Sfantul Proroc Iezechiel - Viata si Prorociile in comentariile Sf.Parinti 1

Sfântul Proroc Iezechiel

Care se prâznuieste de către Sfânta Biserică în ziua de 23 iulie¹ 

21 iulie, în calendarul slavon.

Minei, 21/23 iulie, S£ Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 9-a,

Legii puitor şi tăinuitor şi preot te-ai arătat şi proroc prea înţelept, asemenea Stăpânului făcându-te şi părtaş patimilor, acum te-ai arătat moştenitor.²

2 Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 7-a, alt canon.

INTRODUCERE

               Prorocul Iezechiel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu întăreşte", pro­venea dintr-o familie preoţească. Tatăl său era urmaş al lui Sadoc, se numea Buzi şi trăia în cetatea evreiască numită Sarira. A copilărit şi a crescut în timpul domniei în Iuda a regelui Iosia (640-609 î.Hr.). A fost luat şi dus rob în Babilon. Aici a slujit ca preot şi profet, vreme de 22 de ani, din 595 [cf. Iezechiel 1:2] şi până în 572 î.Hr. [cf. Iezechiel 29:17]. Iezechiel a trăit şi a avut de suferit consecinţele politicilor şi perspectivelor religioase de la înce­putul robiei, bazate în general pe forţă şi pe teroare.

Iezechiel a crescut şi a primit educaţia în Ierusalim; este foarte probabil să-şi fi început slujirea preoţească înainte de a fi fost luat rob de către Nabucodono- sor. In calitate de urmaş al lui Sadoc şi datorită apartenenţei la seminţia acestu­ia, Iezechiel s-a numărat printre nobilii şi aristocraţii iudei duşi în robie.

Personalitate vizionară şi influentă, Iezechiel a fost preot căsătorit [cf. Ieze­chiel 1:3; 24:16-18], în ziua când a fost asediat Ierusalimul, profetul a rămas văduv. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: „Fiul omului, iată Eu printr-o lovitură îţi voi lua mângâierea ochilor tăi; dar tu nu te tângui şi nu plân­ge şi nici lacrimile să nu-ţi curgă. " [Iezechiel 24:15-16] Fericitul Ieronim (cca 342-420) tâlcuieşte: „Femeia prorocului a răposat în dimineaţa aceea, pentru că Domnul Dumnezeu îi făcuse cunoscut mai dinainte că din acea zi el va des­chide gura şi va grăi şi nu va mai ţine tăcere. Ia aminte: cât timp femeia lui a fost în viaţă, el nu a avut dezlegare să mustre poporul. Femeia lui răposând, le­gătura s-a desfăcut, iar el fară piedică s-a dedicat întru totul slujirii profetice."¹ Este general acceptată ideea că Iezechiel şi-a început slujirea profetică pe când avea aproximativ 30 de ani şi se afla în Babilon.

Profetului i se descoperise mai dinainte că din ziua când femeia lui, lumi­na ochilor săi, va răposa, ucisă fiind în luptele de apărare a cetăţii [cf. Iezechi­el 24:16], armatele babiloniene vor împresura Ierusalimul. Tristeţea care-1 cu­prinde pe Iezechiel la moartea soţiei sale simbolizează durerea lui Dumnezeu pentru păcatele Ierusalimului. Cu toate acestea, profetului nu i s-a îngăduit să se lase cuprins de mâhnire. Trebuia să-şi oţelească firea şi cugetul, tot aşa cum Dumnezeu însuşi S-a întărit pe Sine, pregătindu-Se să moară pentru mult iu­bita Lui cetate.

Sfântul Grigorie cel Mare Dialogul (cca 540-604) ne aduce aminte de fap­tul că Iezechiel a fost dus în Babilon în cel de al doilea val de deportaţi. Astfel, „pe când a început Iezechiel să prorocească, mulţi ani de robie se scurseseră deja. Iar bună parte dintre aceia care fuseseră duşi robi de la început apucase să moară. Prin urmare putem considera că Iezechiel se adresa, prin cuvântul său, fiilor acestora"^[1]. El locuia în casa lui, în partea nordică a Mesopotamiei, nu departe de râul Chebar, într-o colonie de iudei aflaţi în surghiun şi sălăş­luiţi într-un loc care se numea Tel-Abid. In cele ce urmează vom avea prilejul să vedem că locuinţa sa era folosită adeseori ca loc de întâlnire pentru liderii comunităţii evreieşti din Babilon [cf. Iezechiel 8:1; 14:1].

Din Sinaxanx 1 Bisericii Ortodoxe putem afla o seamă de episoade care nu sunt menţionate în Vechiul Testament. Aşa, de pildă, acela când profetul tâl- cuieşte un semn înaintea poporului său; Iezechiel îi îndeamnă pe iudei să ia aminte la apa Chebarului şi le spune că, atunci când vor vedea albia râului uscată, să ştie că vânt de pustiire se va abate asupra Babilonului; dar când vor vedea apa râului crescând şi umflându-se, să ştie că atunci vor avea pricină de nădejde că se vor întoarce la Ierusalim.

Sfântul Proroc a trăit în mijlocul exilaţilor, care se adunau în jurul lui. Aşa a fost şi odată când, adunându-se mulţi iudei în jurul lui, babilonienii s-au te­mut de o răscoală. Astfel, ei s-au gătit să meargă asupra iudeilor spre a-i distru­ge. In acelaşi timp, iudeii se temeau ca nu cumva babilonienii să vină peste ei şi să-i ucidă. Dar prorocul a oprit cursul râului, astfel că iudeii au putut să treacă prin albie pe malul celălalt şi s-au izbăvit. Pe de altă parte, chaldeii care au în­drăznit să-i urmărească pe aceeaşi cale au fost acoperiţi de apă şi au pierit.

Apoi, într-o vreme de foamete, profetul s-a rugat Domnului şi astfel a în­mulţit hrana, iar iudeii au dobândit mulţime de peşti, scăpând în felul acesta de la moarte. Acelaşi profet, odată, pe când chaldeii căutau să facă rău popo­rului Israel, s-a înfaţişat la mai-marii acestora, a săvârşit minuni nemaivăzute înaintea lor, astfel încât aceştia au fost cuprinşi de frică. Aşa au încetat ei de a mai săvârşi fărădelegile pe care le faceau împotriva lui Israel.

In Babilon, Iezechiel a judecat seminţia lui Gad şi i-a aflat vinovaţi pentru că ej nu cinsteau pe Domnul, ba încă îi mai şi prigoneau pe aceia care păzeau Legea Lui. Şi cum i-a pedepsit? A trimis asupra lor şerpi şi fiare sălbatice, care le ucideau copiii şi vitele. De asemenea a prevestit că, din pricina fărădelegilor sale, poporul lui Israel nu se va întoarce în Ierusalim, ci va rămâne în puterea mezilor, până ce se va curăţi de toată amăgirea duhovnicească şi de toată necu- răţia. Din acest motiv, cei din seminţia lui Gad, neputând să-i primească cu­vântul, l-au ucis pe profetul cel binecuvântat, rupându-1 cu caii pe oponentul lor şi pe cel ce căuta să-i oprească de la vieţuirea lor cea rea^[2].

Sfântul Nicolae Velimirovici consemnează că „iudeii l-au legat de cozile cailor şi i-au rupt trupul în bucăţi"^[3]. Acestea fiind săvârşite, iudeii din semin­ţia lui Gad au continuat să se închine idolilor. Dar alţii, din popor, au adunat trupul cel rupt al profetului şi l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim şi al lui Apfaxis, strămoşii lui Avraam [cf. Facerea 10:24]. Vlădica Nico­lae adaugă că profetul a fost înmormântat chiar în locul unde fusese îngropat mai înainte Sem, fiul lui Noe [cf. Facerea 10:1, 21]^[4].

Prorocul a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Babilon, în ţara popo­rului care a dărâmat Ierusalimul şi Templul. Vedem din aceasta că Domnul Dumnezeu lucrează şi în afara Ierusalimului şi a Templului. Iezechiel, preot cu putere multă, a fost trimis în exil şi a fost oprit să mai slujească în Templul cel văzut din Ierusalim; el a fost adus spre slujire în Templul cel nevăzut şi duhov­nicesc din Babilon, unde i s-a dăruit slujire profetică şi pastorală. Stilul proro- ciilor sale este unul bogat în parabole [Iezechiel 20:49].

înfăţişarea lui Iezechiel are ca particularitate dimensiunile mai mari ale feţei şi ale capului, fară însă a fi disproporţionată în raport cu trupul sau cu membrele. Are un aspect uscăţiv, ascetic. Poartă barbă deasă, lungă şi ascuţită. Cartea care cuprinde scrierile sale profetice se împarte în patruzeci şi opt de capitole. Este numărat al treilea între Prorocii mari^[5].

CONTEXT ISTORIC

Regele Manase (cca 698-643 î.Hr.) a avut o influenţă determinantă, în Iu­da, asupra destinului poporului său, datorită faptului că i-a dus pe oameni în rătăcire, acceptând în mod oficial cultul zeului canaanit, Baal, în regatul său. In cazul în care nu se pocăiau, Domnul Dumnezeu le hărăzise pedepse aspre şi îşi făcuse cunoscută judecata, prin prorocii Săi: De aceea aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: „Iată Eu voi aduce aşa rău asupra Ierusalimului şi asupra lui Iuda, încât celui ce va auzi îi vor ţiui amândouă urechile; şi voi întinde peste Ierusalim frânghia de măsurat a Samariei şi cumpăna casei luiAhab, şi voi şterge Ierusalimul, aşa cum se şterge un vas şi se pune apoi cu gura în jos; şi voi lepăda rămăşiţa moştenirii Mele şi-i voi da în mâinile vrăjmaşilor lor, şi vor fi de pradă
şi de jaf pentru toţi prietenii lor, pentru că au făcut lucruri netrebnice înaintea ochilor Mei şi M-au mâniat din ziua aceea când părinţii lor au ieşit din Egipt şi până în ziua aceasta. "Mai mult încă, Manase, pe lângă păcatul său de a fi dus pe Iuda în ispită, a vărsat şi foarte mult sânge nevinovat, încât a mânjit Ierusali­mul de la o margine la alta [IV Regi 21:12-16].

Aceasta s-a făcut cu Iuda numai din porunca Domnului, ca să fie lepădat de la faţa Lui pentru păcatele lui Manase şi pentru tot ce făcuse acesta; şi pentru sânge­le nevinovat pe care-l vărsase el, umplând tot Ierusalimul, Domnul n-a vrut să-l ierte [IV Regi 24:3-4].

Aşa după cum am arătat, în vremea domniei lui Iosia, Iezechiel ajunsese la vârsta adultă. Evlavia lui Iosia s-a făcut cunoscută atunci când regele a porun­cit ca toţi idolii să fie stârpiţi din Ierusalim şi din toată Iudeea [cf. II Cronici 34:3, 7]. Mai mult decât atât, el a extins această acţiune purificatoare până în teritoriile de nord ale fostului regat Israel. La douăzeci şi şase de ani, a porun­cit să se restaureze casa Domnului, cu ducerea la bun sfârşit a acestei lucrări fiind însărcinat marele preot Hilchia. Cu acest prilej s-a descoperit între zidu­rile de la Templu o copie a Legii [cf. II Cronici 34:14-15]. Iar când unul din­tre cărturari a citit din ea înaintea regelui, acesta şi-a dat seama cât de mult s-a îndepărtat poporul şi cât a rătăcit de la cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, rege­le s-a simţit întărit în a intensifica reformele religioase deja începute. In anul 609 î.Hr., Iosia a încercat să-l oprească pe faraonul Neco al Il-lea (609-594 î.Hr.), care se îndrepta spre nord, cu gând să ofere sprijin militar asirienilor, în confruntarea acestora cu babilonienii - pentru că regele iudeu a resimţit ges­tul militar al egiptenilor ca pe o ameninţare la integritatea regatului său. Iosia a fost grav rănit de către arcaşii egipteni, în bătălia de la Megido. întors la Ie­rusalim, Iosia şi-a dat obştescul sfârşit, în jalea întregii cetăţi şi a toată Iudeea [cf. II Cronici 35:23-25]!

Poporul ţării a luat atunci pe fiul lui Iosia, Ioahaz (609 î.Hr.), şi 1-a înălţat rege în Ierusalim, în locul tatălui său. Dar acesta a făcut numai răutăţi înaintea lui Dumnezeu. Iar faraonul Neco nu a fost de acord cu această succesiune şi 1-a împiedicat pe Ioahaz de la domnie, punând în locul lui, ca rege, pe fratele acestuia, Ioiachim (609-598 î.Hr.). Ioahaz a fost luat şi dus în Egipt, unde a şi murit [cf. II Cronici 36:1-4].

Ioiachim a făcut lucruri neplăcute înaintea lui Dumnezeu [cf. II Cronici 36:5]'. In anul 605 î.Hr., la Carchemiş, pe Eufrat, s-a confruntat armata lui Nabucodonosor cu forţele aliate asiriene şi egiptene. Babilonienii au învins şi,
ca atare, au înaintat spre sud, invadând regatul Iuda. De aici au fost luaţi ro­bi şi deportaţi mai mulţi tineri de viţă nobilă [cf. IV Regi 24:1-2; II Cronici 36:6]. loiachim a acceptat statutul de vasal vreme de câţiva ani, dar apoi s-a revoltat, întorcându-se împotriva lui Nabucodonosor. Mai mult, favorizând legăturile cu egiptenii, loiachim nu a ţinut seama de avertismentele Profetului Ieremia, care îl sfătuia mereu să încheie pace cu babilonienii. Astfel, Nabuco­donosor a recurs la represalii împotriva regelui.

In zilele lui loiachim a venit cu război Nabucodonosor, regele Babilonului, şi loiachim a ajuns supusul lui timp de trei ani, dar apoi s-a răsculat împotriva lui. Atunci Domnul a trimis asupra lui cete de chaldei, cete de sirieni, cete de moabiţi şi cete de amoniţi; şi le-a trimis asupra lui Iuda, ca să-l piardă, după cuvântul Domnului, pe care l-a rostit prin robii Săi, prorocii. Aceasta s-a făcut cu Iuda nu­mai din porunca Domnului, ca să fie lepădat de la faţa Iui... [IV Regi 24:1-3], pentru toate păcatele lui Manase, pe care le făcuse acesta şi pentru sângele cel ne­vinovat pe care l-a vărsat loiachim, umplând Ierusalimul cu sânge nevinovat. In­să Domnul tot n-a vrut să-l stârpească [II Cronici 36:5].

Nabucodonsor l-a legat pe loiachim cu cătuşe de fier şi l-a dus în Babilon. Nabucodonosor a dus la Babilon şi o parte din vasele Templului Domnului şi le-a pus în capiştea sa în Babilon [II Cronici 36:7]. Ni se spune mai apoi că loiachim s-a adăugat părinţilor săi, iar tronul a fost preluat de către fiul său, Iehonia. Re­gele Egiptului n-a mai ieşit din ţara sa, pentru că regele Babilonului a luat regelui Egiptului tot ce avea acesta de la râul Egiptului până la râul Eufratului. Iehonia era de optsprezece ani când s-a făcut rege şi a domnit în Ierusalim trei luni. Numele mamei lui era Nehuşta, fiica lui Elnatan, din Ierusalim [IV Regi 24:7-8].

Dar când Iehonia (598 î.Hr.) a urcat pe tronul tatălui său loiachim (609-598 î.Hr.)^[6], la vârsta de 18 ani, a făcut lucruri neplăcute înaintea ochilor Domnului. La doar trei luni de la preluarea puterii de către Iehonia, Nabuco­donosor a asediat Ierusalimul, iar Iehonia s-a predat chaldeilor cu toată casa sa, cu mama sa, cu prinţii, cu slujitorii şi cu eunucii.

Atunci, Nabucodonosor a scos toate comorile Templului Domnului şi comorile casei domneşti, şi a sfărâmat, după cum spusese Domnul, toate vasele cele de aur pe care le făcuse Solomon, regele lui Israel, pentru templul Domnului, şi a dus în robie tot Ierusalimul, pe toţi fruntaşii şi pe toţi oamenii viteji, aproape zece mii de robi, cu toţi dulgherii şi fierarii, şi n-a rămas nimeni decât numai poporul ţării cel sărac [IV Regi 24:13-14], Printre robii deportaţi acum se număra şi Sfân­tul Iezechiel - care era preot [cf. Iezechiel 1:1-3].

Regele Babilonului 1-a pus rege peste Iuda şi Ierusalim pe Sedechia (597-586 î.Hr.), rudă pe linie paternă cu Iehonia. Sedechia a fost mai degrabă un rege-marionetă, căruia Nabucodonosor i-a impus să-i jure credinţă [cf. II Cronici 36:13]. Sedechia nu a fost tratat niciodată ca un adevărat rege. Chiar dacă fusese detronat şi deportat în Babilon, Iehonia a fost cel pe care babilo­nienii l-au considerat mereu ca rege legitim. în acelaşi timp, Sedechia a făcut lucruri neplăcute înaintea ochilor Domnului Dumnezeului său. El nu s-a smerit înaintea lui Ieremia Prorocul, care îi prorocea cuvintele din gura Domnului [II Cronici 36:11-12]. Pe lângă aceasta, la fel au păcătuit mult şi toate căpeteniile preoţilor şi ale poporului, făcând toate urâciunile păgânilor şi au spurcat Templul Domnului pe care îl sfinţise el în Ierusalim. Atunci a trimis la ei Domnul Dum­nezeul părinţilor lor pe trimişii săi foarte de dimineaţă, pentru că i-a fost milă de popor şi de locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii cei de la Dumnezeu şi n-au ţinut seamă de cuvintele Lui; au batjocorit pe prorocii Lui, până ce mâ­nia Domnului s-a coborât peste poporul Lui, încât acesta n-a mai avut scăpare [II Cronici 36:14-16].

