O muchie de cuţit, o culme
ideală desparte neîncetat domeniile de manifestare ale celor două lumi
nevăzute: de o parte Hristos cu mîntuirea şi odihna cea veşnică, de cealaltă
Satana, cu adîncul Gheenei şi muncile cele veşnice. Iar haina sub care se
îmbracă conţinutul fiecăreia din aceste lumi este tot... „blana de oaie ".
Sînt interesante, în această
privinţă, unele cugetări ale d-lui Costin Deleanu („Ideea românească", XI
-1935, II - 1936 „Pătru Lupu-Maglavitul") care, deşi convins în acea vreme
de esenţa mesianică a minunii de la Maglavit, releva totuşi următoarele:
„În această luncă a chinuiţilor
şi plîngerilor, vindecările minunate sînt fapte precare ce pot fi valorificate
adevărat numai de cei care suspină după ele. Căci minunile sînt fenomene de limită şi se petrec într-o zonă unde
relativul şi absolutul se îngemănează, acolo unde numai virtutea poate
respira". Iar mai departe adaugă: „Între această lume orăşenească şi cea
organic-românească a satelor este o deosebire esenţială; aceea dintre Toma şi restul
ucenicilor. În
vreme ce noi ne ducem să vedem daca este sau nu minune, ţărănimea participă originar
la faptul fantastic, fiind
constitutivă în aceeaşi urzeală
a minunii. Noi venim cu o mentalitate lucid exactă să constatăm o minune
întîmplată în afară de noi, pe cînd ei, apropiindu-se, o poartă în inimă, aduc minunea cu dînşii. Căci puterile fantasticului,
astăzi învolburate aievea, sînt păstrate din începutul acestei lumi originare
în zonele latente ale conştiinţei sale istorice, sub forma miturilor folclorului etnic. Întreaga pătură etnică
nu a fost altceva decît cutia de rezonanţă care sta gata să prindă şi să
amplifice vestea minunatei arătări. În această lumină trebuie de înţeles şi fenomenul de
generalizare care a întovărăşit mistica maglaviteană".
Fapt întru totul adevărat este
că tot poporul nostru românesc, robit de multe veacuri suferinţei şi
obijduirii, căzut el însuşi în mrejele păcatului, dar înclinat spre trăirea mistică
a unei lumi de mituri, s-a arătat a fi foarte primitor faţă de „minunea"
de la Maglavit. Fiecare a căutat să-şi făurească, în mintea lui, o închipuire
de mai multă revărsare de har dumnezeiesc peste tot norodul nostru, cu o
putinţă de mai mult bine, de mai multă pace, de mai multă frăţietate şi de mai
multe binecuvîntări cereşti...
Frumoasă şi minunată este,
desigur, trezirea conştiinţelor spre Dumnezeu, în căutarea izvorului vieţii,
în care lacrimile pocăinţei se amestecă cu nădejdile de mîntuire ! Şi neuitate
au rămas, pentru atîţia credincioşi, mulţimile Maglavitului, adunate în freamăt
de rugăciune în jurul troiţelor, cu bătrîni şi copii îngenuncheaţi în pulberea
drumului, cu fum gros de tămîie înălţat la cer, ca
o jertfă de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice", cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.
o jertfă de curăţire, cu toată priveliştea acelor locuri „biblice", cu toţi acei ciungi şi orbi şi paralitici, care cereau mila lui Dumnezeu.
Pagini nenumărate de ziare, de
reviste şi de felurite scrieri s-au dat la iveală de către oamenii ştiinţei sau
ai credinţei, ca să susţină sau să nege realitatea fenomenului de la Maglavit.
S-au înflăcărat cărturari cu renume, prelaţi ai Bisericii şi deseori chiar şi
simpli mireni care, în dorinţa unei redeşteptări religioase şi cu gîndul unei
vieţi de mai multă spiritualitate, au scris pagini atît de frumoase de gînduri
bune pentru credinţă, pentru Dumnezeu şi pentru toată grija mîntuirii
noastre... dar, din păcate, n-au cercetat îndeajuns adîncurile acestor
„minuni", n-au cercetat nici izvoarele din care s-au revărsat semnele şi
arătările acestea. În această exaltare mistică, nu ne-am oprit decît la
răsfrîngerea imediată, pe care Maglavitul a avut-o asupra lumii noastre. În
mirajul unor dorinţe care nu erau sprijinite pe o realitate controlată, a fost
destul ca Petre Lupu să fie cioban, să fie gîngav, să aibă vedenia unui
„moş", pentru a fi deîndată asemuit cu profeţii Vechiului Testament. Ba
chiar, un cunoscut profesor universitar a decretat că „Petrache Lupu este
desigur cel mai curat suflet dintre oamenii care populează scoarţa
globului" („Porunca Vremii" din 7.XI.1935).
Pe alţii i-a impresionat în
chip deosebit mulţimea fără de număr care a luat drumul Maglavitului, din toate
părţile ţării, Scria, astfel, un cunoscut prelat:
„Multe şi felurite sînt minunile reale, adevărate,
săvîrşite de Petre Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut pînă departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vîrstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit".
săvîrşite de Petre Lupu. Cea mai mare dintre ele, după părerea mea, este extraordinara repercusiune ce a avut pînă departe peste hotare, vestea despre persoana şi minunile lui Petrache Lupu. Peste două milioane de oameni, de toate vîrstele şi de toate condiţiile sociale, din toate unghiurile ţării, s-au grăbit să se ducă în pelerinaj la Maglavit".
Acest fapt poate fi
impresionant pentru o sensibilitate poetică sau pentru curiozitatea unui
sociolog, dar faţă de adevărul însuşi al fenomenului nu dovedeşte încă nimic.
Căci dacă Adevărul s-ar cunoaşte după numărul mulţimii care ar îmbrăţişa o idee, atunci
de bună seamă că orice minciună poate fi luată cîndva drept adevăr. Ce-am zice,
astfel, de Arie ereticul sau de alţi începători de eresuri, pe care i-au urmat
milioane de oameni în rătăcirea lor, ca să se zvîrle cu toţii într-o prăpastie
? Şi, de asemenea, ce-am zice şi de mulţimile impresionante de mahomedani care,
în fiecare an, se îndreaptă cu atîta evlavie spre Mecca, ca să cinstească
piatra cea neagră „căzută din cer" ?
Dacă la Maglavit s-a dus lume
multă, acest fapt îşi găseşte în parte explicaţia şi în dorinţa poporului de a
vedea semne şi minuni. Mulţimile sînt adeseori atrase de mirajul unor lucruri
fantastice. Dar mulţi au mers la Maglavit şi în nădejdea vindecării unor boli, deci
pentru un folos propriu şi material.
Unii se întrebau atunci:
„Pentru ce Dumnezeu S-a arătat unui biet cioban, gîngav şi mărginit la minte,
iar nu unui vlădică, unui preot sau unui învăţat teolog ?". Dar nu
deopotrivă s-a pus întrebarea dacă „moşul" din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curînd o nălucă a Necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă, printr-o momeală foarte ispititoare.
deopotrivă s-a pus întrebarea dacă „moşul" din vedenie a fost într-adevăr Dumnezeu sau dacă n-a fost mai curînd o nălucă a Necuratului, în scopul de a ne prinde într-o cursă, printr-o momeală foarte ispititoare.
Întrebat de profesorul Nichifor
Crainic, cum se face că tocmai lui i S-a arătat Dumnezeu, Petrache Lupu
răspunde:
„Dacă «Moşul» s-ar fi arătat
unui om cu învăţătură, cum sînteţi voi şi acel om ar fi spus ce spun eu, lumea nu l-ar fi crezut. Că lumea ar fi zis: astea le
spune de la el, nu le spune de la Dumnezeu. Dar aşa, «moşul» s-a arătat unui
cioban prost şi lumea ştie că ce spun eu, nu spun de la mine, ci de la
Dumnezeu. Şi lumea crede" („Gândirea", ianuarie 1936).
Ce e drept, răspunsul este
ingenios şi poate ispiti prin iscusinţa sofisticii, dar nu prin chezăşia
adevărului. Căci nici Moise, nici Saul şi nici Ioan Evanghelistul nu au fost
nişte „proşti", ci nişte mari teologi şi învăţaţi, cărora totuşi Dumnezeu le-a făcut atîtea
descoperiri de seamă, iar lumea i-a crezut, dupâ cum îi crede şi acum, nu
prin impresia desprinsa din persoanele lor, ci prin esenţa dumnezeiasca a
descoperirilor pe care le-au avut ei.
Prin predica ciobanului, prin
acea chemare spre pocăinţă, care a îndemnat mulţimile să se lase de cele rele
şi să umble în cele bune, mulţi s-au îndreptat, mulţi s-au căit şi în multe suflete
s-a trezit credinţa. Iar ziarele din anii trecuţi scriau că „lumea s-a lăsat
într-o mare măsură
de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului".
de bătăi şi de omoruri, că s-au împuţinat judecăţile şi că o influenţă moralizatoare se resimte asupra vieţii ţărănimii olteneşti, de pe urma Maglavitului".
Răsunau, desigur, în mintea
multor pelerini cuvintele ciobanului care îndemna lumea să se lase de hoţii, de
bogăţii, de vrăjmăşii... şi vocea lui pătrunzătoare străbătea încă cale lungă
în auzul pelerinilor care trecuseră pe la locul cu „buturuga";
„Să nu mai aveţi cu nimeni
nimic. Fiţi oameni cum se cade, că e bine pentru noi şi pentru toată România.
Lăsaţi lucrul omului acolo. Nu mai furaţi de la nimeni nimic; nu mai fura munca
altuia şi nu da foc, nu mai face rău. Nu rîdeţi de bătrînii voştri, nu rîde de
nimeni, nu mai aruncaţi copii pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la
porumb, că-i rău de noi, fraţilor; ne canoneşte fără muncă. Să ajutăm pe fraţii
noştri, să ţineţi posturile, să ţineţi sărbătorile, să ţineţi şi vitele acasă
la sărbători, că-i rău pentru noi şi toată ţara..."
Aşa răsuna necurmat strigarea
ciobanului maglavitean, de pe „amvonul" lui de pămînt din locul
arătărilor. Şi multă lume credea şi se întărea în nădejde.
Ascultînd asemenea îndemnuri
frumoase, ele nu pot într-adevăr decît bucura, căci cine nu ar dori să ne
îndreptăm cu toţii într-o viaţă nouă, cinstită şi plină de fapte bune ? Dar în
această dorinţă ne-am arătat totuşi prea uşuratici, dîndu-ne girul cu prea mare
pripă, aşa cum s-a petrecut cu Maglavitul.
Se va putea întreba oricare: ce
este rău în predica lui Petre Lupu şi prin ce greşeşte acest frumos şi chipeş
cioban, atît de cinstit, atît de credincios şi atît de rîvnitor ?
Pentru a răspunde la această
întrebare, este necesar a ne încredinţa că anumite îndemnuri morale nu sînt
îndestulătoare pentru a putea înscrie o lucrare în cuprinsul haric al Bisericii
noastre Ortodoxe. De fapt, cîţi adventişti şi cîţi baptişti, şi cîţi alţi
rătăciţi, aparţinînd atîtor rătăciri religioase, nu cheamă lumea, din capiştele
lor, prin cele mai frumoase îndemnuri morale ? Într-adevăr, oare nu ne vorbesc
aceştia de cinste, de dragoste, de bună rînduială, de pocăinţă, de rugăciune şi
de Dumnezeu? Iar predicatorii lor nu îşi vestesc cuvîntul cu înflăcărare în
atîtea adunări ? Şi nu combat ei beţia, desfrînarea şi pornirile rele ?...
Dar nu e destul! Căci unele
fapte de felul acestora nu pot da singure mîntuirea.
Pe de altă parte, dacă Petre
Lupu ne îndeamnă să ţinem sărbătorile, să ne ducem la biserică, să ne rugăm lui
Dumnezeu
de sănătate
şi să ţinem posturile, faptul acesta poate fi pentru unii atrăgător, fiind
îmbrăcat în haină bisericească, şi ar putea să fie un indiciu de încredere în
solia lui, după cum tot atît de convingătoare ar putea să fie aceleaşi poveţe
cînd sînt date prin diferite cercuri spiritiste. Repede, însă, această chemare
este întunecată de alte învăţături şi fapte potrivnice. Cu drept cuvînt, spunea
Sfîntul Mucenic Justin filosoful, în scrisoarea lui către Anton Piu, pentru
înştiinţarea poporului roman:
„Demonii încearcă să
zădărnicească lucrarea lui Hristos, imitîndu-I învăţătura şi
aşezămintele".
