doktoru

marți, 6 mai 2014

CUVIOSUL MAXIM GRECUL SCRIERI DOGMATICO-POLEMICE 8



Scrisoare către un călugăr, cu rangul de egumen, despre vicleşugul nemţesc numit
Fortuna şi despre roata norocului
Din rândul multelor semne care arată însuşirile şi lucrarea iubirii adevărate şi desăvârşite în Dumnezeu, care sunt enumerate de dumnezeiescul Apostol, eu socotesc că cel mai mare dintre ele este să nu te bucuri de neadevăr, ci să te bucuri de adevăr. Cu adevărat, prieten sincer şi credincios este acela care se bucură din tot sufletul pentru faptele cele bune şi izbânda prietenului său, ca şi cum ar fi ale sale, şi se mâhneşte atunci când vede că prietenul său ori se rătăceşte în ceea ce priveşte dogmele apostolice ale bunei credinţe şi predaniile Sfinţilor Părinţi, ori a căzut în necazuri lumeşti. Şi, împărtăşind durerea prietenului său, se străduieşte prin orice mijloc să îl ajute şi să îl aducă la bunăstarea dinainte.
Cu o asemenea dragoste fiind şi eu legat de cuvioşia ta, iubite frate, ar fi, într-adevăr, nedrept, după legea sfintei iubiri, dacă aş tăcea, văzând că urmezi învăţătura elină, caldee şi latină, născocită de draci. Vorbesc cu privire la acea idee despre roata norocului, numită la latini fortuna, pe care tu o ai şi o propovăduieşti şi altora - conform căreia Hristos şi Mântuitorul nostru cârmuieşte prin intermediul acestei roţi faptele oamenilor şi cu ea îi ridică pe unii în culmea puterii, iar pe alţii îi detronează şi îi coboară în cea mai mare umilinţă şi ruşine. Eu mă mir cum tu, un asemenea om priceput mai mult decât alţii în ştiinţa Scripturilor insuflate de Dumnezeu, ai fost atât de repede atras de această învăţătură ticăloasă a lui Nicolae neamţul! O asemenea învăţătură noi nu am auzit şi nu am văzut până acum în nici o scriptură dumnezeiască. Dacă vrei să urmezi adevărului, atunci vei afla că aceasta nu numai că este pe deplin lepădată de toţi Părinţii şi învăţătorii inspiraţi de Dumnezeu, ci este aruncată anatemei atât învăţătura însăşi, cât şi cei ce o urmează şi o propovăduiesc.
Noi ştim că această învăţătură greşită a fost iniţiată de Zoroastru şi de alţi vrăjitori de demult care au trăit în Persia şi care au învăţat că toate faptele oamenilor sunt rânduite după mişcările cereşti ale stelelor, fie că sunt virtuţi sau necazuri lumeşti. Acest vicleşug l-au primit cu tot sufletul egiptenii, iar de la ei elinii, care au născocit şi multe alte hule ticăloase împotriva Creatorului. Ei, blestemaţii, cugetă şi învaţă că El (Creatorul), prin influenţa forţată a stelelor şi apropierea planetelor de zodiac, îi face pe oamenii născuţi sub semnul unei planete sau al unei stele, buni sau răi, slăviţi sau umiliţi. Ei au născocit acest lucru din cugetarea cea pământească, vestind din pântecele lor, plăsmuind norocul neobişnuit sau fortuna, despre care un înţelept elin, pe nume Cheos, a spus că este orb şi că stă pe o piatră rotundă. El a spus că este orb din pricina vicleşugurilor lui, deoarece le dă oamenilor averi şi ranguri domneşti în chip nesăbuit şi neuniform. Şi a spus că stă pe o piatră rotundă, deoarece darurile lui nu sunt statornice, ci se schimbă uşor, trecând de la unii la alţii.
Desfătându-se cu asemenea poveşti şi fiind ei înşişi desfătare pentru diavoli, elinii şi egiptenii au scris şi au hotărât învăţătura lor ca unii ce erau străini de luminarea dumnezeiască şi de raţiunea neîntinată a Scripturilor prooroceşti insuflate de Dumnezeu. Iar începătorul răutăţii, diavolul cel urzitor de rele, văzând că adevăraţii credincioşi, luminaţi de Scripturile insuflate de Dumnezeu, nu se lipesc de învăţătura lui cea urâtă de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, o urăsc şi o leapădă, s-a străduit, ticălosul, prin alt mijloc să facă învăţătura lui accesibilă pentru cei binecredincioşi. El i-a convins pe latinii şi germanii, care se afundaseră deja în această învăţătură şi înghiţiseră tot vicleşugul pierzător de suflet, să zugrăvească puţin mai sus de ticăloasa fortuna, preacuratul chip al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care cu un lănţişor fin, ce cobora din sfânta Lui mână, ar cârmui norocul şi roata înfăţişată înaintea lui.
El a făcut astfel, pentru ca cei binecredincioşi, înşelaţi de o asemenea imagine, să se aplece către ticăloasa înşelăciune astrologică, văzând că fortuna este cârmuită de preacurata mână a Mântuitorului. Îşi doreşte necuratul diavol să atribuie o mică parte a bunei credinţe cugetului său viclean ca, astfel, să întărească în principiile binecredincioşilor, vicleşugul învăţătorilor mincinoşi - al astrologilor! Şi aceasta nu e de mirare. Căci nu o dată s-a întâmplat ca acest ticălos, luând chip de Înger de lumină sau de preot sfânt, să se apropie de un pustnic sfânt şi să îl amăgească, dar s-a mai întâmplat ca el, ticălosul, să lucreze în mod înfricoşător şi cu chipul Mântuitorului Însuşi.
Această învăţătură este o născocire vicleană a elinilor! În ceea ce o priveşte, ascultă cu atenţie şi pătrunde cu râvnă ceea ce spune despre fortuna un înţelept filosof creştin: „Elinii numesc noroc cârmuirea lumii, străină de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sau strămutarea din cunoscut către ceea ce este necunoscut şi întâmplător. Iar noi, creştinii ortodocşi, mărturisim că Hristos Dumnezeu rânduieşte şi cârmuieşte totul". Şi iarăşi tot el spune: „Nu prin gândurile şi judecăţile omeneşti, ci prin grija lui Dumnezeu şi prin judecăţile Lui nepătrunse sunt rânduite toate faptele oamenilor; iar oamenii nebuni s-au obişnuit să numească acest lucru întâmplare şi soartă, neînţelegând de unde şi din ce pricină se ivesc întâmplările cunoscute în viaţa unui om. Însă noi, creştinii cei binecinstitori, credem în Hristos, Care cârmuieşte totul".
Îndreptaţi-vă acum atenţia cuvenită către fortuna cea înfăţişată de elini. Ei spun că norocul este cârmuirea lumii cea străină de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică totul există nu datorită proniei înţelepte şi drepte a lui Dumnezeu. Înţelegi de aici că latinii şi germanii rostesc hule împotriva Celui ce este singur bun, drept şi preaînţelept Făcător şi Cârmuitor a toate, zugrăvind-o aproape de preacuratul chip al Mântuitorului pe ticăloasa fortuna, mărturisind că ea ar fi ajutorul Lui la cârmuire?
Acest lucru nu l-au putut învăţa din dumnezeieştile Scripturi, căci nicăieri nu găseşti în Scripturile insuflate de Dumnezeu o asemenea învăţătură pierzătoare de suflete şi nimeni dintre toţi filosofii străini nu a lăudat acest lucru. Dimpotrivă, unii dintre ei au spus că norocul este orb, atribuind această însuşire cârmuirii lumii, celei străine de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, adică învăţăturii că totul este săvârşit nu prin grija şi rânduiala lui Dumnezeu.
Ei îl osândesc pe filosoful Epicur pentru că el a gândit şi i-a învăţat nedrept pe oameni, şi de aceea nu îl laudă, ci îl numesc necredincios, zicând astfel: „Învăţătura lui Epicur spune că toată această creaţie este cârmuită de un anumit noroc, nu de voia şi judecata lui Dumnezeu". Auzi, oare, a cui este această învăţătură necredincioasă şi cum o ponegresc înşişi elinii?
Cum se poate ca tu, un asemenea om, să te laşi ademenit atât de uşor şi fără judecată de aceste vorbe nebune şi deşarte ale nemţilor, fără să-l asculţi pe dumnezeiescul şi tainicul învăţător, care ne spune în Epistola către Coloseni: Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos (Col. 2, 8). Şi iarăşi tot el spune în Epistola către Evrei: Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri (Evr. 13, 9).
Şi cum de nu te-a înfricoşat acelaşi dumnezeiesc propovăduitor care le vorbeşte despre acelaşi lucru nebunilor de galateni: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, adică ceea ce aţi primit de la noi, Apostolii lui Hristos, să fie anatema! Chiar dacă un Înger din cer va face acest lucru, să fie anatema, adică să fie blestemat!
Înţelegi, oare, din aceasta că şi unii dintre latini sunt supuşi aceleiaşi anateme rostite de Apostol, ca unii ce au adus în minţile binecredincioşilor învăţătura cea străină?
Străduieşte-te, pentru Dumnezeu, străduieşte-te să fugi de acest vicleşug al nemţilor şi mărturiseşte drept şi cinstit, împreună cu David cel inspirat de Dumnezeu şi cu Proorociţa Ana, care spun lămurit şi fără nici o viclenie aşa: Domnul sărăceşte pe om şi tot El îl îmbogăţeşte; El smereşte şi El înalţă. El ridică pe cel sărac din pulbere şi din gunoi pe cel lipsit. Spune-ne, o, Sfântă Proorociţă, pentru ce face acestea? Punându-i în rând cu cei puternici şi dându-le scaunul măririi, căci ale Domnului sunt temeliile pământului şi El întemeiază lumea pe ele. Nu cu fortuna şi nici prin învârtirea roţii, ci prin Sfântul Prooroc l-a uns Domnul ca împărat mai


întâi pe Saul, iar apoi pe David, luându-l pe acesta de la păscutul oilor, de la turmă, aşa cum este scris.
Judecă cu mintea şi modul în care Dreptul Iosif s-a proslăvit în Egipt, astfel încât a fost recunoscut al doilea ca putere, după Faraon, al întregii ţări. De asemenea, gândeşte-te cum a fost Moise ridicat la o aşa înălţime, prin rânduiala şi grija lui Dumnezeu, iar nu prin norocul cel orb şi învârtirea roţii. Străină, cu totul străină de Sfânta Scriptură, şi necunoscută este această învăţătură latină despre fortuna, iubitul meu frate şi domn! Din această pricină, cei care păzesc această învăţătură potrivnică lui Dumnezeu, se îndepărtează de adunarea ortodocşilor. Aceşti oameni nu adună împreună cu Hristos grâul cel curat şi neîntinat în jitniţele Lui cereşti, care sunt inimile şi gândurile celor ce cred în El, ci, dimpotrivă, scot din ei şi din cei ce îi ascultă acea comoară dumnezeiască ce a fost pusă de sus în gândurile lor, adică dogmele ortodoxe despre dreapta purtare de grijă a lui Dumnezeu. Ceea ce nu a fost scris de Proorocii şi Apostolii inspiraţi de Dumnezeu, nu trebuie să primim, aşa cum ne porunceşte aspru marele sfeşnic al întregii lumi - Ioan Gură de Aur.
Să rămânem în hotarele neîntinatei raţiuni dumnezeieşti. Ca nişte prunci nevinovaţi să bem cu nerăutate „laptele cel dulce" ca să dovedim şi noi că împlinim exact porunca Mântuitorului, care spune: Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerească. Şi iarăşi spune: Dacă cineva nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea. Prin împărăţia lui Dumnezeu, Stăpânul numeşte aici propovăduirea evanghelică, adică ceea ce auzind de la Tatăl Său le-a descoperit ucenicilor Săi. Acestea sunt: poruncile, învăţătura cea tainică în pilde, dogmele despre neîntinata cunoaştere a lui Dumnezeu, precum: dogma despre veşnicia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, Care sunt o singură dumnezeire, domnie şi împărăţie, dogma despre nemurirea sufletului şi despre învierea cea de obşte de la sfârşitul veacului şi despre răsplata celor ce au trăit cucernic şi plăcut lui Dumnezeu, de asemenea despre chinurile nesfârşite ale celor ce nu s-au supus propovăduirii apostolice şi au trăit necinstit.
Toate acestea, precum şi celelalte dogme şi învăţături apostoleşti şi prooroceşti, Mântuitorul le-a arătat printr-o singură expresie împărăţia lui Dumnezeu.                                                                  El doreşte ca
noi să primim acestea în simplitate, cu toată credinţa şi evlavia, şi să ni le însuşim cu fermitate, ca nişte copii nevinovaţi care primesc fără cercetare învăţătura învăţătorilor lor şi, cu ajutorul credinţei şi ascultării faţă de ei, ajung la cunoaşterea desăvârşită a Sfintelor Scripturi şi a ştiinţelor filologice. Aşa trebuie să păzim şi noi dogmele şi învăţăturile propovăduite nouă de Însuşi Mântuitorul nostru şi de Sfinţii Lui ucenici şi Apostoli şi de Sinoadele ecumenice şi să nu adăugăm nicidecum ceva la ele sau să scoatem, căci aşa au rânduit Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, prin ale căror sfinte rugăciuni să ne învrednicim să dobândim partea celor ce se mântuiesc. Amin.





Cuvânt împotriva înşelătorului astrolog, Nicolae neamţul
Sfârşitul lumii te-ai grăbit să îl prevesteşti, Nicolae, supunându-te stelelor, dar sfârşitul neaşteptat al vieţii tale nu poţi nici să îl prezici, nici să îl afli dinainte. Ce poate fi mai nebun decât nebunia ta? De aceea, voi cu adevărat sunteţi învăţătorii înţelepciunii deşarte, voi care credeţi că totul este cârmuit de stele, iar nenorocirea voastră nu puteţi să o aflaţi dinainte, aşa cum spune Leonid: „Vrăjitori care urmăriţi cursul stelelor! Pieriţi, învăţători ai minciunii şi ai înţelepciunii deşarte! Pe voi v-a născut necuviinţa şi v-a educat nebunia, însă nu puteţi să aflaţi dinainte nenorocirea voastră".





Cuvânt împotriva relei credinţe latine; tot aici şi împotriva „Almanahului" care a prezis că va fi un potop universal, mai distrugător decât cel pomenit odinioară
Acest cuvânt este simplu şi lipsit de viclenie, nu pentru că are scopul de a relata lucruri simple şi prea puţin demne de atenţie. El este scris nu cu scopul de a arăta înţelepciunea cea vicleană, oricât de zadarnică ar fi ea, ci pentru a-i scoate din adâncul vicleşugului astrologic pe cei ce s-au afundat în el. Dar să nu vă miraţi de asprimea introducerii, căci eu sunt cuprins de o mare suferinţă lăuntrică nu numai pentru că voi, suferind fără vindecare, nu vă îngrijiţi de ceea ce se cuvine şi nu aveţi nicidecum în minte intenţia să vă treziţi, ci şi pentru că strâmbaţi căile cele drepte ale Domnului şi vă străduiţi necontenit să atrageţi mulţimea nevinovată a credincioşilor în aceeaşi prăpastie a înşelăciunii, deoarece nu vă mulţumiţi cu propria voastră nenorocire.
Voi nici nu ştiţi că înaintea voastră stă nenorocirea care vine de la Domnul. De ce? Pentru că sunteţi vinovaţi de sminteală! Căci Domnul spune clar: Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării (Mt. 18, 6). Dacă celui ce sminteşte un singur credincios în Domnul, i se înfăţişează o asemenea nenorocire groaznică, atunci ce trebuie să credem despre aceia care smintesc nu numai unul sau doi credincioşi, ci o Biserică întreagă care s-a adunat cu bine în Domnul? Ei râvnesc să o corupă şi să o îndepărteze de învăţătura Apostolilor şi a Părinţilor. Voi, prin învăţăturile voastre dăunătoare, pe care le scoateţi din pântecele vostru, nu vă temeţi să răstălmăciţi învăţătura cea luminoasă propovăduită de Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Iar uneori, lucrând cu şiretlicurile cele rele ale lui Valaam şi cu citirile în stele ale diavolilor, îi înduplecaţi pe oamenii simpli să vină la voi şi să creadă prezicerile voastre despre ceea ce urmează să se întâmple în viaţa fiecăruia.
Însă, socotind că introducerea este de ajuns, a venit momentul să îndrept cuvântul către ceea ce aveam de gând, către ideea care vă va învăţa să nu cugetaţi în felul vostru. Şi dacă acest cuvânt al meu va ajunge cu bine la ţelul său, atunci slavă lui Dumnezeu Care l-a îndrumat către scopul propus. Iar dacă nu îşi va atinge scopul şi nu va mişca gândurile voastre, şi atunci slavă lui Dumnezeu Care m-a ajutat să mă nevoiesc spre îndreptarea voastră, chiar dacă voi aţi lepădat ţinta din pricina înclinaţiei mari către nemulţumire.
Dacă voi, o oamenilor, credeţi puţin în Hristos şi aşteptaţi învierea morţilor şi venirea pe cer a dreptului Judecător, înaintea Căruia se vor înfăţişa toţi oamenii care au fost din veac şi fiecare va da răspuns pentru ceea ce a făcut, chiar şi pentru un cuvânt deşert, precum a spus Judecătorul, atunci pentru ce nesocotiţi şi lepădaţi de la voi sfintele Lui făgăduinţe şi învăţături spuse dreptului Noe şi, urmând vicleşugului astrologic şi învăţăturii diavoleşti a caldeilor, propovăduiţi despre schimbările ce vor fi făcute de zodiac în tot ceea ce există şi în toate făpturile raţionale şi iraţionale care se mişcă pe pământ, aşa cum nu a fost de la începutul lumii şi cum nu s-a auzit în manuscrisele cele vechi? Voi păziţi atât de ferm aceste convingeri, încât este mai uşor să vă oprim respiraţia acestui aer decât să vă dezlipim de aceste practici.
Spunând aceasta, eu nu mustru ştiinţa corpurilor cereşti, care este necesară şi folositoare vieţii acesteia, cum ar fi ştiinţa rotirii, apariţiei şi dispariţiei stelelor, după care se calculează fără greşeală timpurile acestui veac şi se determină corect data Paştilor. Eu nu mustru această ştiinţă, ci înclinaţia peste măsură către această ştiinţă şi cercetarea prea multă a ceea ce este ştiut numai de Dumnezeu. De asemenea mustru abaterea cea rea şi vicleană a credincioşilor de la Dumnezeu prin înduplecarea lor ca să urmărească poziţiile stelelor, datorită cărora unele
dintre ele sunt numite binefăcătoare, iar altele răufăcătoare! Şi de aici, ajung la concluzia că nu numai zilele şi orele, ci şi oamenii sunt diferiţi, numindu-i pe unii buni, iar pe alţii răi. Acest lucru îl osândesc eu şi îl numesc necredinţă, urmându-i astfel pe toţi sfinţii bărbaţi care din veac au strălucit prin buna credinţă.
Şi voi, toţi propovăduitorii, adepţii şi apărătorii înflăcăraţi ai acestui lucru, sunteţi dovada cea mai convingătoare a faptului că nu mint atunci când spun că voi şi cei din jurul vostru sunteţi martori de netăgăduit. Făgăduinţa fermă şi porunca Creatorului, pe care El a dat-o dreptului Noe, voi le-aţi crezut mincinoase şi aţi dat crezare prezicerilor ticălosului „Almanah", şi nu vă este ruşine să propovăduiţi că pe tot pământul va veni în scurt timp un potop mai rău decât a fost cel dinainte. Dar pentru că această prezicere s-a dovedit a fi mincinoasă şi voi v-aţi făcut de ruşine, afirmaţi acum că prezicerea s-a referit nu la un potop de apă, ci la schimbarea şi transformarea a tot ceea ce există pe pământ. Cu toate acestea, „Almanahul" spune clar că acest lucru trebuie să se săvârşească prin intermediul apei şi că celelalte stele trebuie să se adune la zodiac şi să dea naştere unei asemenea schimbări pe pământ. Iar pe zodiac îl numiţi: „prevestitorul şi vinovatul apelor şi al ploilor".
Însă este timpul să vă spun şi vouă cuvântul Fericitului Pavel, pe care el l-a scris către galateni (3, 1): „O, latini fără de minte! Cine v-a ademenit pe voi să nu vă încredeţi adevărului? Ce v-a făcut să vă îndepărtaţi de adevăr şi să cercetaţi zilele, lunile, timpurile şi anii? Văd că vi s-a întâmplat şi vouă lucrul acesta, asupra căruia i-a prevenit Apostolul pe coloseni, şi vă amăgiţi cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos (2, 8). Şi nu e de mirare. Căci cea mai mare importanţă o are la voi Aristotel, care v-a atras, sau mai bine zis, v-a inundat cu silogisme patetice şi cu vorbe viclene, fără să vă dea voie să fiţi de acord cu ceea ce au spus Proorocii şi Apostolii, în chip tainic, despre Înalta Treime. Şi dacă o dogmă nu se potriveşte cu silogismele lui [ale lui Aristotel] alcătuite viclean, atunci ori o numiţi netrebnică, ori o prelucraţi fără nici o frică, de dragul şiretlicurilor patetice.
Dacă nu ar exista primejdia ca lungimea cuvântului meu despre această nebunie să copleşească atenţia voastră, eu v-aş arăta ceea ce vă călăuzeşte, şi cu privire la majoritatea tainelor cinstite de creştini v-aş arăta că pe unele le-aţi distrus complet, iar pe altele le-aţi schimonosit în favoarea voastră, răstălmăcind toate canoanele Sfinţilor Părinţi. Dar să nu credeţi că eu, din această pricină, osândesc învăţătura cea străină, care este folositoare şi încuviinţată de aproape toţi cei care au strălucit prin buna credinţă. Eu nu sunt un ucenic atât de nerecunoscător al acestei învăţături, chiar dacă nu m-am aflat în pragul ei, dar osândesc curiozitatea nemăsurată a raţiunii. Căci ar trebui ca oamenii să cerceteze cu evlavie această învăţătură şi să-şi însuşească cu mintea numai ceea ce contribuie la întărirea credinţei creştine şi, aşa cum spune dumnezeiescul Pavel, să-şi înrobească toată raţiunea în ascultarea lui Hristos şi să oblige ştiinţa să urmeze în toate adevărul evanghelic, socotind-o roaba acestui adevăr.
Dar ei procedează invers: s-au lăsat cu totul în voia ştiinţei, îndepărtându-se de adevăr, şi îi urmează toată viaţa lor pe Aristotel, pe Platon şi pe ceilalţi filosofi elini; cu ei se hrănesc şi pe ei îi respiră. Schimonosirea dogmelor, care ia naştere de aici, şi reaua credinţă care, de obicei, se naşte în convingerile celor ce studiază ştiinţa, nu pot fi descrise de nici un cuvânt. Eu însumi sunt martorul de încredere al tuturor acestor lucruri şi nu ca unul care a auzit, ci ca unul care a văzut acestea în Italia şi în Lombardia şi care a fost oarecând părtaşul lor. Şi dacă nu m­ar fi miluit Domnul, Care se îngrijeşte de mântuirea tuturor, şi nu m-ar fi cercetat imediat cu harul Său şi nu ar fi luminat cu lumina Sa gândul meu, atunci aş fi pierit de mult împreună cu necredincioşii care se aflau acolo.
Vai, câţi oameni am întâlnit în Italia, oameni care aveau credinţe păgâne şi îşi băteau joc de cele mai mari taine ale noastre! Unul dintre aceşti oameni, Cobezmic Ferrarski, care îi întrecea pe ceilalţi în ştiinţă, atunci când a murit le-a spus ucenicilor şi prietenilor săi: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, iubiţilor, căci mâine mă voi odihni în câmpiile Elizee cu Socrate, cu Platon şi cu toţii eroii!". Într-atât fusese înşelat de învăţătura păgână!
În Patavia a fost un altul, după el, filosoful Sesa napolitanul, care atât a urât credinţa noastră şi obiceiurile ei, încât, atunci când a mers la biserică, le-a spus prietenilor săi: „Să mergem şi noi la amăgirea comună!".
Cine nu îl ştie pe Angelo Poliziano care a trăit în Florenţa şi care a ajuns vestit prin necredinţă şi toată necurăţia şi s-a sfârşit în chip jalnic? Au existat şi alţii, în alte locuri pline de toată necinstirea, care, într-adevăr, ar fi ridicat de mult altare idolilor dacă nu i-ar fi cuprins frica în faţa excomunicării de către papă.
Însă trebuie să mă întorc acolo unde am lăsat cuvântul şi să arăt că voi nu numai că sunteţi înşelaţi de Aristotel şi celelalte învăţături filosofice şi vă abateţi de la adevărul creştin, dar şi ceea ce spuneţi spre îndreptăţirea voastră este cu totul vrednic de râs. Căci îndrăznind să procedaţi aşa, voi pretutindeni îl socotiţi pe al vostru papă dumnezeiesc, atribuindu-i puterea dată marelui Apostol Petru. Şi cu papa, ca şi cu o sperietoare, nu încetaţi să îi speriaţi pe oamenii simpli, cugetând greşit şi în acest caz, precum şi în altele. Căci puterea dată celui mai mare Apostol (ceea ce însemnă că: dacă ceva este dezlegat sau legat pe pământ, dezlegat sau legat va fi şi în cer) a fost, de asemenea, dată şi celorlalţi ucenici.
Puterea dată celui mai mare Apostol nu constă în faptul de a schimba Evanghelia lui Hristos, adică rânduiala şi învăţătura dumnezeiască atât despre El, cât şi despre Sfânta Treime, ci în faptul de a ierta păcatele celor ce se căiesc şi a lucra părinteşte la mântuirea lor, neţinând cont de asprimea canoanelor rânduite, ci, uitându-se la starea sufletească a celor ce se căiesc, să scurteze sau să prelungească vremea pocăinţei. Iar ca să nu îndrăznească nicidecum să schimbe ceva foarte mic care este cuprins în Evanghelie, Domnul a poruncit, zicând: Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor (Mt. 5, 19).
Oare nu s-a transmis puterea dată celui mai mare Apostol şi la Episcopii romani de după el, cum ar fi: Silvestru, Celestin, Leon, Agapit, Agaton, Adrian şi mulţi alţii? Este clar pentru fiecare că s-a transmis. Care dintre ei a îndrăznit vreodată să schimbe ceva din dumnezeieştile dogme ortodoxe şi din pravilele şi obiceiurile bisericeşti, până la al şaptelea Sinod ecumenic? Oare nu s-au aflat toţi în acord cu sfeşnicele din răsărit, fiind uniţi unii cu ceilalţi prin legătura iubirii în Sfântul Duh, ocârmuind astfel cu bine bisericile credincioşilor de pretutindeni? Oare nu a existat pretutindeni o singură mărturisire de credinţă ortodoxă care conţinea învăţătura despre Mângâietorul Care purcede numai din Tatăl? Oare nu se săvârşea unul şi acelaşi Botez prin întreita cufundare, aşa cum porunceşte pravila apostolică? Oare nu exista o singură prescură care conţinea sare şi drojdie şi se aducea ca jertfă fără de sânge? Şi acestea reies din multe mărturii, dar mai ales ne-au încredinţat cu privire la ele minunaţii arhierei Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, lăsând bisericilor scrieri despre ele.
Dumnezeiescul Vasile a dus luptă împotriva ereticului Apollinarie care a spus că Fiul lui Dumnezeu a luat un trup fără minte şi suflet şi, din această pricină, a rânduit pentru adepţii lui să aducă azimă ca jertfă, deoarece sarea este chipul minţii omeneşti, potrivit cu cele spuse în Evanghelie: să aveţi sare în voi; iar drojdia închipuie sufletul care însufleţeşte trupul. Luptând împotriva hulei lui Apollinarie, dumnezeiescul Vasile a lăsat în scrierile sale următorul canon, pe care trebuie să-l păzească Biserica Sobornicească: „Dacă cineva aduce ca jertfă azimă, să fie anatema!".
Iar dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, ne-a arătat adevărul, vorbind în cuvântul său despre Cruce astfel: „Cele vechi au trecut, toate cele noi au venit: acolo chivotul, aici Fecioara, acolo toiagul, aici Crucea, acolo azima, aici pâinea". Aşa a strălucit adevărul prin aceşti doi învăţători.
Iar voi ce puteţi să spuneţi împotriva acestora? Spunând că în trecut a existat porunca azimei, el a pus în faţa ei pâinea. Astfel, a adeverit că ea ne face părtaşi la jertfa Noului Testament. Dacă voi ne puneţi în faţa celor spuse de Sfântul Apostol Pavel către corinteni: Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă (1 Cor. 5, 7) şi iarăşi: De aceea să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele
curăţiei şi ale adevărului
(5, 8) noi, ca răspuns la acestea, nu vă vom spune ceva de la noi, ci ceea ce am auzit de la acelaşi Părinte şi învăţător Ioan Gură de Aur, care prin descoperire dumnezeiască a tâlcuit Epistolele Sfântului Apostol Pavel, aşa cum reiese din viaţa lui. El spune astfel: „Sfântul Apostol Pavel, mustrându-i mai întâi pentru faptul că ei au trecut sub tăcere împreună-vieţuirea cu mama vitregă şi au lăsat fără cercetarea cuvenită această fărădelege, îi sfătuieşte [pe coloseni] să se lepede de răutatea cea veche în care au trăit înainte, adică de dobitoceasca şi ticăloasa împreună-vieţuire păgână [de incest], pe care a numit-o metaforic aluatul cel vechi, după cum le-a spus Domnul Apostolilor: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, adică de învăţătura lor făţarnică şi de traiul lor nelegiuit. Şi le porunceşte să trăiască în nedospirea curăţiei şi adevărului, adică în obiceiuri sfinte şi curate, aşa cum se cuvine creştinilor să trăiască, numind aceasta sărbătoare".
Vedeţi, oare, cum înţelege acest dumnezeiesc părinte cugetarea apostolică? El nu a pomenit deloc despre pâinea adusă la Sfânta slujbă, aşa cum tâlcuiţi voi. Cui ne porunciţi voi să ne supunem: celor care au strălucit în trecut prin toată sfinţenia şi înţelepciunea dumnezeiască, Sfântului Vasile cel Mare, Sfântului Ioan Gură de Aur şi tuturor celorlalţi Sfinţi, sau vouă, celor care încălcaţi cele legiuite de ei şi ne atrageţi erezia lui Apollinarie? Voi nu puteţi să spuneţi că azimele sunt rânduială apostolească. Este rânduiala voastră! Iar îndreptăţirea voastră se dă în vileag prin ceea ce au spus Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Însă cele spuse aici despre acestea sunt de ajuns pentru cei care se supun cu înţelepciune tradiţiei Bisericii ortodoxe. De ce? Pentru că nu trebuie să prelungesc cuvântul pentru cel care stăruie în intenţia lui. Iar intenţia acestui cuvânt este de a da în vileag ideea voastră greşită despre potop, pe care voi aţi alcătuit-o cu obrăznicie, vorbind „din pântecele vostru"[1].
Ce preziceri prooroceşti şi apostoleşti aţi vestit voi, oamenilor, de aţi răspândit această învăţătură defăimătoare în lume? Cum aţi zămislit şi aţi scos la lumină acest rod ticălos vrednic de întunericul peşterilor trotoniene? Oare voi nu ştiţi, oamenilor, că, dacă sunteţi cât de cât creştini, nu trebuie nici să cugetaţi, nici să scrieţi nimic mai presus de cele scrise şi lăsate nouă de Prooroci, Apostoli şi de învăţătorii de după ei, dacă doriţi să cugetaţi drept în domeniul credinţei?
Poate că veţi spune: cine a rânduit acest lucru? L-a rânduit Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie, unde, dându-i în vileag pe saduchei, care cugetau nedrept cu privire la înviere, le-a spus: Vă rătăciţi neştiind Scripturile (Mt. 22, 29). Oare aceste cuvinte nu conţin în mod clar porunca de a nu îndrăzni să cugetăm nimic mai mult decât cele scrise? El le- a spus cam aşa: „Voi vă rătăciţi pentru că nu daţi ascultare Sfintei Scripturi, pe care trebuie să o urmaţi în toate şi de la ea să învăţaţi adevărul". Oare nu acelaşi lucru se cuvine să vi-l spună şi vouă, latinilor: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu"? Dacă voi aţi fi crezut ceea ce i-a spus Creatorul şi Stăpânul tuturor dreptului Noe, că nu va mai fi în veci potop de apă pe pământ astfel încât să piardă tot trupul (Fac. 9, 11) şi că e cu neputinţă ca Dumnezeu să fi minţit (Evr. 6, 18) şi că cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Mt. 24, 35) - dacă voi aţi fi ştiut toate acestea şi le-aţi fi crezut, atunci nu aţi fi ajuns la o asemenea nebunie. Ce puteţi spune împotriva acestui lucru? Dacă v-aţi convins de cele spuse, atunci rămâneţi cu noi în adevăr. Sau aveţi nevoie de leacuri mai puternice? Voi face atunci şi aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu.
Mi se pare că cei ce se menţin în această nebunie suferă de unul din cele două lucruri: ori nu cred că Însuşi Creatorul poartă de grijă făpturilor Sale, şi în acest caz sunt necredincioşi; ori cred că El le poartă de grijă, însă nu tuturor, ci numai făpturilor Sale cereşti, iar pe cele pământeşti le-a lăsat în seama cârmuirii zodiacului şi planetelor şi aşa numitului noroc. Însă nici în acest caz nu vor scăpa de învinuirea necredinţei, căci necredinţa este cuprinsă în egală măsură şi în primul lucru şi în al doilea. Iar dacă Însuşi Creatorul le poartă de grijă făpturilor
Sale şi Îi pasă de ele, astfel încât fără voia Lui nici pasărea nu cade în plasă şi nici numărul firelor noastre de păr nu Îi este necunoscut, aşa cum a spus Domnul în Evanghelie, atunci cum vor putea zodiacul şi planetele să aducă un asemenea dezastru în creaţia lui Dumnezeu, când Dumnezeu o întreţine şi o păzeşte cu mâna Lui creatoare?
Iar dacă voi, fiind stingheriţi de adevăr, alergaţi la ştiinţa astrologică şi spuneţi că ştiinţa astrologică vă învaţă să gândiţi şi să judecaţi astfel şi nu se poate nicidecum să fie altfel, atunci eu vă voi spune iarăşi la modul cel mai simplu aşa: pronia nepătrunsă a lui Dumnezeu, care cârmuieşte, rânduieşte şi ţine totul cu înţelepciune, nu este supusă nici influenţei stelelor, nici mişcării planetelor, ci stăpâneşte şi rânduieşte totul aşa cum vrea. Iar Dumnezeu vrea, cu tot dinadinsul, ca totul să fie cârmuit drept şi înţelept de pronia Lui cea nepătrunsă şi înţeleaptă, şi nu vrea ca prin influenţa forţată a stelelor şi a zodiacului totul să se săvârşească în chip nesăbuit şi neuniform, precum huliţi voi, atribuind o forţă de neînlăturat planetelor şi zodiacului, care v-au înşelat. Dacă ar fi existat în ele o asemenea forţă, la care visaţi voi, şi dacă totul ar fi fost cârmuit nu prin voia cea dumnezeiască, ci prin forţa şi mişcarea lor, care ar fi adus asemenea dezastre, precum spuneţi voi, atunci totul ar fi pierit de mult, fiind forţat de influenţa puternică a stelelor.
Iar dacă, fiind mustraţi de mine, veţi spune că toate acestea trebuie să se întâmple cu voia cea dumnezeiască, atunci aduceţi-mi dovezile din care aţi scos acest lucru: proorociile şi scrierile Apostolilor şi ale învăţătorilor bisericeşti. Cine a prevestit după Moise, cel ce L-a văzut pe Dumnezeu, că va fi pe pământ un al doilea potop? Spuneţi-mi dacă aveţi o asemenea proorocie. Însă nu puteţi să îmi arătaţi, chiar dacă v-aţi trudi la nesfârşit!
Vreţi să vă dovedesc prin alt mijloc necredinţa celor ce au scris şi au înţeles aşa? Numai să nu vă tulburaţi, căci a mai rămas pentru voi nădejdea mântuirii. Dacă vreţi să vă convingeţi că unii s-au înşelat cugetând în afara Sfintei Scripturi, atunci cuvântul acesta este de ajuns pentru a da în vileag înşelăciunea lor. Ce li se poate spune despre ceea ce au adăugat la sfârşitul acestei preziceri diavoleşti, zicând: „Înălţaţi capetele voastre, o bărbaţi creştini"? Sau voi credeţi că prin această glăsuire vă adresaţi unor inculţi care nu au minte? Ce altceva spun ei prin această scurtă expresie dacă nu faptul că, lipindu-se odată de înţelepciunea deşartă a acestui veac, s-au despărţit de Biserica creştinilor şi, în marea lor nebunie, au învinuit Sfânta Scriptură? De aceea propovăduiesc cu trufie reaua lor credinţă şi cu cea mai mare mândrie ne ocărăsc pe noi, cei binecredincioşi, poruncindu-ne să înălţăm capetele noastre, adică minţile. Mai că nu ne spun: „O, creştinilor nebuni! Voi, care vă înşelaţi cu scrierile lui Moise şi nu mai aşteptaţi al doilea potop înainte de sfârşitul cel de obşte! Înţelegeţi, dar, dacă puteţi, că v-aţi înşelat şi reveniţi-vă din această amăgire!".
Oare nu râdeţi de noi, spunând acest lucru? Oare nu propovăduiţi o adunare necredincioasă şi păgână, poate cea a caldeilor, ai cărei părtaşi sunteţi, şi de aceea ne numiţi pe noi: „creştini"? Căci cine apără concepţiile potrivnice creştinismului şi se leapădă de numele de creştin, acela, evident, merge pe alt drum. Oare nu cu aceeaşi trufie l-au mustrat fariseii pe orbul cel luminat, zicându-i în adunarea lor: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise (Ioan 9, 28)?
Dar noi suntem atât de departe de a ne întrista de acest lucru, încât vă şi mulţumim pentru că ne numiţi creştini, iar capetele noastre, adică minţile, le înălţăm cât mai sus, adică la înălţimea raţiunii Sfintei Scripturi şi, luând de acolo luminare din belşug, cântăm împreună cu Proorocul David: Spusu-mi-au călcătorii de lege deşertăciuni, dar nu sunt ca legea Ta, Doamne (Ps. 118, 85). Şi iarăşi: Certat-ai pe cei mândri; blestemaţi sunt cei ce se abat de la poruncile Tale (Ps. 118, 21). Cine sunt călcătorii de lege dacă nu aceia care, prin ticălosul „Almanah", spun că din pricina apropierii planetelor şi a zodiacului iau naştere transformări şi schimbări ce nu au existat la început? Cei ce spun acest lucru nesocotesc legămintele sfinte ale lui Dumnezeu date dreptului Noe, în care Stăpânul cel iubitor de oameni nu o dată, ci de multe ori îl întăreşte pe acesta cu cuvinte ce exprimă marea grijă părintească, deosebita atenţie şi neschimbarea legământului.
Să fie aduse aici cuvintele cele sfinte ale Stăpânului tuturor către dreptul Noe, ca să arate neamului omenesc marea grijă şi pronie a lui Dumnezeu pentru restul creaţiei. De asemenea să arate că El şi pedepseşte şi miluieşte cu dreaptă măsură şi că prin porunca Lui dumnezeiască ţine şi cârmuieşte totul cu înţelepciune şi cuviinţă, iar nu prin lucrarea nesăbuită şi necuviincioasă a zodiacului şi a planetelor.
Însă înainte de a pomeni cele spuse de Dumnezeu lui Noe, să ne îndreptăm atenţia spre faptul că, după mărturia Dumnezeieştii Scripturi, Stăpânul tuturor trimite cu dreptate necazuri asupra oamenilor din trei motive: fie pentru viaţa desfrânată şi necurăţia care au sporit, fie pentru necredinţa şi neascultarea faţă de El, fie pentru încălcarea poruncilor Lui. Pentru primul motiv slujesc ca dovadă contemporanii lui Noe şi, de asemenea, Sodoma şi Gomora. Pentru al doilea Faraon şi tot Egiptul, care ajunseseră la mare necredinţă şi nu se supuneau deloc Stăpânului tuturor, neţinând cont de nenumăratele minuni pe care le făcuse Moise înaintea lor. Iar pentru al treilea, poporul israelit care, după ce a ajuns la pământul făgăduinţei, pentru încălcarea poruncilor Stăpânului a fost prigonit de mii de ori de străini, iar mai târziu a fost luat în robie de babilonieni.
Nu degeaba vă vorbesc despre acestea, ci ca să arăt falsitatea proorociei „Almanahului" despre potop şi să vă arăt şi faptul că vorbirea lui deşartă nu este numai ticăloasă, pentru că se opune fără ruşine Stăpânului tuturor şi lui Moise, celui plăcut Lui, ci este cu totul plină de nesăbuinţă şi nebunie. Căci ea [proorocia] nu înfăţişează nici unul dintre motivele pomenite mai sus, pentru care, de obicei, Stăpânul tuturor îi pedepseşte pe călcătorii de lege, aşa cum s-a spus, ci aduce numai un motiv: mişcarea iraţională a planetelor şi a zodiacului. Din aceasta reiese că ea suferă de o mare necredinţă, deoarece atribuie cârmuirea întregii creaţii unui lucru neînsufleţit şi nesimţitor, iar nu lui Dumnezeu Care, potrivit cu cuvintele Apostolului, ţine toate cu cuvântul puterii Sale. Dar deja este timpul să ne îndreptăm atenţia la făgăduinţa de mai sus, să scoatem mai bine în vileag deşarta proorocie a „Almanahului" şi să arătăm că este mincinoasă şi hulitoare.
Creatorul şi Păzitorul tuturor are grijă de mântuirea noastră şi niciodată nu trimite asupra noastră pedepse fără motiv, iar acest lucru reiese din celelalte cugetări şi întâmplări ale Scripturii, mai ales din relatarea Sfintei Scripturi despre potopul din timpul lui Noe. Despre acesta este scris aşa: Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii (Fac. 6, 11). Aceste cuvinte conţin în ele învinuirea vieţii noastre desfrânate şi îndreptăţirea judecăţii lui Dumnezeu: El nu trimite nici o pedeapsă fără motiv, ci se îngrijeşte părinteşte de trezirea noastră atunci când noi ne îndepărtăm de El fără putinţă de întoarcere. Apoi, arătând iubirea de oameni a Stăpânului şi faptul că El râvneşte puternic la mântuirea noastră, spune: Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ (Fac. 6, 12).
Prin expresia a căutat, este arătată iubirea nespusă a Stăpânului către noi, căci şi noi ne desfătăm şi nu ne mai săturăm de vederea celor pe care îi iubim, astfel încât nimic nu ne poate abate privirile de la ei. Mai departe spune: Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ (Fac. 6, 13).
Stăpânul cel iubitor de oameni a binevoit să se judece cu făpturile mâinilor Sale, ca să arate că El nu Se bucură de pieirea oamenilor, ci că ei înşişi sunt vinovaţi de pieirea lor. Sosit-a sfârşitul spune, adică a sosit vremea răsplăţii şi a dreptei judecăţi. Şi mai spune: de mult îndur Eu fărădelegile voastre. Şi zicând: s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, El a arătat motivul, pentru care i-a osândit la pieire. De asemenea, spune: nu Eu sunt vinovat de pieirea lor, ci ei înşişi prin fărădelegile lor au dus la mânie îndelunga Mea răbdare. Apoi îi descoperă dreptului Noe şi calea pierii lor, zicând: Şi iată Eu voi aduce asupra pământului potop de apă, ca să pierd tot trupul de sub cer, în care este suflu de viaţă, şi tot ce este pe pământ va pieri (Fac. 6, 17).
De ce este adăugat aici: Şi iată Eu? Ar fi fost de ajuns să spună voi aduce. Să nu credem că aceasta în zadar este spusă aşa. Pentru că în acel timp avea mare trecere vicleşugul astrologiei, care îşi dobândise începutul de la Set, aşa cum scrie istoricul evreu Iosif [Flaviu], şi pentru că mulţi dintre oamenii de atunci, ca şi cei de astăzi, aveau concepţii greşite, atribuind totul zodiacului, mişcării planetelor şi norocului. De aceea Stăpânul cel iubitor de oameni, adaugă această expresie în chip părintesc şi pentru mustrarea lor: Şi iată Eu, ca şi cum ar spune: oamenilor, nu daţi atenţie învăţăturilor mincinoase ale celor ce vestesc din pântecele lor. Nu zodiacul va trimite apă pe pământ, datorită apropierii dintre el şi celelalte stele, ci Eu, voia Mea, sfatul Meu şi porunca Mea vor deschide de sus jgheaburile cerului, iar jos toate izvoarele adâncului (Fac. 7, 11) şi astfel va pieri tot trupul.
Iar faptul că nu va mai fi un asemenea potop ne învaţă clar tot Sfânta Scriptură, care ni-L înfăţişează pe Creator vorbind astfel: Iar Domnul Dumnezeu a mirosit mireasmă bună şi a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut (Fac. 8, 21).
Ce poate fi mai convingător şi mai adevărat decât aceste cuvinte scurte? Creatorul Însuşi vorbeşte cu Sine, întărindu-ne şi făcându-ne încrezători, ca pe viitor să nu ne mai temem şi să nu mai aşteptăm ceva asemănător. De aceea, adaugă şi motivul: pentru că cugetul omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi el nu poate, fiind trupesc, să se elibereze de dorinţele şi poftele trupeşti, pentru care Eu ar trebui să îi pierd des de pe pământ. Acest lucru nu este propriu bunătăţii Mele şi de aceea trebuie să Mă îngrijesc de ei prin îndelungă răbdare, pace şi diferite pedepse. Pentru aceasta, Stăpânul şi Domnul cel iubitor de oameni, întărindu-ne mai mult, repetă acelaşi cuvânt, zicând: nu voi mai pierde toate vietăţile, cum am făcut.
Acestea ar trebui să fie de ajuns dacă acest cuvânt al meu ar ajunge la oamenii înţelepţi, pentru deplina încredinţare că nu trebuie să mai aşteptăm un potop pentru toată lumea. Dar pentru că acest cuvânt se referă la latinii care sunt orbiţi mai mult decât toţi oamenii de vicleşugul păgân şi de învăţătura diavolească a caldeilor, să cercetăm şi celelalte cuvinte prooroceşti şi sfinte cu care Stăpânul cel iubitor de oameni l-a întărit pe dreptul Noe, iar prin el pe tot neamul omenesc, ca să nu se mai teamă în veci de un asemenea dezastru.
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt următoarele: Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi (Fac. 9, 9-10). Apoi, repetând, spune acelaşi cuvânt: Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul (Fac. 9, 11).
Ce poate fi mai clar sau mai convingător decât aceste cuvinte? Priviţi, orbilor, şi auziţi, surzilor, şi, dacă puteţi, înţelegeţi, nesăbuiţilor, Cine spune acestea! Şi, înţelegând, îngroziţi-vă de faţa Domnului Savaot, Făcătorul tuturor, Care pe toate le creează şi le schimbă aşa cum vrea, cu cuvântul puterii Lui. El ne făgăduieşte şi ne spune că nu mai trebuie să ne temem de un asemenea dezastru, iar voi fără ruşine spuneţi că va fi potop datorită acţiunii stelelor. Cine a spus şi a întărit lucrul acesta?
Oare nu îl auziţi pe Isaia care spune clar: Iată hotărârea pentru tot pământul, iată mâna întinsă peste toate neamurile! Dacă Domnul Savaot a hotărât, cine Il va putea împiedica? Şi dacă mâna Lui stă întinsă, cine o va întoarce la loc? (Isaia 14, 26-27). Aţi înţeles voi, oare, din aceste cuvinte sfinte, tăria şi statornicia făgăduinţei Atotţiitorului Dumnezeu şi ale adevărului Lui? Sau încă vă mai menţineţi în neascultarea cea dragă vouă şi în aplecarea către ceartă sau, mai bine zis, în necredinţă?
Dacă voi aţi fi crezut Sfânta Scriptură şi aţi fi îndreptat auzul vostru cu atenţie către ea, atunci nu aţi fi căzut în aceste prăpăstii ale hulei. Dar, ca să nu prelungesc fără măsură cuvântul, aducând toate proorociile, care sunt foarte multe, voi mai spune ceva scurt şi cu aceasta voi încheia. Căci oricine menţionează proorociile trebuie să înţeleagă foarte bine avertismentul cuprins în ele.
Aşadar, noi, o, oamenilor, prin harul lui Hristos, fiind de la început creştini, educaţi în învăţăturile şi predaniile Apostolilor şi ale Părinţilor, şi păzind cu evlavie şi neschimbate cele adeverite şi pecetluite de ei, aşa cum am învăţat, cum am crezut, cum păzim şi cum mărturisim împreună cu ei, aşa vă scriem şi vouă, nespunând nimic de la noi, nici născocind noi înşine ceva, aşa cum, după cât se pare, îndrăzniţi să faceţi voi. Însă, împrumutând dovezi din Sfânta Scriptură şi explicând acestea cu tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, noi ne întărim astfel pe noi înşine, primind lumina raţiunii, pe care o dăruim celor ce strălucesc prin credinţă.
Vă rugăm, lepădaţi şi voi orice împotrivire şi orice trufie care se nasc din pricina raţiunii false în cei ce se lipesc fără băgare de seamă de ea, şi primiţi cu credinţă această bucurie şi, împreună cu Proorocul David, spuneţi-I întotdeauna, cu smerenie, Stăpânului tuturor: Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururi cu Tine (Ps. 72, 22). De ce spune el acest lucru? El spune: eu am înţeles, o Stăpâne, că taina judecăţilor Tale este un adânc nepătruns şi neînţeles al raţiunii Tale dumnezeieşti. Eu nu sunt decât un vierme, nu sunt om, şi de aceea mă mulţumesc cu ceea ce am primit de la învăţătorii dinaintea mea şi la acestea mă limitez şi nimic mai mult nu cercetez, căci ştiu neputinţa cugetului meu. De aceea eu socotesc că este drept să primesc cu simplitate şi fără discuţie sfintele Tale porunci, judecăţi şi învăţături, aşa cum dobitocul cel supus pântecelui primeşte sarcina aşezată de stăpân pe el şi merge acolo unde îl îndrumă stăpânul. Eu aplic acest lucru faţă de mine pentru a fi întotdeauna cu Tine, nedespărţit de harul Tău dumnezeiesc.
Căci nu se poate, o, oameni buni, să intre cineva în Împărăţia cerească făgăduită nouă, dacă nu o primeşte ca un copil, adică dacă nu primeşte cu simplitate şi fără cercetare dumnezeiasca învăţătură care ne-a fost descoperită despre Înalta Treime şi ceea ce ne-a fost propovăduit şi întărit de Părinţii purtători de Dumnezeu de la cele şapte Sinoade ecumenice, fie că sunt tâlcuiri, obiceiuri sau canoane. Căci ei nu au spus de la sine, ci prin ei a vorbit Duhul Sfânt Care purcede de la Tatăl, aşa cum ne-a arătat Domnul, lăsându-ne învăţătura despre El, şi Care este de o fiinţă cu Fiul, aşa cum ne învaţă Sfântul Chiril cel Mare şi toţi Sfinţii. Aşa cum cauza Celui Unuia Născut este numai Tatăl, aşa şi cauza Mângâietorului este numai Tatăl, Care Îl purcede, iar Persoanele dumnezeieşti sunt egale în toate, tocmai datorită cauzei (dumnezeirii lor).
Fiul nu este lipsit de egalitatea cu Tatăl, precum spuneţi voi, chiar dacă El nu Îl purcede pe Duhul, exact aşa cum Duhul nu este lipsit de egalitatea cu Tatăl şi Fiul, chiar dacă nu Îl naşte împreună cu Tatăl pe Fiul. Aceasta este îndreptăţirea voastră copilărească, ce vă atrage în gândirea satanică şi vă duce în prăpastia lui Savelie. Aceia care mărturisesc că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, ca şi cum Fiul ar fi o cauză, trebuie să îngăduie unul din cele două lucruri: Persoana Tatălui trebuie să Se unească cu Persoana Fiului ori după fiinţă ori după Persoană, atunci când Ei Îl purced pe Mângâietorul. Dar dacă voi spuneţi că Ei Se unesc după fiinţă, atunci ideea nu numai că pare nepotrivită, dar conţine în ea o mare hulă, căci în toate cele trei Persoane fiinţa este una singură şi nedespărţită. Unind după fiinţă Persoana Fiului cu Persoana Tatălui, voi, evident, îl separaţi pe Mângâietorul de această unire într-o fiinţă. Iar acest lucru este mai presus de orice hulă! Iar dacă spuneţi că Ele se unesc după Persoană, atunci luaţi seama cum vă daţi în vileag, apărând erezia lui Savelie, căci Persoanele nu se unesc, potrivit cu învăţătura tuturor Sfinţilor teologi, şi nu se amestecă între ele.
Multe alte neghiobii care se ascund în învăţătura voastră ar putea fi scoase la iveală; însă nu mai este timp să vorbesc despre ele în această epistolă care se apropie deja de sfârşit. Domnul le porunceşte clar în Sfânta Evanghelie celor ce cred în El: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte (Mt. 12, 30). Şi iarăşi: Oile Mele ascultă de glasul Meu; iar după un străin, ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10, 27;5).
Aceia care schimbă şi răstălmăcesc, prin adaosuri străine, credinţa apostolică lăsată de cele şapte Sinoade ecumenice, nu sunt cu Hristos şi nu adună cu El, ci risipesc. Iar acest lucru reiese atât din multele dovezi de netăgăduit, cât şi din faptul că ei nu se tem să moştenească
nenumăratele blesteme şi anateme ale Sfintelor Sinoade, încălcând învăţăturile apostoleşti şi dispreţuind propovăduirea şi predaniile Sfinţilor Părinţi.
Iar dacă doriţi şi voi să fiţi cu Hristos şi să adunaţi cu El bogăţia adevăratei învăţături dumnezeieşti şi să scăpaţi de acele blesteme înfricoşătoare, atunci păziţi fără cercetare învăţătura lăsată de Domnul şi, de asemenea, predaniile şi îndrumările Sinoadelor ecumenice, ca nişte prunci nevinovaţi, hrănindu-vă din vasul evanghelic cu laptele cel dulce, până când veţi ajunge la bărbatul desăvârşit, spunând ca Apostolul, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos. Atunci va fi de ajuns pentru noi acest răspuns, iar vouă vă va fi în chip deosebit prieten şi răsplătitor Hristos, Care vă va spune: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău (Mt. 25, 21).


[1] Ceea ce înseamnă: din cugetarea trupească [n. tr.].