în pilda cu leoaica şi cu puii ei [cf. Iezechiel 19:1-9], profetul deplân­ge soarta tinerilor nobili iudei. Leoaica deposedată de puii ei [cf. Iezechiel 19:2] este Israel, iar cel dintâi dintre puii capturaţi este Ioahaz [cf. IV Regi 23:31-33], care a fost doborât de către faraonul Neco. Cel de-al doilea leu es­te prinţul iudeu Iehonia [cf. IV Regi 24:8-16].

O altă comparaţie este aceea în care Israel este asemănat cu o viţă de vie [cf. Iezechiel 19:10, 11], care a fost ruptă şi aruncată la pământ, a fost lăsată în bătaia vântului de Răsărit [cf. Iezechiel 19:12], care simbolizează Babilonul, şi astfel ea s-a uscat. Strămutată, prin înrobire şi deportare în masă, ea a fost ră­sădită în pustiu [cf. Iezechiel 19:13]. Ramura din care a ieşit foc este Sedechia şi politicile iresponsabile ale acestuia, între care se numără şi gestul său de a încălca legământul [cf. Iezechiel 17:15].

Din cele deja arătate, ne putem da seama că Profetul Iezechiel a trăit în­tr-o vreme de frământări intense pe scena politică internaţională - aceasta pe lângă climatul de degradare morală şi de apostazie care cuprinsese societatea iudaică. Căderea regatului Iuda a atras după sine şi întreruperea succesiunii dinastice din seminţia lui David. Astfel, se face simţită necesitatea ca iudeii să fie determinaţi să creadă că făgăduinţele făcute de Dumnezeu lui Avraam şi David se vor împlini mai târziu.

Profetul Iezechiel a fost însărcinat de către Domnul cu misiunea de a-i mustra, dar şi de a-i mângâia pe iudeii aflaţi în deportare. Domnul Dumne­zeu a grăit către Iezechiel şi i-a zis: Fiid omidui — îmi zice iar Acela —, primeş­te în inima ta şi ascultă cu urechile tale toate cuvintele ce am să-ţi vorbesc. Scoa­
lă şi mergi la cei duşi în robie, la fiii poporului tău şi, ori te-or asculta, ori nu te-or asculta, tu grăieşte-le şi le spune: „Aşa zice Domnul Dumnezeu. " [Iezechiel 3:10-11] Sfântul Grigorie cel Mare scrie: „Fost-au ei aduşi de la Ierusalim la Babilon. Şi ce alta este Ierusalimul, dacă nu tocmai icoana păcii? Şi ce alta es­te Babilonul, dacă nu tocmai icoana confuziei? [...] Dar până şi cei deja căzuţi din starea de dreptate în cea a fărădelegii nu trebuie să deznădăjduiască, pen­tru că iată, prorocul lui Dumnezeu este trimis la cei surghiuniţi în Babilon."^[7]

JUDECATA ASUPRA POPORULUI LUI DUMNEZEU ESTE IMINENTĂ

Iezechiel îi mustră pe liderii politici care duc poporul în rătăcire şi îi în­deamnă pe oameni să-şi construiască loruşi case, într-o vreme când prorocii îi avertizau cu privire la iminenta invazie babiloniană [cf. Iezechiel 11:1-4], Chiar pe când prorocea Iezechiel acestea, unul dintre mai-marii poporului, pe nume Pelatia, a murit. Evenimentul era menit, de bună seamă, să confirme şi să dea consistenţă mesajului profetic al lui Iezechiel. Pe de altă parte, Iezechiel este el însuşi cuprins de teamă şi de mirare, la gândul că Dumnezeu ar putea să distrugă toată seminţia lui Israel. Totuşi prorocia lui de judecată este urmată de un cuvânt de întărire a nădejdii. Acestea zice Domnul: Deşi i-am depărtat printre popoare şi deşi i-am risipit prin ţări, totuşi voi fi pentru ei un locaş sfânt în acele ţâri unde îi voi risipi. După aceea zi: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vă voi aduna de prin popoare şi vă voi întoarce de prin ţările unde sunteţi risipiţi şi vă voi da pământul lui Israel [Iezechiel 11:16-17].

între capitolele 16 şi 23, Iezechiel abordează un motiv specific profetismu- lui biblic, în care raporturile dintre Dumnezeu şi poporul Său sunt prezentate prin intermediul unei metafore, unde Dumnezeu este comparat cu un bărbat dispreţuit de către cele două soţii ale sale, şi anume de Iuda şi Israel. Astfel, în capitolul 16, profetul vorbeşte despre Ierusalim, asemănând cetatea cu un co­pil abandonat de către părinţii săi, iar apoi formulează o idee care la vremea aceea a fost socotită drept radicală de către contemporanii săi: el spune că iu­deii nu se pot baza defel pe trecutul lor istoric sau pe moştenirea strămoşilor lor. Fost-a cuvântul Domnului către mine: „Fiul omului, spune Ierusalimului urâciunile lui; şi-i spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu către fiica Ierusalimu­lui: Obârşia ta şi patria ta e ţara Canaan; tatăl tău e amoreu şi mama ta e heti- tă." [Iezechiel 16:1-3] Pasajul acesta arată cum a apărut cetatea. Ierusalimul,
o fostă aşezare iebusită şi membră a alianţei amorite, îndreptată împotriva lui Iosua Navi, a fost întemeiată de către amoriţii şi de către hitiţii care au ocupat la un moment dat Canaanul.

Dar tu te-ai încrezut în frumuseţea ta şi, folosindu-te de renumele tău, ai în­ceput să te desfrânezi; şi-ai cheltuit desfrânarea ta cu tot trecătorul, dându-te pe tine lui [Iezechiel 16:15]. După acest cuvânt de mustrare, profetul enumeră escapadele adulterine ale Ierusalimului, cum ar fi: faptul că s-au închinat la idoli şi au desfrânat ca parte a cultului dedicat acestora; faptul că au luat aurul destinat lui Dumnezeu, au confecţionat din el chipuri bărbăteşti şi au comis necurăţii cu acestea; faptul că au luat uleiul, tămâia şi pâinile destinate Dom­nului si le-au folosit la închinările lor idolesti. 

Sfântul Efrem Şirul (cca 306-383) face următorul comentariu: „Fiica Si- onului L-a răsplătit cu rău, pentru mulţimea darurilor Sale. Tatăl a spălat-o de sânge, dar ea L-a ocărât pe Fiul Lui cu scuipări [cf. Iezechiel 16:9; Matei 26:67]. Tatăl a împodobit-o cu veşminte scumpe şi cu purpură, dar ea L-a în­velit în haine de batjocură [cf. Iezechiel 16:10, 13; Matei 27:28]. El a înfru­museţat-o cu o coroană minunată, dar ea L-a încoronat cu o cunună de spini [cf. Iezechiel 16:12; Matei 27:29]. El a hrănit-o cu bucate alese şi cu miere, dar ea nu I-a dat decât amărăciune [cf. Iezechiel 16:13; Matei 27:34]. El a desfatat-o cu vin din cel mai bun soi, dar ea nu I-a dat decât nişte otet, stors din­tr-un burete [cf. Ioan 19:29]. El a înălţat-o la rang de cetate, dar ea L-a târât jos, scoţându-L în pustie. Pe Cel ce a pus încălţăminte în picioarele ei, ea L-a împins, desculţ, spre Golgota [cf. Iezechiel 16:10; Matei 27:33]. Pe Cel care i-a dăruit cingătoare înfrumuseţată cu pietre scumpe, ea L-a împuns în coastă cu suliţa [cf. Iezechiel 16:10-11; Ioan 19:34], Când ea a prigonit pe slujitorii lui Dumnezeu şi a ucis prorocii, a fost dusă în robia babilonică; iar când vre­mea pedepsei a luat sfârşit, întoarcerea ei din robie s-a împlinit."^[8]

Fericitul Ieronim spune că „prin Iezechiel, Dumnezeu Se adresează Ierusa­limului: Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat, zice Domnul Dum­nezeu [Iezechiel 16:14]. Sensul acestor cuvinte este următorul: Ai fost desăvâr­şită nu prin lucrările tale, nu prin strădania ta, ci prin frumuseţea Mea, pe care de bună voie şi după mare milostivirea Mea am pus-o în tine. în încheiere, pe când era deja izbăvită, nu pentru meritele ei, ci pentru mila lui Dumnezeu, îi spune: Dar Eu îmi voi aduce aminte de legământul Meu încheiat cu tine în zilele tinereţii tale şi voi înnoi cu tine un aşezământ veşnic [Iezechiel 16:60]"^[9].

Când se adresează din nou Ierusalimului, Profetul Iezechiel descoperă că locuitorii cetăţii au căzut într-un alt fel de desfrânare: Tuturor desfrânatelor se dau daruri; tu însă dădeai însăţi daruri amanţilor tăi şi îi cumpărau ca să vină aceştia din toate părţile la tine şi să se desfrâneze cu tine [Iezechiel 16:33].

Sfântul Ioan Gură de Aur (cca 347-407) învaţă că, „până şi pe aceia care au căzut în acest fel de desfrânare, Domnul tot îi cheamă la pocăinţă. Căci robia care s-a întâmplat nu a fost spre răzbunare, ci spre chemare la pocăinţă şi spre îndreptare; căci dacă Domnul Şi-ar fi dorit să pedepsească, i-ar fi pedepsit pe dată şi nicidecum nu i-ar mai fi adus înapoi, la casele lor. Nu ar fi înălţat zi­durile oraşului şi nici nu ar fi ridicat din nou Templul, încă şi mai strălucitor decât fusese odinioară [...]. Prin urmare, dacă Domnul nu trece cu vederea de la pocăinţă pe cel care în repetate rânduri a căzut în desfrânare, cu atât mai mult va îmbrăţişa sufletul tău..."^[10]

Sfântul Grigorie cel Mare spune despre pogorământul dăruit prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu următoarele: „Chiar dacă Domnul S-a mâniat pe po­porul Său, El nu S-a întărâtat peste măsură împotriva lor. Dacă nu S-ar fi mâ­niat, nu ar fi îngăduit ca poporul să fie dus în robie; iar dacă S-ar fi întărâtat împotriva lor, atunci nu l-ar mai fi trimis pe cel ales al Său (pe Iezechiel), în robie cu ei. Dar milostivirea lui Dumnezeu este de aşa natură, încât prin ace­eaşi lucrare, prin pedepsirea trupului, ajută la sporirea virtuţilor sufletului. Iar când cele dintâi sunt curăţite prin chinuri, celelalte sunt întărite prin faptul că, din apropierea de cel care năpăstuieşte, dorirea celor mai înalte se întăreş­te. Chiar dacă se mânie aprig împotriva celor fară de lege, Domnul îngăduie totuşi ca aceştia să aibă parte de prezenţa unor drepţi în mijlocul lor şi astfel să primească mângâiere - căci, dacă i-ar lepăda cu totul, nici unul dintre ei nu s-ar întoarce să dobândească iertare pentru păcate."^[11]

In capitolul 23, Iezechiel relatează istoria a două surori desfrânate. In tine­reţea lor, acestea s-au dus în Egipt, unde au preacurvit: Acolo sânul lor a fost atins şi trupul lor feciorelnic acolo, a fost pângărit [Iezechiel 23:3]. Sfântul Gri­gorie cel Mare arată: „Sânii sleiţi în Egipt desemnează situaţia ce se creează atunci când, prin dorinţa ruşinoasă a trupului, se înfrânge puterea de voinţă a sufletului omenesc. Sânii feciorelnici pângăriţi în Egipt înseamnă pudoarea naturală, încă neatinsă şi neprihănită, care este stricată de ademenirea poftei trupeşti."^[12] Numele lor erau; al celei mai mari Ohola şi al surorii ei Oholiba. Ele erau ale Mele şi au născut fii şi fiice. Ohola este Samaria şi Oboliba este Ierusali­mul [Iezechiel 23:4], Ohola înseamnă „cortul este al ei", iar Oholiba înseam­nă „(femeie) de cort". Amândouă sunt necredincioase încă de la bun început. Totuşi purtarea Ierusalimului este evident mai josnică. Ea a văzut-o pe sora ei desfrânându-se şi a învăţat de la aceasta, dar totodată a văzut şi judecata care s-a abătut asupra ei. Cu toate acestea, s-a vădit a fi şi mai desfrânată decât ea: Oholiba a văzut aceasta şi a fost şi mai stricată în poftele sale şi desfrânările ei au întrecut pe ale surorii sale. Ea s-a aprins după fiii lui Asur, vecinii ei, după dre­gători şi căpetenii de cetăţi, toţi tineri aleşi, îmbrăcaţi frumos şi călăreţi iscusiţi. Am văzut deci că s-a pângărit şi aceasta; ca şi sora sa, urmând amândouă aceeaşi cale. Dar aceasta a mers şi mai departe cu desfrânarea, pentru că văzând zugră­vite pe pereţi chipuri de bărbaţi, chipuri de chaldei, zugrăviţi cu vopsele, încinşi peste mijloc cu centuri şi pe cap cu turbane largi, având înfăţişarea de mari viteji, după felul babilonenilor, a căror patrie este ţara chaldeilor, ea s-a aprins după ei la cea dintâi privire a lor şi a trimis soli la ei, în Chaldeea. Şi au venit fiii Babi- lonului la aceasta, în palatul ei de desfrânare, şi au pângărit-o cu desfrânările lor şi ea s-a pângărit cu ei şi apoi sufletul său s-a depărtat de ei. Iar când ea s-a dedat pe faţă la desfrânările sale şi şi-a descoperit goliciunea sa, atunci s-a depărtat ini­ma Mea şi de ea, cum se depărtase inima Mea şi de sora ei [Iezechiel 23:11-18]. Grea judecată apasă pe capetele celor două prostituate sordide şi neruşinate, Samaria şi Ierusalim. Cu toate că a cunoscut urmările desfrânărilor Samariei, când a căzut aceasta în mâinile asirienilor, în anul 722 î.Hr., Ierusalimul nu a învăţat nimic din experienţa pe care a suferit-o sora ei. Dimpotrivă, a socotit de cuviinţă să se piardă în legături încă şi mai degradante, mai vulgare şi mai neruşinate. Iar acelora care au zăbovit în plăceri deşarte şi s-au aflat făcând curte şi încurcându-se în relaţii păguboase cu Samaria şi cu Ierusalimul li se vor ridica acum ca judecători Asiria şi Babilonul. Le vor judeca după judecata cuvenită unei femei adultere şi ucigaşe, după Legea lui Moise, care hotărăşte pentru aceste păcate pedeapsa cu moartea prin lapidare [cf. Levitic 20:10; De- uteronom 22:22]. Astfel, cele două surori vor fi „ucise cu pietre": Mulţimea le va ucide cu pietre şi le va tăia cu săbiile; vor omorî pe fiii lor şi pe fiicele lor şi casele lor le vor arde cu foc. Aşa voi pune capăt desfrânării în ţara aceasta şi toa­te femeile vor lua învăţătură şi nu vor mai face lucruri ruşinoase ca ele [Iezechiel 23:47-48]. Chiar dacă Israel nu a izbutit să sfinţească numele lui Dumnezeu între neamuri, Domnul însuşi va face astfel, încât numele Său să nu fie profa­nat între neamuri [cf. Iezechiel 20:9, 44].