Să vedem, prin urmare, care
sînt elementele care ne îndreptăţesc să credem că fenomenul de la Maglavit nu
se poate integra în Biserica noastră. În scopul acesta, trebuie să considerăm
Maglavitul în tot complexul lui, deci nu în mărginirea celor cîteva precepte
din predica ciobanului, ci în totalitatea elementelor care îl susţin şi cu care
se întreţese, cu toate „minunile" şi cu întreaga „spiritualitate"
care se desprinde din ele.
„Persoana lui Petre Lupu e centrul fenomenelor de la Maglavit - spune
dl. Nichifor Crainic -, ea ne interesează deci în rîndul întîi" („Sfarmă
Piatră", 10.X. 1936).
Pe acest temei, vom analiza
cazul acesta, deosebit de interesant, care a pasionat şi pasionează încă
sumedenie de lume.
Din cele ce urmează, se va
putea desprinde un şir de argumente care vin împotriva presupusei teofanii de
la Maglavit. Dezvăluirea unor asemenea constatări constituie, fără îndoială, o
durere sufletească pentru mulţi din binecredincioşii Bisericii Ortodoxe, care
au fost prinşi sufleteşte de „minunile" lui Petre Lupu. Dar adevărul
trebuie mărturisit mai presus de orice, fără ocol şi fără şovăială, ca să nu ţinem lumina
sub obroc.
Se va întîmpla, poate, că
anumiţi duşmani ai Bisericii noastre pravoslavnice, între care şi sectanţii, se
vor bucura - în felul lor - de întorsătura fenomenului de credinţă, care
5 ~
a roit în jurul celor cîteva locuri cu arătări, şi mai
cu deosebire în jurul Maglavitului. Şi îşi vor închipui cît de întemeiaţi au
fost ei, să nu creadă în asemenea cazuri.
Mai bine le-ar fi însă acestora să se smerească şi să
se tînguiască pentru rătăcirile şi întunecările lor, căci numai prin trufie
s-au despărţit ei de adevărul mîntuirii şi s-au rupt de trunchiul Bisericii.
Deopotrivă cu nişte crengi rupte dintr-un pom, s-au uscat şi ei de seva
dătătoare de viaţă a harului. Să se smerească aceştia şi să nu judece poporul
lui Hristos, căci noi dacă am greşit cu ceva, tot în Adevărul Sfintei Biserici
Apostolice şi Soborniceşti ne ridicăm, iar dînşii de nu vor voi să-şi
părăsească rătăcirile lor, tot în pustiul din afară se vor afla.
1. Uşurătate şi lipsă
de duhovnicie
După cum se ştie, în ziua de
vineri 31 mai 1935, ciobanul Petre Lupu are prima vedenie a „moşului", la
buturugi, în drum spre tîrlă. Apariţia a fost cu totul stranie şi înfricoşată.
Ciobanul se sperie. Puţin mai în urmă îşi revine, iar „moşul" îi vorbeşte
şi îi dă solia de a merge în lume.
„După asta, spune Petre Lupu,
acel «moş» a dispărut, în nor pătrat, pînă nu l-am văzut. M-am închinat şi am
plecat la oi. N-am spus la nimeni nimic. Mi-am zis: Ce vorbă a fost asta ? Ce
«moş» a fost ăla ?" (din cartea „Ce am văzut şi ce am auzit la locul
minunatei arătări de la Maglavit" -
Pr. Dumitru Antal, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,
1935, pp. 20-21).
Drept urmare a primei vedenii,
ciobanul rămîne buimăcit şi nu ştie ce să creadă. „Moşul" nu i s-a
lămurit, nu i s-a identificat şi nu ştie cine e. Trece o săptămînă; el nu vorbeşte cu nimeni despre
acest fapt şi nu merge la duhovnic, după cum ar fi fost firesc.
În a doua vineri şi pe acelaşi
loc, vedenia i se arată din nou. Era tot aşa. „De ce nu te-ai dus la lume ?". „Doamne, iartă ca am
uitat",
„Să te duci să spui la lume, să-ţi faci datoria cu faptele ce te-am trimis, că te
iert". „M-am închinat şi a dispărut în nor pătrat... Iar mi-am zis: Ce vorba
a fost asta, ce «moş» a fost ăla ?"
Aici se întîmplă un fapt
curios. Deşi Petre Lupu nu ştia încă la o a doua lui întîlnire cine putea să
fie „moşul" din arătarea lui, îi spune totuşi hotărît: „Doamne, iartă ca am uitat" (uitase de însărcinarea care i
se dăduse...). Deci Petre Lupu se adresează vedeniei ca însuşi lui Dumnezeu şi
îi cere iertare. Şi cînd arătarea a dispărut, el se întreabă din nou: „Ce vorbă
a fost asta ? Ce «moş» a fost ăla?" (Prof. dr. Antal, op. Cit.).
Dar prin această şovăitoare
atitudine, din care rezultă că nu ştia ce să creadă despre „moşul" din
vedenie, căruia îi spunea Doamne, prins într-o încercare atît de tulburătoare,
Petre Lupu nu se duce nici de astă dată la duhovnic, ca să se mărturisească şi
să se lămurească, ci o ţine mai departe în felul lui. Mai este de luat încă în
seamă că, întrebînd
„moşul" pe cioban pentru ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde: „Doamne, iartă c-am uitat". În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.
„moşul" pe cioban pentru ce nu s-a dus la lume cu vorba ce i se dăduse, Petre Lupu răspunde: „Doamne, iartă c-am uitat". În realitate, prin aceste cuvinte de dezvinovăţire, el a minţit.
Dovada acestei minciuni ne-o dă
chiar Petre Lupu, prin propria lui mărturisire cînd, după prima întîlnire cu
„moşul", povesteşte: „M-am dus la stînă, mirîndu-mă mult de aceea ce mi s-a întîmplat. Cînd am ajuns acolo n-am
spus la nimeni nimic pentru ca sa nu fiu luat în rîs. Soţiei nu i-am spus nimic
din cele ce mi s-au întîmplat'. Iar mai apoi adaugă: „M-am dus la oi şi iar n-am spus la nimeni nimic,
căci mi-era ruşine că va rîde lumea de mine" (Propria declaraţie a
lui Petre Lupu din cartea „Maglavitul", Dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 39-40,
Tip. „Ramuri", Craiova).
După cum se vede, el se ruşinase de a spune la lume ce i se
încredinţase, dar nu uitase, după cum căuta să se dezvinovăţească.
Este de remarcat în cele de
faţă deplina analogie care există între comportarea lui Petre Lupu şi aceea a
lui Bănică Doleanu din Cassota.
Şi unuia şi altuia li s-a
arătat un „moş"; şi unul şi altul au fost repede captivaţi de vedeniile
lor. Amîndurora le lipseşte elementul duhovniciei şi amîndoi au minţit în faţa
arătărilor lor.
În cea de-a treia vineri,
vedenia îl îndeamnă cu asprime să-şi împlinească solia, să se ducă „la lume, la
popă, la
primărie". El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume, fără a mai cerceta adevărul, şi împînzeşte tot satul cu „minunile" lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gînd duhovnicesc, ci numai ca să raporteze „minunea", după ce faptul se săvîrşise şi după ce vestea se lăţise cu iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petrache Lupu, cînd spune:
primărie". El nu se duce nici de astă dată la preot ca să fie luminat ci, sub obsesia acelor vedenii, merge în lume, fără a mai cerceta adevărul, şi împînzeşte tot satul cu „minunile" lui. La preot merge tocmai la urmă, şi fără vreun gînd duhovnicesc, ci numai ca să raporteze „minunea", după ce faptul se săvîrşise şi după ce vestea se lăţise cu iuţeala fulgerului. Dovada ne-o dă tot Petrache Lupu, cînd spune:
„După ce am muls oile, am
plecat în sat cam pe la orele 10 dimineaţa şi am început a spune
toate astea la toţi cîţi îi întîlneam în cale. Am spus şi soţiei, cum şi lui
moş G. Mituleţul care, auzind, a mers cu mine şi la părintele Bobin acasă"
(Din aceeaşi declaraţie, cartea d-lui dr. Nicolăescu-Plopşor, pp. 42-43).
Întîmplarea ajunge la
cunoştinţa ziarelor şi mulţimea începe să se reverse la Maglavit, mai înainte ca
toată această pretinsă descoperire să mai fi avut vreme de a fi fost filtrată
de oameni cu răspundere teologică. Iar cînd au sosit şi teologii şi preoţii la
locul arătărilor, în acea fascinaţie de impresii ale mulţimilor şi de semne
neobişnuite, ei n-au mai avut răgazul de a cerceta „revelaţia" în
adîncurile ei, ci au lăsat ca vremea să lămurească totul.
De aici încolo, nu mai e vorba
de „moşul" care i s-a arătat ciobanului, ci de „omul care a vorbit cu Dumnezeu". Puţină vreme în urmă, după ce
lumea s-a stîrnit să meargă la Maglavit şi după ce toate imaginaţiile s-au
înflăcărat, iată că într-o zi Petre Lupu mai are nişte
vedenii. I se arată „Diavolul", care vrea să-1 piardă (Încercarea de diversiune prin arătarea Diavolului, care apare într-o... altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu „Dumnezeu", se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu Bănică Doleanu din Cassota-Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, Cu Ion Popa Gheorghe din Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad-Ţepeş - Ialomiţa şi cu alţii).
vedenii. I se arată „Diavolul", care vrea să-1 piardă (Încercarea de diversiune prin arătarea Diavolului, care apare într-o... altă haină, ca să convingă mai bine despre primele vedenii cu „Dumnezeu", se regăseşte şi la alţi presupuşi profeţi; cazuri asemănătoare s-au petrecut şi cu Bănică Doleanu din Cassota-Buzău, cu Vasilica Barbu din Tecuci, Cu Ion Popa Gheorghe din Argeş, cu Gheorghe Enică din Vlad-Ţepeş - Ialomiţa şi cu alţii).
Şi Diavolul îi spune: „De ce
m-ai făcut pe mine şi-a rămas lume puţină rea ?". Apoi urmează un dialog
cu tîlc: Petre Lupu răspunde: „Nu eu, «moşul»". „Care e ăla «moşul»
?". „Cînd a auzit, s-a acoperit un nor cu 11 inşi şi o femeie". Şi
„moşul" i-a vorbit: „Tu ştii că era să te omoare Diavolul ?". Şi-a
dat cu un guguloi mare şi a omorît pe Diavol. „Cînd a dat cu el, n-a mai rămas
nimic". Apoi
i se spune: „De ce tot zici că eu sînt «moşul» ? Ia seama ca eu am fost
Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt („Maglavitul", Dr. Nicolăescu-Plopşor, Ramuri,
Craiova, p. 127).
Aceeaşi relatare o dă şi
părintele Ouatu, în cartea Sfinţiei Sale „Maglavitul" (Tipografia Oastei
Domnului - Sibiu, p. 59).
Şi astfel, prin aceste vedenii
contrastante, diavolul caută a întări credinţa că „moşul" de la Maglavit
ar fi fost Dumnezeu. Dar aici mai apare un element curios; este afirmarea
vedeniei, cu pretenţie de divinitate, care spune:
„Eu am fost Dumnezeu care m-am lăsat la tine pe pămînt'.
Pe
cîtă vreme, Domnul i Se descoperă Sfîntului Ioan Evanghejistul cu cuvintele:
„Eu sînt Alfa şi Omega, începutul şi Sfîrşitul, Cel ce este, Cel ce era
şi Cel ce vine, Cel Atotputernic" (Apocalipsa 1, 8). Căci Dumnezeu nu este numai
în trecut, dar este deopotrivă şi în prezent şi în veşnicie.
Din toate cele relatate se constată că Petre Lupu
crede totul, primeşte totul şi îndeplineşte orice i s-a poruncit de acea
vedenie, fără să ştie că şi Necuratul ni se poate înfăţişa în chipul
„moşului", al Mîntuitorului, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor,
cu gînduri viclene şi ispititoare, ca să ne piardă.
În duminica Rusaliilor din anul 1935, adică a doua zi
după ce se stîrnise lumea cu „minunile", Petrache Lupu se afla în biserica
comunei Maglavit. După ce preotul vorbise poporului, ciobanul a avut aceeaşi
vedenie a „moşului" chiar în Altar (După cum se ştie, diavolul se poate
furişa chiar
şi pînă în Altar, dar numai în Sfîntul Potir nu poate intra). Privindu-l, „moşul" îi
face „un semn din cap", chemîndu-1 să intre în Altar. Şi Petre Lupu, fară
să mai şovăiască, a intrat în Sfînta Sfintelor, chiar pe uşile împărăteşti.
„Ce cauţi în
Altar, zice popa la mine, nu e voie".
„N-am nevoie de tine. Pe mine moşul m-a chemat
(„Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 57)".
O relatare asemănătoare este
redată şi în cartea „Ce am văzut la Maglavit" (Pr. D. Antal, p. 23),
precum şi în celelalte broşuri care tratează acelaşi subiect. Din această
împrejurare trebuie reţinută puterea arătării care a putut lucra asupra lui
Petrache Lupu, ispitindu-l a intra în Sfîntul Altar şi răzvrătindu-l împotriva
preotului. Căci era vorba de un slujitor al Domnului, îmbrăcat în odăjdii, în
plină lucrare a slujbei Sfintei Liturghii şi aflat în faţa Sfîntului
Jertfelnic; iar cuvîntul lui de oprire a fost atunci ca o poruncă dumnezeiască.
Deci cum ar putea Dumnezeu să-şi răstoarne Aşezămîntul Lui Apostolic, provocînd
o stare de destrămare înlăuntrul obştei creştine ? Cum ar putea El, prin
mijlocirea unor cauze lăturalnice, să ceară unui credincios un lucru neîngăduit
de Biserică, pe care ştie bine că slujitorul Lui este dator să-1 oprească ?
Acest simplu fapt, şi încă ar
fi de ajuns să ne pună pe gînduri. În primul rînd, este vorba de călcarea unui
canon ecumenic, Canonul 69 al Sinodului Trulan, în care se precizează: „Nu se cuvine nimănui dintre
mireni să intre în Sfîntul Altar". În al doilea rînd, cînd preotul se
împotriveşte ca Petre Lupu să intre în Altar, acesta trece totuşi peste preot, cu
cuvintele: „N-am nevoie de tine...". Este oare această atitudine duhovnicească ? Dar...
„Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorînduielii, ci al păcii, ca în toate
bisericile sfinţilor" (I Corinteni 14, 33). Pe de altă parte, ascultarea
şi smerenia sînt cele două virtuţi de temelie, necesare oricărui început de
viaţă creştină.
În schimb, voind într-o zi o
fată din popor să se urce pe „amvonul" de pămînt al lui Petrache Lupu, acesta
„cu
glas aspru i-a spus: «Nu te sui că ai păcătuit mult»" (din relatările asupra
Maglavitului - P. C. Pr. D. Antal, 1935, p. 10). Aşadar, Petre Lupu socotea un
păcat mare ca cineva să se ridice pe movila lui de pămînt, unde numai el se
suia şi nu i se părea păcat să intre în Sfînta Sfintelor, în timpul Sfintei
Liturghii, cu atît mai mult, cînd slujitorul lui Dumnezeu, care este chipul
văzut al Mîntuitorului, 1-a oprit cu tot dinadinsul.
Sub un raport mai larg, Petre
Lupu s-a arătat anti- clerical şi prin defăimarea în public a diferiţi preoţi
şi prelaţi.
Dar bîrfirea în public a unui
preot, chiar cu dreptate, este un păcat atît de mare, încît Canonul 56
Apostolic prevede să se afurisească chiar
şi clericul care ar îndrăzni să defaime pe un preot sau diacon. Preoţilor, pînă şi îngerii le
dau toată cinstirea, pentru că ei săvîrşesc Sfînta Jertfă a Domnului, aşa
încît, într-o cît mai mare măsură, noi avem datoria să-i cinstim. Cît despre
păcatele unor slujitori care nu înţeleg să se menţină cu adevărat la înălţimea
sacerdoţiului, fiecare îşi va da socoteala în faţa Scaunului de Judecată. Iar
Judecătorul este unul singur. El este drept şi nemitarnic şi îi va osîndi cu
înfricoşare pe toţi aceia care au ştiut Legea şi nu au împlinit-o.
3.
Atitudinea faţă
de Ortodoxie. Ideea de Dumnezeu
Principiul de căpetenie al
dogmei Bisericii noastre Ortodoxe, singura Biserică creştină dreptmăritoare,
îşi află temelia pe înţelegerea Sfintei Treimi, aşa cum s-a statornicit în
Crezul de la Niceea. Înţelegerea dumnezeirii în Treime este punctul de plecare
al mărturisirii ortodoxe, chiar pentru cel mai simplu şi redus credincios; iar
în afara Sfintei Treimi şi în afara acestei mărturisiri, nu se poate concepe
dumnezeirea. Din toate predicile lui Petrache Lupu a lipsit însă întotdeauna
înţelegerea şi mărturisirea Sfintei Treimi. El nu vorbeşte decît de un
„moş", de un „moş" abstract şi vag, care ar închipui un Dumnezeu
singular şi neipostatic.
Din toată trăirea spirituală a lui Petrache Lupu
lipseşte concepţia Mîntuitorului. El nu pomeneşte de Hristos, ci numai de „moşul". Răscumpărătorul păcatelor
noastre lipseşte din cuvîntul lui. Semnele, „minunile" şi vindecările pe
care le face, nu le împlineşte în numele lui Hristos, cum s-ar cuveni. Iar dacă
uneori pomeneşte de Dumnezeu, această invocare nu-l situează cu nimic în plămada
Bisericii noastre Ortodoxe, deoarece ideea de Dumnezeu este vagă şi o putem
întîlni la orice eretic, la orice sectant şi la orice mozaic sau mahomedan.
4.
Ideea de
mîntuire
Totodată, din toate
manifestările lui Petrache Lupu, din toate „descoperirile" şi îndemnurile
lui, lipseşte ideea de
mîntuire. El nu are sensul spiritualităţii şi al veşniciei. Este preocupat de cele pămînteşti, şi nu de cele cereşti. Cuvîntul soliei lui îndeamnă: „Să ne ducem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate". După cum s-a văzut la punctul 4 al capitolului IX, rugăciunile lui Petrache Lupu sînt lipsite de spiritualitate; el nu caută mîntuirea şi nu se preocupă de moştenirea cerurilor. Rugăciunea lui tipică, singura rugăciune pe care o spune, este de ordin pă- mîntesc. „Să dea Dumnezeu sănătate. Vezi, Doamne, cum se roagă. Uite, Doamne, cum te mai roagă. Te rog şi eu, Doamne. Dă-le vedere. Dă-le picioare. Dă-le putere. Dă-le să audă. Ia de pe ei boala grea şi nu-i mai canoni, Doamne, şi ajută-le pentru vorba care m-ai trimis în ţară, te rog şi eu, dă-le sănătate şi nu-i mai canoni. Să dea Dumnezeu sănătate" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 62). Apoi, Petre Lupu spune: „E rău de noi, fraţilor, dacă nu ne pocăim cu vorba pe care m-a trimis pe mine «moşul», n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic". „Dacă ne pocăim ne dă sănătate, ne dă grîu, ne dă porumb..." (Op. cit. p. 54 şi 58).
mîntuire. El nu are sensul spiritualităţii şi al veşniciei. Este preocupat de cele pămînteşti, şi nu de cele cereşti. Cuvîntul soliei lui îndeamnă: „Să ne ducem la biserică să ne rugăm lui Dumnezeu de sănătate". După cum s-a văzut la punctul 4 al capitolului IX, rugăciunile lui Petrache Lupu sînt lipsite de spiritualitate; el nu caută mîntuirea şi nu se preocupă de moştenirea cerurilor. Rugăciunea lui tipică, singura rugăciune pe care o spune, este de ordin pă- mîntesc. „Să dea Dumnezeu sănătate. Vezi, Doamne, cum se roagă. Uite, Doamne, cum te mai roagă. Te rog şi eu, Doamne. Dă-le vedere. Dă-le picioare. Dă-le putere. Dă-le să audă. Ia de pe ei boala grea şi nu-i mai canoni, Doamne, şi ajută-le pentru vorba care m-ai trimis în ţară, te rog şi eu, dă-le sănătate şi nu-i mai canoni. Să dea Dumnezeu sănătate" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 62). Apoi, Petre Lupu spune: „E rău de noi, fraţilor, dacă nu ne pocăim cu vorba pe care m-a trimis pe mine «moşul», n-ai cu ce ţine nimic: nici bou, nici cal, nici oaie, nici porc, nici pasăre, nici nimic". „Dacă ne pocăim ne dă sănătate, ne dă grîu, ne dă porumb..." (Op. cit. p. 54 şi 58).
Sau: „Dacă ne pocăim, România
are muncă, Dumnezeu dă de toate, e belşug şi trăieşte bine toată ţara" (p. 60).
Iată, prin urmare, cum tot
miezul soliei lui Petrache Lupu este de ordin pămîntesc. Iar faptul acesta este
un indiciu cît se poate de suspect pentru cine pretinde că se află pe linia
profeţilor. Spune Domnul ucenicilor Săi: „Nu vă îngrijoraţi cu privire la viaţa
voastră, gîndindu-vă ce veţi mînca, nici cu privire la trupul vostru,
gîndindu-vă cu
ce vă veţi îmbrăca". „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Luca 12, 22 şi 31).
ce vă veţi îmbrăca". „Căutaţi mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra" (Luca 12, 22 şi 31).
Spre a medita mai bine asupra
contrastului care există între duhul Maglavitului şi spiritualitatea adevărată
a creştinismului, socotesc potrivit a reda o parte din minunata rugăciune
către Domnul nostru Iisus Hristos din Acatistul Sfintei Cruci:
...„O, răstignitul
meu Hristoase, cîte ai pătimit pentru noi, cîte rane, cîte scuipări, cîte
batjocuri şi necinste ai răbdat pentru păcatele noastre, pentru ca sa ne dai pildă de
adevărata răbdare. De aceea, cum pot eu sa fug de Cruce, văzînd pe Dumnezeul
meu că este ridicat pe ea ? Cum să-mi pară grele chinurile văzînd pe Stăpînul
meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste? Ruşine îmi
este cu adevărat de mă voi întrista de relele ce-mi pricinuiesc oamenii sau
ispitele ce-mi aduc diavolii, trupul şi gîndul meu cel rău, sau pentru sărăcia
şi boalele ce-mi vin din voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, deoarece acestea
toate le trimite pentru ca să mă apropii mai mult de El. Pentru ca să-L măresc
şi să mă pedepsesc în această viaţă pentru binele meu, pentru ca să mă hodinesc
cu mai multă mărire întru împărăţia Lui cea veşnică. Şi de vreme ce este aşa,
înmulţeşte-mi, Doamne, ostenelile, ispitele şi durerile, dar să-mi înmulţeşti
împreună şi să-mi prisoseşti răbdarea şi puterea, ca să pot răbda toate cîte mi
s-ar întîmpla".
Pentru mîntuirea noastră însuşi Mintuitorul ne
porunceşte să ne luăm Crucea, dacă voim cu adevărat să-I urmăm Lui.
porunceşte să ne luăm Crucea, dacă voim cu adevărat să-I urmăm Lui.
Totodată, este de observat că
Petrache Lupu se roagă lui Dumnezeu şi într-un alt sens, cu totul curios. El
spune, fără şovăire: „Ia uite, Doamne, cum te mai roagă credincioşii mei, iartă-i, Doamne, că sînt nevinovaţi'. Ce poate oare să însemne
această mărturisire care se face despre nevinovăţia noastră cînd ştim bine că
toţi sîntem păcătoşi şi că numai Hristos, împreună cu Sfînta Sa Maică, au fost
fără păcate ?
Dar explicaţia acestui fapt se
află mai degrabă într-o ispită de trufie, pe care Satana caută să o infiltreze
pe nesimţite în oameni, prin mijlocirea unor asemenea manifestări. Cu privire
la răsplata dumnezeiască a faptelor noastre bune sau rele, ciobanul de la
Maglavit este stăpînit de aceeaşi concepţie pămîntească care gravitează în
jurul roadelor cîmpului şi a sănătăţii trupeşti. După vorba pe care a primit-o
de la „moşul", Petrache Lupu spune între altele: „Să nu mai aruncaţi copii
pe la gropi, pe la fîntîni, pe la grîu, pe la porumb, că-i rău de noi, fraţilor. Ne canoneşte fără
muncă"
(„Magiavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 59).
Lepădarea de prunci este o ucidere. Canonul 91 al
Sfîntului Sinod Trulan hotărăşte: „Cei ce dau doctorii care provoacă avortul,
precum şi cele ce primesc otrăvuri omorîtoare de prunci, se supun pedepsei
ucigaşului". Este vorba deci de un păcat de moarte, prin care ne putem
pierde sufletul. Pentru urîciunea înfricoşată a uciderii de
prunci, pe care nici jivinele sălbatice nu o fac cu puii lor, Sfîntul Vasile cel Mare a statornicit că vinovaţii acestui păcat, care se pocăiesc, să rămînă zece ani neîmpărtăşiţi, deci despărţiţi de Hristos. În faţa acestui prăpăd duhovnicesc, care ne poate prăvăli în focul cel veşnic, vestitorul de la Maglavit anunţă numai „canonirea fără muncă", adică lipsa de roade şi de bucate. Viziunea mîntuirii îi lipseşte, iar spiritualitatea lui este coborîtă la un nivel biologic.
prunci, pe care nici jivinele sălbatice nu o fac cu puii lor, Sfîntul Vasile cel Mare a statornicit că vinovaţii acestui păcat, care se pocăiesc, să rămînă zece ani neîmpărtăşiţi, deci despărţiţi de Hristos. În faţa acestui prăpăd duhovnicesc, care ne poate prăvăli în focul cel veşnic, vestitorul de la Maglavit anunţă numai „canonirea fără muncă", adică lipsa de roade şi de bucate. Viziunea mîntuirii îi lipseşte, iar spiritualitatea lui este coborîtă la un nivel biologic.
5. Substituirea
Sfintelor Taine
După cum s-a văzut în primele
capitole, Petrache Lupu, ca şi ceilalţi vizionari asemănători, prezintă o falsă
concepţie despre iertarea păcatelor. Din toate manifestările lui lipseşte
înţelegerea necesităţii Sfintelor Taine, şi mai cu seamă a spovedaniei şi a
împărtăşaniei. Cu privire la putinţa iertării păcatelor, el îşi închipuie că e
destul să ne pocăim la Cruce sau la buturugă, spre a ne curaţi de tina sufletului nostru. El însuşi
porunceşte: „Mergeţi, măi fraţilor, la buturugă, mergeţi la Cruce, staţi acolo şi vă
rugaţi să vă ierte Dumnezeu păcatele" („Maglavitul", Pr. Ouatu, p. 26).
Aici apare însă şi o altă mare
rătăcire, în legătură cu buturuga şi cu sălciile „minunate", atît de bine
cunoscute tuturor pelerinilor.
Din cartea „Ce am văzut şi ce
am auzit la Maglavit" (Pr. D. Antal, 1935, pp. 8-9), desprindem: „...Ceva
mai
încolo dăm de plopul din a cărui creangă uscată izvorăşte apă în chip minunat". „Ciobanul Petre Lupu spune ca aici s-au oprit să-şi lege cureaua la opinci, cînd i s-a arătat a treia oară «moşul». Fiecare credincios ţine mîna să-i picure măcar trei picături. Privind mîinile ce stăteau întinse ca după o mană cerească, am observat că picăturile se îndesesc sau se răresc după mîna care stă întinsă".
încolo dăm de plopul din a cărui creangă uscată izvorăşte apă în chip minunat". „Ciobanul Petre Lupu spune ca aici s-au oprit să-şi lege cureaua la opinci, cînd i s-a arătat a treia oară «moşul». Fiecare credincios ţine mîna să-i picure măcar trei picături. Privind mîinile ce stăteau întinse ca după o mană cerească, am observat că picăturile se îndesesc sau se răresc după mîna care stă întinsă".
Asemănător relatează despre
acele „plute" şi dl. ing. George G. Dobrescu din Bucureşti, în cartea
părintelui Ouatu: „Toţi se roagă lui Dumnezeu să le sloboade cîteva picături,
ce sînt bune pentru orice durere şi suferinţă. Vine la rînd un bărbat. Îşi
întinde sticla, dar picătura întîrzie, nu vine deloc, şi omul pleacă
gînditor... Urmează o femeie. Dar nici ea nu primeşte nici o picătură. Învinsă,
pleacă cu privirea în pămînt. Şi aşa urmează zi şi noapte. Unii iau cîteva
picături, alţii nimic. Zeci şi sute de mii de suflete se perindă pe sub plută
pentru picătura făcătoare de minuni. Un surd se pleacă pentru a primi picătura
drept în ureche. Şi îndată murmură: încep să aud. Doamne, aud. Un orb se spală
pe ochi cu această picătură şi vederea îi revine. Lucruri care te uimesc şi te
înfricoşează".
Iată cum vorbeşte despre aceste
„sălcii plîngătoare" şi răposatul părinte V. I. Ouatu în cartea sa
„Maglavitul": „Sînt nişte copaci din a căror ramuri uscate pică apă
tămăduitoare. Creştini mulţi, grupaţi în jurul lor, aşteaptă să le picure în
sticle, în ochi, în urechi sau pe cîte o rană, cîteva picături din această
apă binecuvîntată". „Pe aceste locuri, poporul îşi mărturiseşte cu
îndrăzneală păcatul şi
lăcrimînd aşteaptă iertare. Aceste sălcii plîngătoare au auzit multe inimi suspinînd şi multe suflete oftînd din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sînt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături". Tot astfel, ni se precizează şi în cartea „Despre arătarea dumnezeiască de la Maglavit" de I. Constantinescu, epitropul Aşezămîntu- lui „Madona Dudu" (Tip. Victoria, Craiova, pp. 3940):
lăcrimînd aşteaptă iertare. Aceste sălcii plîngătoare au auzit multe inimi suspinînd şi multe suflete oftînd din greu. În faţa lor, poporul s-a mărturisit deschis. Sînt cazuri unde s-a aşteptat ore întregi şi n-a curs nici măcar o singură picătură, în timp ce la alţii au curs ca la comandă, repede şi frumos, zeci de picături". Tot astfel, ni se precizează şi în cartea „Despre arătarea dumnezeiască de la Maglavit" de I. Constantinescu, epitropul Aşezămîntu- lui „Madona Dudu" (Tip. Victoria, Craiova, pp. 3940):
„Am văzut cu mirare că dintr-o
cracă uscată ca un ciot care părea o mînă de om avînd lipsă laba, picura ca şi
o lacrimă din ochiul omului, picături de apă limpede ca şi cristalul". „Am
privit o vreme şi am văzut cu mirare cum unora le picura în palmă mai repede,
pe cînd altora mai încet şi chiar cu greutate". „Îţi dădea impresia că
picătura sfîntă
cîntăreşte mai întîi de meriţi sau nu să te împărtăşeşti de
puterea ei miraculoasă".
Relatări asemănătoare ni se dau
şi în cartea „Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit" de Caterina Cerkez
(Editura Casei Şcoalelor pp. 18-19), precum şi în celelalte cărţi asupra
„Minunilor de la Maglavit"[1].
Iată deci ce fel de
nemaipomenite sminteli ! A ajuns lumea cu zecile şi sutele de mii să-şi
mărturisească păcatele în faţa unor copaci şi să primească iertarea de la
Dumnezeu în baza unor superstiţii. Prin urmare, şi pe
alte căi decît aceea a preoţilor se poate dobîndi dezlegarea de păcate !...
La acele sălcii, de
ani de zile şi pînă acum, s-au îmbulzit toţi pelerinii care au venit la
Maglavit ca să-şi afle tămăduirea şi iertarea de păcate; dar ciobanul Petrache Lupu nu
numai că nu a împiedicat această credinţă, dar chiar a luat în nume de bine
aceste manifestări şi le-a privit cu bunăvoinţă, ceea ce a încurajat şi mai
mult lumea să practice asemenea ciudate deprinderi.
O dovadă în plus că această
rătăcire a pătruns în masele populare este şi „Colindul popular al
Maglavitului" publicat în ziarul „Universul" din 1 ianuarie 1940,
care glăsuieşte astfel:
Colo, colo-n răsărit,
Colo-n şesul înflorit,
Pe rîtul lui Maglavit,
Ciobănaş cu oi trecea,
Şi din fluieraş doinea,
Dumnezeu i s-arăta Şi-n lume
că-l trimitea,
Tuturor ca să vestească,
De rău să se pocăiască,
Cerul să nu-i potopească.
Şi lumea se înturna,
Pe Dumnezeu cuvînta.
Dumnezeu iertare da.
Dintr-o
ciotură uscată. Apă bună şi curată, De greşale iertătoare, De dureri
alintătoare.
Cît despre toţi credincioşii care au aşteptat iertarea
de păcate de la acele cioturi, ei s-au întors de bună seamă la casele lor cu toate păcatele
cu care veniseră, atîta vreme cît nu s-au mărturisit la duhovnic.
În legătură cu vindecările petrecute la „plutele minunate",
s-au putut găsi destule explicaţii în precedentele capitole, asupra fenomenului
care le caracterizează; la acestea se mai poate adăuga încă un caz revelator:
În veacul al XVIII-lea, baronul de Reichenbach, unul din începătorii
aplicaţiilor de „magnetism animal", a magnetizat un copac, care a
căpătat
însuşiri tămăduitoare. Cu puţin în urmă, s-au putut constata cîteva vindecări
neobişnuite prin simpla atingere a bolnavilor de trunchiul copacului. De bună
seamă că ne aflăm şi aici în prezenţa unor fenomene care nu au nimic de-a face
cu lucrarea Duhului Sfînt (despre asemenea cazuri putem afla relaţii în orice
tratat de magnetism animal).
6. Binecuvîntârile
Încă din primele zile ale fenomenului maglavitean, şi în chip
neîntrerupt, ciobanul cu arătările a „binecuvîntat" pe toţi pelerinii care
i s-au perindat pe dinainte. Mireni, preoţi
de mir şi monahi, erau binecuvîntaţi deopotrivă de acest profet, care îşi punea mîinile pe capul tuturor. Şi lumea se îmbulzea prin mulţime, dintr-o pornire de bună credinţă, dar uşuratecă, ca să primească acele „blagosloviri"...
de mir şi monahi, erau binecuvîntaţi deopotrivă de acest profet, care îşi punea mîinile pe capul tuturor. Şi lumea se îmbulzea prin mulţime, dintr-o pornire de bună credinţă, dar uşuratecă, ca să primească acele „blagosloviri"...
În gîndul că omul acesta deosebit
ar fi fost într-adevăr un trimis al lui Dumnezeu, fiecare voia să se apropie de
„sfinţenia" lui, ca să se simtă mai întărit sufleteşte.
„L-am văzut a doua zi,
povesteşte P. C. Pr. D. Roman în cartea sa „La Maglavit", p. 10, punînd
mîna pe capul celor îngenuncheaţi pe două rînduri, în faţa casei, l-am văzut
atins şi sărutat de toată lumea ca pe nişte moaşte"...
De fapt, sensul acestor
„binecuvîntări" nu este întemeiat pe nimic, şi tocmai de aceea dovedeşte o
abatere în plus, care se adaugă la toată rătăcirea Maglavitului. Nimeni nu
poate avea putere sfinţitoare decît preoţii Bisericii, prin harul lui Dumnezeu,
care se revarsă peste ei din ziua hirotonirii lor. Prin punerea mîinilor
arhiereşti, începînd de la Apostoli şi pînă azi, se păstrează fără întrerupere
legătura puterii sfinţitoare a tainei preoţiei. Iar mireanul, oricine ar fi el,
deci chiar un cuvios cu viaţă de sfînt, sau un profet, sau un prooroc, nu poate
să intre în domeniul sacerdotal decît prin hirotonie. Lipsindu-i această taină
sfîntă, el este acela care trebuie să primească binecuvîntările, şi nu poate
nicidecum el să le dea. Temeiul acestei susţineri este împuternicit de toată
Legea lui Dumnezeu, care nu vine să tulbure şi să strice rînduielile
Aşezămintelor Sale sacramentale, ci să le întărească.
„Sînt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sînt felurite slujbe, dar
este acelaşi Domn; sînt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu" (I
Corinteni 12, 4-6).
Puterea sfinţitoare aparţine
preoţimii, nu numai din perioada Noului Testament, ci şi aceluia din vremea
Vechiului Testament. Funcţiunile leviţilor nu puteau fi îndeplinite de către
profeţii Vechiului Testament şi de către nimeni altcineva, decît numai de către
leviţi. Şi chiar în perioada patriarhilor, binecuvîntările pe care le-au dat
aceştia îşi găsesc originea în actul sfinţitor al lui Melhisedec, care
întemeiază „Preoţia în veac" şi care „a binecuvîntat pe cel ce avea
făgăduinţele" (Evrei 7). Cît despre binecuvîntările capilor de familie,
acestea aveau caracter restrîns în vechiul Israel, şi nu se dădeau decît
acelora din propria lor casă.
Pe ce temei îşi însuşeşte, prin
urmare, Petrache Lupu puterea sfinţitoare de a binecuvînta lumea, şi chiar pe
slujitorii Domnului, prin punerea mîinilor, el care nu este preot ?
În aceeaşi măsură, ciobanul de la Maglavit „bine-
cuvîntează" şi diferite icoane, cruci sau cărţi de rugăciuni, care i se
aduc de către pelerini spre... „sfinţire"; iar dintre aceste icoane, unele
nu sînt ortodoxe, ci poartă „sfinţi" nerecunoscuţi de Biserica noastră.
7. Talismanele
Ca o urmare a celor de mai sus, Petre Lupu a întărit,
de
la început, credinţa în talismane. Cum poporul este înclinat în mare parte spre superstiţie, această ispită poate lua forme foarte accentuate dacă este încurajată. Aşa se întîmplă şi cu ciobanul de la Maglavit. În felurite împrejurări, pelerinii superstiţioşi îi dau în păstrare, pentru puţină vreme, diferite obiecte: cîte un ceasornic, un portmoneu, un carnet, un bilet de loterie, sau chiar o batistă, ca să le poarte asupra lui, sau ca să doarmă pe ele şi astfel, atinse acele obiecte de „sfinţenia" lui, să poată deveni „aducătoare de noroc"... Este de luat în seamă faptul că Petrache Lupu admite fără rezerve asemenea deprinderi. Despre aceste cazuri, sînt diferiţi creştini cu frica lui Dumnezeu care mărturisesc cele văzute, între care şi semnatarul celor de faţă.
la început, credinţa în talismane. Cum poporul este înclinat în mare parte spre superstiţie, această ispită poate lua forme foarte accentuate dacă este încurajată. Aşa se întîmplă şi cu ciobanul de la Maglavit. În felurite împrejurări, pelerinii superstiţioşi îi dau în păstrare, pentru puţină vreme, diferite obiecte: cîte un ceasornic, un portmoneu, un carnet, un bilet de loterie, sau chiar o batistă, ca să le poarte asupra lui, sau ca să doarmă pe ele şi astfel, atinse acele obiecte de „sfinţenia" lui, să poată deveni „aducătoare de noroc"... Este de luat în seamă faptul că Petrache Lupu admite fără rezerve asemenea deprinderi. Despre aceste cazuri, sînt diferiţi creştini cu frica lui Dumnezeu care mărturisesc cele văzute, între care şi semnatarul celor de faţă.
Dacă pot fi - din păcate -
creştini atît de superstiţioşi, care s-au lăsat subjugaţi de această ispită,
surprinzător apare însă faptul că un „trimis al lui Dumnezeu", prin care
se presupune că vorbeşte Duhul Sfînt, se poate învoi la o asemenea urîciune.
Dar Petre Lupu, care şi-a
dovedit înclinaţia de a sprijini superstiţia talismanelor, îşi arată multă
precădere şi pentru jocul de noroc. În scrierea „Minunile de la Maglavit -
Pămîntul Mîntuirii" (Editura Ţicu Eşanu Bucureşti, p. 16), autorul C.
Ştefan aduce această mărturisire: „Un vizitator al Maglavitului i-a adus lui
Petrache Lupu, în semn de sinceră dragoste frăţească, un loz de la loteria de
stat, care poartă numărul 52.859. Dacă voi cîştiga (a zis Petrache), banii din cîştig îi voi
da pentru ridicarea unei mănăstiri
În schimb,
canonul al 50-lea al Sinodului Ecumenic Trulan hotărăşte:
„Nimeni, fie dintre laici, fie dintre clerici, sa nu
mai practice jocurile de noroc. Daca cineva s-ar dovedi făcînd aceasta, daca
este cleric să se caterisească, dacă este laic să se afurisească".
Dealtfel, Domnul
spune:
„Cu multă trudă să-ţi cîştigi hrana" sau „În
sudoarea feţii tale să-ţi cîştigi pîinea" (Geneza 3, 17-19). Deci ce fel
de duh însufleţeşte pe Petre Lupu ca să primească de bunăvoie ispita unui joc
de noroc pentru a destina apoi acel cîştig, blestemat de Biserică, ca temelie a
unei biserici ?...
Cu drept cuvînt spune Sfîntul Ioan Damaschin: „Binele nu este bine
cînd trăieşte în prietenie cu răul" („Dogmatica", p. 301, Ed. Librăria Teologică,
Bucureşti).
8. Sărutarea mîinii
După cum se ştie, aproape toţi
credincioşii care vin în legătură cu Petrache Lupu îi sărută mîna cu toată cucernicia,
iar el admite, fără ocol, acest act de venerare.
Dar uneori faptul acesta
prezintă şi o altă perspectivă. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în toamna anului
1938, cînd ciobanul venise la Bucureşti. În cele cîteva zile ale şederii în
Capitală, fiind poftit să vorbească parohienilor Bisericii Oborului Vechi, la
vestea sosirii lui, lumea a umplut repede biserica, precum şi toată
împrejurimea. La sfîrşitul vorbirii, Petrache Lupu a început să
„binecuvînteze" mulţimea, şi cum parte dintre credincioşi i se
prosternase, el
a spus în faţa tuturor: „Fraţilor, nu mie îmi sărutaţi mîna ci
«moşului»".
Cuvîntul acesta ar putea trece
la prima vedere drept o dovadă de smerenie. Cercetînd însă mai îndeaproape
dedesubtul acestei idei, descoperim în realitate o altă latură. Mai înainte de toate,
nici un sfînt, sau profet, sau mare cuvios, din cele mai străvechi vremuri şi
pînă în ziua de azi, nu şi-ar fi îngăduit să ceară asemenea acte de venerare,
închipuindu-se pe ei ca „vase alese" şi sfinte ale lui Dumnezeu.
Dar acest cuvînt mai cuprinde
un înţeles, şi anume prevenirea hotărîtă că „ moşului" i se
sărută mîna.
Cum însă „moşul" este o vedenie neidentificată, ba dimpotrivă se deduce că
a fost o arătare a Necuratului, înseamnă că nu lui Dumnezeu I s-a sărutat mîna,
ci şarpelui cel viclean, care a înnodat astfel atîţia creştini uşurateci şi
prea lesne primitori de ispite, în mrejele lucrărilor lui.
9. Relaţii cu
spiritiştii
Este necesar ca, în şirul
argumentelor folosite aici, să punem în discuţie şi o altă înfăţişare a
fenomenului de la Maglavit. Şi anume faptul că, încă din primele zile ale
arătărilor şi pînă în vremea de faţă, a existat o foarte mare apropiere între
lumea spiritistă şi Maglavit, precum şi o mare simpatie din partea lui Petre
Lupu pentru spiritişti.
În mai toate cercurile spiritiste
s-au primit nenumărate „comunicări" prin care „sfîntul" de la
Maglavit era în chip deosebit susţinut şi lăudat. Toţi aceşti spiritişti şi
„spiritualişti", „aleşii Domnului", care pretind că le vorbeşte Tatăl
ceresc, Mîntuitorul sau diferiţi sfinţi, au fost îndemnaţi, de la început, a
crede în „revelaţiile" de la Maglavit şi a merge în pelerinaj acolo.
Anumite cercuri spiritiste s-au
dus în grupuri la locul pretinselor minuni şi au putut recolta, în mod deosebit, fel şi fel de apariţii
luminoase şi de semne neobişnuite.
Diferiţi spiritişti cunoscuţi,
între care şi conducătorul uneia dintre Societăţile spiritiste din Bucureşti,
au făcut diferite reportaje în marile cotidiane asupra „minunilor" de la
Maglavit. De asemenea, şi revistele spiritiste de la noi l-au susţinut, cu
aceeaşi înflăcărare, pe Petrache Lupu.
În aceeaşi vreme, presupusul
spirit al „Sfîntului Anton de Padova" le comunica membrilor unuia dintre
cunoscutele cercuri spiritiste din Capitală următoarele: „La zi mare a îngăduit
Dumnezeu ca unul din cercul vostru să aibă fericirea să facă legătura cu
ciobanul sfînt
de la Maglavit. Acum nimeni nu se mai poate îndoi de puterea ciobanului sfînt, precum şi de comunicările cercului asupra lui. Cercul vostru are o legătură cu acest suflet înălţat, pe care nici unul nu o poate bănui. El, căruia «moşul» i s-a arătat, vă poate îndrepta pe aceia care vreţi să credeţi în el".
de la Maglavit. Acum nimeni nu se mai poate îndoi de puterea ciobanului sfînt, precum şi de comunicările cercului asupra lui. Cercul vostru are o legătură cu acest suflet înălţat, pe care nici unul nu o poate bănui. El, căruia «moşul» i s-a arătat, vă poate îndrepta pe aceia care vreţi să credeţi în el".
Iar la data de 16 aprilie 1936,
acelaşi cerc primea noi întăriri despre misiunea lui Petrache Lupu. Li se
comunica acelora: „...Acest spirit încarnat, neînchipuit de mare şi puternic,
la care cu încetul nouă mări şi nouă ţări vor veni să se închine şi să vadă
minunile sale, nu-1 poate concepe nimeni de unde pleacă şi cum a ajuns la voi.
Să credeţi în Petre Lupu din Maglavit şi să credeţi că şi voi aveţi misiunile
voastre".
Cu prilejul începerii
lucrărilor pentru biserica de la Maglavit, prima săpătură de pămînt a fost
făcută, în chip simbolic şi cu aprobarea ciobanului, tot de către nişte
spiritişti care, în acea vreme, mărturiseau tuturor, în mod deschis, această credinţă
a lor. Iată însă că, la 21 iunie 1938, „spiritele" vorbeau astfel unei
grupări spiritiste:
„Veţi lucra în colaborare cu mult iubitul şi
încercatul nostru frate Petrache, care ispăşeşte păcatele altora. Iubiţi-1
mult, pentru că legătura voastră cu el este cimentată cu binecuvîntarea divină.
Cercul vostru numără 44 de fraţi; deci cîţi puteţi mai mulţi, chiar cu
sacrificii, fiţi alături de el la Sfîntul Petru". Pe baza acestei vestiri,
Petrache Lupu a putut să-şi petreacă onomastica din anul 1938 în mijlocul
spiritiştilor. De asemeni, el a făcut
adeseori şi rugăciuni în comun cu grupuri spiritiste, ceea ce pentru un drept credincios este o mare urîciune, ţinînd seama de Canonul 45 Apostolic, prin care se hotărăşte ca însuşi „Episcopul, preotul sau diaconul, care se roagă numai împreună cu ereticii, să se afurisească".
adeseori şi rugăciuni în comun cu grupuri spiritiste, ceea ce pentru un drept credincios este o mare urîciune, ţinînd seama de Canonul 45 Apostolic, prin care se hotărăşte ca însuşi „Episcopul, preotul sau diaconul, care se roagă numai împreună cu ereticii, să se afurisească".
S-ar putea obiecta că Petre Lupu n-ar fi avut
cunoştinţă de practicile acestor fraţi rătăciţi de la adevărata cale a
Bisericii, după cum n-ar fi avut cunoştinţă nici de ceea ce este spiritismul în
sine, ca o lucrare demonică pe care Biserica o osîndeşte şi o blestemă.
Dar Petre Lupu ştia şi a fost prevenit de toate
acestea, cu gîndul unei lămuriri, de către chiar semnatarul celor de faţă, în
luna iunie 1937, cînd am cercetat Maglavitul. De altfel, pentru un
„profet" care atît de uşor ştie să ghicească tainele multor oameni, este
de presupus că n-ar fi trebuit să i se spună de către alţii asemenea grave
lucruri, ci să le ştie el însuşi, pe aceeaşi cale pe care este de obicei
insuflat. Totuşi, lui Petre Lupu nu i s-a descoperit nimic în legătură cu toate acestea şi,
aflîndu-le pe altă cale, reacţia lui a fost neexistentă iar de atunci încoace
legăturile reciproce dintre el şi spiritişti s-au accentuat.
10. Divulgări de
păcate
În virtutea aceleiaşi lucrări,
prin care s-au produs vedeniile, precum şi toate celelalte semne neobişnuite,
Petre Lupu a fost de la început, în toată vremea, insuflat şi călăuzit de o
gîndire străină de a lui.
Părintele D. Roman din Ploieşti
pomeneşte, în cartea sa „La Maglavit Dumnezeu Se arată şi vorbeşte", că o
altă putere grăieşte prin gura ciobanului, încît el nici nu arată vreun fel de
osteneală a minţii şi a memoriei pentru cele ce spune (p. 15).
Spune şi P. C. Părinte D. Antal, în relatările Sfinţiei Sale despre
Petrache Lupu:
„Răspunsurile îi sînt scurte şi
logice, ca nişte axiome, ca nişte profeţii, care nu-s de la el pornite, ci de
la o putere străină şi el e numai transmiţătorul lor" (p. 12).
Dar, în afară de toate
observaţiile de mai sus, chiar Petre Lupu ne face unele mărturisiri interesante
în acest sens.
II întreabă
astfel d-1 Nichifor Crainic:
„De unde ştii tu
cum ştii ?"
„Eu văd prin om, ne-a răspuns
simplu şi hotărît. Uite, dacă omul s-ar ascunde după paravanul ăsta de lemn
(arătîndu-ne capul patului pe care şedeam în odaia lui), eu văd dincolo de el,
pînă în om".
„Mai mult n-a putut să ne
lămurească în privinţa acestei pătrunderi stranii prin lucruri şi fiinţe"
(„Sfarmă Piatră" nr. 42, 10 septembrie 1936).
Într-adevăr, cu mare uşurinţă,
şi spre uimirea lumii, Petrache Lupu citeşte în viaţa multor oameni care i se
perindă pe dinainte, aflîndu-le tainele şi păcatele lor, de îndată ce îi vede.
Sînt, desigur, bine cunoscute aceste cazuri tulburătoare, care încremenesc
atîtea suflete.
Dar putinţa de a cunoaşte
asemenea ascunzişuri sufleteşti, pe o cale nevăzută, poate decurge din două
izvoare diferite şi îşi găseşte originea fie într-o inspiraţie a Duhului Sfînt,
fie într-o inspiraţie a Necuratului. Şi, după cum pomul bun după roadele lui
bune se cunoaşte, tot astfel şi pomul rău, după roadele lui rele se cunoaşte.
Vom vedea deci care sînt
roadele „darului" de care se foloseşte ciobanul de la Maglavit, pentru a
se putea identifica toată lucrarea lui.
În mod obişnuit, de îndată ce Petrache
Lupu ia cunoştinţă de faptele tăinuite ale unora dintre pelerinii Maglavitului,
veniţi într-un gînd de bine pe locul arătărilor, el le divulgă păcatele în
public.
Iată cîteva pilde raportate de
către P. C. Părinte D. Roman, în cartea sa „La Maglavit Dumnezeu se arată şi
vorbeşte", p. 16:
„«Ce-ai scoborît aici din palat
de la Bucureşti, şi vrei să dormi pe rogojină, ca să înşeli pe Dumnezeu să-ţi
dea vindecare
fiicei tale cînd ai făcut atîtea avorturi pînă acum ?». Aşa ceartă el pe o cucoană
de la Bucureşti, care îi cerea să se roage pentru copila ei bolnavă, şi care
îndată ce primeşte această mustrare cade într-un leşin"...
„Şi cîte alte asemenea mustrări
de profet cunoscător al tainelor celor dinlăuntrul sufletului nu veţi vedea şi
auzi acolo".
La p. 29 a aceleiaşi cărţi, ieromonahul Mircea
Drăghici,
de la mînăstirea Cheia-Prahova, aduce următoarea mărturie:
de la mînăstirea Cheia-Prahova, aduce următoarea mărturie:
„Erau acolo lîngă troiţa de la
stînă doi copii orbi, fraţi. Mama lor cere vindecarea. Păstorul îi răspunde: «Iţi iei tu asupra ta
osînda păcatului tău căzut peste copii ? Tu ai făcut aceşti copii cu fratele
tău».
Într-un leşin de plîns disperat, femeia şi-a recunoscut acest păcat"[3].
În cartea „Rolul Maglavitului
în viaţa noastră religioasă" (Pr. Ioan Mihălcescu, Tip. Viaţa literară,
Bucureşti, 1936), la p. 14, se redau următoarele:
„O altă categorie de minuni
săvîrşite de Petrache Lupu este citirea gîndurilor şi cunoaşterea trecutului
unora din cei ce se duc la el. Un om care era chinuit de dureri mari la un ochi
se prezintă la Petrache, pe cînd acesta se afla pe amvonul său (deci în
mijlocul mulţimii), şi îl roagă să-l vindece. Petrache îi zise: «Ai să te
vindeci cînd o învia popa pe care l-ai omorît». Într-adevăr, omul a mărturisit
că omorîse cu mulţi ani înainte, fără să fi fost descoperit, pe un preot".
Aceste pilde s-ar mai putea
continua într-un lung şir; dar cele mărturisite aici, de către mai mulţi preoţi
ai Bisericii, sînt destul de lămuritoare pentru a ne convinge,
cu prisosinţă, de duhul antievanghelic de care este stăpînit acest vizionar.
cu prisosinţă, de duhul antievanghelic de care este stăpînit acest vizionar.
Ce poate însemna, din punct de
vedere duhovnicesc, divulgarea în public a păcatelor cuiva ? Indiferent pe ce
cale am cunoaşte tainele unui frate al nostru, în nici un caz nu avem dreptul
să le divulgăm în lume. Păstrarea tainei mărturisirii este, de altfel,
principiul de bază al duhovniciei.
Cînd Noe, după ce băuse vin, se
dezgolise în mijlocul cortului său, Han, tatăl lui Canaan, a văzut goliciunea
tatălui său şi a spus celor doi fraţi ai lui, afară. Apoi, Noe s-a trezit din
ameţeala vinului şi a aflat ce-i făcuse fiul său cel mai tînăr. Şi a zis:
„Blestemat să fie Canaan. Să fie robul robilor fraţilor lui" (Geneza 9,
22-24).
După cum se vede, dacă pentru
faptul că Han a descoperit faţă de ceilalţi fraţi ai lui starea de goliciune
trupească a lui Noe, el s-a făcut vinovat de atîta pedeapsă, cu cît este oare
mai mare păcatul de a dezvălui goliciunea sufletească a unui semen al nostru ?
Din cercetarea Sfintelor
Evanghelii, nu vom găsi nici o singură împrejurare în care Mîntuitorul
dezvăluie în faţa mulţimii păcatele vreunuia dintre oameni. Cînd a mustrat pe
farisei, i-a mustrat în genere pe toţi, pentru necredinţa şi împietrirea inimii
lor, dar nu le-a dat la iveală păcatele personale. Ba dimpotrivă, ori de cîte
ori s-a întîmplat, Mîntuitorul a căutat ca să ferească pe cel păcătos şi 1-a
chemat la Sine, să-1 ocrotească. Pilduitor este cazul cu
femeia păcătoasă, care a spălat picioarele Domnului cu mir mirositor, în casa fariseului Simon.
femeia păcătoasă, care a spălat picioarele Domnului cu mir mirositor, în casa fariseului Simon.
„Cînd a văzut lucrul acesta,
fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta dacă ar fi un prooroc, ar şti
cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de el, că este o
păcătoasă»". Cu toate însă că Domnul a cunoscut gîndul lui Simon, nu a
voit să dezvăluie păcatele acelei păcătoase, în scopul de a-i încredinţa pe cei
de faţă că era un prooroc; în schimb, le-a povestit parabola celor doi
datornici şi, lămurindu-se fariseul, Mîntuitorul S-a întors către femeie şi i-a
spus: „Iertate îţi sînt păcatele". „Credinţa ta te-a mîntuit, du-te în
pace" (Luca 7, 36-50).
Asemenea se întîmplă şi cu
femeia prinsă în prea- curvie, care urma să fie bătută cu pietre. Domnul spune:
„Cine
dintre voi este fară păcat, să arunce cel dintîi cu piatra în ea". După ce toţi s-au retras
ruşinaţi, „cînd n-a mai văzut pe nimeni decît pe femeie, Iisus i-a zis: «Femeie, unde
îţi sînt pîrîşii tăi ? Nimeni nu te-a osîndit?». «Nimeni, Doamne», i-a răspuns
ea. Şi Iisus i-a zis: «Nici Eu nu te osîndesc. Du-te şi să nu mai
păcătuieşti»" (Ioan 8, 1-11).
Nici Domnul Hristos, nici
sfinţii, şi nici cuvioşii Lui n-au dezvăluit vreodată în faţa lumii păcatele
celor ce se pocăiau, şi nici n-au îndepărtat pe nimeni de la darurile şi
binecuvîntările lui Dumnezeu. În schimb, Petrache Lupu ia piatra şi aruncă în
cel păcătos... Sub ce insuflare face el aceasta ?
y\
11. îndepărtări de la
calea mîntuirii
Monahul Mircea Drăghici de la Mînăstirea Cheia- Prahova redă în cartea
P. C. Pr. D. Roman încă un fapt revelator petrecut cu Petrache Lupu.
„Un om vine -
povesteşte Sfinţia Sa - ca să-i ofere toată averea pentru mînăstirea care se
va ridica la Maglavit. Ciobanul îl respinge, spunîndu-i că averea lui e făcută cu hoţii. Omul recunoaşte că a
fost hoţ de trenuri" (p. 29) şi pleacă amărît.
Învăţătura Domnului nostru
Iisus Hristos ne arată să nu îndepărtăm pe nimeni de la „ospăţul nunţii Fiului
de împărat", ba dimpotrivă, să-i adunăm şi să-i strîngem pe toţi, ca să
vie întru bucuria făgăduinţelor veşnice.
Şi Mîntuitorul ne dă El însuşi
această pildă, cu Zacheu vameşul. Pentru simplul fapt că acest mituitor
necinstit al vremurilor vechi a dorit numai să-L vadă pe Hristos, cînd a intrat
în Ierihon, Hristos i-a zis: „Zachee, dă-te jos degrabă, căci astăzi trebuie să
rămîn în casa ta !" Zacheu s-a dat jos în grabă şi L-a primit cu bucurie.
Cînd au văzut lucrul acesta, toţi cîrteau şi ziceau: „A intrat să găzduiască la
un om păcătos !". Dar Zacheu a stat înaintea Domnului şi I-a zis: Iată, Doamne, jumătate
din avuţia mea o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
împătrit", lisus i-a zis: „Astăzi a intrat mîntuirea în casa aceasta, căci
şi el este fiul lui Avraam" (LucaJ.9, 1-10).
Deci Domnul Domnilor şi împăratul împăraţilor merge
în casa păcătosului şi-i dăruieşte mîntuirea lui Zacheu, pentru gîndul acestuia de a da săracilor jumătate din averea lui, necinstită, precum şi de a despăgubi pe cei pe care i-a năpăstuit.
în casa păcătosului şi-i dăruieşte mîntuirea lui Zacheu, pentru gîndul acestuia de a da săracilor jumătate din averea lui, necinstită, precum şi de a despăgubi pe cei pe care i-a năpăstuit.
În schimb, „vameşul" care
a venit la Maglavit să se pocăiască a vrut să-şi dea toată averea lui pentru mînăstire, iar Petre
Lupu, după ce îi divulgă păcatul în faţa lumii, îl şi îndepărtează.
Pe temeiul învăţăturilor Domnului nostru Iisus
Hristos, Canonul 52 Apostolic hotărăşte în mod definitiv: „Dacă un episcop sau
preot nu primeşte pe cel întors din greşeală, ci îl îndepărtează, să se caterisească, deoarece mîhneşte pe Hristos,
care a zis: «Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se
pocăieşte»".
12. Porniri de
răzbunare
Iată încă un caz
interesant pe care monahul M. Drăghici îl mărturiseşte în cartea Părintelui D.
Roman, „La Maglavit" (Tip. „Unirea", Ploieşti): „În mersul său prin mulţime -
povesteşte Sfinţia Sa - ciobanul s-a oprit în faţa unui om din Mehedinţi şi l-a
întrebat de ce l-a înjurat în crîşmă; apoi i-a spus că pînă a doua zi va rămîne
înţepenit cu tot corpul. A doua zi omul nu se mai putea mişca" (pp. 28-29).
Prin urmare, Petre Lupu,
cunoscînd prin mijlocirea duhului care îl insuflă întîmplarea petrecută cu acel
om, în loc să-l mustre cu bunătate şi să-l ierte, cum ar fi fost
firesc, îl blestemă să i se înţepenească tot corpul. Şi după cum s-a constatat, acel blestem şi-a atins ţinta chiar a doua zi, spre uimirea tuturora. După cum este uşor de presupus, omul cu pricina era, de fapt, descoperit duhovniceşte, şi deci vulnerabil unei săgetături a Satanei[4].
firesc, îl blestemă să i se înţepenească tot corpul. Şi după cum s-a constatat, acel blestem şi-a atins ţinta chiar a doua zi, spre uimirea tuturora. După cum este uşor de presupus, omul cu pricina era, de fapt, descoperit duhovniceşte, şi deci vulnerabil unei săgetături a Satanei[4].
Ne întrebăm: cum se face că
Petrache Lupu nu s-a gîndit niciodată să lovească pe cineva cu boală sau cu
nenorocire, pentru că ar fi înjurat într-o crîşmă de Sfînta împărtăşanie sau de
Hristos, lucru atît de posibil pentru mulţi din toate acele zeci de mii de
oameni veniţi la Maglavit, iar în schimb s-a arătat întotdeauna atît de sensibil
cînd a fost vorba de persoana lui!...
Pe de altă parte, să ne ducem
cu mintea la viaţa Mîntuitorului şi să ne întrebăm: a pedepsit vreodată Hristos
pe cineva cu boală sau cu nenorocire, pentru că n-a crezut în cuvîntul Lui, sau
pentru că L-ar fi înjurat ? Ne-a dat El asemenea învăţături? El, care a iertat
şi pe
călăii care L-au pironit pe Cruce, ne-a dat asemenea pilde ? Reîntîlnim oare duhul credinţei creştine în asemenea apucături ? Se poate răzbuna creştinul chiar pentru cauze presupuse sfinte ?
călăii care L-au pironit pe Cruce, ne-a dat asemenea pilde ? Reîntîlnim oare duhul credinţei creştine în asemenea apucături ? Se poate răzbuna creştinul chiar pentru cauze presupuse sfinte ?
Dar Răzbunătorul este unul singur, şi-şi va face singur judecata, iar judecata încâ n-a
venit.
La cele de mai sus, este de
luat în seamă că nu dintr-un duh de părtinire a fost pomenit acest caz în
cartea Părintelui Roman, ci tocmai dimpotrivă, ca o constatare a unei
„minuni", şi într-o relatare exactă a celor petrecute. Iar P. C. Părinte
D. Cristescu, Consilier Referent al Sfintei Patriarhii, aduce de asemenea
cîteva mărturii preţioase în referatul Sfinţiei Sale din 30 iunie 1935, către
Episcopia Rîmnicului:
„Locuitorul G. I. Ştefan Coca
din Maglavit, pentru că a luat în derîdere pe cioban, a fost lovit cu paralizia
braţelor şi a picioarelor".
„De asemenea, ciobanul Gurău
Brînzache din Flă- mînda-Mehedinţi, pentru că nu credea în
cele propovăduite, rămîne paralizat".
Iată deci, prin ce mijloace de constrîngere lumea este
ţinută să creadă în „minunile" lui Petrache Lupu. După cum se vede, i se
pare mai grav ciobanului ca unii oameni să-l ia în derîdere pe el, decît să-L
înjure pe Hristos. În schimb Dumnezeu, care este bun şi îndelung răbdător, îi
aşteaptă la mîntuire şi pe cei din urmă păcătoşi, şi pe cei mai mai nesocotiţi,
dîndu-le tuturor prilej de pocăinţă. Iar
cine nu crede şi nu vrea să ştie de Dumnezeu, este lăsat deoparte şi păstrat pentru Judecata cea Mare, cînd se vor deschide toate cărţile.
cine nu crede şi nu vrea să ştie de Dumnezeu, este lăsat deoparte şi păstrat pentru Judecata cea Mare, cînd se vor deschide toate cărţile.
Mai este de luat în seamă că toate cazurile pomenite
mai sus s-au petrecut chiar din vara anului 1935, ceea ce pecetluieşte dintru
început „spiritualitatea" ciobanului şi dovedeşte esenţa puterii care îl
inspiră şi îl ajută în săvîrşirea „minunilor" lui...
13. Ciudate mijloace
de convertire ale Maglavitului
În cartea „Reconvertirea de la Maglavit a unui fost
sectant" (Ştefan D. M. Cazan, 1935, Editura Creştină a Sfintei Episcopii a
Rîmnicului Noului Severin) autorul povesteşte, printre altele, următoarele
întîmplări:
„...M-am amestecat şi eu
într-una din zilele lui iulie 1935, în marea mulţime de oameni de acolo. Era om
de om, căruţă de căruţă, automobile... Şi am văzut pe ciobanul Petre Lupu şi
l-am privit şi ascultat cu încordare. Unii oameni spuneau că văd în jurul
capului lui raze de soare; alţii un nour; eu însă n-am văzut nimic şi auzind pe
alţii că văd, n-am crezut şi chiar am răspuns aspru la cîţiva din jurul meu.
Neproducîndu-se nimic deosebit pentru mine, m-am revoltat în inima mea şi n-am crezut că minunea
de la Maglavit este adevărată. Mă căiam că mi-am pierdut ziua în zadar pe
acolo, că am dat banii degeaba la maşină. Cînd am ajuns în apropierea pădurii,
mi-am zis: «Hai să mă mai uit o dată la cioban».
Uitîndu-mă, am văzut la spatele
lui o flacără de foc; dar n-am voit să cred nimic. M-am uitat şi a doua oară şi
iarăşi am văzut flacăra, însă mai mică şi totuşi n-am voit să cred. Am intrat
în pădure şi, cum eram cu haina pe umăr, am aruncat-o jos şi m-am culcat.
Am adormit şi în vis mi s-a tras o palma atît de tare, încît am sărit drept în
picioare. Iată însă că o pasăre ca o rîndunică mă loveşte în cap, nu în faţă.
Mi-am zis: «Doamne, şi pasărea asta nu cumva mă lovi pentru necredinţa mea în
cele spuse de Petre Lupu ?». Şi cînd mă gîndeam aşa, pasărea m-a lovit a doua
oară, însă foarte uşor. Atunci, deodată, m-am luminat şi am crezut. Ducîndu-mă
în mulţime, n-am spus nimănui ce mi s-a întîmplat. Deodată, se aude un glas:
«Fraţilor, ascultaţi că s-a făcut o minune». Şi s-a sculat un om din Flămînda-
Teleorman, care a spus în gura mare că a văzut de dimineaţă pe Petre Lupu, dar
el n-a putut crede nimic. În pădure însă, o pasăre ca o vrabie, l-a ciocnit de
nenumărate ori în faţa, că de-abia putea să se apere şi n-a putut scăpa de ea
pînă nu s-a gîndit la necredinţa lui de dimineaţă şi pînă ce n-a crezut în
minunea lui Petre Lupu"
Din relatările de mai sus,
desprindem numai faptele în sine, ca material documentar asupra Maglavitului,
fără a atinge cu ceva valoarea credinţei şi trăirea duhovnicească a
povestitorilor, nefiindu-ne dat să-i judecăm.
Cineva care însă se leagă
sufleteşte de anumite false minuni şi îşi pune temei pe nişte învăţături de
credinţă viciate, în realitate este legat de Satana. Iar în această
privinţă, după cuvîntul Ascetului Ion al Crucii, „cînd o pasăre este legată, fie cu o funie groasă, fie cu o aţă subţire, ea tot nu poate zbura pînă ce nu-şi va rupe legătura".
privinţă, după cuvîntul Ascetului Ion al Crucii, „cînd o pasăre este legată, fie cu o funie groasă, fie cu o aţă subţire, ea tot nu poate zbura pînă ce nu-şi va rupe legătura".
Ispitele prin care cei doi
creştini pomeniţi au putut în cele din urmă să creadă în „revelaţiile" şi
„minunile" de la Maglavit s-au înfăţişat ca o foarte bogată momeală. Dar
aici se vede şi cursa meşteşugită a Satanei; căci nu prin asemenea scamatorii a
căutat Domnul Hristos să atragă lumea la credinţă. Credinţa este un dar spiritual,
care răsare prin libera alegere a omului, dar nu prin constrîngerea Făcătorului. Dumnezeu nu a
adus pe nimeni cu arcanul la mîntuire. Altfel credinţa nu ar mai fi credinţă.
Desigur că uşor I-ar fi fost
Domnului Hristos să Se coboare de pe Cruce ca să creadă mulţimea adunată pe
Golgota că El este Fiul lui Dumnezeu. Şi toţi ar fi crezut şi s-ar fi
înfricoşat de puterea Domnului, dar neamul omenesc nu s-ar mai fi mîntuit. Dar
iată că nu aceasta este înţelegerea Celui Atotputernic, şi nu prin asemenea căi
putem moşteni împărăţia Cerurilor.
„...Suspinăm în noi şi aşteptăm
înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost
mîntuiţi. Dar o nădejde care se vede nu mai este nădejde, pentru că ce se vede
se mai poate nădăjdui ? Pe cînd dacă nădăjduim şi nu vedem, aşteptăm cu
răbdare" (Romani 8, 23-25).
Iar Domnul
spune:
„Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei
ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20, 29).
14. Semne şi minuni
Explicaţia semnelor şi
apariţiilor luminoase petrecute la Maglavit se poate găsi cu prisosinţă în
primele capitole. Prin lucrările tainice ale puterilor care au insuflat şi au
provocat întreg fenomenul maglavitean, se explică şi semnul cu luminarea lui
Petrache Lupu care a rămas aprinsă în bătaia vîntului, cînd a ieşit în
procesiune cu poporul la cîmp pentru ploaie. Aşa se explică şi semnul cînd,
într-o altă împrejurare, datorită rugăciunilor ciobanului, s-a îndepărtat
ploaia de la locul arătărilor, unde se afla o mulţime mare de oameni, iar locul
a rămas uscat. Asemenea lucrări amintesc cititorilor de povestirile Sfîntului
şi Marelui Mucenic Ciprian care, pe vremea cînd nu se creştinase încă şi era
mare vrăjitor, putea şi el „să schimbe văzduhul, să pornească vînturi, să
slobozească tunete şi ploi, să tulbure valurile mării", precum şi alte
semne nemaipomenite, prin mijlocirea puterii diavoleşti. Dar întru săvîrşirea
unor asemenea semne nu este necesar a fi vrăjitor, ci este de ajuns a se lăsa
condus, într-un chip inconştient, de lucrarea Ispititorului.
Tot astfel se poate înţelege şi
semnul „minunat" cînd Petrache Lupu şi-a trecut mîna prin foc, iar mîna nu
i-a ars deloc, voind să convingă pe nişte necredincioşi că el este
cu adevărat un trimis al Celui
Prea Înalt[5].
Dar pentru cine face asemenea lucrări, Domnul a vestit
prin Moise că mare este această urîciune înaintea Lui şi mare va fi osînda
pentru neamurile în care asemenea urîciuni se petrec (Deuteronom 18, 10-12).
15. Vindecările de la
Maglavit
Un alt capitol de seamă al
Maglavitului îl constituie, desigur, vindecările multor pelerini bolnavi.
Aceste vindecări s-au produs fie prin mijlocirea psihică a ciobanului, fie de-a
dreptul prin rugăciunile credincioşilor la „plute" sau la locul
arătărilor.
Pentru cei mai mulţi dintre
susţinătorii Maglavitului, diferitele cazuri de vindecări, constatate şi
certificate chiar de unii medici, au însemnat argumentul suveran pentru temeiul
„minunilor" şi al revelaţiilor dumnezeieşti întîmplate cu Petrache Lupu.
Dar despre mecanismul
producerii acestor vindecări s-a vorbit în capitolele precedente şi s-a arătat
în ce chip şi cu ce putere se mai pot ele întîmpla.
Se poate totuşi
presupune că unele vindecări s-au produs şi prin reale minuni, cu anumiţi
pelerini credincioşi, dar independent de fenomenul Maglavitului, ci prin rugăciunile
şi postirile lor, cu mijlocirea Bisericii şi
prin ajutorul Tainei Sfîntului Maslu la care au luat parte aceşti bolnavi.
prin ajutorul Tainei Sfîntului Maslu la care au luat parte aceşti bolnavi.
16. „Profeţiile"
lui Petre Lupu
În afară de semnele, „minunile" şi vindecările
care s-au petrecut la Maglavit, şi în afară de predica pe care o ţine ciobanul
din porunca „moşului", Petrache Lupu a dat la iveală şi nişte preziceri,
sub forma unor „profeţii".
Încă de la început, ciobanul a vestit lumii că a văzut
„o stea mare vestind moartea la lume". Şi el adaugă: „Avea marginile ca
cerul, o lumină mare la mijloc şi patru bucăţi: ploaie, foc, vînt şi cărbune.
De trei ori am vrut să pun mîna pe ea şi n-am putut. A patra oară am întrebat:
«Moşule, ce e cu vorba care mi-ai trimis ? Adică dacă jumătate din lume este
rea şi jumătate bună ?». Şi «moşul» a zis: «Pe jumătate o iau şi pe jumătate o
las. Am să mă mai las o dată»" („Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, pp.
57-58).
Şi Petre Lupu spune: „În toamna asta sau la altă
toamnă, nu se ştie care toamnă, va apare iar steaua în sat, la lume. Şi eu am
să zic: De ce nu v-aţi pocăit, fraţilor ? Puneţi mîna pe ea. Şi de trei ori
nimeni n-o va putea atinge. A patra oară voi zice: De ce n-aţi pus mîna pe ea ?
Acum mergeţi acasă, vă primeniţi curat, că gata, moartea vine. Toţi vor chiui
de frică. Eu am să zic: De ce nu v-aţi pocăit ?" (Op. cit., p. 59).
Din cele vestite, se înţelege
că un mare prăpăd se va abate peste capul omenirii, într-o toamnă, „nu se ştie
în
care toamnă"; dar, totodată, rezultă de aici că vizionarul de la Maglavit a primit vestea că misiunea lui urmează să se întregească cu o nouă manifestare în toamna acelui prăpăd. Cele patru urgii pe care le-a văzut Petrache Lupu sînt cauzate, în parte, de stihiile naturii cum ar fi „ploaia" - prin inundaţii catastrofale - şi „vîntul", prin uragane groaznice. „Focul" şi „cărbunele" prin urgiile unor războaie care vor pustii „jumătate din lume". În cursul ultimilor ani, felurite semne naturale s-au abătut peste tot pămîntul: cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de terenuri, inundaţii, cicloane şi alte flagele. De pretutindeni s-au pornit războaie şi revoluţii. În toamna anului 1939 s-a ridicat ca o stafie a morţii prăpădul războiului, care tinde să se lăţească peste toată lumea. Se poate însă întîmpla ca toamna prezisă de către Petre Lupu să nu fi sosit încă în tot prăpădul ei. Această toamnă va însemna şi începutul unei foamete mari.
care toamnă"; dar, totodată, rezultă de aici că vizionarul de la Maglavit a primit vestea că misiunea lui urmează să se întregească cu o nouă manifestare în toamna acelui prăpăd. Cele patru urgii pe care le-a văzut Petrache Lupu sînt cauzate, în parte, de stihiile naturii cum ar fi „ploaia" - prin inundaţii catastrofale - şi „vîntul", prin uragane groaznice. „Focul" şi „cărbunele" prin urgiile unor războaie care vor pustii „jumătate din lume". În cursul ultimilor ani, felurite semne naturale s-au abătut peste tot pămîntul: cutremure, erupţii vulcanice, alunecări de terenuri, inundaţii, cicloane şi alte flagele. De pretutindeni s-au pornit războaie şi revoluţii. În toamna anului 1939 s-a ridicat ca o stafie a morţii prăpădul războiului, care tinde să se lăţească peste toată lumea. Se poate însă întîmpla ca toamna prezisă de către Petre Lupu să nu fi sosit încă în tot prăpădul ei. Această toamnă va însemna şi începutul unei foamete mari.
Dar faptul că prevestirile
ciobanului încep să prindă margini desluşite, nu înseamnă cîtuşi de puţin că el
a profetizat în sensul adevărat al
cuvîntului, prin insuflarea Duhului Sfînt ci - după cum s-a arătat în cuprinsul
acestei lucrări - a putut face o ghicitoare prin mijlocirea unui duh pitonicesc
care l-ar fi inspirat, ţinîndu-se seama în cîte feluri se pot mistifica
profeţiile, prin previziuni care adeseori se împlinesc.
Exemple de false profeţii, verificate în cursul vremii, sînt acelea ale
predicţiunilor ce s-au făcut de către atîţia
astrologi, magi şi rabini, pe care totuşi Biserica i-a anatemizat.
astrologi, magi şi rabini, pe care totuşi Biserica i-a anatemizat.
Un caz cunoscut este, de pildă, acela al lui Nos- tradamus, din veacul al
XlV-lea.
În această categorie de
fenomene demonice se înscriu şi prezicerile spiritiste care, adeseori, s-au
putut verifica cu multă precizie, dar care sînt deopotrivă de osîndite de
Biserica noastră dreptmăritoare.
Vedenia stelei cu patru colţuri,
descrisă de Petra-che Lupu ca simbol a patru urgii cu care va fi bătut
pămîntul, poartă cu sine - indiferent de împlinirea prăpădului prevestit -
aceeaşi pecete cu totul dubioasă care identifică tot fenomenul Maglavitului.
Adevărurile de mărturie pe care
Dumnezeu ni le-a descoperit prin toţi sfinţii Săi, şi mai presus de toţi prin
însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, sînt cuprinse în cuvîntul Sfintelor
Scripturi. Toate învăţăturile de trebuinţă pentru mîntuirea noastră ni s-au dat
în întregime. Tot astfel, ni s-au dat şi profeţiile, prin care putem cunoaşte
semnul vremurilor. Iar cine vrea să se înţelepţească, n-are decît să citească
Sfintele Scripturi, rugîndu-se în duh smerit, ca Domnul să-1 lumineze şi va
putea afla şi cunoaşte ce-i va fi de folos. Ce nu ni se va descoperi din
Sfintele Scripturi înseamnă că încă nu ne este dat să ştim. Dar să nu-L ispitim
pe Dumnezeu cu lucruri neîngăduite, căci chiar dorinţa de a cunoaşte viitorul
poate fi un mare păcat pierzător de suflet, ca şi ieşirea de sub ascultarea
Bisericii,
într-o izolare faţă de obştea ecumenică.
17. Observaţii
Şirul punctelor dubioase ale
cazului de la Maglavit s-ar putea prelungi cu încă multe alte date; totuşi, din
cele arătate, oricine va avea destul material documentar pentru a-şi forma convingerile
sale în această privinţă. Iar materialul documentar folosit aici a fost bazat,
în cea mai mare parte, pe date unanim recunoscute sau pe mărturii aduse în
diverse scrieri ale unor prelaţi, preoţi şi teologi ai Bisericii. S-au
înlăturat deci mărturiile orale, care ar fi provenit chiar din partea unor
oameni de foarte bună credinţă, pentru a un se prilejui bănuieli de părtinire
asupra relatărilor lor.
În încheierea acestui capitol,
este nevoie să se pomenească şi de mînăstirea care se înfăptuieşte la Maglavit.
După cum se ştie, gîndul înălţării acestui Sfînt Aşezămînt nu provine nici
dintr-o poruncă a „moşului" şi nici dintr-o dorinţă a lui Petrache Lupu,
ci din iniţiativa d- lui dr. C. S. Nicolăescu-Plopşor, membru în Comisiunea
Culturală a Sfintei Episcopii a Rîmnicului Noului Severin.
Dealtfel, însuşi Petrache Lupu
mărturiseşte deschis: „«Moşul» nu mi-a spus să fac biserică. «Moşul» nu mi-a
spus să fac spital. Cine vrea, să facă, dar mie «moşul» nu mi-a spus"
(„Maglavitul", Pr. V. I. Ouatu, p. 62). . Cînd lumea a început să dea bani
în acest scop, Petrache Lupu, ca factor central al Maglavitului, şi-a luat
însărcinarea de a
patrona Comitetul de lucru al
acestei biserici. Iar această biserică s-a pornit şi construcţia ei sporeşte.
Ce se va alege de ea, nu se ştie încă. Daca această zidire de închinare va
continua să fie ridicată pe temeiul unor fenomene dubioase şi de o esenţă
necurată, care nu au fost destul de bine cercetate, ridicarea acestui aşezămînt
va fi o mare urîciune, care ne va atrage mînia lui Dumnezeu[6].
Dacă, în schimb, se va căuta să se năruiască lucrarea de rătăcire care s-a
putut produce arătîndu-se pe faţă şi cu toată îndrăzneala ispita mare în care
s-au prins atîţia oameni de bună credinţa, atunci biserica ce se înalţă acum va
fi cu adevărat binecuvîntata de Dumnezeu.
Faţă de toate cele petrecute în
acest caz, putem spune cu amărăciune:
Ce folos că unele lucruri
aparente, din cîte s-au săvîrşit cu Petre Lupu, sînt bune, dacă în schimb
altele poartă cu ele otrava şarpelui!
Ce folos că mulţi oameni au
fost atraşi de mirajul credinţei, în schimb nu spre o credinţă adevărată, ci
spre o cursă de moarte !
Ce folos că în urma unor vedenii se ridică o mînăstire, dar se
rătăceşte lumea !
Ce folos că se pocăiesc cîţiva
oameni la duhovnic, iar cei mai mulţi se pocăiesc la o „buturugă" sau îşi
pun
nădejdea de izbăvire în picăturile prelinse dintr-o cracă uscată, sau în alte credinţe deşarte !
nădejdea de izbăvire în picăturile prelinse dintr-o cracă uscată, sau în alte credinţe deşarte !
„Adevărat, fericiţi cei ce ascultă cuvîntul lui Dumnezeu şi-L păzesc pe
dînsul".
Şi cuvîntul
Domnului spune:
„Nu oricine-Mi zice: Doamne,
Doamne ! va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care
este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne ! N-am
proorocit noi în numele Tău ? N-am scos noi draci în numele Tău ? Şi n-am făcut
noi multe minuni în numele Tău ? Atunci le voi spune curat: Niciodată nu v-am
cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fără de lege"
(Matei 7, 21-23).
[1] „Arătarea de la Maglavit în lumina Teologiei' de Econ. dr. I. C. Beldie, Arta Grafică, Galaţi, 1939; „La Maglavit" de Pr. D. Roman, Unirea, Ploieşti; „Ecoul Maglavituluf de Pr. P. Georgescu, Tip. R Darurilor, Bucureşti etc.
[2] Cunoscută este în
această privinţă şi fotografia ciobanului de la Maglavit, alături de un agent
al colecturei „Băncii Române de Comerţ", în care ciobanul ţine
demonstrativ, într-o mînă întinsă, un bilet de loterie. Reprodusă în multe
exemplare, această fotografie a ajuns repede în mijlocul vitrinelor amintitei
colecturi, slujind astfel de reclamă firmei.
[3] Din elementele
acestui din urmă caz, în afară de atitudinea ciudată care îl caracterizează pe
cioban, se mai desprinde un fapt interesant, şi anume: recunoaşterea că cei doi
copii au primit orbirea (un duh de orbire) ca fii ai păcatului, născuţi din
fărădelegea mamei lor (a se vedea capitulul 5 al scrierii de faţă).
[4] Blestemul nu-i
poate atinge pe cei sfinţiţi prin harul lui Dumnezeu. Domnul spune lui Moise şi
lui Aaron, în ţara Egiptului: „În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia
un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă... să ia din sîngele lui şi
să ungă amîndoi stîlpii uşii şi pragul uşii caselor, unde îl vor mînca. În
noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului şi voi lovi pe toţi întîii
născuţi din ţara Egiptului, de la oameni pînă la dobitoace şi voi face judecata
împotriva tuturor zeilor Egiptului: Eu, Domnul. Sîngele vă va sluji ca semn pe
casele unde veţi fi. Eu voi vedea sîngele şi voi trece pe lîngă voi, aşa că nu
vă va nimici nici o urgie" (Exod 12, 1-13).
Iată deci, preînchipuirea legăturii lui Hristos prin
jertfa sîngelui. Oamenii cu adevărată trăire euharistică sînt apăraţi de
blesteme şi de nenorociri, după cum o casă cu paratrăznet este apărată de
descărcările electrice.
[5] Această relatare
este dată de d-l G. Ilioniu în studiul său „La Maglavit", apărut în
foiletonul ziarului „Universul" nr. 283 din 15 octombrie 1939.
[6] În această
privinţă, canonul 83 al Sinodului de la Cartagina porunceşte: „Toate altarele
care se ridică în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în
tot chipul trebuiesc înlăturate".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu