Cuvânt la Naşterea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos; tot aici şi împotriva iudeilor
Iată peştera şi ieslea, iar în ele Pruncul Nou-născut,
aşezat de Maica Sa cea neispitită de bărbat. Iată şi magii care Îl cinstesc cu
daruri însemnate, fiind călăuziţi de o stea neobişnuită de sus, şi chipul Îngerului care
vesteşte: Slavă întru cei de
sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! şi păstorii care aud: Bucuraţi-vă, că vi s-a născut azi Mântuitor,
Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David!
Într-adevăr, toate acestea sunt lucruri minunate care
mărturisesc limpede că Pruncul acesta este Dumnezeu Care domneşte peste toţi.
Căci nimeni nu poate spune că toate acestea sau produs întâmplător. Din
timpuri străvechi s-au proorocit despre El acestea, ale căror martori
nemincinoşi sunt cărţile inspirate de Dumnezeu ale bărbaţilor sfinţi - ale
Proorocilor. Să se facă de ruşine neamul cel îndărătnic al iudeilor, care se
împotriveşte cu obrăznicie unor asemenea fapte vădite! Sau să Îl preamărească
împreună cu noi pe Iisus, ca Dumnezeu, văzând că tot ceea s-a proorocit despre
El, cu mulţi ani înainte, de Sfinţii Prooroci, s-a săvârşit întocmai: că El cu
un singur cuvânt îi curăţă pe cei leproşi, orbilor le dă vedere, pe cei morţi
îi ridică din morminte. Dar, fiind înverşunaţi în răutatea lor, să ştie că ei
nu ascultă de Sfinţii Prooroci, ca şi cum aceştia ar minţi despre Hristos, şi
să nu aştepte venirea altuia deoarece vremea hotărâtă pentru arătarea Lui a
trecut de mult pe lângă ei de trei ori.
Îl recunosc ei vrednic de crezare pe Acela Care i-a
spus proorocului ce dorea să afle vremea încetării sărăciei poporului său: Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru
poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă... până ce dreptatea cea veşnică va
veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor (Dan. 9, 24)? Această proorocie
s-a împlinit în mod văzut, căci după Hristos nu li s-a mai arătat nici unul
care să le prezică viitorul. Dacă ei cred în Prooroci, ca în cei ce spun
adevărul şi ca în prietenii lui Dumnezeu, şi se străduiesc să îi asculte,
atunci să Îl preamărească fără îndoială pe Hristos Dumnezeul nostru, căci numai
în El s-au împlinit întocmai toate proorociile şi ele Îl preamăresc ca pe un Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, înger de
mare sfat - precum
cântă Isaia (9, 6).
Însă dacă El a îndurat şi suferinţe, atunci ce reiese
din acestea? Faptul că El nu a suferit cu dumnezeirea ci cu trupul, trup pe
care şi l-a însuşit din marea Sa milostivire; a suferit de bună-voie, din
bunăvoinţa Tatălui Celui fără de început Care a vrut ca printr-o astfel de cale
să mântuiască neamul omenesc, lucru despre care s-a vestit cu mulţi ani înainte
de Proorocii inspiraţi de Dumnezeu. Trebuie să ne închinăm înaintea harului lui
Dumnezeu ca înaintea darului dumnezeiesc, iar nu să ocolim calea vindecării şi,
oricând, oriunde şi oricum porunceşte Dumnezeu, trebuie să ne supunem Lui, aşa
cum copiii se supun părinţilor lor, cu deplină încredinţare că El, fiind
Atotînţelept, Atotbun şi Dreptatea însăşi, nu ne porunceşte nimic împotriva
legii sau necuviincios sau peste puterile noastre, iar dacă porunceşte ceva,
atunci aceasta este pentru a ne curăţa de orice patimă şi a ne împodobi cu
virtuţile slavei dumnezeieşti.
Să dovedească prin celelalte proorocii că Mesia cel ce
vine trebuie să fie străin de suferinţe şi de moarte, să stăpânească slava şi
bogăţia şi înălţimea Împărăţiei fără de sfârşit numai cu firea cea omenească,
aşa cum cred ei, stând pe tronuri împărăteşti pentru a stăpâni toate ţările
pământului. Sau, neputând să dovedească aceasta, să se închine Lui împreună cu
noi şi cu Sfinţii Prooroci, care mărturisesc luminos că El este în două firi,
Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit, Care cu trupul Său a îndurat moartea şi
în a treia zi a înviat din morţi, S-a arătat prietenilor Săi, S-a înălţat şi S-a aşezat pe tron
de-a dreapta Părintelui Său Celui fără de început, ca un Dumnezeu şi Domn al
tuturor.
Ce poate spune la aceasta neamul cel nesupus şi
îndărătnic? Nu se cuvine, spun ei, şi nu este firesc să se gândească astfel
despre Cel Care este mai presus de toată făptura cea văzută şi nevăzută. O, cei
ce sunteţi plini de neascultare, de toată nebunia şi mândria, mai mult decât
toţi oamenii! Dacă acest lucru vi se pare necuviincios, atunci, după părerea
voastră, nu trebuie să îngăduiţi nici faptul că El l-a creat pe Adam din
pământ, după Chipul Său nemuritor; că Lui, după obiceiul omenesc, I-au fost
spălate picioarele; că El a stat într-un cort sărac (al lui Avraam); că S-a
arătat ca un mâncător de carne şi sare şi le-a prezis celor doi soţi bătrâni
naşterea unui fiu; că a dus luptă (cu Iacov) şi a lovit în chip iscusit coapsa
piciorului potrivnicului său; că a vorbit cu Moise printr-un rug aprins cu foc
scânteietor; că a coborât sub înfăţişarea Îngerului la tinerii cei cuvioşi
pentru a preface în rouă flacăra cuptorului care ardea.
Dacă El a binevoit să primească toate acestea asupra
Sa, precum este scris, ca să mântuiască făptura Sa de dragul căreia a creat
totul şi pe care, aşa cum auzim, a făcut-o stăpâna tuturor celor ce sunt pe
pământ, atunci pentru ce - o, nesăbuiţilor! - tăgăduiţi fără minte iubirea Lui
nespusă de oameni şi plină de milostivire pentru neamul omenesc, de dragul
căruia a primit de bunăvoie patimile şi îngroparea? Dacă Împăratul tuturor nu
ar fi iubit în chip deosebit creaţia Sa - omul creat de El din pământ, fiinţă
raţională - atunci nu l-ar fi făcut după Chipul Său dumnezeiesc şi după
asemănare şi, când el a păcătuit, nu l-ar fi cruţat deloc, ci ori l-ar fi
nimicit imediat, ori l-ar fi închis în lanţurile puternice ale chinurilor din
cele mai de jos ale pământului.
De asemenea, nu ar fi început să cureţe de dragul lui
tot pământul cu o cantitate nemăsurată de apă, cu care a înecat tot neamul
omenesc şi cel al animalelor necuvântătoare, lăsând numai o familie mică într-o
arcă de lemn; nici Egiptul nu ar fi început să îl pedepsească prin plăgile
distrugătoare şi nu l-ar fi înecat pe Faraon împreună cu toată oastea lui. De
asemenea, nu ar fi săvârşit pentru noi atâtea minuni pe care le-a arătat
neamurilor din vechime, dovedind luminat prin acestea câtă grijă şi dragoste
dumnezeiască are El faţă de creaţia Sa. De aceea s-a cuvenit şi a trebuit ca
Împăratul tuturor, pentru creaţia Sa cea atât de nobilă, amăgită de ticăloşii
demoni, să îndure tot ceea ce El a binevoit să sufere cu trupul Său omenesc -
nu numai pentru a arăta ce dragoste nemăsurată a avut El de la început pentru
neamul omenesc, ci şi pentru ca dumnezeirea, care este prin esenţa ei cu totul
nepătrunsă şi nevăzută, să o facă văzută pentru Cuvioşii Lui, în chip omenesc,
şi astfel să le aducă bucuria cea nepământească pe care ei urmau să o trăiască
la vederea Domnului lor Care strălucea cu raze ce se răspândeau neîncetat din
lumina cea dumnezeiască şi pururea fiitoare.
Pentru acest lucru a şi primit înfăţişare omenească.
Căci fără această vedere, desfătarea bunătăţilor celor veşnice dată celor
drepţi nu ar fi deplină ci ar fi ca şi cum un anumit împărat vestit i-ar invita
pe prietenii săi la ospăţ şi le-ar oferi diferite mâncăruri foarte gustoase,
dar nu i-ar învrednici de vederea feţei lui împărăteşti şi de
împreună-vorbirile cu el; atunci, tot ospăţul nu li s-ar părea prietenilor mai
bun decât lăturile sau pleava, şi ei s-ar afla într-o mare tulburare, chiar
dacă mâncărurile şi băuturile servite ar fi cele mai bune. Eu v-am înfăţişat
acest lucru în măsura puterii pe care o are neputincioasa minte omenească,
pentru a crede în adevăr.
Adevărata pricină a iubirii Lui de oameni, datorită
căreia El a binevoit să primească chinurile, moartea şi îngroparea, este
cunoscută pe deplin numai de El, căci nimeni nu a înţeles raţiunea Domnului,
aşa cum adevereşte cuvântul lui Dumnezeu (Rom. 11, 34). Nu este umilitor acest
lucru, aşa cum credeţi voi, ci este foarte demn de laudă şi încuviinţat de toţi
cei înţelepţi - ca să cugetăm ,potrivit cu Proorocii inspiraţi de Dumnezeu,
despre marea iubire a lui Dumnezeu, a cărei dovadă şi lucrare preaînţeleaptă
este moartea pe cruce, primită de bunăvoie de El. Prin această moarte El Şi-a
arătat omenitatea Sa, iar prin învierea din morţi Şi-a dovedit firea Sa cea
dumnezeiască.
În schimb, nu ar fi drept să gândim că pentru El, la
al Cărui semn atotputernic se supun toate, s-a folosit un asemenea mijloc
umilitor de vindecare [a păcatului strămoşesc] deoarece
nu a avut alte mijloace pentru acest lucru. Neputinţa şi slăbiciunea Lui erau mai înţelepte decât toată înţelepciunea şi mai puternice decât toată puterea. Însă, dorind să ne înveţe să cugetăm smerit, să dispreţuim cu putere însăşi viaţa şi nimic să nu socotim mai presus şi mai bun decât iubirea Sa cea dumnezeiască, a binevoit să pătimească pe cruce şi să fie îngropat, înfăţişându- Se pe Sine ca model şi exemplu de vieţuire desăvârşită înaintea tuturor celor care doresc să dobândească bunătăţile viitoare; căci se spune că slava, cinstea şi cununile cele luminoase trebuie dobândite cu mare trudă. Oare ce cinste mai mare poate fi pentru cel care judecă cum că viaţa veşnică şi Împărăţia fără de sfârşit a lui Dumnezeu nu se poate altfel a le dobândi decât numai prin multe nevoinţe şi mari osteneli? Şi aceasta cu adevărat aşa este!
nu a avut alte mijloace pentru acest lucru. Neputinţa şi slăbiciunea Lui erau mai înţelepte decât toată înţelepciunea şi mai puternice decât toată puterea. Însă, dorind să ne înveţe să cugetăm smerit, să dispreţuim cu putere însăşi viaţa şi nimic să nu socotim mai presus şi mai bun decât iubirea Sa cea dumnezeiască, a binevoit să pătimească pe cruce şi să fie îngropat, înfăţişându- Se pe Sine ca model şi exemplu de vieţuire desăvârşită înaintea tuturor celor care doresc să dobândească bunătăţile viitoare; căci se spune că slava, cinstea şi cununile cele luminoase trebuie dobândite cu mare trudă. Oare ce cinste mai mare poate fi pentru cel care judecă cum că viaţa veşnică şi Împărăţia fără de sfârşit a lui Dumnezeu nu se poate altfel a le dobândi decât numai prin multe nevoinţe şi mari osteneli? Şi aceasta cu adevărat aşa este!
În ceea ce vă priveşte pe voi, pentru că nimic altceva
nu vă poate convinge să Îl slăviţi pe Hristos ca Dumnezeu şi Împărat, fie ca
mânia lui Dumnezeu, care a venit asupra voastră timp de mulţi ani şi care,
împrăştiindu-vă în toate popoarele, v-a dus în crunte nenorociri şi în toată
necinstea, fie ca această mânie a lui Dumnezeu, zic, să convingă cugetul vostru
neînţelept că voi nu pe ispititorul şi potrivnicul poruncilor lui Dumnezeu -
aşa cum huliţi voi, ticăloşilor! - ci pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel
preaslăvit şi preaiubit, L-aţi lipsit de această viaţă prin moartea cea
ruşinoasă. Şi iată că Sângele Lui cel nevinovat, pe care voi l-aţi luat asupra
capetelor voastre şi ale copiilor voştri, vă urmăreşte neîncetat. Dacă voi aţi
fi omorât un ispititor şi un ticălos, aşa cum huliţi, atunci Dumnezeu pentru
aceasta v-ar fi proslăvit mai mult, v-ar fi trimis Prooroci nenumăraţi, mai
mulţi decât înainte, şi ar fi întărit regatul vostru; căci nu minte făgăduinţa Lui care
glăsuieşte: Eu preamăresc pe
cei ce Mă preaslăvesc pe Mine, iar cei ce Mă necinstesc vor fi ruşinaţi (1 Regi 2, 30). Acest lucru
voi l-aţi simţit pe pielea voastră fiind timp de mulţi ani lipsiţi de toate: de
patrie, de regat, de vestitul vostru templu şi chiar de harul proorociei care
vă era trimis de sus de Dumnezeu. În lipsa acestui har v-aţi făcut locaşuri ale
răutăţii şi ale vicleniei diavoleşti.
Şi mai trebuie să judecăm cu minte trează şi să
cercetăm cu sârguinţă şi cu judecată înţeleaptă şi aceasta că dacă acesta nu ar
fi fost Mesia cel proorocit şi dacă, aşa cum huliţi voi, acesta ar fi fost un
ispititor şi nu Dumnezeu Cel puternic, atunci toate proorociile cele insuflate
de Dumnezeu nu s-ar fi împlinit întocmai în El, şi El nu ar fi putut, aşa cum a
prezis, să dărâme templul vostru şi cetatea voastră şi pe voi să vă predea
pieirii celei îngrozitoare; nu ar fi putut să atragă la dreapta credinţă, la
credinţa în El, popoare de diferite limbi şi să alunge negura idolatriei.
Acestea putea să le facă numai Dumnezeu şi nu sunt cu putinţă la nici unul
dintre oameni.
Oricât de des şi oricât de mulţi oameni s-au arătat,
plini de toată înţelepciunea şi învăluiţi de înalta putere împărătească, oameni
care s-au străduit să îi supună pe compatrioţii lor legilor pe care ei înşişi
le-au alcătuit cu înţelepciunea lor, abia au putut să atragă un popor sub jugul
acestora şi pentru un foarte scurt timp. Însă Hristos, Împăratul meu, fiind
prigonit de toţi şi fugind de urmărirea lor, murind după ce a fost osândit,
având numai doisprezece ucenici neînvăţaţi, care nu ştiau nimic altceva decât
meseria de pescar, a atras la lumina dreptei- credinţe şi la săvârşirea
faptelor bune nu numai un popor, nici două, ci toate popoarele care trăiesc
pretutindeni pe pământ şi pe care numai acest soare arzător le luminează şi
oceanul le înconjoară. Pe acestea le-a slobozit de la slujirea cea idolească şi
din toată răutatea, fără să folosească pentru aceasta nici sabia, nici suliţa,
nici scutul, nici armura, fără să îi atragă în vreo cursă vicleană, ci, prin
cuvinte sincere şi prin minuni, le-a arătat tuturor adevărul despre dreapta
credinţă. Iar ceea ce este mai mult decât orice vrednic de toată uimirea este
faptul că - înfăţişându-le astfel cele mai aspre reguli ale traiului desăvârşit
şi făgăduindu-le viaţa veşnică şi Împărăţia cerească celor care le vor păzi
negreşit, iar pe cei care le vor încălca, ameninţându- i cu focul cel nestins -
El nu numai că nu i-a înspăimântat pe oameni, ci, dimpotrivă, i-a prefăcut în
supuşi atât de devotaţi ai poruncilor Lui încât ei au hotărât să îşi predea
trupurile lor chinurilor celor mai cumplite. Şi atunci se înfăţişa o privelişte
înduioşătoare şi, în acelaşi timp, minunată: prigonitorii lui Hristos, ca nişte
fiare întrupate ale iadului, se năpusteau asupra credincioşilor, iar credincioşii
erau chinuiţi şi arşi în foc pentru Hristos, fără diferenţă de
vârstă, şi parte femeiască şi parte bărbătească, astfel încât şi copiii mici şi fecioarele îndrăzneau să se predea chinurilor cumplite şi chiar morţii, fiind îndemnaţi de cea mai sinceră râvnă pentru Hristos.
vârstă, şi parte femeiască şi parte bărbătească, astfel încât şi copiii mici şi fecioarele îndrăzneau să se predea chinurilor cumplite şi chiar morţii, fiind îndemnaţi de cea mai sinceră râvnă pentru Hristos.
Dacă Hristos nu ar fi fost Dumnezeu atotputernic,
atunci cum ar fi putut El să provoace atât de repede o asemenea schimbare pe
tot pământul? Cum s-ar fi putut nimici, pierde şi dezrădăcina peste tot
înşelăciunea cea idolească? În ce mod s-ar fi făcut astăzi obiect de închinare
şi cinstire lemnul Crucii care fusese până atunci dispreţuit, blestemat şi
urât, ca un instrument al torturii de moarte? Însă el este cinstit pentru că dă
viaţă şi bunătăţi nenumărate: semnul crucii, fiind făcut cu credinţă, îi ridică
imediat pe cei morţi, vindecă orice boală şi suferinţă, alungă departe cetele
diavolilor ticăloşi şi este cea mai puternică armă în vreme de luptă. Cine i-a
dat o asemenea putere de neînvins şi a făcut-o atât de tare pentru toţi credincioşii,
astfel încât înşişi împăraţii o primesc cu mare râvnă atunci când semnul ei
este făcut de mâna slujitorilor lui Dumnezeu pe capetele lor? Nimeni altul
decât numai Însuşi Fiul cel atotputernic al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care a
murit cu trupul pe ea ca un om, şi al Cărui nume înfricoşător, fiind chemat,
alungă imediat tot răul împreună cu semnul Crucii.
Să fie preaslăvit şi închinat
Acela Care, domnind asupra tuturor ca Dumnezeu, este totodată şi Om desăvârşit.
Astfel înţelegem că nici firea omenească nu s-a prefăcut în dumnezeire, nici
firea dumnezeiască nu s-a prefăcut în omenitate, ci din ambele firi este
alcătuit Unul singur, într-o unire fără amestecare, om adevărat şi Dumnezeu
adevărat, Care domneşte în cele de sus, care este Cuvântul lui Dumnezeu, Care a
dat naştere tuturor şi Care este mai presus de orice minte şi cuvânt şi pe Care
noi trebuie să Îl aşteptăm ca pe un Judecător înfricoşător al faptelor, gândurilor
şi cuvintelor noastre! Să alungăm din inimile noastre orice neascultare nebună
şi orice poftă iubită de trup. Să îl înduplecăm pe Judecătorul cu pocăinţă
sinceră, lepădându-ne de toată răutatea noastră, păzind cu tărie dragostea,
mila şi dreptatea cea sfântă şi curăţia cea bună; căci credinţa care nu are
fapte bune este moartă - precum am auzit (Iac. 2, 20) - asemenea trupului
lipsit de suflet.