MISIUNEA PROFETULUI IEZECHIEL - „FIUL OMULUI"

Acela mi-a zis: „Fiul omului, am să te trimit la fiii lui Israel, la aceşti oameni neascultători, care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei, ca şi părinţii Lor, păcătuiesc înaintea Mea până în ziua de astăzi." [Iezechiel 2:3] Profetul este numit „fiul omului" (ebr. ben'adam) de aproximativ nouăzeci de ori în această carte. Prin aceasta se pune un accent deosebit pe umanitatea Sa. In Vechiul Testament, expresia aceasta mai apare numai o singură dată, în Cartea lui Daniel [cf. Da­niel 8:17]. Fericitul Ieronim, vorbind despre titlul de „fiu al omului" atribuit profetului, spune: „Iezechiel este cu adevărat un tip al Mântuitorului. [...] In Cartea lui Iezechiel, cu o regularitate uimitoare, tot la câte douăzeci-treizeci de versete, se spune: A fost cuvântul Domnului către Iezechiel... Cineva ar putea să întrebe: De ce se repetă aceste cuvinte atât de des în cartea aceasta? Pentru că, de bună seamă, Duhul Sfânt Se pogoară asupra profetului, iar apoi se du­ce de la el. Astfel, aceasta ne indică faptul că Duhul Sfânt a plecat de la el şi a revenit la el."^[13]

După Sfântul Grigorie Dialogul, această numire este folosită pentru că „uneori Providenţa divină ne aduce aminte de slăbiciunile noastre, pentru ca să nu devenim trufaşi din pricina virtuţilor dobândite, iar apoi, cu ajutorul darurilor Sale, ne călăuzeşte şi ne poartă de grijă în creşterea noastră duhov­nicească. De aceea, ori de câte ori Prorocul Iezechiel se cufundă în vederea lu­crurilor celor cereşti, este numit mai întâi fiu al omului, ca şi când Dumnezeu ar vrea să-l dojenească, zicând: Ca nu cumva inima ta să se înalţe la trufie prin ceea ce vede, cugetă bine ce eşti. Deci, chiar dacă pătrunzi în tainele cele mai adânci, să recunoşti că eşti om."^[14]

Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare, şi am ascultat pe Cel ce-mi vorbea. Acela mi-a zis: „Fiul omului, am să te trimit la fiii lui Israel, la aceşti oameni neascultători, care s-au răzvrătit împo­triva Mea; ei, ca şi părinţii lor, păcătuiesc înaintea Mea până în ziua de astăzi." [Iezechiel 2:2-3]

Referindu-se la răzvrătirile fiilor lui Israel, Grigorie Dialogul spune: „Iată, în păcatul mândriei au căzut aceştia, pentru că au încălcat Legământul; şi în păcatul cerbiciei, pentru că până în ziua de astăzi ei nu încetează a-L supăra pe Domnul [...]. De vreme ce aceia la care este trimis prorocul sunt în aşa de mari răutăţi şi persistă în fărădelegile lor cu atâta încăpăţânare, de bună seamă că profetul nu are a se aştepta la nimic alta, decât numai la dispreţ, din partea unor oameni atât de rătăciţi. Totuşi el primeşte puterea, prin cuvântul: Aceşti fii sunt neruşinaţi şi cu inima împietrită; la ei te trimit Eu, ca să le zici: Aşa gră­ieşte Domnul! Ori te-or asculta, ori nu te-or asculta - căci sunt un neam îndărăt­nic — să ştie însă că este între ei un proroc [Iezechiel 2:4-5]."^[15]

In Constituţiile Apostolice se arată: „Prin deasa auzire, avem nădejde că unii dintre ei se vor ruşina şi cel puţin vor face unele fapte bune, ferindu-se de unele dintre cele rele [...]. Sau poate că vor asculta şi îşi vor supune voia [...]. într-adevăr, până acum oamenii nu şi-au plecat urechea; căci chiar dacă par a fi auzit cuvântul, nu au înţeles cum se cuvine, după cum se poate vedea din aceea că s-au lepădat de Unul şi adevăratul Dumnezeu şi au căzut în erezii dis­trugătoare şi periculoase."^[16]

Sfântul Grigorie cel Mare spune despre misiunea profetului următoarele: „Vor cunoaşte că între ei a fost un proroc, pentru ca prin cuvântul lui Iezechi­el fie să se poată ridica, fie să poată fi judecaţi şi să nu aibă nici un cuvânt de apărare."^[17] Profetul este îndemnat: Dar tu, fitul omului, să nu te temi de ei şi de cu­vintele lor să nu te sperii, deşi ei vor fii pentru tine spini şi ciulini, şi ai să trăieşti între ei, ca între scorpioni... [Iezechiel 2:6], Sfântul Grigorie atrage atenţia asupra fap­tului că „scorpionii, atunci când atacă, mângâie la început, iar apoi dintr-odată lovesc cu coada. Ei nu atacă niciodată frontal, ci rănesc pe la spate [...]. Sunt în acelaşi timp necredincioşi şi distrugători şi scorpioni, pentru că ei nu cred în cu­vântul auzit de la Dumnezeu, iar pe cei pe care-i pot rătăci, dintre cei ce se oste­nesc să trăiască după cuviinţă, îi abat de la drumul lor cel bun şi îi îmbrobodesc cu vicleşug pe aceia pe care nu izbutesc să-i tragă în jos de la început"^[18]. Să nu te temi de cuvintele lor şi de faţa lor să nu te sperii, deşi sunt un neam îndărătnic [Ie­zechiel 2:6]. Sfântul arată că „dacă s-ar scrie lămurit, de bună seamă că am citi astfel: Ei ar trebui să se teamă, căci mă întărâtă la mânie cu fărădelegile lor"^[19]. „Ei îl întărâtă pe Dumnezeu la mânie, dar Domnul îi rabdă."^[20]

„Astfel, subliniază Sfântul Grigorie Dialogul, de trebuinţă este ca prorocul să nu facă el însuşi nici una dintre răutăţile care ar stârni mânia Creatorului asu­pra poporului. Pentru aceasta, continuă spunând: Tu însă, fiul omului, ascultă ce voiesc să-ţi spun! Nu fi îndărătnic, ca acest neam de răzvrătiţi! Deschide-ţi gura şi mănâncă ceea ce am să-ţi dau! [Iezechiel 2:8] Adică: Tu să nu înfaptuieşti răută­ţile pe care vezi că le fac aceştia, să nu săvârşeşti tu însuţi păcatul pe care ai fost trimis să-l stârpeşti [...]. Binecuvântatul Iezechiel, care a fost trimis să proroceas­că, nu poate să-L supere pe Domnul (nu poate să nu predice, atunci când i se dă cuvânt) [...]. Căci, aşa după cum cel rău îl supără pe Domnul atunci când gră­ieşte răul sau atunci când înfăptuieşte răul, tot aşa şi cel bun ajunge uneori să-L supere pe Dumnezeu, dacă trece sub tăcere binele [...]. Astfel, cel bun poate să-L supere pe Dumnezeu la fel ca şi cel rău, pentru că nu retează faptele rele; căci, prin tăcerea lor, ei îngăduie săvârşirea răului şi se fac părtaşi la acesta."^[21]

Deschide-ţi gura şi mănâncă ceea ce am să-ţi dau! Şi privind eu, am văzut o mână întinsă spre mine şi în ea o hârtie strânsă sul... [Iezechiel 2:8-10]. Iar când sulul a fost desfăşurat înaintea lui, spune: am văzut că era scrisă şi pe o parte şi pe alta [Iezechiel 2:10]. In mod obişnuit, sulurile erau scrise numai pe o parte, pe interior. In mod evident, pe sulul acesta erau înscrise toate nenorocirile ce aveau să vină. El a înghiţit sulul, ca să primească în inima sa toate cuvintele de acolo [cf. Iezechiel 3:10] şi pentru a le împărtăşi mai bine ascultătorilor săi. Să observăm că mai înainte a mâncat, ceea ce înseamnă că si-a însusit cuvintele¹lui Dumnezeu, şi abia după aceea le-a împărtăşit şi altora. Sfântul Grigorie cel Mare observă: „De vreme ce profetului îi era dat să aibă parte de prea multe lucruri obscure şi greu de desluşit, nu i se spune despre Cartea Sfântă să o bea, ci să o mănânce; adică: studiază cu atenţie şi înţelege, adică mestecă bine mai întâi, şi abia apoi înghite."^[22]

Plângere, doină şi jale era scris în ea [Iezechiel 2:10], Sfântul Ambrozie (cca 339-397), episcopul Milanului, interpretează: „Două lucruri triste şi unul plăcut, căci cel ce plânge mai mult în veacul acesta, acela se va mântui în veacul viitor."^[23]

Sfântul Grigorie cel Mare spune că „după felul obişnuit în Sfânta Scriptu­ră, care aproape întotdeauna plasează o cântare la locul potrivit, avem parte şi aici de o cântare pentru partea cea bună [...]. Dar, în Sfânta Scriptură, mai avem şi V&z'-urile, care sunt de înţeles ca referindu-se nu atât la necazurile din vremea de acum, cât la veşnicie [...]. Plângerile [...] vorbesc despre starea de pocăinţă a păcătosului. Cântarea vesteşte starea de bucurie a dreptului. Vai-u\ exprimă judecata asupra celui rău. Aşadar, de vrei să te curăţeşti de păcate, ci­teşte mai degrabă plângerile, care tocmai pentru aceasta au fost scrise"^[24].

Sfântul Grigorie continuă: „Aici, prorocul se referă şi la tagma predica­torilor, iar sulul simbolizează Sfânta Scriptură. Sulul închis simbolizează lo­curile greu de înţeles ale Sfintei Scripturi, care sunt învăluite în cuvinte pro­funde, greu de pătruns şi de priceput de către toată lumea. Iar faptul că sulul se deschide înaintea profetului arată că, pentru cel care predică, obscuritatea acestor locuri se risipeşte."^[25] Apoi, Sfântul Grigorie spune că „adevărul" este cel ce a deschis sulul acesta: „Se mai spune despre sulul acesta că era scris şi pe o parte şi pe alta. Căci cărţile Sfintei Scripturi sunt pe dinăuntru alegorie, iar pe din afară istorie; înăuntru, spre înţelegere duhovnicească - iar aceasta nu afectează cu nimic sensul literal, care este pe măsura celui mai slab; pe di­năuntru se referă la lucruri nevăzute, iar pe dinafară caută să le corecteze pe cele văzute, punându-le în acord cu starea lor cea dreaptă. Pe dinăuntru des­coperă lucruri cereşti, iar pe dinafară le prezintă pe cele pământeşti, ca fiind rusinoase."^[26]

Atunci eu mi-am deschis gura şi Acela mi-a dat să mănânc cartea aceea [Ie­zechiel 3:2]. „Alesule Iezechiel, cartea cea dată gurii tale din mâna Domnu­lui a îndulcit inima Ta [cf. Iezechiel 3:3] şi te-a săvârşit proroc dumnezeiesc."^[27]Sfântul Grigorie învaţă că Domnul cel Preaînalt, ori de câte ori ne ajută să ne deschidem inimile, ne arată cum să ne deschidem înţelegerea, spre a putea pri­mi hrana Sfintei Scripturi cu toată fiinţa noastră. Prin urmare El ne hrăneşte cu cele scrise în Carte, atunci când prin împărtăşire ne deschide înţelegerea Sfintelor Scripturi şi ne umple cugetele de dulceaţă."^[28]

Căutând să explice sensurile cuvântului pântece, Sfântul Grigorie de Nys- sa (cca 335-cca 395) spune: „Poate că prin numele de pântece ne înfăţişează curăţia inimii, în care scriem, prin amintire, vederile dumnezeieşti. Căci Cel ce a deschis gura marelui Iezechiel şi a băgat în ea sulul cărţii plin de litere şi pe dinafară şi pe dinăuntru zice către el: Gura ta o va mânca şi pântecele tău se va sătura [Iezechiel 3:3]. Dumnezeu a numit aici pântece partea înţelegătoare a sufletului, în care se întipăresc învăţăturile dumnezeieşti. La fel socotim că şi marele Ieremia numeşte pântece inima îndurerată de gândurile cele triste, când zice: Pântecele mă doare şi simţirile inimii mă tulbură [Ieremia 4:19]. Iar dacă trebuie să amintim din dumnezeieştile cuvinte pe cele mai de căpetenie din cele care ne călăuzesc la acest înţeles, vom spune pe acela pe care l-a spus Domnul către cei ce au crezut, zicând că râuri de apă vie vor curge din pânte­cele celor ce cred în El. Căci Cuvântul spune: Din cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui [Ioan 7:38]."'

Apoi Acela mi-a zis: „Fiul omului, scoală şi mergi la casa lui Israel şi le spune cuvintele Mele; căci nu eşti trimis la un popor cu grai necunoscut şi cu limbă ne­înţeleasă, ci către casa lui Israel; nici la mai multe popoare cu grai necunoscut şi cu limbă neînţeleasă, ale căror cuvinte nu le-ai pricepe. Şi chiar la unele ca aces­tea de te-aş trimite, ele tot te-ar asculta." [Iezechiel 3:4-6]

Sfântul Grigorie, papă al Romei, scrie: „încă de la începutul acestei po­runci, prin care profetul este trimis să prorocească, se vede limpede că păgânii sunt chemaţi, iar israeliţii sunt alungaţi [...]. Ascultarea păgânilor este arătată făţiş, ca a unora ce vor urma pe dată chemarea propovăduitorilor."^[29]

Casa lui Israel însă nu va vrea să te asculte, pentru că nu vrea să Mă asculte pe Mi­ne, că toată casa lui Israel are fruntea încruntată şi inima împietrită [Iezechiel 3:7].

Continuându-şi ideea, Sfântul Grigorie afirmă: „Aici se referă la cerbicia iudeilor, care, cu toate că înţeleg, refuză să asculte cuvintele propovăduitorilor. Dar păgânii, cu toate că grăiesc în limbi necunoscute, nu pregetă să asculte, chiar dacă ei nu aveau cunoştinţă de Lege. Căci pe bună dreptate se spune: Ei nu vă vor asculta pe voi, pentru că ei nu M-au ascultat nici pe Mine — după cuvântul Domnului: Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se lea­pădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine [Luca 10:16] ."^[30]

Pentru aceasta voi împietri chipul tău ca şi chipurile lor şi fruntea ta întoc­mai ca frunţile lor; voi face fruntea ta ca diamantul, mai tare decât stânca. Să nu te temi de ei şi de faţa lor să nu te sperii, căci ei sunt un neam de răzvrătiţi [Iezechiel 3:8-9].

Domnul este aici şi pretutindeni - arată Fericitul Ieronim - şi le spune prorocilor că El „le-a întărit lor chipurile şi frunţile lor, mai tare decât diaman­tul şi decât stânca [cf. Ieremia 1:18; Iezechiel 8:9], până la sfârşit, pentru ca să nu se teamă de ocările poporului; ci, prin puterea privirilor lor, să înfrunte şi să risipească toată potrivnicia celor care-i tratează cu dispreţ"^[31].

VIZIUNILE PROFETULUI

De vreme ce profetul a făcut parte din cel de-al treilea val de deportaţi, în anul 598, cartea lui începe în Babilon. Se pare că Iezechiel şi-a petrecut tot restul vieţii sale printre cei exilaţi, undeva nu departe de râul Chebar. Profetul va mărturisi numai prin viziuni conduita lipsită de cuviinţă a celor care părăsi­seră Ierusalimul. „Atunci când a fost ars Templul - notează Sfântul Ioan Gură de Aur - şi au fost duşi toţi iudeii în Babilon, Iezechiel şi Daniel erau plini de Duhul şi preziceau cele viitoare, fără să aibă înaintea ochilor Sfânta Sfintelor, fără să stea lângă altar, ba, dimpotrivă, se aflau într-o ţară barbară, printre oa­meni necuraţi şi călcători de Lege. Şi au spus lucruri cu mult mai multe şi mai minunate decât prorocii care au fost înaintea lor şi au văzut vedenie dumne­zeiască, atât cât le era cu putinţă să vadă."^[32]

PRIMA VIZIUNE A PROFETULUI [Iezechiel 1]

In anul al treizecilea, în ziua a cincea a lunii a patra, când mâ aflam între robi, la râul Chebar, mi s-au deschis cerurile şi am văzut nişte vedenii dumne­zeieşti. In ziua a cincea a lunii a patra, în anul al cincilea al robirii regelui Io­iachim, a fost cuvântul Domnului către mine, preotul Iezechiel, fiul lui Buzi, pre­otul, la râul Chebar, în ţara Chaldeilor. Acolo a fost peste mine mâna Domnului [Iezechiel 1:1-3].

Profetul pune accentul pe cronologie (de treisprezece ori) în scrierile sale. încă de la bun început, el ţine să consemneze timpul scrierii, prin aceea că menţionează deportarea regelui Ioiachim (609-598/7) în Babilon, în luna iu­nie a anului 597 î.Hr. Prima viziune a avut-o cel mai probabil în iunie/iulie 593 sau, după estimări mai recente, în 31 iulie 593 î.Hr.^[33] Râul Chebar este de fapt un canal, despre care se vorbeşte şi în documentele babiloniene. Curge dinspre sud-est, de deasupra Babilonului, străbate Nippurul şi se varsă în Eu­frat, aproape de Erech.

Sfântul Grigorie cel Mare face următoarea observaţie: „Ce motiv ar avea un om care nu a mai vorbit în felul acesta să-şi înceapă cuvântul spunând: Şi a fost că în al treizecilea an^[34]... [Iezechiel 1:1]? Cuvântul şi este o conjuncţie, iar noi ştim bine că un cuvânt nu poate fi în conjuncţie decât cu un alt cuvânt,
care îl precede [...]. Se poate ca, în cugetul profetului, lucruri interioare să fie conjugate cu altele exterioare, drept pentru care le vede pe ambele în acelaşi timp, aude cuvântul rostit înlăuntru şi concomitent îl rosteşte în afară [...]. Prin urmare putem socoti că, aici, profetul nu face alta decât să continue cu­vintele care mai înainte au răsunat înlăuntrul său [...]. Căci el leagă cele pe care le rosteşte în afară, de cele auzite şi văzute înlăuntru."^[35] Şi adaugă Sfântul Grigorie: „Mai mult decât atât, ca să se vădească lămurit natura şi autoritatea prorociei sale, se spune şi că profetul se afla la vârsta maturităţii."^[36] Apoi conti­nuă: „Este posibil să avem de a face aici şi cu intenţia autorului de a dezvălui vreo taină, prin menţionarea vârstei profetului, pentru că în cel de-al treizeci­lea an al vieţii Sale a venit şi Domnul la apa Iordanului [cf. Matei 3:17]."^[37] Fe­ricitul Ieronim (cca 342-420) susţine la rândul său ideea că treizeci de ani era vârsta la care cineva era socotit bărbat; iar când citim în Cartea lui Iezechiel. în cel de-al treizecilea an [...], pe când mă aflam printre robi [Iezechiel 1:1] - ne putem gândi că cifra treizeci poartă o semnificaţie simbolică."^[38]

Revenind la Sfântul Grigorie cel Mare, acesta spune că „într-adevăr, cuvin­tele evreieşti au o valoarea foarte importantă pentru noi, atunci când încer­căm să înţelegem taina. Căci Chebar înseamnă ceresc, iar Iezechiel - puterea lui Dumnezeu; Buzi înseamnă vrednic de dispreţ, iar Chaldai - a lua rob sau ase­menea cu demonii. Prin urmare faptul că Iezechiel a sosit la râul Chedar (ca­re înseamnă ceresc, ceea ce ţine de ceruri) descrie în mod elocvent stirpea ome­nească, de vreme ce râul acesta curge de la izvoarele sale spre moarte şi este o povară pentru sine însuşi, din pricina păcatelor pe care le săvârşeşte şi a acelora pe care le cară cu sine. [...] Iezechiel ajunge aici prin taina întrupării, săvârşită şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care bine a voit să Se apropie de nea­mul omenesc îngreunat de povara păcatelor, care încă de la început îl împing către moarte [...]. Iezechiel este fiul lui Buzi, pentru că Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu bine a voit să Se întrupeze tocmai din acel popor de la care Dumnezeu S-a îndepărtat, din pricina încălcărilor lui. Prin urmare puterea lui Dumnezeu s-a născut din cel vrednic de dispreţ [...]. într-adevăr, el a venit în pământul chaldeilor, adică între cei luaţi robi sau în mijlocul celor ce s-au fă­cut pe ei înşişi asemenea demonilor. Căci omul rău, care săvârşeşte fărădelegi şi îi amăgeşte pe alţii cu cuvintele lui cele pline de nedreptate şi de vicleşug, de bună seamă că poate fi socotit ca unul care ia robi. Şi pe bună dreptate sunt asemănaţi aceştia cu demonii, căci aceia care prin prefăcătorie îi seduc pe se­menii lor îşi iau asupra lor lucrarea demonilor şi lucrează în scopuri mincinoa­se, chiar dacă prin firea lor unii ca aceştia nu sunt demoni. Prin urmare putem înţelege din acestea că puterea lui Dumnezeu a venit în pământul chaldeilor. pentru că Unul-Născut al Tatălui S-a arătat între aceia care s-au aflat înfrânţi de păcat şi, facându-i robi, i-au sedus şi pe alţii să păcătuiască."^[39]

Sfântul Ioan Gură de Aur face cu privire la versetele acestea următo­rul comentariu: „Acesta [Profetul Iezechiel - n.n.\ se afla la râul Chebar, pe când acela [Profetul Daniel - n.n.] era atunci la râul Tigru [cf. Daniel 10:4]. într-adevăr, când Dumnezeu voieşte să le apară robilor Săi o vedenie ieşită din comun, îi mână pe aceştia afară din cetăţi, într-un ţinut purificat de vuiete, pentru ca sufletul să nu fie tulburat de nimic din cele care se văd şi de nimic din cele ce se fac auzite, ci să se bucure de o eliberare deplină, spre a se consa­cra contemplării vedeniilor."^[40]

Iezechiel se afla printre cei exilaţi, pe malul râului, când cerurile s-au des­chis, iar lui i-a fost dat să vadă lucruri dumnezeieşti. în opinia Fericitului Iero­nim, „Iezechiel a văzut, dar cei din jurul său nu vedeau. Nimeni să nu creadă că se vor fi deschis cerurile, în sens fizic. Nu aşa; noi înşine, care ne aflăm aici, putem vedea cerurile deschizându-se şi închizându-se, după vrednicia fiecăru­ia. Credinţa desăvârşită deschide cerurile - îndoiala le închide"^[41].

Acolo a fost peste mine mâna Domnului [Iezechiel 1:3]. Cuvântul acesta es­te tâlcuit de către Sfântul Grigorie cel Mare astfel: „Braţul şi mâna Domnului simbolizează pe Fiul, căci prin El s-au făcut toate. Căci mâna lui Dumnezeu, nu făcută, ci născută, este din omenitate şi spre curăţirea rănilor de care suferă oamenii. Prin urmare, atunci când vede mâna lui Dumnezeu asupra lui, pro­fetul recunoaşte în aceasta întruparea Celui Unuia-Născut."^[42]

Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie. Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc [Iezechiel 1:4-5].

Aceasta se poate interpreta în mai multe feluri. De pildă, Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul I) spune: „Teologia le mai atribuie îngerilor, în chip sim­bolic, şi formă de nor, arătând prin aceasta că duhurile sfinte sunt pline în chip supramundan de lumină ascunsă; că ele primesc în sine, fară trufie, lumina ce apare la început şi se arată mai întâi; pe care apoi o comunică, fară pizmă, fiinţe­lor inferioare lor, printr-o nouă revărsare şi după măsura capacităţii acestora."^[43]

Pe de altă parte, Sfântul Grigorie cel Mare indică alte două niveluri de înţe­legere: judecata viitoare asupra regatului Iuda şi venirea lui Hristos. „Lipsa de simţire a duhului rău nu este greşit denumită după numele miazănoaptei, care se asociază cu frigul. Profetul Isaia aduce mărturie despre aceasta, când spune: In muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoap­te [Isaia 14:13] [...]. Aşadar Profetul Iezechiel, privind dinainte cele ce aveau să se întâmple, a văzut vântul vijelios apropiindu-se dinspre miazănoapte, căci la sfârşitul veacurilor, duhurile cele necurate vor ataca cu putere minţile oame­nilor, căutând să le amorţească în nesimţire [...]. Pe bună dreptate este numit duhul cel rău vânt vijelios. Căci vântul vijelios scutură şi azvârle în toate părţile casa asupra căreia se abate."^[44] Sfântul Grigorie crede că profetul semnifică prin această viziune pustiirea Iudeii: „Aşadar vântul vijelios dinspre nord se va abate atunci când duhul cel rău va scutura şi va lovi cu ispite dintre cele mai puterni­ce vieţile iudeilor. Apoi, pe bună dreptate adaugă că odată cu acesta vine şi un nor mare [Iezechiel 1:4]. Norul acesta simbolizează ignoranţa iudeilor; căci, cu toate că L-au văzut, ei nu au recunoscut pe Mântuitorul neamului omenesc, adică tocmai pe Acela pe Care ei II aşteptau, pentru că le fusese vestit dinainte, prin Lege şi prin Proroci. Când au văzut faptele Lui minunate, când au văzut patimile Lui, un nor mare dinspre miazănoapte s-a aşezat pe inimile celor lip­siţi de credinţă, din pricina răcelii aduse de păcatele lor..."^[45]

Referindu-se la sintagma un nor mare, Sfântul Grigorie mai adaugă: „Aco­lo, la judecată, când toate păcatele se arată înaintea ochilor noştri, atunci se fa­ce simţită şi tristeţea cea apăsătoare pricinuită de gândul pedepselor celor veş­nice. De aceea se vorbeşte, aici, despre un nor mare. Căci atunci, din aducerea aminte a păcatelor, se ridică şi apasă asupra noastră mâhnirea pentru orbirea care a fost în acea vreme şi care ne trage în jos şi ne întunecă mintea, pentru că celor cuprinşi de răutate nu le este îngăduit să privească Ia Fiul cel Unul-Năs- cut al lui Dumnezeu [...]. De aceea se mai spune şi că un val de foc învăluie norul acesta. Căci, de bună seamă, focul judecăţii, care mistuie cerul cel înalt şi pământul, nu îngăduie păcătoşilor să stea drept sau să se arate cu mândrie, ci îi învăluie pe aceia care vor fi aruncaţi pedepselor celor veşnice."^[46]

Despre foc se mai spune că răspândea în toate părţile raze strălucitoare [Ie­zechiel 1:4]. Aceasta, pentru că - arată mai departe Sfântul Grigorie cel Ma­re —precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului [Matei 24:27]. Nimănui nu-i este îngăduit atunci să se ascun­dă sau să fugă de judecata cugetului său, pentru că totul este străbătut de în­săşi lumina Judecătorului. Despre acesta se spune: Iar în mijlocul focului ca şi cum ar fi fost o arătare de chihlimbar în mijlocul focului şi strălucire într-însa [Iezechiel 1:4]^[47]. Căci Domnul şi Mântuitorul nostru, El însuşi stând deasu­pra îngerilor şi arhanghelilor şi a tuturor puterilor, strălucind asemenea chi­hlimbarului, rămâne Dumnezeu împreună cu Tatăl, păstrându-Şi neştirbită firea, iar pentru mântuirea noastră Se face muritor asemenea omului; Se ara­tă acum în toată slava şi puterea Lui cea înfricoşătoare, folosindu-Se de focul judecăţii, spre pedepsirea celor păcătoşi [...]. Căci foc, în cazul acesta, spune Sfântul Grigorie, denotă faptul că hotărârea este nedezminţită [...]. Prin ur­mare, orbită de norul propriei ignoranţe, Iudeea s-a prăbuşit curând, lovită fiind de răutatea persecuţiei, şi a fost cuprinsă în propriile-i flăcări. Iudeea s-a încurcat singură în laţurile propriilor răutăţi, tot aşa după cum s-a aruncat şi în flăcări."^[48] Dezvoltând tema aceasta a strălucirii, Sfântul Grigorie mai adau­gă: „Când a ajuns persecuţia şi în Iudeea, Apostolii izbutiseră deja să propovă­duiască Evanghelia în toată lumea.

Dar ce ar putea să însemne o arătare de chihlimbar [Iezechiel 1:4] alta decât numai Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni? Căci chihlimbarul - spune Sfântul Grigorie - provine din aur şi din argint. Când aurul şi argintul se amestecă în chihlimbar, argintul sporeşte în strălucire, iar aurul pierde pu­ţin din scânteiere. Unul sporeşte în splendoare, iar altul îşi îmblânzeşte luciul.

Ori de câte ori firea noastră se uneşte cu firea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu cel Unul-Născut, omenitatea noastră rodeşte întru slava măreţiei, iar fi­rea cea dumnezeiască îşi scade puterea, făcându-Se pe măsura ochilor trupeşti, spre îndumnezeirea firii noastre omeneşti."^[49]

CELE PATRU FIARE [Iezechiel 1]

„Fie că a fost în mijlocul chihlimbarului, fie că a fost în mijlocul focului - precizează Sfântul Grigorie -, se arată că acolo prorocul a văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chipul omenesc [Iezechiel 1:5]. Nu avem nici un mtoiv să nu credem că aceste patru fiare nu i-ar simboliza tocmai pe cei pa­tru evanghelişti şi că ele s-au întărit prin credinţa în întruparea aceluiaşi Domn şi Dumnezeu, în ciuda multelor tulburări, a persecuţiilor şi a focului."^[50]

Şi în mijloc am văzut ceva ca patru fiare, a căror înfăţişare semăna cu chi­pul omenesc. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi [Iezechiel 1:5].

Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „în rândurile următoare, fiarele sunt descrise, fiecare în parte, distingându-se prin chipuri individuale, astfel încât una este prezentată ca având chip de om, alta chip de leu, alta chip de bou şi ultima chip de vultur. De ce, atunci, se spune despre ele încă de la început că semănau la înfăţişare cu chipul omenesc? Dar despre ce fel de om este vorba aici? Oare nu tocmai despre Acela - răspunde Sfântul Grigorie - despre Care s-a scris: Care, Dumnezeu fiind, în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, facându-Se asemenea oa­menilor, şi la înfaţişare aflându-Se ca un om [Filipeni 2:6-7]? Tot aşa ca şi în ca­zul fiarelor acestora, spre a prilejui ridicarea la virtutea sfinţeniei, nevoieşte-te să ajungi la asemănarea cu acest Om. Căci nici ele nu ar fi fost sfinte, dacă nu ar fi avut înfăţişarea acestui Om."^[51]

Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi [Iezechiel 1:6]. Sfântul Ioan Gură de Aur întreabă: „Dar ce a văzut Iezechiel? Iată că un nor - spune el - venea dinspre miazănoapte; în jurul lui se găseau o văpaie de foc şi o flacără, care răspândea raze de lumină, iar în mijlocul focului se găsea ceva ca un metal în văpaie, iar în mijloc am văzut ceva ca patru fiare. Aspectul lor părea să fie aidoma celui al omului. Fiecare din ele avea patru feţe şi fiecare din ele avea patru aripi. Erau, spune el, nişte fiinţe înalte şi înspăimântătoare, iar fiecare purta în spate o mulţime de ochi de jur împrejur. Deasupra cape­telor fiarelor se vedea un fel de boltă, care părea a fi dintr-un cristal minunat şi care se întindea în sus. Fiarele aveau fiecare câte două aripi, care le acope­reau trupurile. Deasupra bolţii se vedea ceva ca o piatră de safir, pe care se afla ceva ca un tron, iar pe această înfăţişare asemenea tronului se găsea ceva ca un chip de om. Şi am văzut că de la mijloc în sus părea asemenea unui metal încins, iar de la mijloc în jos asemenea unui foc; văpaia sa apărea precum un curcubeu care porneşte dintr-un nor pe timpul unei zile ploioase [cf. Iezechiel 1:4-28]. Şi după toate acestea, profetul rosteşte următoarele cuvinte, dorind să arate că nici el şi nici acele puteri nu şi-au arătat neîngrădit însăşi fiinţa lor: Acesta este modul în care apare chipul slavei Domnului [Iezechiel 1:28]. Ai bă­gat de seamă cum şi aici, ca şi în cazul de mai înainte, avem de-a face cu chi­pul coborârii lui Dumnezeu? Dar şi aceste puteri se ascund în spatele aripilor lor nu dintr-un alt motiv, decât acela pe care l-am arătat mai înainte, cu toate că aceste puteri sunt fiinţele cele mai înţelepte, cele care posedă cea mai mare cunoaştere şi cele mai pure."^[52]

Sfântul Chiril (cca 315-386), patriarhul Ierusalimului (de la 349), atrage atenţia: „Vrei să ştii că nu-i cu putinţă să cunoşti firea lui Dumnezeu? Cei trei tineri în cuptorul de foc, lăudând pe Dumnezeu, spun: Binecuvântat eşti, Cel ce priveşti în adâncuri, Cel ce şezi pe heruvimi! [Daniel 3:5] Spune-mi care es­te firea heruvimilor şi apoi priveşte pe Cel care şade pe heruvimi! Cu toate că Iezechiel a făcut descrierea lor, atât cât este cu putinţă, arătând că fiecare avea patru feţe: una de om, una de leu, una de vultur şi alta de viţel; că fiecare avea şase aripi; că aveau în toate părţile ochi şi că fiecare roată era împărţită în pa­tru părţi [cf. Iezechiel 1:6, 10, 15-18; 10:9-10]. Deci cu toate că profetul ne-a făcut descrierea lor, totuşi noi nici chiar când citim nu putem să înţelegem. Dacă nu putem să înţelegem tronul pe care l-a descris, cum vom putea să în­ţelegem pe Cel care şade pe tron, pe Dumnezeu, Care este nevăzut şi nepo­vestit? Este cu neputinţă să cercetăm firea lui Dumnezeu, este însă cu putinţă să-I înălţăm doxologii pe temeiul creaturilor Lui văzute."^[53]

Fericitul Ieronim arată: „în fapt, Iezechiel îi descrie pe heruvimi ca pe niş­te creaturi cu câte patru aripi, în cele patru părţi, şi cu patru feţe, iar Domnul Dumnezeu conduce carul. Iezechiel a văzut vedenia măririi, care i s-a arătat lui prin carul heruvimilor [Isus Sirah 49:9]. Heruvimii mai simbolizează şi adân­cul cunoaşterii. Pe lângă aceasta, heruvimii simbolizează firea leului, adică ra­ţiunea domnind peste pasiuni - specificul omului ca fiinţă raţională; apoi, vi­ţelul simbolizează firea omului în lucrare, iar vulturul este simbol al contemplaţiei, al cugetării care se înalţă dintre virtuţi."^[54]

Cu toate că încă din primele veacuri Părinţii Bisericii au căzut de acord asupra faptului că aceste creaturi îi mai simbolizează şi pe cei patru evanghelişti, opiniile diverg foarte mult în ceea ce ţine de identificarea precisă a aces­tora. Sfântul Irineu a crezut că Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt prefiguraţi de către om, vultur, viţel şi leu. Fericitul Ieronim şi Sfântul Grigorie cel Mare preferă o altă ordine, şi anume: leul, omul, viţelul şi vulturul^[55].

Fericitul Ieronim scrie: „Creaturile tetramorfe (cu patru înfăţişări) pe care le întâlnim în Apocalipsa Sfântului Ioan [cf. Apocalipsa 4:6-8] şi la începutul prorociei lui Iezechiel [...] au o însemnătate deosebită şi pentru Evanghelii: pentru Matei este înfăţişarea omului; pentru Luca, a viţelului; pentru Ioan, a vulturului; iar pentru Marcu, a leului strigând în deşert."^[56]

Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „Ce pot să exprime feţele acestea, de nu cunoaşterea; şi ce alta aripile, de nu zborul? Căci fiecare se cunoaşte după chip, după înfăţişare, iar trupurile cu ajutorul aripilor se înalţă până în văzdu­hul păsărilor. Prin urmare chipul ţine de credinţă, iar aripa, de contemplaţie [...]. Cu adevărat, pentru că prin contemplaţie ne înălţăm peste statura noas­tră, de aceea se spune că suntem ca şi cum am fi ridicaţi în aer. Prin urmare tot omul are patru chipuri, căci dacă întrebi ce anume va fi văzut Matei din întruparea Domnului, de bună seamă că va fi la fel cu ceea ce au văzut Marcu, Luca şi Ioan; cu toţii au văzut unul şi acelaşi lucru [...]. Aşadar putem spune că fiecare în parte are patru chipuri, din pricina cunoaşterii de credinţă, prin care au cunoştinţă de Dumnezeu, iar aceasta este aceeaşi, adică una în toţi pa­tru şi în acelaşi timp. Pentru aceasta, orice vei afla de la unul o vei cunoaşte şi de la ceilalţi, întocmai şi în acelaşi timp."^[57] Faptul că fiecare are câte patru aripi este interpretat după cum urmează: „Chipurile evangheliştilor ţin de omeni- tatea Domnului, iar aripile de dumnezeirea Lui, căci ei îşi întorc feţele către El şi îl văd în trup. Iar atunci când mărturisesc că El este netăiat împrejur şi netrupesc, în dumnezeirea Lui, ei sunt înălţaţi cu ajutorul aripilor contempla­ţiei, ca si în văzduh."^[58]

Picioarele lor erau drepte [Iezechiel 1:7] - Sfântul Grigorie, aplecându-se asupra versiunii textului din Vulgata, unde pentru picioare se spune labele pi­cioarelor^[59], comentează: „Ce se înţelege aici prin labele picioarelor, dacă nu sen­sul acţiunilor? Prin urmare despre labele picioarelor celor patru făpturi se spu­ne că erau drepte, pentru că lucrările celor patru sfinţi evanghelişti şi ale tu­turor sfinţilor, pentru surparea fărădelegii, sunt neşovăielnice. Dar aceia care tot mereu revin la răutăţile acestei lumi, odată ce s-au lepădat de acestea, nu păşesc întru dreptate."^[60]

Iar labele picioarelor lor erau înaripate şi scânteiau ca arama strălucitoare, iar aripile lor erau uşoare [Iezechiel 1:7]. Sfântul Grigorie Dialogul, în exegeza sa cuprinzătoare, nu doar scoate la lumină cele văzute de profet, ci le şi aplică în circumstanţele noastre: „Arama, ştim bine, este foarte zgomotoasă. Deloc în­tâmplător, glasurile celor ce propovăduiesc sunt comparate cu arama, pentru că în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor [Psalm 19:4], Apoi, despre aramă se spune că străluceşte, căci vieţile propovăduitori­lor răsună şi ard. Ard de dorinţă şi răsună de Cuvântul."^[61]

De cele patru părţi ele aveau sub aripi mâini de om şi toate patru îşi aveau fe­ţele lor şi aripile lor [Iezechiel 1:8]. „In versetul acesta - scrie Sfântul Grigorie - cele patru feţe pot fi înţelese ca exprimând cele patru colţuri ale pământului, şi anume: estul, vestul, nordul şi sudul, pentru că propovăduirea sfinţilor, din porunca lui Dumnezeu, a ajuns în toate cele patru zări. Mai mult decât atât, putem înţelege prin aceste patru feţe şi cele patru virtuţi, care sunt izvorul a toată virtutea, şi anume: înţelepciunea, curajul, dreptatea şi răbdarea."^[62] Dar prin „om" poate că trebuie să înţelegem că se referă la Mântuitorul nostru, pentru că se spune că aveau mâini de om sub aripi - aceasta, dat fiind faptul că dacă Dumnezeu nu S-ar fi făcut Om şi nimeni nu ar mai fi ridicat minţile propovăduitorilor la ceruri, atunci făpturile acestea care s-au făcut văzute nu ar mai fi plutit în văzduh [...]. Prin urmare, cu mâinile Sale El ne ridică inimi­le; mâinile Sale ne ridică în contemplaţie."^[63]

Aripile lor se atingeau una de alta, şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte [Iezechiel 1:9]. „Când făpturile întraripate - expli­că Sfântul Grigorie -, adică propovăduitorii cei sfinţi, păşesc înainte, ei nici­decum nu întorc capul şi nu privesc înapoi, pentru că trec de la cele material- nice către cele duhovniceşti, de la lucrări lumeşti la lucrări dumnezeieşti, astfel că nu-şi mai întorc privirea spre cele lăsate în urmă."^[64]

Feţele lor? — Toate patru aveau câte o faţă de om înainte, toate patru aveau câ­te o faţă de leu la dreapta, toate patru aveau câte o faţă de bou la stânga şi toate patru mai aveau şi câte o faţă de vultur în spate [Iezechiel 1:10]. Sfântul Dionisie Areopagitul scrie: „Forma de leu arată, trebuie noi să credem, caracterul de stăpânire: ceea ce este robust şi neîmblânzit; dar mai arată şi proprietatea de a se asemăna, pe cât este cu putinţă, cu misterul dumnezeirii celei negrăite, prin tăinuirea urmelor spirituale, precum şi prin învăluirea mersului celui ce se îndreaptă în sus, sub razele divine, spre dumnezeire.

Forma de taur înseamnă tăria şi puterea de viaţă, precum şi brazdele spiri­tuale, gata de a primi ploile cele cereşti şi roditoare. Coarnele însă arată pavă­za protectoare neînvinsă.

Chipul de vultur înseamnă activitatea regească, zborul iute, ce tinde spre cele mai mari înălţimi; uşurinţa de a dobândi hrana cea dătătoare de putere; în sfârşit, proprietatea de a privi fară împiedicare, drept şi neclintit, la raza cea plină a soarelui divin, într-o puternică încordare a facultăţii sale vizuale."^[65]

Prin descoperirea profetică de la Duhul Sfânt, făpturile înaripate sunt de­scrise amănunţit. Subtilitatea acestei descrieri denotă, după Sfântul Grigorie Dialogul, „că prin acestea se face referire la persoanele sfinţilor evanghelişti, iar cuvântul lui Dumnezeu nu lasă loc de îndoială în cugetele noastre. începuturi­le celor patru Evanghelii adeveresc faptul că aici se vorbeşte despre evanghelişti. Matei, care îşi începe scrierea cu genealogia Mântuitorului pe linie paternă, es­te pe bună dreptate simbolizat prin făptură cu chip de om. Marcu, din pricina strigătului său în deşert, este pe bună dreptate reprezentat prin leu. Luca, pen­tru că începe cu relatarea unei jertfe, este simbolizat prin viţel. Iar Ioan, pentru că începe prin a vorbi despre dumnezeirea Cuvântului, este reprezentat prin vultur [...]. Dar, cum cei aleşi sunt cu toţii mădulare ale Mântuitorului, căci Domnul şi Mântuitorul nostru este cap al celor aleşi, prin aceasta sunt zugrăvi­te mădularele Lui - nici o oprelişte nu este ca El să fie reprezentat prin acestea. Căci Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, El însuşi S-a făcut om; şi a primit să fie jertfit ca un viţel, spre mântuirea noastră; apoi, prin putere şi virtute, S-a vădit asemenea leului care se ridică [...]. Mai mult, S-a înălţat la ceruri, după înviere, asemenea unui vultur [...]. Prin urmare El este în acelaşi timp în noi, căci S-a făcut om prin naştere; moartea Sa a fost asemenea cu jertfirea unui viţel; ca le­ul S-a ridicat; si ca un vultur S-a înăltat la ceruri.

De bună seamă, aşadar, că oricare dintre cei aleşi si dintre cei care tin calea Domnului se vădeşte a fi om, dar si asemenea cu viţelul, cu leul si cu vulturul, în acelaşi timp [...]. Prin urmare, tot cel ce gândeşte raţional, prin aceasta es­te om. Şi de vreme ce se nevoieşte pe sine să-şi înfrângă dorinţele şi aplecările lumeşti, este asemenea viţelului de jertfa. Iar atunci când, prin nevoinţa aceas­ta, adică prin jertfa şi prin înfrânare, dobândeşte puterea de a călca peste toate potrivniciile, este asemenea leului. Şi cum aşa ostenindu-se, ajunge la contem­plarea întru adevăr a celor de sus, cereşti şi veşnice, este asemenea vulturului. Cum tot dreptul se vădeşte a fi om prin raţiune, a fi asemenea viţelului prin jertfire de sine, asemenea leului prin virtute şi asemenea vulturului prin con­templaţie - toţi cei desăvârşiţi se pot zugrăvi prin făpturile acestea patru. Şi întărim cuvântul acesta, pentru ca ştiut să ne fie că toate cele spuse despre cele patru făpturi sunt adevărate şi cu referire la cei ce ţin de adunarea drepţilor."^[66]

în continuare, Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „Dar de ce oare se spu­ne că, între cele patru făpturi, omul şi leul sunt de-a dreapta, iar viţelul este de-a stânga? [...] Şi iarăşi, trebuie să ne întrebăm despre vultur: de ce se spune despre el că nu este nici de-a dreapta, nici de-a stânga, ci deasupra celorlalte trei făpturi?" Sfântul răspunde prin descoperire dumnezeiască, spunând: „Bu­curiile noastre sunt de-a dreapta, iar tristeţile sunt de-a stânga. Despre cele ce socotim că ne stau împotrivă, spunem că sunt de-a stânga. După cum am arătat şi mai înainte, omul reprezintă întruparea, viţelul - Patimile, iar leul - învierea. Toate sunt făcute posibile şi îmbucurate prin întruparea Fiului cel Unul-Născut, prin Care suntem mântuiţi. Drept este că Sfinţii Apostoli s-au întristat la moartea Lui si că s-au bucurat la înviere. Prin urmare Naşterea si învierea au adus bucurie ucenicilor, iar Patimile le-au adus întristare. Omul şi leul stau de-a dreapta şi, pe bună dreptate, viţelul stă de-a stânga. Sfinţii evanghelişti s-au bucurat întru omenitatea Mântuitorului şi au fost întăriţi de învierea Lui - dar s-au întristat la Patimile Lui [...]. Viţelul este de-a stânga, pentru că, la moartea Lui, ei au alunecat pentru o vreme în deznădejde şi s-au simţit ca lipsiţi de credinţă. Şi locul vulturului este potrivit [...], deasupra lor, căci fie că denotă înălţarea, fie că mărturiseşte că dintru Dumnezeu-Tatăl pro­vine Cuvântul lui Dumnezeu, iar prin virtutea contemplaţiei este mai presus de ceilalţi evanghelişti."^[67]

Feţele lor şi aripile lor erau despărţite în partea de sus, şi, la fiecare, două din aripi erau întinse, iar două le acopereau trupul [Iezechiel 1:11], Sfântul Grigo­rie vorbeşte despre semnificaţia aripilor: „Despre chipurile lor şi aripile lor se spune că erau despărţite în partea de sus, din pricina faptului că aceste făpturi cereşti sunt într-o stare permanentă de contemplaţie. Toată atenţia lor, toate privirile lor se concentrează în sus, pentru că ele caută neîntrerupt la cele ce sunt în ceruri."^[68] Mai departe, el ne încredinţează că „de noi ţine să cercetăm cu luare-aminte ce înseamnă cele patru aripi, pentru cei aleşi, între acestea do­uă fiind superioare şi deschise în partea de sus, iar alte două inferioare şi uni­te şi acoperind trupurile. Dacă chibzuim cu bună socotinţă, aflăm în cele pa­tru nimic alta decât simbolurile virtuţilor care înalţă toată făptură întraripată de la cele lumeşti, şi anume: iubirea şi nădejdea în cele viitoare pe de o parte, dar şi frica şi pocăinţa pentru cele ale trecutului [...]. Cele două aripi se întâl­nesc deasupra, atunci când iubirea şi nădejdea ne înalţă inimile şi le afierosesc lucrărilor celor sfinte; iar celelalte două aripi acoperă trupurile, când frica şi pocăinţa ascund păcatele trecutului de vederea veşnicului Judecător [...]. Ne acoperim păcatele atunci când aşternem peste ele faptele noastre cele bune"^[69]. Scris este că vârfurile aripilor acestor făpturi se unesc. Sfântul Grigorie explică aceasta spunând că „aripile unite ale făpturilor sunt iubirea şi nădejdea, iar ce­le care le acoperă trupurile sunt frica şi pocăinţa - iar acestea din urmă nu se unesc între ele [...]. Câte două dintre aripi se unesc, iar prin aceasta ele devin de fapt una, pentru că din iubire şi nădejde se naşte o singură dorinţă, dar în cazul celor care nu-şi unesc iubirea şi nădejdea, altfel stau lucrurile"^[70].

Fiecare fiară mergea drept înainte şi mergea încotro îi dădea duhul să meargă şi în mersul său nu se întorcea [Iezechiel 1:12].

Spune Sfântul Grigorie: „Nu se întorc în mersul lor, căci aşa caută cei aleşi bi­nele, neabătut, pentru ca nu cumva să se întoarcă iarăşi la săvârşirea răului."^[71] Şi noi trebuie să urmăm pilda aceasta. „De bună seamă că tot omul drept, care îşi cercetează viaţa, pe de o parte îşi cumpăneşte bine creşterea sa duhovnicească de fiecare zi întru bine; pe de altă parte, se cercetează pe sine, să vadă în ce măsură a scăzut în lucrarea binelui, pentru că s-a socotit pe sine înaintea altora; aşa păşeş­te înainte, căci unul ca acesta priveghează şi vede mereu dacă s-a ridicat sau dacă a coborât [...]. Prin urmare, în toate cele ce le facem, trebuie să ne cercetăm pe noi înşine cu stăruinţă, atât lăuntric, cât şi în cele din afară, pentru ca asemănân- du-ne celor patru făpturi întraripate, să ne înfăţişăm mereu ca avându-L ajutător pe Fiul cel Unul-Născut de către Tatăl, pe Iisus Hristos, Domnul nostru."^[72]

La acestea, Sfântul Grigorie adaugă: „Cele patru făpturi simbolizează în chip deplin fie pe Mântuitorul nostru, fie pe cei patru sfinţi evanghelişti ai Săi. într-adevăr, virtutea acestor patru făpturi este exprimată cu multă pătrun­dere, astfel încât până şi noi, care suntem neputincioşi şi vrednici de milă, să ne simţim îndemnaţi a le urma pilda, după măsura puterilor noastre, dar şi cu ajutorul Domnului nostru."^[73]

Infaţişarea acestor fiare se asemăna cu înfăţişarea cărbunilor aprinşi, cu înfăţi­şarea unor făclii aprinse; printre fiare curgea foc, iar din foc ţâşneau raze şi fulgere. Fiarele alergau înainte şi înapoi iute ca fulgerul [Iezechiel 1:13-14]. Sfântul Gri­gorie tâlcuieşte: „Se spune aici că focul curgea printre fiare, pentru că făpturile acestea, de nu ar fi primit căldură de la focul adevărului, nu ar fi strălucit ase­menea cărbunilor aprinşi sau făcliilor. Duhul Sfânt este desemnat aici prin cu­vântul foc [...]. Şi se spune că alergau înainte şi înapoi, aşa ca fulgerul, pentru că Duhul Sfânt, prin curgerea Lui, umple Biserica universală şi pune în mişcare inimile celor aleşi; Duhul trimite dintru sine flăcări de iubire, care, aşa ca fulge­rul, lovesc inimile celor neascultători cu teama şi le mângâie cu iubirea."^[74]

înfăţişarea făpturilor este comparată cu aceea a unor cărbuni aprinşi sau a unor făclii aprinse. Sfântul Grigorie spune că „aşa după cum oricine se atinge de un cărbune aprins se arde - la fel şi acela care stă lângă un om sfânt, prin unitatea de gândire a acestuia, prin cuvântul lui, prin pilda faptelor sale, pri­meşte să fie aprins cu dragostea de adevăr [...]. Cel ce trăieşte tainic o viaţă îmbunătăţită, dar nu este de mare ajutor la îmbunătăţirea altuia, este aseme­nea cărbunelui. Dar cel care, aşezat în lucrarea sfinţeniei, arată si altora lumina îndreptării este asemenea făcliei, căci unul ca acesta pe de o parte arde pentru sine, iar pe de altă parte luminează pentru alţii"^[75].

După Sfântul Grigorie, fiarele acestea minunate aleargă înainte şi înapoi cu rost, iar aceasta se mai poate înţelege şi într-un alt sens: „Ele aleargă înainte, trimise fiind să insufle darul ceresc în propovăduire. Iar pentru a-i aduce şi pe alţii la credinţă, săvârşesc fapte minunate înaintea necredincioşilor. Dar alear­gă şi înapoi, spre a depune virtuţile înaintea Domnului celui Preaînalt. Ei nu pun faptele acestea minunate pe seama lor. Iar atunci când săvârşesc minuni sunt ca fulgerul, pentru că uimesc, înspăimântă, iluminează, aprind inimile celor ce sunt de faţă [...]. Deci fiarele aleargă înainte şi înapoi ca fulgerul, pen­tru că asemenea lor, sfinţii, după săvârşirea faptelor minunate înaintea oame­nilor şi după ce le aprind acestora inimile, se întorc să dea slavă Creatorului, să laude pe Cel prin Care a fost cu putinţă săvârşirea acelor minuni."^[76]

Când mă uitam eu la fiare, iată am văzut jos, lângă aceste fiare, câte o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor [Iezechiel 1:15].

„Ce însemnătate au roţile? - întreabă Sfântul Grigorie. Sunt tocmai Scrip­turile Sfinte, care [...] se deschid într-o parte şi într-alta şi ajung la urechile tuturor, fie săraci, fie bogaţi. Iar roata învăţăturilor care sunt înscrise aici este când sus, când jos: pentru cei îmbunătăţiţi, sunt învăţăturile înalte, duhovni­ceşti; iar pentru cei mai slabi, sunt învăţăturile după literă. Cât despre învăţă­turile pe care copiii le înţeleg literal, cei deprinşi cu studiul se înalţă prin ele la înţelegerea cea duhovnicească."^[77] Şi încă: „Prin urmare roţile se ţin de-a lungul drumului, aproape de pământ, pentru că se coboară la nivelul de înţelegere al copiilor, dar, în acelaşi timp, ele împărtăşesc adevăruri duhovniceşti şi celor încercaţi; apoi, de acolo, de jos, se ridică la cele înalte, ridicând şi pe cele ce mai înainte erau jos."^[78]

„Profetul Iezechiel, arată Sfântul Grigorie, a văzut dinainte, în ghicitură, slava Sfintei Biserici universale şi pe cea a celor patru evanghelişti, prin asemă­narea acestor patru făpturi [...]. Dacă am fi nevoiţi să primim că aceste făpturi îi simbolizează doar pe cei patru evanghelişti [...], încă şi atunci tot ar mai fi ceva ce ar trebui să luăm în considerare. Căci sfântul proroc a luat aminte la faptul că aceste cuvinte, pe care el le-a propovăduit învăluite în obscuritate, erau nu doar pentru iudei, ci mai cu seamă pentru păgâni [...]. Prin urmare, grăind şi pentru noi, el descrie mai întâi făpturile, iar apoi roţile, deoarece noi, venind la credinţă prin harul lui Dumnezeu, nu am primit Evanghelia prin intermediul Legii, ci am primit Legea prin intermediul Evangheliei."^[79]

Sfântul Vasile cel Mare (cca 330-379) scrie: „Că Evanghelia este tunet o arată ucenicii cărora Domnul le-a schimbat numele, numindu-i fiii tunetu­lui [Marcu 3:17]. De aceea glasul unui tunet ca acesta nu-i în orice om la în­tâmplare, ci numai în acela care este vrednic să se numească roată. Că spune Scriptura: Glasul tunetului Tău în roată [Psalm 76:16]. Şi eşti roată, dacă eşti pornit spre cele dinainte, atingându-te, ca o roată, de pământ cu o mică por­ţiune, şi dacă eşti în întregime aşa cum era acela despre care Iezechiel spunea: Şi am văzut şi iată o roată era pe pământ ţinută de patru animale; şi chipul lor şi făptura lor ca chipul Tarsului [Iezechiel 1:15-16]."^[80]

Aceste roţi, după înfăţişarea lor, parcă erau de crisolit', iar după făptură toate aveau aceeaşi înfăţişare. Şi după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vâ­râte una în alta [Iezechiel 1:16].

„Cuvântul Tarsis (crisolit) are multe sensuri în întrebuinţarea obişnuită a Scripturii, neavând întotdeauna acelaşi înţeles - arată Sfântul Grigorie de Nyssa (cca 330-cca 395). De multe ori se foloseşte în înţeles rău şi de multe ori în înţeles dumnezeiesc şi fericit. [...] Marele Iezechiel, descriind vedenia dumne­zeiască de care s-a împărtăşit, descrie unul din chipurile vedeniei prin cuvân­tul acesta, zicând: Şi chipul lui, ca chipul Tarsisului [Iezechiel 1:16]. Şi spun cei ce au cercetat cu luare-aminte înţelesurile cuvintelor evreieşti, că prin cuvântul acesta se indică în prorocie ceva lipsit de culoare, spiritual şi netrupesc."^[81]

Ce semnificaţie au roţile care se învârt şi numeroasele aripi? Sfântul Am­brozie (cca 339-397), episcopul Milanului (374), subliniază că „Prorocul Ie­zechiel a văzut o roată învârtindu-se în altă roată, ceea ce de bună seamă nu se referă la vederea unui obiect perceptibil cu văzul acesta trupesc, ci la harul fie­căruia dintre cele două Testamente. Căci vieţile sfinţilor se desăvârsesc atât de bine şi devin atât de coerente, încât toate părţile se îmbină perfect una cu alta, atât cele de la urmă, cât şi cele mai timpurii. Prin urmare roata care se învârte în altă roată este viaţa sub Lege, viaţa sub har; de vreme ce sunt iudei în Bise­rică, înseamnă că şi Legea este parte din har. Prin urmare, aşa după cum roata se învârte în roată, tot astfel sunt şi aripi care stau şi aripi care zboară."^[82]

în alt loc, Sfântul Ambrozie scrie: „O roată se învârte într-alta fără nici un fel de împiedicare. Căci o viaţă trăită în curăţie este o viaţă împlinită, cu toa­te suferinţele şi necazurile în care este trăită, şi cu toate acestea se învârte ca o roată. Legea se roteşte în har, iar respectarea Legii îl menţinea pe om sub milostivirea lui Dumnezeu: cu cât mai bine se roteşte, cu atât mai bogat află mângâiere."^[83] Fericitul Ieronim afirmă la rândul său următoarele: „Citim des­pre roţi că după alcătuirea şi după făptura lor ele parcă erau vârâte una în alta [Iezechiel 1:16]. Cele două roţi sunt Noul şi Vechiul Testament; cel Vechi se învârte întru cel Nou, iar cel Nou se învârte întru cel Vechi."^[84]

Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „De ce oare, atunci când se vorbeşte despre roţi, se spune că erau vârâte una în alta [Iezechiel 1:16], dacă nu tocmai pentru că Noul Testament se ascunde alegoric în litera Vechiului Testament? Din acelaşi motiv se spune despre roată că se află alături de cele patru făpturi sfinte, pentru că Sfânta Scriptură se împarte în patru părţi, prin cele douăTestamente. într-adevăr, Vechiul Testament se împarte în Lege şi în Proroci, iar Noul Testament în Evanghelii şi în Faptele şi învăţăturile Apostolilor.

Prin urmare roata are patru feţe pentru că la început s-a vădit păcatul în sânul neamurilor ce trebuiau îndreptate prin Lege; apoi, prin Proroci se arată împlinirea Legii, iar prin Evanghelii mai cu de-amănuntul şi prin Apostoli se arată din păcatele oamenilor, faptele care trebuie oprite. Mai putem înţelege din faptul că roata are patru feţe că, răspândindu-se prin lucrarea darului pro­fetic, Sfânta Scriptură se face cunoscută în cele patru zări ale pământului. Aşa putem spune că aceeaşi roată s-a arătat mai întâi alături de făpturile sfinte, iar apoi s-a arătat ca având patru feţe, pentru că Legea, dacă nu ar fi fost în acord cu Evanghelia, nu ar fi ajuns în cele patru colţuri ale lumii."^[85]

Ele înaintau în toate cele patru părţi, şi în timpul mersului nu se întorceau. Obezile lor formau un cerc larg şi de o înălţime înfricoşătoare şi aceste obezi la toate patru erau pline de ochi de jur împrejur [Iezechiel 1:17-18]. Sfântul Gri­gorie cel Mare: „Fiinţele acestea arătate din ceruri sunt descrise ca fiind fiinţe pline de ochi şi înăuntru, şi în afară [cf. Apocalipsa 4:6] ."^[86]

Sfântul Grigorie cel Mare susţine că profetul se referă aici la acele făpturi sfinte, prin intermediul cărora se exprimă desăvârşirea [...]. Apoi, despre tru­purile acestora se spune că erau pline de ochi, pentru că faptele sfinţilor sunt bine cumpănite pe toate feţele şi cu luare-aminte duse la îndeplinire, spre de­osebirea binelui şi spre atentă pază împotriva răului."^[87] Apoi, trece mai depar­te şi explică semnificaţia staturii, înălţimii şi a aspectului înfricoşător al roţii, după cum urmează: „Cu adevărat, înălţimea reprezintă făgăduinţă împărăţiei celei cereşti, care se dobândeşte după ce am înfrânt tot ceea ce este supus stri­căciunii, în viaţa aceasta muritoare [...]. Statura reprezintă valoarea întemeiată pe dreptate a propovăduirii, care trebuie să fie înaltă prin nobleţea făgăduinţe­lor celor cereşti, dar înfricoşătoare prin cuvintele care atrag atenţia asupra chi­nurilor ce urmează pedepsei celei veşnice. Prin urmare valoarea Sfintei Scrip­turi ţine de faptul că ne îndreaptă purtarea spre dobândirea celor mai înalte virtuţi, dar o face în aşa fel, încât minţile ascultătorilor să nu fie aplecate spre dorinţe pământeşti. Sfânta Scriptură este înaltă, pentru că făgăduieşte bucuri­ile vieţii celei veşnice în împărăţia cerurilor. Şi mai este şi înfricoşătoare, pen­tru că le aduce aminte celor ce trăiesc în păcat de chinurile iadului. Astfel,Sfânta Scriptură îşi vădeşte valoarea din faptul că ne îndreaptă purtarea, înăl­ţimea din faptul că ne arată bunătăţile făgăduite, iar caracterul ei înfricoşător din faptul că ne arată chinurile celor căzuţi sub pedeapsă."^[88]

Fericitul Ieronim arată foarte concis că „Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt formaţia de patru a Domnului, adevăraţii heruvimi, adevăratele izvoare de cunoaştere: prin ei, tot trupul este acoperit cu ochi [cf. Iezechiel 1:18], care strălucesc precum scânteile [cf. Iezechiel 1:7]; ei aleargă înainte şi înapoi aşa ca fulgerul [cf. Iezechiel 1:14]; picioarele lor sunt drepte [cf. Iezechiel 1:7]; pe spate poartă aripi, gata pregătite să zboare în orice direcţie ar fi de trebuinţă. Se ţin îndeolaltă şi se acoperă îndeolaltă [cf. Iezechiel 1:11]; asemenea roţilor vârâte unele într-altele se rotesc înainte [cf. Iezechiel 1:16] şi merg oriunde le dă Duhul să meargă [cf. Iezechiel 1:20]"^[89]. Şi ce spune Iezechiel despre aceas­ta? Că roţile mergeau încotro le da Duhul să meargă şi roţile se ridicau împreu­nă, căci duh de viaţă era şi în roţi. Când mergeau acelea, mergeau şi acestea, şi când acelea se opreau, se opreau şi acestea; iar când acelea se ridicau de la pământ, atunci împreună cu ele se ridicau şi roţile, pentru că duh de viaţă era şi în roţi [Ie­zechiel 1:20-21], Ele mergeau, dar nu se roteau atunci când se deplasau. Dar ia aminte totodată la faptul că aceasta mai înseamnă şi că ele nu reveneau nici­odată înapoi, ci mergeau numai şi numai înainte. Uitând cele lăsate în urmă, se nevoiesc numai către înainte. Erau pline de ochi de jur împrejur [Iezechiel 1:18] - toate roţile acestea erau pline de lumina lui Dumnezeu."^[90]

Când mergeau fiarele, mergeau şi roţile de lângă ele, şi când se ridicau fiarele de la pământ, se ridicau şi roţile [Iezechiel 1:19]. Sfântul Grigorie cel Mare in­terpretează versetul acesta astfel: „Fiarele merg atunci când sfinţii înţeleg din Sfânta Scriptură cum să ducă o viaţă virtuoasă. Şi de bună seamă că se ridică de la pământ atunci când sfinţii se înalţă în contemplaţie."^[91] Şi ele mergeau în­cotro le da duhul să meargă şi roţile se ridicau împreună, căci duh de viaţă era şi în roţi [Iezechiel 1:20]. Roţile urmează pe Duhul, tot aşa cum şi cuvintele din Sfânta Scriptură, după cum adeseori am arătat deja, cresc cu ajutorul minţii şi după percepţia fiecărui cititor în parte."^[92]

Când mergeau acelea, mergeau şi acestea, şi când acelea se opreau, se opreau şi acestea; iar când acelea se ridicau de la pământ, atunci împreună cu ele se ridicau şi roţile, pentru că duh de viaţă era şi în roţi [Iezechiel 1:21].

„Atunci când omul administrează cu folos bunurile pământeşti şi lucrează milostenia, spre folosul aproapelui său, roţile merg înainte. Atunci când omul se ţine tare în credinţă, înaintea potrivnicilor lui, roţile stau şi ele sprijinindu-1. Atunci când omul se dedică pe sine contemplaţiei lui Dumnezeu şi uită de cele trecătoare, roţile se ridică şi ele de la pământ. Fiecare înaintează către ce­le înalte, după cum îi grăieşte Sfânta Scriptură. Astfel, făpturile acestea sfinte despre care se vorbeşte aici lucrează spre folosul aproapelui, sunt sprijin şi pa­ză în încercări şi înalţă în contemplarea Domnului. Roţile - remarcă Sfântul Grigorie cel Mare - menţin pacea, stau, sunt ridicate, pentru că textul sfânt,atunci când este cercetat, chiar asa este aflat de către cel care îl citeşte. Prin urmare, de te îndrepţi spre o viaţă activă, vine cu tine. De ai ajuns la detaşarea de cele lumeşti şi te-ai înălţat prin harul Domnului, se înalţă cu tine.

Şi încă se mai adaugă: pentru că duh de viaţă era şi în roţi [Iezechiel 1:21], Din acest motiv, se arată nu o singură dată, ci îndoit, că Duhul de viaţă dătă­torul se găseşte în roţi, pentru că Sfânta Scriptură este alcătuită din două Tes­tamente, iar Duhul Sfânt a dorit scrierea amândurora, ca să ne izbăvească pe noi din moartea sufletească; dar şi pentru că de aici aflăm cele două porunci ale iubirii, şi anume iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, spre lucra­rea cărora ne îndrumă Sfânta Scriptură. Prin urmare se spune şi a doua oară că duh de viaţă era în roţi, pentru că noi primim iubirea de Dumnezeu şi iu­birea de aproapele prin cuvintele sfinte."^[93]

Deasupra capetelor fiarelor se vedea un fel de boltă, întinsă sus, deasupra cape­telor lor, care semăna cu cristalul cel mai curat [Iezechiel 1:22].

„în viziunea Profetului Iezechiel - afirmă Fericitul Ieronim - se spune că deasupra heruvimilor era ceva ca o tărie de cristal [cf. Iezechiel 1:22], adică apele foarte dense, adunate la un loc."^[94]

„Cuvintele acestea - după Grigorie Dialogul - pot fi explicate, cu purtarea de grijă a Domnului, în două feluri. Căci, prin bolta despre care se vorbeşte aici, putem înţelege că se referă la puterile cereşti. Pe bună dreptate se spune despre boltă că seamănă cu cristalul, întrucât cristalul este deosebit de dur, dar noi ştim că el provine dintr-o concentrare extraordinar de puternică a apei. Fi­rea îngerească, atunci când a primit voie proprie, în momentul când a fost cre­ată — fie că a voit să stea în smerenie şi să rămână lângă Dumnezeul Cel Preaîn- alt, fie că din mândrie a căzut din har şi din binecuvântare, s-a făcut asemenea apei. însă atunci când unele puteri cădeau, sfinţii îngeri s-au ţinut tare şi, rămâ­nând în har, au primit aceasta ca o binecuvântare, anume ca ei nicidecum să nu cadă şi, odată cu aceasta, firea lor, pentru a nu mai putea fi trasă în jos, s-a în­tărit până ce a ajuns la duritatea cristalului."^[95] [...] Despre cristalul acesta se spu­ne că era cumplit la vedere şi întins pe deasupra capetelor acelor fiare sfinţite, pentru că puterile îngereşti aflate în apropierea Dumnezeului Celui Preaînalt sunt înfricoşătoare pentru noi, cei încă amestecaţi în cele stricăcioase. Bucuriile lor depăşesc puterea noastră de înţelegere, motiv pentru care se spune că sunt deasupra capetelor făpturilor sfinte [...]. Este cu putinţă, cu toate acestea, ca la figurat să înţelegem că prin numele tăriei se face referire la Mântuitorul însuşi [...]. Cristalul, după cum am spus, provine din întărirea apelor, până când aces­tea devin solide. într-adevăr, avem cunoştinţă despre cât de schimbătoare este apa. Iar trupul Mântuitorului, Care S-a supus până şi morţii în patimile Sale, era într-un fel asemenea apei, căci, prin naştere, prin creştere, prin osteneală, prin însetare, prin foame, prin moarte - El a trecut cu repeziciune dintr-o sta­re într-alta, până la ceasul Patimilor [...]. Prin slava învierii, El a revenit întru Sine [...], asemenea cristalului care se întăreşte din apă."^[96]

Iar sub bolta aceasta erau întinse aripile fiarelor una spre alta, şi fiecare fiară mai avea câte două aripi, care le acopereau trupurile [Iezechiel 1:23]. „Aripile virtuţilor lor, continuă Sfântul Grigorie, se îndreaptă sub boltă, atunci când bunul aflat în posesia cuiva este dăruit aproapelui."^[97] în concordanţă cu aces­tea, spune: „Ceea ce Iezechiel numeşte aripi, Apostolul Petru spune că este darul primit de fiecare [cf. I Petru 4:10]. Iar când profetul spune despre aripi că sunt întinse drept, una către cealaltă, păstorul Bisericii arată: După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu [I Petru 4:10]. Căci aripile noastre nu sunt drep­te, dacă le ţinem îndoite înapoi, numai spre binele nostru [...], iar aripa drep­tăţii, când se întinde spre folosul aproapelui, nu se îndreaptă, dacă este lipsită de smerenie [...]. Prin aceste cuvinte se înţelege că aripile împreunate erau de o fire cu cele care le acopereau trupurile."^[98]

Când mergeau fiarele, auzeam fâlfâitul aripilor lor, ca un vuiet de ape mari... [Iezechiel 1:24], „în Sfânta Scriptură, precizează Sfântul Grigorie Dialogul, apele semnifică popoare. Aceasta se vede şi la Dumnezeiescul Ioan, în cuvân­tul care spune: Apele pe care le-ai văzut [...] sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi [Apocalipsa 17:15] [...]. Aşa după cum arătam şi mai înainte, aripile acestor fiare simbolizează virtuţile sfinţilor. De ce atunci aude profetul zgomoţul acestora, asemenea vuietului de ape mari, dacă nu tocmai pentru că du­pă dreptatea Tatălui Celui Ceresc, aceste aripi ale virtuţilor, care mai înainte răsunau numai între sfinţi, acum se revarsă peste fruntarii, prin propovăduire, şi rezonează în vorbirea multor popoare? Când Domnul S-a întrupat, a păti­mit şi a înviat din nou, făpturile întraripate erau puţine la număr, pentru că puţini erau aceia care doreau lucrurile cele cereşti şi se înălţau pe aripile vir­tuţilor. Dar, când vestea cea bună a dumnezeirii Sale s-a răspândit în toată lu­mea, s-a făcut prilej ca nenumăraţi oameni slabi în credinţă, desfrânate, vădu­ve să se înalţe la ceruri prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste."^[99]

Iar când ele se opreau, îşi lăsau aripile în jos [Iezechiel 1:24]. Sfântul Grigo­rie cel Mare explică: „Fiarele se opresc atunci când, contemplând, cercetează cele ale lui Dumnezeu. Iar aripile lor se lasă în jos, pentru că atunci când caută la judecăţile înalte ale Domnului, virtuţile lor proprii nu mai sunt de folos."^[100]

Şi, iată, glas de deasupra tăriei cerului... [Iezechiel 1:25]^[101]. „Când se aude glasul de deasupra tăriei - continuă Sfântul Grigorie - fiarele se opresc şi îşi lasă aripile în jos, pentru că atunci când minţile sfinţilor, înălţate în contem­plaţie, ajung să zărească puterea Creatorului, virtuţile lor de mai înainte nu le mai sunt de folos duhovnicesc, ci, cu cât se smeresc mai mult, cu atât mai mult se înalţă către glasul care răsună de deasupra îngerilor [...]. De asemenea, îşi mai lasă aripile în jos la auzul glasului care vorbeşte de deasupra tăriei, pen­tru că ei se smeresc atunci când ajung cu privirea la cele cereşti, la acele lucruri pe care mintea lor nu le poate cuprinde."^[102]

Şi am zărit glasul aripilor făpturilor celor vii bătând una spre alta, şi gla­sul roţilor în apropierea lor, şi glasul cutremurului. Şi Duhul Domnului m-a ri­dicat şi m-a luat, şi am mers pe sus întru pomenirea duhului meu... [Iezechiel 3:13-14]^[103] Sfântul Grigorie mărturiseşte: „Spuneam mai înainte că Testamen­tele din Sfânta Scriptură sunt simbolizate prin roţi. Prin urmare sunetul roţi­lor este glasul celor două Testamente, care se aude după vuietul aripilor făp­turilor celor vii, pentru că, după- ce am primit învăţătura propovăduitorilor, după ce virtuţile sfinţilor înalţă sufletul către cele mai de sus şi se îmbie una pe alta în progres, starea Sfintei Biserici se înalţă pe de-a-ntregul, iar cuvintele Sfintelor Testamente se citesc în toată lumea. Astfel, acolo unde este Evanghe­lia, acolo unde sunt cuvintele Apostolilor, acolo răsună şi Legea, şi Prorocii. Prin urmare sunetul roţilor urmează vuietului aripilor pentru că, după minu­
nile săvârşite de sfinţi, se aud cuvintele Sfintei Scripturi [...], fără oprelişti, în sânul Sfintei Biserici. Roţile acestea urmează făpturilor sfinte pentru că, aşa după cum am mai spus, după ce vieţile sfinţilor ajung în cinste, cuvintele ce­lor două Testamente se vădesc oamenilor ca vrednice de venerare."^[104]

Sfântul Grigorie observă că glasul cutremurului nu este repetat fără rost.Căci două sunt cutremurele care ne mişcă 

inimile: unul este din frică, iar al­tul este din iubire; unul sloboade plânsul celui ce se pocăieşte, altul sloboade

fervoarea celui care iubeşte.^[105] 

 

„Cel ce şade pe heruvimi, fulgerul dumnezeirii, te-a luminat pe tine, mări­te, arătându-se ţie, grăitorule de Dumnezeu."^[106]

ÎNFĂŢIŞAREA CA A UNUI CHIP DE OM [Iezechiel 1]

Pe bolta de deasupra capetelorfiarelor era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţi­şare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om [Iezechiel 1:26].

Sfântul Grigorie cel Mare întreabă: „Ce alta ar putea simboliza tronul, da­că nu tocmai virtuţile superioare, care îi depăşesc până şi pe îngeri, prin dem­nitatea şi prin înălţimea poziţiei lor? Căci, de vreme ce îngerii sunt adeseori numiţi mesageri şi, în această calitate, ei vin şi aduc veşti diverse oamenilor, despre tronuri nu se spune nicăieri că ar avea de împlinit o asemenea lucra­re, întrucât Creatorul a toate şade cu mult deasupra lor. Sfântul Pavel face re­ferire la tronuri atunci când vorbeşte despre ierarhia îngerească [cf. Coloseni 1:16]. Aşadar tronul prea bine se poate asemăna cu safirul, pentru că safirul are culoarea cerului. Astfel, prin safir se simbolizează virtuţile fiinţelor cereşti, pentru că duhurile acestea, deasupra cărora şade Dumnezeul Cel Preaînalt, au parte de cinstirea cuvenită celor cereşti. Iar deasupra, pe tron, pe bună drep­tate se spune că era ca un chip de om, căci chiar deasupra acestor virtuţi, care îi depăşesc până şi pe sfinţii îngeri, este slava Domnului şi Mântuitorului nos­tru. Prin urmare, trebuie să luăm aminte la ordinea în care sunt aşezate toate acestea şi cum este respectată rânduiala aceasta. Deasupra făpturilor vii se află bolta, apoi tronul, apoi Omul. Aceasta pentru că deasupra sfinţilor, care încă mai petrec în trup stricăcios, sunt îngerii; iar deasupra îngerilor sunt puterile cele cereşti, care sălăşluiesc în apropierea lui Dumnezeu; iar deasupra puteri­lor se află, înconjurat de slavă, Cel ce mijloceşte între om şi Dumnezeu, adică Iisus Hristos, Omul."^[107]

în continuarea comentariul său, Sfântul Grigorie mai pune o întrebare: „Dar, dacă bolta îl simbolizează pe Domnul, iar safirul şi tronul se referă la cele mai înalte puteri îngereşti, cum ne-am putea împăca atunci cu ideea că despre toate acestea se spune că s-ar afla, de fapt, mai sus decât Domnul? [...] Unul-Născut din Tatăl, Cel ce S-a întrupat şi Om S-a făcut, S-a pogorât mai jos decât îngerii, după cum scris este: Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin fa­ţă de îngeri [Psalm 8:5]. Dar apoi din nou S-a ridicat şi S-a înălţat la ceruri, unde şade deasupra puterilor îngereşti, după cum în altă parte se aduce măr­turie despre El: Pusu-L-ai pe Dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai su­pus sub picioarele Lui [Psalm 8:6] — şi după cum El însuşi învaţă despre Sine: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ [Matei 28:18].'^M

Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină stră­lucitoare care-l împresura de jur împrejur [Iezechiel 1:27].

Sfântul Dionisie Areopagitul ne aduce aminte că „teologia atribuie fiinţe­lor cereşti şi chip de aramă sau de aramă lustruită (electron?) şi de pietre cu multe culori, când le descrie - arama lustruită fiind când de culoarea aurului, când de cea a argintului - înseamnă, pe de o parte, cu privire la aur, strălucirea netrecătoare, ce nu se mai istoveşte, nu se micşorează şi nu se tulbură; iar pe de alta, cu privire la sfânt, strălucirea limpede, luminoasă şi cerească.

Aramei trebuie să i se atribuie caracterul focului sau al culorii aurului, po­trivit cu cele ce s-au arătat mai înainte. Speciile cele multicolore ale pietrelor înseamnă, cum trebuie s-o credem, sau asemănarea cu lumina, prin albeaţa lor; sau cu focul, prin roşeaţa lor; sau cu aurul, prin galbenul lor; sau tinereţe şi vigoare, prin verdele lor"^[108].

„Piciorul — remarcă Fericitul Ieronim —, la fel ca şi coapsa, simbolizează de obicei dorinţa nestrunită. în fapt, chiar şi la Iezechiel, Domnul Dumnezeu es­te înfăţişat, de la şold în sus, ca de aramă lustruită, iar de la şold în jos, ca de foc [cf. Iezechiel 1:27-28]. Iar tot ce este mai sus de acestea, este ca de aur; căci tot ce este mai jos, vrednic este de... gheena."^[109]

De ce este comparată înfăţişarea Celui de pe tron cu chihlimbarul? Du­pă cum am arătat mai sus, citând pe Sfântul Grigorie Dialogul: „Pentru că chihlimbarul - spune el - provine din aur şi din argint. Când aurul şi argintul se amestecă în chihlimbar, argintul sporeşte în strălucire, iar aurul pierde pu­ţin din scânteiere. Unul sporeşte în splendoare, iar altul îşi îmblânzeşte luciul.

Ori de câte ori firea noastră se uneşte cu firea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, omenitatea noastră rodeşte în slava măreţiei, iar fi­rea cea dumnezeiască îşi scade puterea, făcându-se pe măsura ochilor trupeşti, spre îndumnezeirea firii noastre omeneşti."^[110]

Continuând ideea, Sfântul Grigorie întreabă: „De ce se spune oare des­pre Mijlocitorul între Dumnezeu şi om, despre Iisus Hristos, că un fel de lu­mină strălucitoare II împresura de jur împrejur, de la coapse în jos [cf. Ieze­chiel 1:27]? Ce alta exprimă coapsele decât numai roadele mortalităţii? [...] într-adevăr, Fecioara Maria a ieşit din coapsele lui Avraam, ea, în al cărei pân­tece Cel Unul-Născut din Tatăl a socotit de cuviinţă să Se întrupeze de la Du­hul Sfânt. Ce este focul acesta lăuntric, care sub înfăţişarea omului se arată prorocului, arde până la şale, iar de la coapse în jos nu mai este lăuntric, ci îm­prejmuitor - dacă nu tocmai semn că, până la întruparea Domnului, numai în Iudeea era ardoarea lăuntrică a iubirii lui Dumnezeu, iar după întrupare, focul cel dumnezeiesc străluceşte pretutindeni de jur împrejur, pentru că re­varsă strălucirea Sfântului Duh peste toate neamurile şi peste întreaga lume [...]? Cu adevărat, focul străluceşte de la şale în jos şi pretutindeni de jur îm­prejur, pentru că după ce a luat trup, prin Fecioara, darurile Duhului Sfânt s-au răspândit cu putere până departe, la tot neamul omenesc. Trebuie subli­niat faptul că se spune despre foc că arde de la şale în jos şi de jur împrejur nu extrinsec, ci intrinsec, pentru că flacăra iubirii [...] a umplut Iudeea, prin cei aleşi şi prin cei duhovniceşti. Nu trece peste hotarele ei, pentru că nu ajunge şi la păgâni. Flacăra aceasta a fervorii a fost zărită lucind scurt şi de jur împre­jur, pentru că iubirea Dumnezeului Celui Preaînalt a început să răsară în toate neamurile de pe cuprinsul pământului."^[111]

La care, Sfântul Grigorie mai adaugă: „însă aceasta se mai poate înţelege şi în alt fel, anume că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin omeni­tatea Sa, a fost făcut cunoscut întregii omeniri - El, Cel care în dumnezeirea Lui era cunoscut numai de către îngeri şi aceasta încă de dinainte de întrupa­re. Apoi străluceşte şi pentru noi, de la şale în jos şi de jur împrejur, El, Cel al cărui foc arde, de la şale în sus, lăuntric, înălţându-Se la ceruri, ca duhurile cele cereşti să-L vadă în dumnezeirea Lui si să se însufleţească de la focul iu­birii Lui. Noi, cei ce avem iubire pentru El, pentru firea omenească pe care Şi-a asumat-o, încă de pe acum, din viaţa aceasta stricăcioasă, avem parte de mângâierea focului ceresc. Prin urmare El este Cel de pe tron, Care are focul
cel lăuntric mai sus de şale, pentru îngeri, iar focul de mai din jos de şale şi de jur împrejur pentru toţi oamenii, căci în toate cele ce sunt îndrăgite de către îngeri şi în toate cele ce sunt dorite de către oameni, El este Cel care arde în inimile celor ce iubesc."^[112]

Imnografii Sfintei Bisericii Ortodoxe o laudă pe Născătoarea de Dumne­zeu, Maria, numind-o tron, respectiv „scaun" al Său: „Scaunul lui Dumnezeu cel în chipul focului, în pântecele tău s-a aşezat, pre carele şezând S-a odihnit şi a şters osteneala tuturor celor binecredincioşi; şi curată cunoştinţă de Dum­nezeu a întemeiat pre pământ, Ano fericită, de Dumnezeu primită."^[113] Sau al­tul: „Dimpreună cu îngerescul glas strigăm ţie, Preacurată: Bucură-te, scaunul lui Dumnezeu, pre carele Iezechiil a văzut pre Domnul întru asemănare ome­nească, purtat de heruvimi [cf. Iezechiel 1:26-27]. Cu care roagă-te pentru noi, Născătoare de Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre."^[114]

Iar alături de Iosif, alcătuitorul de canoane (810-886), intonăm: „Bucură-te, că eşti scaun al împăratului! [cf. Iezechiel 1:26-27; Daniel 7:9]"^[115] Şi încă: „Bu­cură-te, carul cel dumnezeiesc! [cf. Iezechiel 1:15-28; IV Regi 2:11]"^[116]

A. Imaginea curcubeului [Iezechiel 1:28]

Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea ace­lei lumini strălucitoare care-l înconjura [Iezechiel 1:28].

Sfântul Grigorie arată că Domnul Dumnezeu a aşezat curcubeul între Sine şi lumea creată, ca semn de aducere aminte că nu va mai distruge lumea prin potop de ape [cf. Facerea 9:13-15]. Astfel, culoarea apei şi a focului se arată si­multan în cadrul curcubeului, spre a aduce mărturie la ambele judecăţi, adică în cea împlinită şi în cea pe cale de a se săvârşi, dar nedusă încă la îndeplinire, că într-adevăr lumea va fi arsă cu focul judecăţii, dar nu va mai fi spălată cu apele potopului."^[117]

După care, Sfântul Dialogul iarăşi întreabă: „Pentru ce a văzut prorocul cum focul care strălucea din şalele Celui aşezat pe tron era asemenea curcube­ului pe cer, la vreme de ploaie? Dacă vom cerceta cu luare-aminte asupra vizi­unii despre care vorbim, vom observa fa.ră îndoială că, aici, curcubeul simboli­zează duhul. Căci, aşa după cum am arătat şi mai înainte, în curcubeu se arată atât apa, cât şi focul. Iar după venirea Mijlocitorului, puterea Duhului Sfânt străluceşte în neamul omenesc, de vreme ce Acesta îi spală şi îi curăţă pe toţi cei aleşi de către Domnul, cu apa Sfântului Botez, şi îi aprinde cu focul iubirii dumnezeieşti. Căci şi în norul împăcării se arată un curcubeu împodobit cu mai multe culori, ale apei şi ale focului, după cum grăieşte Adevărul: Adevă­rat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu [Ioan 3:5]. Curcubeul acesta arată ca şi cum ar fi într-un nor, la vreme de ploaie, pentru că se arată prin dumnezeiasca în­trupare, prin propovăduirea ucenicilor, astfel încât inimile credincioşilor să fie chemate la pocăinţă, prin milostivirea lui Dumnezeu. Căci nu este defel nepo­trivit dacă înţelegem că trupul Domnului nostru este desemnat aici, figurat, prin nor, aşa ca în Psalmul care zice: Cel ce pui norii suirea Ta [Psalm 103:4]. Norii sunt puşi să fie suirea Lui, pentru că Acela care, prin dumnezeirea Lui, este prezent pretutindeni, cu trupul S-a înălţat la ceruri."^[118]

B. Chipul slavei Domnului [Iezechiel 1:28]

Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea ace­lei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ [Iezechiel 1:28].

Sfântul Irineu afirmă că „prorocii au avut parte de vederea pogorârii lui Dumnezeu, dar numai în parte, adică ei nu L-au văzut chiar pe Dumnezeu însuşi. Căci atunci când Iezechiel L-a văzut pe Dumnezeu şi heruvimii şi roţi­le, iar apoi a vorbit despre taina aceasta, în care a văzut acea asemănare a tro­nului deasupra tuturor, iar pe tron chipul acela care avea înfăţişarea ca de om, iar partea de deasupra mijlocului era asemenea chihlimbarului şi de la mij­loc în jos era ca de foc, şi când descrie în continuare cum a văzut el tronuri­le, adaugă în final, pentru ca nimeni să nu se îndoiască în privinţa faptului că însuşi Dumnezeu i S-a arătat, următoarele: Astfel era chipul slavei Domnului [Iezechiel 1:28]"^[119].

Sfântul Chiril al Ierusalimului ne catehizează astfel: „Este cu neputinţă să privim pe Dumnezeu cu ochii trupului, pentru că ceea ce este netrupesc nu poate să cadă sub privirile trupului. însuşi Fiul, Unul-Născut al lui Dumne­zeu, a mărturisit aceasta prin cuvintele: Nimeni nu a văzut vreodată pe Dum­nezeu [Ioan 38:2]. Chiar dacă cineva ar interpreta, potrivit celor scrise în Pro­fetul Iezechiel, că Iezechiel a văzut pe Dumnezeu, totuşi ce spune Scriptura? A văzut asemănarea [chipul - n.n.] slavei Domnului [Iezechiel 1:28]. Deci n-a văzut pe Domnul însuşi, ci asemănarea slavei şi nu însăşi slava, după cum este si adevărat. Când a văzut numai asemănarea slavei, nu însăsi slava lui Dumnezeu, a căzut la pământ de frică [cf. Iezechiel 1:28]. Dacă i-a cuprins pe proro­ci frică si nelinişte la vederea asemănării slavei lui Dumnezeu si dacă cineva ar încerca să vadă pe însuşi Dumnezeu, negreşit că ar muri, după cum este scris: nimeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi [Ieşirea 33:20]. Din pricina aceasta, Dumnezeu, potrivit celei mai mari iubiri de oameni a Lui, ca să nu pierim, a întins cerul ca o perdea înaintea dumnezeirii Sale. Nu sunt cuvintele mele, ci profetul a spus: Dacă vei deschide cerurile, se vor cutremura de Tine toţi munţii şi se vor topi [Isaia 64:1], Pentru ce te minunezi dar, dacă Iezechiel a căzut cu faţa la pământ; şi profetul n-a îndrăznit să-i răspundă, până ce îngerul a fost silit să se prefacă întru asemănarea fiului omului? De vreme ce atunci când Gavriil se arată, frica îi cuprinde pe proroci, oare dacă S-ar arăta Dumnezeu, aşa cum este, nu ar muri cu toţii?

Este cu neputinţă deci să vedem, cu ochii trupului, firea cea dumnezeiască. Dar putem să ne facem o imagine despre puterea sa, din lucrările dumnezeieşti, potrivit celor spuse de Solomon: Din măreţia şi frumuseţea făpturilor se contemplă în mod corespunzător Făcătorul lor [Cartea înţelepciunii lui Solomon 13:5]."'

Sfântul Grigorie cel Mare afirmă: „Văzând lucrarea Sfântului Duh în lumea întreagă, Iezechiel spune că aceasta era ca un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur [cf. Iezechiel 1:27]. într-adevăr, voind să contemple slava Duhului Sfânt sălăşluită aici, dar păzind el cele de cuviinţă, adaugă: Astfel era chipul slavei Domnului [Iezechiel 1:28]. Nu spune că aşa era slava Domnu­lui, ci chipid slavei Domnului, spre a se vedea că oricât de mare ar fi dorinţa şi stăruinţa cu care se osteneşte mintea omului, chiar dacă, prin meditaţie, se ru­pe cu totul de perceperea materială a imaginilor fizice, chiar dacă dă la o parte tot ceea ce ar putea să-i influenţeze inima într-o direcţie sau într-alta, totuşi, atâta timp cât se află în trupul acesta muritor, nu poate ajunge în starea nece­sară vederii slavei lui Dumnezeu aşa cum este aceasta pe deplin; şi în orice fel ar străluci slava în mintea omenească, aceasta nu va fi nicicând, nimic alta, de­cât numai chipul, doar asemănarea, nu slava în deplinătatea ei. Pentru aceasta, propovăduitorul care s-a înălţat până la al treilea cer mărturiseşte: Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură... [I Corinteni 13:12]."^[120]

Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ. Atunci am auzit glasul Unuia care mi-a zis: „Fiul omului, scoală în picioare, că am să-ţi vorbesc!" [Iezechiel 1:28-2:1]

Prorocul cade cu faţa la pământ. întreabă Sfântul Grigorie Dialogul: „Ce s-ar fi ales oare de omul acesta, dacă ar fi avut el parte de vederea slavei lui Dumnezeu în deplinătatea ei, de vreme ce el, văzând doar asemănarea slavei lui Dumnezeu, nu a putut îndura o asemenea privelişte şi a căzut cu faţa la pământ? în această privinţă, bine este ca înainte de orice altceva să ne gândim cu luare-aminte şi cu durere la starea de stricăciune la care am ajuns şi din pri­cina căreia nu suntem capabili să avem parte de tot binele întru care am fost creaţi [...]. Dacă nici măcar asemănarea nu putem să o vedem, prin acest duh profetic, trebuie să primim şi să ne mulţumim cu vederea parţială a binelui prin intermediul Sfintei Scripturi, prin intermediul cuvintelor îmbunătăţite şi prin intermediul concepţiilor duhovniceşti."^[121]

Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare, şi am ascultat pe Cel ce-mi vorbea [Iezechiel 2:2]. Sfântul Grigorie cel Mare ne atrage atenţia: „Iată, glasul cel dumnezeiesc dă poruncă prorocului, care era căzut la pământ, şi îl îndeamnă să se ridice în picioare. Dar lui Ieze­chiel sub nici o formă nu i-ar fi fost cu putinţă să se ridice, dacă Duhul Dum­nezeului Celui Preaînalt nu ar fi pătruns în el, căci doar cu ajutorul şi prin harul Domnului Dumnezeului nostru putem noi, oamenii, să ne apucăm de lucrarea faptele celor bune şi nicidecum nu putem să le ducem până la capăt fără ajutor din partea Celui ce ne dă poruncă."^[122] Dialogistul ne sugerează să lu­ăm aminte la faptul că „mai întâi, asemănarea slavei lui Dumnezeu îl face pe Iezechiel să cadă cu faţa la pământ; apoi, îi porunceşte să se ridice, după ca­re trimite Duhul bogat în daruri din belşug şi prisositoare, prin care prorocul este ridicat şi pus pe picioare [...]. Prin urmare Duhul se sălăşluieşte în noi pe deplin, ne ridică şi ne pune pe picioarele noastre, astfel încât noi, cei ce mai înainte zăceam cu faţa la pământ, în pocăinţă, pentru păcatele noastre, să pu­tem fi îndreptaţi spre lucrarea faptelor celor bune"^[123].

„Tu te-ai învrednicit a vedea prin Cel ce în taină te-a învăţat cele negrăite, pe Cel arătat în foc şi în rug de demult lui Moise, fiind tu strălucit, prorocule, cu raza bunei credinţe."^[124] „Arătatu-te-ai proroc lui Dumnezeu, Iezechiele mi­nunate, şi întruparea Domnului mai înainte tuturor ai vestit, a Mielului şi a Ziditorului Fiului lui Dumnezeu, Carele S-a arătat în veci."^[125]

---

^[1] Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book ofthe Prophet Ezekiel, I.XI, în ed. cit., p. 129.

^[2] Sinaxar, 21 iulie, Viaţa Sfântului Proroc Iezechiel.

^[3] Sf. Nicolae Velimirovici, The Prologue jrom Ochrid, 21 July, în ed. cit., pp. 448-451 [în lb. rom., vezi Proloagele de la Ohrida, ed. cit.].

^[4] Vezi idem, ibidem.

^[5] Sinaxar, 21 iulie, Viaţa Sfântului Proroc Iezechiel. Chiar dacă unele dintre întâmplările redate mai sus nu se regăsesc în Sfânta Scriptură, în relatările apocrife reproduse în scrierile Părinţilor şi în literatura rabinică se vorbeşte despre sfârşitul martiric al profetului, ca urmare a faptului că Iezechiel a mustrat un nobil de-un neam cu el, pentru idolatrie.

^[6] Este neclar locul unde se spune că Ioiachim ar fi avut 25 de ani la începutul domniei sale în Ierusalim, care a durat 11 ani; de ce într-un loc se spune că mama sa se numea Zechora şi că era fiica lui Neria din Rama [cf. II Cronici 36:5 LXX], iar în altă parte se spune că se numea

Zebuda şi că era fiica lui Pedaia din Ruma [cf. IV Regi 23:36], [In versiunile româneşti ale Bi­bliei pe care le-am consultat, numele de persoane şi de locuri citate sunt unificate (n. tr.)].

^[7] Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book ofthe Prophet Ezekiel, I.XI, în ed. cit., p. 118.

^[8] Saint Ephrem's Commentary on Tatian's Diatessaron, ed. cit., p. 269.

^[9] Sf. Ieronim, Dogmatic and Polemicul Works: Against the Pelagians, în ed. cit., pp. 338-339.

^[10]      Sf. Ioan Gură de Aur, Letters to the Fallen Theodore, în ed. cit., p. 103.

^[11]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.I, în ed. cit., p. 20.

^[12]      Idem, The Book of Pastoral Rule, IILXXVIII, în Nicene and Post-Nicene..., voi. XII, trad. James Barmby, D.D., ed. Schaff & Wace, Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1979, p.

58 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie cel Mare, Cartea reguleipastorale, 111:28, trad. Pr. Prof. Ale­xandru Moisiu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bu­cureşti, 1996, p. 175 (n. tr.J],

^[13]     Sf. Ieronim, 60-96 On The Psalms, Hom. 75, în ed. cit., pp. 130-131.

^[14]      Sf. Grigorie cel Mare, The Book of Pastoral Rule, IV, p. 72 [în lb. rom., vezi Sf. Grigorie cei Mare, Cartea reguleipastorale, IV, ed. cit., p. 211 (n. tr.)].

^[15]     Idem, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, IX, în ed. cit., pp. 96-97.

^[16] Constitutions of the Holy Apostles, II.2, în Ante-Nicene Fathers, voi. II, ed. pr. Alexander Roberts D.D., James Donaldson, LL.D., Wm. B. Eerdmans Pub. Co., Grand Rapids, MI, 1985, p. 398.

^[17]     Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 98.

^[18]     Idem, ibidem, p. 103.

^[19]     Idem, ibidem, p. 105.

^[20]     Ibidem.

' Ibidem, pp. 105-106.

^[22]      Ibidem, I, X, p. 110.

^[23]      Sf. Ambrozie, Conceming Repentance, II.VI, în ed. cit., p. 352.

^[24]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies of Saint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 108.

^[25]      Idem, ibidem.

^[26]      Ibidem.

^[27]      Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 4-a, alt canon, Slavă...

^[28]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 111.

^[29]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies of Saint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 115.

^[30]      Idem, ibidem.

^[31]      Sf. Ieronim, Letters, LXVI, în ed. cit., p. 137.

^[32]     Sf. Ioan Gură de Aur, împotriva creştinilor iudaizanţi, VI, în ed. cit., p. 161.

^[33]     Cea de-a cincea zi din luna a patra, în cel de-al cincilea an de exil ar corespunde datei de 31 iulie 593, după calendarul lunar, unde anul începe primăvara.

^[34]      Apud Biblia lui Anania. In alte traduceri româneşti, conjuncţia şi din începutul verse­tului lipseşte (n. tr.).

^[35]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.II, în ed. cit., pp. 21-22.

^[36]      Idem, ibidem.

^[37]      Ibidem.

^[38]      Sf. Ieronim, The Homilies ofSaint Jerome (Homilies 60-90), 84, în ed. cit., pp. 191-192.

^[39]     Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.II, în ed. cit., pp. 23-24.

^[40]     Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature ofGod, III, în ed. cit., p. 106 [în lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, ed. cit. (n. tr.)\.

^[41]     Sf. Ieronim, The Homilies ofSaint Jerome (Homilies 60-90), 75, în ed. cit., p. 129.

^[42]     Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.II, în ed. cit., p. 24.

' Pseudo-Dionisie, The Complete Works. The Ecclesiastical Hierarchy, 15, trad. Colm Lui- bheid, Paul Rorem, Paulist Press, NY, 1987, p. 188 [în lb. rom. ne-am orientat după Dioni- sie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, XV.6, în voi. Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, trad. Cicerone Iordăchescu, Editura Insitutului European, Iaşi, 1994, pp. 72-73 (n. tr.)\.

^[44]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.II, în ed. cit., p. 25.

^[45]      Idem, ibidem, I, II, p. 26.

^[46]     Ibidem, p. 27.

^[47]     Apud Biblia lui Anania. In alte traduceri româneşti, pentru chihlimbar se redă un metal în văpaie (n. tr.).

^[48]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.II, în ed. cit., p. 27.

^[49]     Idem, ibidem.

' Ibidem.

^[51] Ibidem, pp. 29-30.

^[52]     Sf. Ioan Gură de Aur, On the Incomprehensible nature ofGod, III, în ed. cit., pp. 106-107 [In lb. rom., vezi Sf. Ioan Gură de Aur, III, ed. cit. (n. tr.)].

^[53]     Sf. Chirii al Ierusalimului, Catechesis, IX, în voi. The Works ofSaint Cyril ofJerusalem, II, ed. cit., p. 186 [în lb. rom., vezi Sf. Chirii al Ierusalimului, Catehezele, IX.3, ed. cit., pp. 209-210 (n. tr.)].

^[54]      Adv. Haeres., 3, 11, 8 (S.C. 211:160, 175-170, 236).

^[55]      In Apocalypsin, (PL 93:144 A-B); In Lucam (CCSL 120:6, 68-10, 22).

^[56]      Sf. Ieronim, The Homilies ofSaint Jerome (60-90), Horn. 75.1, în ed. cit., p. 121.

^[57]       Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, LIII, în ed. cit., pp. 31-32.

^[58]      Idem, ibidem, p. 33.

^[59]      Pentru a înţelege mai bine sugestia autorului, am citat aici din Biblia lui Anania (n. tr.).

' Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.III, în ed. cit., p. 33.

^[61]     Idem, ibidem.

^[62]      Ibidem, p. 34.

^[63]     Ibidem, p. 37.

^[64]     Ibidem, p. 38.

^[65] Sf. Dionisie Areopagitul, The Mystical Theology and the Celestial Hierachies, XV, ed. cit., p. 64 [In 1b. rom., vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, XV, 8, în ed. cit., pp. 73-74 (n. tr.)].

^[66]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.IV, în ed. cit., pp. 40-41.

^[67]       Idem, ibidem, pp. 41-42.

^[68]       Ibidem, p. 42.

^[69]     Ibidem, p. 43.

^[70]      Ibidem, p. 44.

^[71]      Ibidem, I, V, p. 48.

^[72]      Ibidem, pp. 44, 46.

^[73]      Ibidem, I, V, p. 47.

^[74]     Ibidem, p. 49.

^[75]      Ibidem, pp. 48-49.

^[76]      Ibidem, pp. 52-53.

^[77]      Ibidem, I, VI, p. 54.

^[78]      Ibidem, p. 56.

^[79]      Ibidem, p. 58.

^[80]      Sf. Vasile cel Mare, Exegetic Homilies: A Psalm ofDavid at the finishing of the Tabernacle, Hom. XIII at the Psalm 28, mFathers...,vo\AG,p. 201 [In lb. rom., vezi Sf. Vasile cel Mare, Omi­lii la Psalmi, XXVIII.III, în voi. Scrieri I, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, PSB 17, Bucureşti, 1986, pp. 227-228 (n. tr.)\.

^[81]      Sf. Grigorie de Nyssa, Commentary on the Song of the Songs, XIV, în ed. cit., p. 249 [în lb. rom., vezi Sfântul Grigorie de Nyssa, Tâlcuireamănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV, ed. cit., pp. 304-305 (n. tr.)}.

^[82]       Sf. Ambrozie, Letters and Select Works: Of the Holy Spirit, III, XXI, în ed. cit., p. 157.

^[83]       Idem, Seven Exegetical Works: Jacob and the Happy Life, I, în ed. cit., p. 178.

^[84]       Sf. Ieronim, Homilies 1-59 On The Psalms, 10, în ed. cit., p. 75; cf. Letter 53.9, PL 22.548 (280).

^[85]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 59.

^[86]      Idem, The Book of Pastorul Rule, III.IV, p. 27 [In lb. rom., vezi Sf. Grigorie cel Mare, Cartea reguleipastorale, III.4, ed. cit., p. 97 (n. tr.)\.

^[87]      Idem, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 65.

^[88]      Ibidem, I, VI, p. 62.

^[89]      Sf. Ieronim, Letters, LIII, în ed. cit., p. 101.

^[90]      Idem, 1-59 On The Psalms, 25, în ed. cit., pp. 199-200.

^[91]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies of Saint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, I.VII, în ed. cit., p. 68.

^[92]      Idem, ibidem, p. 69.

^[93]      Ibidem, pp. 72-73.

^[94]       Sf. Ieronim, Letters, LXIX, în ed. cit., p. 145.

^[95]      Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 73.

^[96]      Idem, ibidem, p. 74.

^[97]      Ibidem, p. 75.

^[98]      Ibidem, pp. 75-76.

^[99]      Ibidem, p. 78.

^[100]     Ibidem, p. 83.

^[101]     Apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[102]     Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., pp. 84-85.

^[103]     Apud Biblia lui Anania (n. tr.).

^[104]     Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., pp. 124-125.

^[105]     Vezi idem, ibidem, p. 125.

^[106]     Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 3-a, alt canon, Slavă....

^[107]     Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., pp. 86-87.

^[108]     Sf. Dionisie Areopagitul, The Mystical Theology and the Celestial Hierachies, XV, în ed. cit., p. 188 [In Ib. rom., vezi Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, XV, 7, în ed. cit., p. 73 (n. tr.)].

^[109]     Sf. Ieronim, 1-59 On The Psalms, 56, în ed. cit., p. 407.

^[110]     Sf. Grigorie cel Mare, op. cit., p. 89.

^[111]     Idem, ibidem, p. 90.

' Ibidem, p. 91.

^[113]     Minei, 9 decembrie, Zămislirea Sfintei Ana, când a zămislit pe Preasfânta Fecioara, Năs­cătoarea de Dumnezeu, Utrenie, canon, peasna a 4-a, alt canon.

^[114]     Minei, 1 octombrie, Acoperământul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, Utrenie, canon, peasna a 6-a.

^[115]     Triod, Sâmbăta acatistului, icos.

^[116]     Triod, Sâmbăta acatistului, luminânda, Şi acum...

^[117]     Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies ofSaint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 91.

^[118]     Idem, ibidem, pp. 91-92.

^[119]     Sf. Irineu, Adv. Haeres., IV, LXXXII, în ed. cit., pp. 490-491.

^[120]   Sf. Grigorie cel Mare, The Homilies of Saint Gregory the Great on the Book of the Prophet Ezekiel, în ed. cit., p. 92.

^[121]           Sf. Grigorie cel Mare, ibidem, p. 93.

^[122]            Idem, ibidem, I, IX, p. 94.

^[123]            Ibidem, pp. 94-95.

^[124]            Minei, 21/23 iulie, Sf. Proroc Iezechiel, Utrenie, canon, cântarea a 9-a, alt canon.

^[125]            Ibidem, condacul prorocului, glas 4.

' Sf. Ieronim, Letters and Select Works: Against Jovinianus, în ed. cit., p. 371.