăpânirea puternicilor acestei lumi va fi zdrobită, iar
puterea şi tăria acestora va secătui. De pildă, el scrie: Zguduie pământul! Şi
cu privirea Lui aruncă spaima printre neamuri! Munţii cei din veac se desprind din locul lor,
colinele străvechi se smeresc şi pier sub paşii veşniciei Sale [Avacum 3:6].
De asemenea: Cu mânie Tu păşeşti pe pământ şi întru urgie Tu calci
în picioare popoarele! [Avacum 3:12] Şi încă: Străpuns-ai cu
săgeţile Tale capul lui Faraon şi al celor care se năpusteau asupra mea ca să
mă sfărâme, în strigăte de veselie, ca şi cum porneau să sfâşie pe cel nenorocit
în adăpostul lor [Avacum 3:14],
Sfânta Casia, stareţă în Constantinopol (cca 805) şi
facătoare de canoane, preia tema aceasta şi o valorifică într-un irmos din
Sâmbăta Mare: „Smerenia Ta cea dumnezeiască pe Cruce, mai înainte văzând-o
Avacum, spăimântându-se, a grăit: Tu ai tăiat tăria celor puternici, Bunule,
unindu-Te cu cei din iad, ca un Atotputernic."[58]
8. Izbăvirea Unsului [Avacum 3:13]
Ieşit-ai ca să zdrobeşti poporul Tău, ca să
izbăveşti pe unsul Tău (gr. ton Chris- ton soy) [Avacum
3:13].
Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: „Profetul Avacum
a prevestit taina lui Hristos şi mântuirea venită prin El, spunând: Ieşit-ai ca să
zdrobeşti poporul Tău, ca să izbăveşti pe unsul Tău [Avacum 3:13]. In mod
firesc, numele de Hristos nu se va referi strict numai la Emanuel, ci si la
toti aceia care se vor fi uns cu harul Sfântului Duh. Căci cuvântul acesta
provine de la numele acţiunii de a unge, iar cuvântul uns, de la faptul de a fi
fost uns. [...] Insă este o mare deosebire între starea noastră şi slava şi
preeminenţa Mântuitorului nostru. Căci noi suntem slujitori, în vreme ce El,
prin fire, este Domn şi Dumnezeu, chiar dacă a fost printre noi şi în firea
noastră, prin chenoza întrupării [...]. Aşadar se poate ca şi alţii [...] să fi
fost unşi; şi de bună seamă că aşa este, pentru că au trecut prin ungere, însă
cu toate acestea Hristos singur este adevăratul Dumnezeu, Emanuel."[59]
Într-o altă lucrare, Sfântul Chiril al Alexandriei
explică mai departe că „mulţi sunt aceia care se numesc pe ei înşişi hristoşi, pentru că fost-au ei
unşi cu Dumnezeu. Căci unii au fost unşi regi spre domnie, alţii au fost unşi
proroci spre prorocire, iar alţii spre primirea izbăvirii prin Hristosul Care
este Mântuitorul tuturor - chiar si noi înşine dobândim numele de creştini, ca unii ce suntem unşi
prin puterea Sfântului Duh. [...] Cuvintele lui Avacum la noi se referă: Ieşit-ai [...]
ca să izbăveşti pe unşii Tăi [Avacum 3:13]. Spune unşi, prin urmare este vorba
despre mai mulţi şi sunt numiţi astfel din pricina faptului că au fost unşi;
dar El, Cel ce este Dumnezeu Tatăl lui Hristos este Unul şi numai unul"[60].
Beda Venerabilul ne aduce la cunoştinţă că
„atât preoţii, cât şi regii sunt numiţi unşi, după Lege, fără
îndoială prefigurându-L astfel pe Regele şi pe Marele Preot, Domnul şi Mântuitorul
nostru; şi, ca prefigurare a Lui, unii ca aceştia erau unsi cu ulei
materialnic. Si nu doar ei, ci si credincioşii din vremea noastră, care de aici
se numesc creştini, adică unşi, de la Hristos - şi pe
bună dreptate, căci ei se ung cu Sfântul şi Marele Mir, primind prin aceasta
pecetea darului Sfântului Duh, prin care se afierosesc. Profetul aceasta mărturiseşte când spune: Ieşit-ai spre
mântuirea poporului Tău, ca să izbăveşti pe unşii Tăi [cf. Avacum 3:13 apud
versiunea veche latinească]. într-adevăr, spre mântuirea poporului Său a
ieşit, spre a-i salva pe unşii Săi, căci pentru noi, făpturi omeneşti, şi
pentru mântuirea noastră S-a pogorât El din ceruri, S-a întrupat spre a ne face
pe noi, cei ce pe deplin ne-am uns şi ne-am tămăduit prin harul cel
duhovnicesc, părtaşi întru sfânt numele Său"[61].
Sfântul Cosma Melodul, episcopul Maiumei (secolul al
VH-lea), spune: „Înţelegând prorocul venirea Ta cea mai de pe urmă, Hristoase,
grăia: Auzit-am, Doamne, puterea Ta, că ai venit să mântuieşti pe toţi unşii
Tăi."[62]
Iar Sfântul Teofan, descriind sentimentele profetului, subliniază: „Cu dumnezeiască
iconomia Ta, Hristoase, cunoscându-o Avacum, cu prevedere, cu frică a strigat
către Tine: Venit-ai spre mântuirea poporului Tău, ca să mântuieşti pre unşii
Tăi."[63]
Cuvântul profetului: Ci eu voi
tresălta de veselie în Domnul, bucura-mâ-voi de Dumnezeu, Mântuitorul meu! [Avacum 3:18]
rezonează în Cântarea Maicii Domnului: Măreşte sufletul
meu pe Domnul [Luca 1:46]. Venerabilul Beda notează că „în limba
ebraică, Iisus înseamnă mântuind sau mântuitor. Este lămurit acum că
profetul cheamă numele Lui în mai multe situaţii. Iar lucrurile acestea sunt cântate
cu o mare dorinţă de a-L vedea: Iar sufletul meu să se bucure de Domnul, să
se veselească de mântuirea Lui [Psalm 34:8]. Sau: Se topeşte sufletul
meu după mântuirea Ta [Psalm 118:81] Dar şi: bucura-mă-voi de
Dumnezeu, Mântuitorul meu! [Avacum 3:18] Şi mai cu seamă locul acesta: Dumnezeule,
întru numele Tău mântuieşte-mă [Psalm 53:1]. Este de parcă profetul ar
spune: Tu, Cel ce Te numeşti Mântuitor, fa să strălucească slava numelui Tău în
mine, mântuindu-mă"[64].
Străluceşte pomenirea ta,
proroace, răsfrângând raza cea luminoasă a grăirii tale de Dumnezeu şi a
învăţăturii tale celei de taină şi a strălucirii, celor ce te cinstesc, Avacume
prea fericite[65].
[1] Quia certamen ingreditur cum Deo, Prologue
to Hab., cit. în Zondervan PictorialEncyclo- paedia oftbe Bible, s.v.,
„Habakkuk", ed. cit., 1976.
[3] Opp. 1622/1682, II. 247 sq. cit. apud A Dictionary
of the Bible, s.v., art. „Habakkuk", ed. cit.
[4] Bethzocharul ar putea fi identificat cu
Khirbet Beit Skaria (Beith-Zacharias), situat la aproximativ 9 km SE de
Bethleem, vezi The Old Testament Pseudepigrapha, ed. cit., p. 393.
Insă Bethzocharul nu se afla, în mod cert, pe teritoriul lui Simeon, ci în
partea lui Iuda. Alte surse indică Bethzocharul ca fiind un cătun în nordul
Lidiei, aproape de Mareşa, în munte. Vezi C.F. Keil, F. Delitzsch,
„Habakkuk", în Commentary on the Old Testament, p. 50.
[5] După cum am mai precizat, autorii se referă la
King James Version, care în acest caz nu diferă de
versiunea sinodală pe care o folosim noi, pentru traducerea de faţă (n. tr.).
[7] Teodor de Mopsuestia (428), Teodoret de Cyr
(466).
[8] Et super excelsa mea deducet me victori
inpsalmis canentem (lat.), apud Keil and Deiitzsch, p. 50.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem, pp. 49-50. Nota
s-a păstrat în Cod. Chisian. LXX dinTetrapla lui Origen şi a trecut în
Syrohexaplar. Se mai regăseşte şi în LXX lui Rahlfs. Vezi şi Teodoret, P.G., 81:1809-1836.
[12] Ibidem.
[13] Sf. Grigorie cel Mare, Dialogues, în voi. Fathers of
the Church, voi. 39, trad. Odo John Zimmerman O.S.B., C.U.A.
Press, Washington D.C., 1983, p. 91.
[14] Minei, 2 decembrie, Sf.
Proroc Avacum, Sinaxar. Vezi şi The Old Testament Pseudepigra- pha, ed. cit., pp.
393-394.
[15] Ibidem.
[17] Cf. Onomast., ed. Lars et
Parthey, pp. 128-129, cit. în C.F. Keil, F. Delitzsch, „Haba- kkuk", în Commentary
on tbe Old Testament, loc. cit.
[18] HE, VII.29, apud s.v.
„Habakkuk", în A Dictionnary of the Bible, James Hastines
M.A.D.D. (ed.).
[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on
Genesis, 29, în ed. cit., p. 108 [In limba română vezi Sf.
Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (1-33), voi. I, XXIX, II,
în Scrieri, I, ed. cit., 7, p. 366 (n. tr.)}.
[27] Sf. Ambrozie, Letters, Let. to
Irenaeus, în voi. Letters, în Fatbers ofthe
Church, voi. 26, pp. 426-427.
[29] Sf. Chirii al Ierusalimului,
CatecheticalLectures, XII, în ed. cit., p. 77 [Pentru versiunea în lb. rom. vezi
Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, ed. cit., p. 293 (n. tr.)].
[31] Minei, 21 noiembrie,
Praznicul Intrării în Biserică a Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, Utrenie, alt canon, cântarea a 4-a, irmos.
[32] Triod, Joi, în a doua
săptămână a Sfântului şi Marelui Post, Utrenie, cântarea a 4-a, altă
tricântare, irmos.
[33] Minei, 24 decembrie,
înainteprăzriuirea Naşterii Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Utrenie, canon, cântarea a 4-a, irmos.
[34] Penticostar, Miercuri, în a
patra săptămână după Paşti, seara, tricântare, cântarea a 4-a, glas 3, irmos.
[35] Minei, 15 august,
Praznicul Adormirii Preasfmtei Slăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoarei şi Pururea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 4-a.
[36] Ibidem, 21 noiembrie,
Praznicul Intrării în Biserică a Preasfmtei Stăpânei noastre Născătoarea de
Dumnezeu şi purururea Fecioara Maria, Utrenie, canon, cântarea a 4-a, irmos.
[37] Ibidem, 2 decembrie, Sf.
Proroc Avacum, Utrenie, canon, peasna a 3-a, Şi acum... a Născătoarei.
[38] Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechetical
Lectures, XII, în ed. cit., p. 77 [Pentru versiunea în lb. rom. am
consultat Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, XII.20, ed. cit.,
p. 293 (n. tr.)].
[41] Sf. Grigorie de Nyssa, Commentary
on the Song of the Songs, III, în ed. cit., pp. 77-81 [In lb. rom., vezi
Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, ed. cit., p. 146 (n. tr.J\.
[45] Ibidem, 30 iunie,
Prăznuirea Soborului Sfinţilor şi întru tot lăudaţilor celor 12 Apostoli şi a
celor şaptezeci, Utrenie, canon, peasna a 4-a, Slavă...
[48] Fer. Ieronim, Letters and
Select Works, III. to Bishop Paulinus ofNola (394 Î.Hr.), în
ed. cit., p. 100.
[52] The Homilies ofSaint Gregory the Great on
the Book of the Prophet Ezekiel, X, în
ed. cit., pp. 125-126.
[55] Sf. Ioan Gură de Aur, Homilies on Galatians, Ephesians, Pulippians, Colossians, Thessalo- nians, Timothy,
Titus and Philemon, III on Galatians, în ed.
cit., p. 26.
[56] Sf. Leon cel Mare, Omilia X, în Nicene..., voi. XII, trad.
pr. Charles Lett Feltoe, M.A., ed. Schaff & Wace, Eerdmans Pub. Co., Grand
Rapids, MI, 1979, p. 121.
[59] Sf. Chirii al Alexandriei, Letters
1-50, 1 to Priests, Deacons, fathers ofMonks and Solita- ries, în voi. The Fathers
ofthe Church, 76, trad. John I. McEnerney, CUA Press, Washington
D.C., 1987, pp. 19-20.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu