Mihail Urzica Minuni si false minuni 6

CAZUL VASILICA BARBU (comuna Tudor Vladimirescu, judeţul Tecuci)

Cu privire la cazul din comuna Tudor Vladimirescu din jud. Tecuci, petrecut cu tînăra Vasilica Barbu în anul 1937, faptele sînt îndeobşte bine cunoscute, Sub mirajul unor întîmplări neobişnuite, fetiţa Vasilica Barbu, de 16 ani, aflîndu-se la muncile cîmpului, a avut în diferite rînduri vedenii cu chipul „Mîntuitorului" şi al „Maicii Domnului". Primind solia de a vorbi lumii, această nouă vizionară cutreieră de atunci ţara, în lung şi în lat, ca să vorbească poporului. Totodată, pe locul arătărilor s-au stîrnit a veni mulţimi numeroase de pelerini, s-au ridicat cruci, s-a plănuit zidirea unui Sfînt Lăcaş şi s-au petrecut mereu tot felul de semne, de „minuni" şi de vindecări neobişnuite, certificate de mulţi preoţi şi oameni de bună credinţă. Deoarece însă şi cazul acesta a fost primit cu prea mare uşurinţă şi fără o verificare temeinică a elementelor lui, girat de mai mulţi oameni de seamă, este nevoie ca, măcar acum - după atîtea fapte consumate - să se repună în discuţie această pretinsă teofanie, pentru a şti şi dovedi adevărul.

În cele de faţă, se vor expune o serie de puncte care au constituit elementele...hotărîtoare ale „revelaţiei", dar care

dovedesc de fapt tocmai temelia şubredă pe care s-a clădit toată această lucrare de rătăcire, În afară de observaţiile cuprinse în capitolul IX şi care se aplică şi la cazul din comuna Tudor Vladimirescu, va fi de reflectat şi de tras concluzia firească şi din următoarele puncte de căpetenie, prezentate pe scurt.

1. Vedenia „Mîntuitorului"

Vasilica Barbu susţine că L-a văzut pe Hristos în mai multe rînduri coborînd într-o lumină mare dintr-un nor în chipul unui adevărat om, ca un bătrîn, „un moş bătrîn, cu barba mare, mustăţile răsucite băgate în barbă, cu un păr mătăsos lăsat pe spate, iar îmbrăcămintea îi era albă şi lungă de i se vedea numai degetele de la picioare şi largă la mîneci".

Deci într-un cîmp nelocuit, adică în „pustie", Vasilica îl vede pe „Hristos", coborînd din norii Cerului, vedenie de care însuşi Mîntuitorul ne îndeamnă să ne ferim. Căci Hristos nu va mai coborî pe norii Cerului decît la Parusie (Matei 24).

Pe de alta parte, vizionara pretinde că Mîntuitorul i s-a arătat sub chipul unui adevărat om. De remarcat că Sfîntul loan Evanghelistul, la descoperirea Apocalipsei, cînd a fost răpit în Duhul, în Patmos, a avut numai o vedenie alegorica şi simbolica a lui Hristos, după cum - tot după înălţare - i s-a arătat şi lui Saul, dar nu L-a văzut pe Mîntuitorul în realitate, în adevărat trup omenesc.

Comparînd, pe de altă parte, intensitatea cuvîntului lui

Hristos din vedenia Sfîntului Ioan Evanghelistul, care numai din citire îţi cutremură inima ca un tunet ieşind din străfundurile lumii, faţă de platitudinea cuvîntărilor ţinute de vedeniile Vasilichii Barbu sau a celorlalţi vizionari întîmplători, îţi poţi da lesne seama de toată contrafacerea şi plăzmuirea unor asemenea descoperiri.

2.   Cazuri de „materializări"

Printr-o întîmplare „suprafirească", petrecută încă la începutul „descoperirilor" din comuna Tudor Vla- dimirescu, Vasilica Barbu găseşte în ungherul casei ei, o tainică sumă de bani, tot prin „minune", ca să poată călători Vasilica la Bucureşti, în scopuri misionare. Grosolănia acestui caz de materializare se vede că a dat de gîndit şi celor din jurul ei, încît n-a mai fost trecut în cărticica cu vedenii, deşi în povestirile ei orale, faptul acesta a fost pomenit şi înregistrat de toată lumea care a auzit-o vorbind.

Cum se explică oare aceste duplicităţi de circumstanţă, care jignesc adevărul ?

Cît despre cazurile de „materializări", acestea se întîlnesc tocmai în domeniul lucrărilor de ocultism.

3.   O mînăstire de fecioare

În urma unor cerinţe a „celor de sus", s-a pus la cale ridicarea unei mînăstiri pe locul arătărilor. Această mînăstire de maici urmează să cuprindă numai fecioare.

Aşa s-a cerut de către pretinsa vedenie a Mîntuitorului.

„El a zis că aici se va face Altarul meu. Aici se va face mînăstire de maici şi numai de fecioare, fără de timp" („Minunile din com. Tudor Vladimirescu", p. 42, Tip. Sf. Mînăstiri Cernica).

În această privinţă, dacă în prima perioadă de viaţă creştină, diferitele instituiri disciplinare ale Bisericii nu erau bine lămurite, iar statornicirea lor s-a făcut de abia mai în urmă, ce rost ar avea ca să mai readucem acele confuzii în Biserică ? Dacă dintru început era cu putinţă ca şi o monahie să poată deveni „diaconiţă" sau ca „Episcopul să fie bărbatul unei singure femei", ce ar putea însemna ca într-o anumită eparhie a unei Biserici autocefale, să reintroducem asemenea deprinderi ? Pe de altă parte, cu privire la sensul adevărat al monahismului şi Ia rosturile lui duhovniceşti, ce ar putea însemna să stabilim deosebiri între unele „maici fecioare" şi altele „nefecioare", reîntorcîndu-ne astfel la o concepţie cu totul primară, cînd păgînismul îşi mai lăsase urmele de influenţă în creştinism şi cînd factorul naturalist precumpănea asupra celui esenţialist.

Dar în adevărata esenţă a credinţei noastre, oare creştinismul nu dă toată reabilitarea şi toată curăţenia de neprihănire chiar şi celei mai desfrînate femei care s-ar pocăi ?

De bună seamă că Hristos nu îndreptăţeşte păcatul ci îl osîndeşte, dar ne dă deplina putinţă de iertare prin pocăinţă.

Deci fiind absolvire întreagă faţă de greşelile noastre, nu putem subestima pe unii credincioşi în favoarea altora.

Prin urmare, ce rost poate avea o mînăstire de fecioare şi cărei spiritualităţi i-ar putea corespunde ?

Oare Maria Magdalena, prima creştină, căreia Mîntuitorul a găsit cu cale să i se arate după înviere, ca să poată duce mai departe vestea cea bună, nu ar fi socotită destul de fecioară prin lacrimile cu care a spălat picioarele Domnului, pentru a putea fi primită eventual în Mînăstirea pe care o ridică Vasilica Barbu ?

Şi Sfînta Maria Egipteanca, desfrînata din Alexandria, care prin curăţenia vieţii ei din pustie, ajunsese să nu mai atingă pămîntul cu picioarele cînd se ruga şi însăşi fiara deşertului a venit să-i sape groapa, nu ar fi socotită nici dînsa destul de fecioară pentru a putea intra în această mînăstire specială ?

Dar Evdochia, desfrînata din Samaria, care prin pocăinţa şi credinţa ei s-a învrednicit ca să învieze şi morţii, nu ar fi nici dînsa primită alături de tovarăşele Vasilicăi Barbu ?

De altfel, cîte fecioare cu trupul pot fi desfrînate cu sufletul, iar Domnul le socoteşte pe acestea drept necurate (de observat Tit, 1, 15).

Ce poate deci însemna instituirea unei asemenea mînăstiri, cu o astfel de spiritualitate, care aminteşte de templele vestalelor din vremea păgînă ? O asemenea deosebire de recrutare a maicilor, care este în afara
rînduielilor actuale ale monahismului, ar duce, bineînţeles şi la alte sminteli; aşa de pildă:

Un gînd de trufie ar pune repede stăpînire peste unele din acele maici fecioare, faţă de alte maici nefecioare, de prin alte mînăstiri obişnuite; iar dintre acestea multe s-ar mîhni pentru aceleaşi motive. O întristare duhovnicească s-ar produce şi pentru atîtea alte minunate suflete. Într-adevăr, poate că unele mame vrednice care au trecut cu cinste prin viaţa lor mireană, ar voi într-o zi să intre în monahism; dar vai, de la început s-ar vedea stingherite la gîndul că numai rămăşiţa ospăţului le va fi partea lor faţă de cele alese, fecioarele.

În sfîrşit, dacă ispita şarpelui neadormit ar face ca unele din aceste fecioare alese să cadă cîndva într-un păcat trupesc (să nu fie) oare această Mînăstire le-ar mai ţine înainte şi ca nefecioare - desfrînate sau le-ar izgoni pentru pocăinţă la o altă mînăstire mai ... de rînd ?

4. Diavolul în chip de „călugăr"

Cînd printr-o cursă foarte meşteşugită i se arată Vasilicăi Barbu diavolul, în chipul unui călugăr şi o îndeamnă să nu mai propovăduiască, în scopul de a-i întări prin acest contrast de nălucire temeiul celorlalte vedenii, dînsa are o atitudine cu totul potrivnică faţă de spiritualitatea adevărată creştină.

Într-adevăr, ea spune: „blestematule, în focul Gheenei să rămîi şi suflarea toată Moşul să ţi-o ia"... (p.40, op. cit.).

În această privinţă, nu îi este îngăduit mireanului ca sa blesteme pe diavol. Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfînta Cruce, postul, rugăciunea, precum şi tot ajutorul Bisericii. El trebuie prin urmare, să rămînă totdeauna într-o stare defensiva faţă de acest temut vrăjmaş.

În schimb, prin ajutorul harului dumnezeiesc şi numai pentru binecuvîntate pricini (cazuri de oameni îndrăciţi sau de case stăpînite de duhuri rele) numai preotul, prin taina preoţiei, are îngăduinţa şi arma necesară de a-1 ataca pe diavol, citind moliftele Sfîntului Vasile după un anumit ritual.

Şi încă şi aşa, se cunosc atîtea cazuri cînd duhurile rele muncesc în felurite chipuri pe slujitorii Domnului după împlinirea unor asemenea exorcisme.

Blestemarea diavolului de către mirean este deci o mare nesocotinţă, iar acel blestem nu-1 poate atinge pe Ispititorul.

Ba, dimpotrivă, printr-o asemenea lucrare nechibzuită, diavolul ne prinde şi mai bine în laţul lui, dîndu-ne impresia că blestemîndu-1 facem o faptă foarte plăcută înaintea lui Dumnezeu.

În această privinţă, „Arhanghelul Mihail cînd se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui

Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: Domnul să te mustre/" (Iuda 9).

Aceeaşi a fost însăşi atitudinea Mîntuitorului cînd a fost ispitit în pustie şi care n-a găsit cu cale să-l blesteme pe Ispititorul, ci numai 1-a îndepărtat cu aceste cuvinte: „Pleacă, Satano/".

Aceeaşi a fost şi atitudinea tuturor sfinţilor din toate vremurile.

Este deci de la sine înţeles că dacă Dumnezeu ar voi să-l piardă pe Satana, cu o singură suflare a gurii Lui ar putea să-l nimicească în veci şi desigur n-ar mai fi nevoie de ajutorul blestemelor noastre...

Cu toate acestea, altele sînt judecăţile Domnului şi altele sînt rosturile tainice ale firii, care nu ne sînt date să le cunoaştem în totul. Aşadar, cum am putea să ne îngăduim să avem o altă atitudine, decît aceea pe care ne-o fixează Biserica şi care se cuvine să fie urmată de orice creştin smerit ?

Iar asemenea adevăruri esenţiale ar trebui să le in­tuiască un vas ales al Domnului, asupra căruia se face o descoperire dumnezeiască de o atît de covîrşitoare însemnătate. Căci vasele alese sînt călăuzite de îngerii Domnului şi sînt insuflate de Duhul Sfînt.

Blestemarea diavolului de către mireni este deci potrivnică esenţei creştinismului şi dovedeşte o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu: este o răzvrătire împotriva planurilor dumnezeieşti, prin care tocmai Atotfăcătorul
rabdă îndelung şi nu pierde pe diavol care se împotriveşte voii Lui sfinte. De altfel, aceasta este şi „taina fărădelegii" despre care vorbeşte Apostolul Pavel (2 Tesalonicieni 2).

În lucrarea de mîntuire a sufletelor noastre, omul este dator de a se supune tuturor încercărilor cu nădejdea în bunătatea de izbăvire a lui Dumnezeu, răbdînd toate pînă la sfîrşit fără crîcnire. Cazul lui Iov, care atît de mult a fost ispitit de diavol, trebuie să ne fie pildă de răbdare şi de credinţă,

Cît despre faptul că Vasilica Barbu poate avea o concepţie atît de greşită asupra sensului spiritualităţii creştine, este destul de explicabil, ţinînd seamă că izvorul insuflărilor ei este cu totul dubios. Şi pentru a se înţelege că reacţia ei nu este numai un simplu fapt, fără prea mare însemnătate, ci dimpotrivă oglindeşte o perspectivă falsă în care se înnoadă alte firi tainice cu o comună obîrşie, este necesar de a mai adăuga următoarele:

Închipuita vedenie a Mîntuitorului pe care a avut-o în stare de vis vizionarul Ion Popa Gheorghe din Argeş, îi spune acestuia răspicat: „la voi în lume se blesteamă duşmanul numai o dată pe an, la Sfîntul Vasile de către preot. Datoria voastră ca creştini este ca în orice rugăciune ce faceţi în fiecare zi sau noapte să blestemaţi pe duşman cu mătănii la pămînt, căci greşeala se iartă, dar nu se iartă dragostea către duşman, căci toţi cei ce nu fac rugăciuni şi nu blesteamă pe duşman la orice necaz, au
dragoste către el şi nu vor vedea toţi aceştia lumina feţei Mele/" („Puterea rugăciunii", Ioan Sinescu, Editura Noastră, ediţia a II-a, p. 27).

Iată deci că atitudinea individuală şi întîmplătoare pe care a avut-o Vasilica Barbu, capătă aici forma şi conţinutul unei învăţaturi noi. Ni se dă astfel o nouă

5                                                                                                                       >

învăţătură, pe care Biserica Ortodoxă n-a avut-o niciodată, pe care nu o are nici acum şi pe care o osîndeşte pentru faptul că nu poate mireanul să se substituie preotului, căci numai el, ca slujitor al Altarului, este întărit printr-o sfîntă taină cu darul şi cu harul lui Dumnezeu.

5. Un „păcat" care nu epăcat

Ne povesteşte Vasilica Barbu că întorcîndu-se într-o zi de la biserică cu o sticlă de aghiasmă, sticla i-a fost smucită deodată din mînă de o putere nevăzută, dar nu s-a spart şi aghiasma nu a curs pe jos. Iar mai apoi i s-a arătat în vedenie „Sfîntul Simion Stîlpnicul" care i-a spus: „Diavolul ţi-a ieşit în calea ta şi ţi-a luat sticla din mînă, pentru ca aghiasma să se verse şi tu să faci păcat" („Minunile din comuna Tudor Vladimirescu", p. 28).

Ne întrebăm: Ce păcat ar fi fost dacă se scurgea pe jos din aghiasmă ? Căci nu era aghiasmă Mare şi era vorba de o aghiasmă obişnuită deoarece cazul pomenit s-a petrecut în ziua de 26 noiembrie 1937.

Oare la atîtea sfeştanii cînd se aruncă cu aghiasmă peste pereţii şi duşumelele caselor, se săvîrşeşte un păcat ? Dar la o slujbă de sfinţire cînd se pune temelia unei clădiri şi
se udă cu aghiasmă pămîntul cu toată împrejurimea, iar lumea calcă pe locurile stropite este un păcat ? Şi de ziua Sfîntului Trifon, cînd se aruncă cu apă sfinţită peste pămîntul descoperit şi peste semănături ca să rodească cîmpul şi grădinile, iar dacă aghiasma ar cădea şi peste ceva necurat s-ar săvîrşi un păcat ?

De ce atunci o asemenea ciudăţenie vicioasă care se împotriveşte rînduielilor Bisericii şi stropirii cu aghiasmă ?

Sfînta Predanie ne pomeneşte despre un singur caz asemănător, acela care se întîmplă cu Sfînta Împărtăşanie care ar cădea jos.

Numai pentru acest caz sînt prevăzute norme de a îndepărta Sfîntul Trup şi Sînge al Domnului de pe locul unde a căzut.

Dar ciudăţenia cu cazul acesta mai are şi o altă latură. Este vorba de starea de „neprihănire" de care s-ar putea bucura Vasilica Barbu înaintea lui Dumnezeu, fiind ferită de puterile de sus de a săvîrşi chiar şi un „păcat fără voie", atunci cînd, independent de dînsa, îi căzuse sticla cu aghiasmă din mînă. Prin urmare, dacă Dumnezeu nu a lăsat-o să săvîrşească nici un păcat atît de mic - dacă ar fi propriu-zis acesta un păcat - cum ar lăsa-o să săvîrşească păcate mai mari ?

Pe nesimţite, se infiltrează astfel în sufletele celor slabi veninul trufiei. Şi chiar dacă unii dintre aceştia se mai pomenesc spunînd cîndva că sînt „păcătoşi", dar prin
manifestările lor ei dovedesc o convingere contrarie; ei se arată mulţumiţi de ei înşişi şi se socotesc drepţi, milostivi şi curaţi, ba chiar aleşii şi sfinţii lui Dumnezeu.

6. Semne de cucernicie aparentă

În ziua de Bobotează 1938, în timpul Sfintei slujbe, cînd se săvîrşea Sfînta Liturghie, Vasilica Barbu vede presupusul chip al Mîntuitorului deasupra Sfintei Mese (este de remarcat analogia acestui caz cu vedenia lui Petrache Lupu, tot în Altar).

Cînd preotul a ieşit cu Sfînta Evanghelie şi cu Sfintele Daruri, Vasilica povesteşte că a văzut ieşind din Altar

„mulţi îngeri care se aşezau pe umărul drept la toţi aceia care stăteau în genunchi; iar pe cei care erau în picioare îi ocoleau şi intrau iar în Sfîntul Altar".

Într-adevăr, dacă îngenunchierile la Sfînta Liturghie sînt acte de cucernicie, în schimb, cîţi oameni care îngenunchiază prin Biserici, nu sînt în realitate decît nişte vrăjmaşi ai lui Dumnezeu: desfrînaţi care trăiesc în fărădelege, mincinoşi care plănuiesc viclenii, iubitori de argint, rătăciţi de la adevărata credinţă, spiritişti sau alţi răzvrătiţi care pîngăresc cu toţii locul în care îngenunche... Şi oare cîţi alţi credincioşi, cu înfăţişări de multă cucernicie, nu sînt de fapt lipsiţi de orice trăire lăuntrică ?... Pe de altă parte, poate că tocmai unii creştini mai puţin nevoitori care nu stau în genunchi la slujbă din pricina unor vătămări trupeşti, se roagă lui Dumnezeu cu mai multă credinţă şi cu o inimă mai smerită !...

Totodată, poate că tocmai unii din cei îngenunchiaţi, în timp ce preotul a ieşit cu Sfintele Daruri, rătăcesc cu gîndurile pe alte meleaguri sau sînt preocupaţi de a cerceta pe cei din jurul lor.

Pe temeiul acestei vedenii, desigur că unul dintre aceiaşi „îngeri", s-ar fi aşezat altădată şi pe umărul drept al fariseului din parabola Mîntuitorului, care se bucura în inima lui că Dumnezeu nu 1-a făcut păcătos ca pe vameş. Şi totuşi, vameşul cel păcătos care stătea mai neobservat de o parte, era mai curat la inimă şi a fost mai plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Dacă îngenunchierile sînt bune nu înseamnă însă ca să socotim elementele exterioare şi secundare ale creştinismului, drept valori lăuntrice şi principale. Satana, care vrea să ne smulgă din adevărata viaţă duhovnicească, caută să ne ispitească cu formalismul lucrurilor şi cu înfăţişările din afară ale credinţei.

Dar formele se cer numai respectate şi nu proslăvite.

Prin asemenea ispite şi închipuiri, credincioşii pot ajunge să judece lumea prin biserici, cu gîndul că la unii se aşează îngerii Domnului pe umăr, iar la alţii nu...

7. O falsă duhovnicie

În ziua de 28 ianuarie 1938, făcîndu-se sfinţirea Crucii din comuna Tudor Vladimirescu, s-a arătat iar pretinsa vedenie a „Mîntuitorului" care, după ce a făcut înconjurul lumii adunată la „Sfînta Slujbă", a venit la Vasilica Barbu şi i-a spus:

„Iată aceste suflete le-am spălat cu Duh Sfînt şi spune-le ca de acum să nu mai greşească'. Mulţimea striga: „Doamne iartă-ne, Doamne iartă-ne, că de acum nu mai greşim" (despre această afirmare textuală, mărturiseşte însăşi Vasilica Barbu în scris, printr-o comunicare semnată de mai mulţi martori).

După cum s-a arătat în precedentele capitole, un punct comun care pecetluieşte fiecare din întîmplările „suprafireşti" petrecute în ultima vreme la noi în ţară, a fost tendinţa de înlocuire a Sfintelor Taine ale Spovedaniei şi ale împărtăşaniei prin diferite născociri antihristice. În acest chip, vrăjmaşul cel nevăzut a căutat să îndepărteze din uz şi să scadă din însemnătate, rostul adevărat al dumnezeieştilor Taine, lăsate dinadins pentru mîntuirea noastră. Din asemenea împrejurări, prin care ni se desfăşoară pe dinainte atîtea vedenii şi semne impresionante, multă lume este ispitită ca să atribuie o altă însemnătate tainică faptului că însuşi Mîntuitorul coboară în mijlocul nostru, în cutare sau cutare loc, ca să ne spele prin Duhul Sfînt sufletele de păcate, decît dacă ne-am mărgini de a ne duce la un simplu popă de ţară ca să ne mărturisim lui de păcate. Deci Aşezâmîntul Bisericii pe care Hristos 1-a instituit prin jertfa Lui este micşorat şi trecut pe o linie secundară.

Mulţi se duc la Biserică şi o cinstesc, dar nu mai trăiesc prin Biserică, adică prin împărtăşirea cu toate Tainele lui Hristos. Dar, „din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire ca să creadă o minciună, pentru ca toţi
cei ce n-au crezut adevărul şi au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osîndiţi" (II Tesalonicieni 2, 11-12).

8. O învătătură antihristică

9

/v

În ziua de joi 30 martie 1939, Vasilica Barbu povesteşte că a văzut „o persoană îmbrăcată ca Arhanghelul Mihail". (Deci Vasilica are în cugetul ei chipul din icoană al Arhanghelului pentru a face o asemenea precizare. Cu toate acestea, altădată a văzut nălucirea unui copil de 5 ani, care i-a spus că era Arhanghelul Gavril şi ea crezuse fără nici o împotrivire). Şi această nălucă îi spune: „Iată am venit să-ţi spun că de postul, rugăciunea şi milostenia ce o faci tu, ţi s-a gătit în Ceruri un scaun de mărire". Vasilica Barbu are totuşi o tresărire şi îi spune: „Sfinte Mihail, nimic bun n-am făcut înaintea lui Dumnezeu, sînt o păcătoasă". El îmi zice: „Nu spune că eşti păcătoasă, căci sînt trimis să-ţi zic aceste cuvinte". După puţin, închipuirea a dispărut, dar Vasilica s-a întrebat cu sufletul îndoit: „N-o fi fost Diavolul ?".

Iată în sfîrşit o tresărire spre adevăr. Dar ce folos? Căci această arătare nu a însemnat decît pregătirea unei alte curse temute.

A doua zi, la 31 martie 1939, Vasilica relatează ur­mătoarele (citatele sînt luate textual din acelaşi document semnat de mai mulţi martori şi de cînd s-a făcut pomenire mai sus):

„Cînd îmi făceam rugăciunea în chilie, văd că apare Prea Sfînta Fecioară; eu cu frica de la Îngerul din ajun, am
ridicat imn de slavă către Prea Sfînta Fecioară". (De astă dată, vizionara n-a mai avut îndoielile din ajun şi drept urmare, socoteşte de îndată că năluca care îi stătea înainte, era într-adevăr Maica Precista. Tocmai această înşelăciune fusese urmărită şi de Satana, pentru a se folosi de o astfel de împrejurare şi a strecura o nouă învăţătură otrăvită, care să smintească lumea).

Şi Vasilica continuă: „Atunci Prea Sfînta Fecioară a dat raze de lumină atît de puternice, încît eu n-am putut să privesc şi am lăsat capul în jos. Prea Sfînta Fecioară îmi zice: «De ce te rogi pentru Dumitra care este plecata de pe acest pămînt ? Roagă-te pentru omenirea care slujeşte păcatului». Eu mă rugam pentru o copilă de 4 ani care murise arsă de foc şi îi răspund: „Prea Sfînta Fecioară, mama ei mi-a spus să mă rog pentru ea". Prea Sfînta îmi zice: „La ziua Judecaţii eu voi întîmpina pe dreptul Judecător cu fecioarele iar îngerii cu pruncii. Prunc ori fecioară ce va fi pentru întâmpinare, trebuie să plece de pe acest pămînt în dureri şi suferinţe grele ".

De unde oare o asemenea învăţătură eretică, cînd ştiut este din Sfînta Scriptură că „însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul Arhanghelului şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din Cer şi întîi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi răpiţi împreuna cu ei în nori ca sa întîmpinâm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul" (I Tesalonicieni 4, 16-17).

Urmează deci că Domnul va fi întîmpinat în văzduh de toţi credincioşii Lui cuvioşi, care vor fi păstrat legătura cu

El prin Sfintele Sale Aşezăminte, deci indiferent de vîrsta fiecăruia sau de condiţia că unii ar fi răposat în feciorie, în dureri şi suferinţe grele, iar alţii, căsătoriţi, ar fi răposat uşor şi fără durere !

Dar în afară de această învăţătură greşită, mai rămîne încă un ghimpe veninos. Este îndemnul de a nu ne mai ruga pentru copiii şi fecioarele răposate. În realitate, Biserica se roagă şi pentru prunci şi pentru fecioare şi pentru toţi. Iată deci coarnele Satanei.

y\

9. înşelătoare slavă cerească

Revenind asupra împrejurării cînd Vasilica Barbu a văzut nălucirea Satanei în chipul Arhanghelului Mihail, observăm că în timp ce atunci s-a îndoit în sufletul ei pentru vestirea de mărire ce i se aducea, într-o altă împrejurare, cînd s-a văzut răpită în duh de alte vedenii şi mai ispititoare, care o înconjurau cu mare slavă, nu s-a mai îndoit de acele năluciri, ci a primit ispita, socotindu-se vrednică de toate cinstirile care i se făceau. Ea povesteşte astfel că din mijlocul unor treburi cu care se îndeletnicea în casa ei, s-a „pomenit în palate mari şi foarte luminoase în faţa unui scaun de o frumuseţe rară unde sta Mîntuito- rul; iar în dreapta lui stătea Prea Sfînta Fecioară; în stînga lui o mulţime de preoţi, iar în dreapta Prea Sfintei Fecioare o mulţime de femei, îmbrăcate în alb şi avînd pe cap cîte o coroană". Apoi aude glasul „Mîntuitorului" care îi spune: „Iată vrem să-ţi dăm un dar", şi tot acel sobor ceresc începe atunci de a cînta imnuri de bucurie pentru Vasilica Barbu, care este îmbrăcată monahiceşte.

Şi „Mîntuitorul" îi spune că i se arată ei toate acestea pentru „rîvna şi dragostea ei".

La cele de mai sus, socotesc că orice comentarii ar fi de prisos. Se va înţelege destul de bine cît de iscusită este viclenia Ispititorului pentru a parodia împărăţia şi slava lui Dumnezeu în chipul unei astfel de arătări cereşti şi în scopul de a momi inimile slabe şi lesne înclinate spre trufie.

Dar aici mai apare şi o altă perspectivă primejdioasă a unei asemenea întreprinderi. Este vorba de faptul că toate acele 37 de fecioare, împinse atît de precipitat spre călugărie, de mirajul nălucirilor tovarăşei lor Vasilica, nu au dat încă nici o dovadă pînă acum că au în realitate o chemare serioasă spre viaţa monahicească. Călugăria reprezintă o viaţă aspră şi grea, plină de renunţări, bizuită pe o ascultare oarbă şi necesită o chemare firească şi o verificare de mulţi ani pentru a se şti şi cunoaşte sufletul cuiva.

Deci ce chezăşie de seriozitate pot aduce cu sine acele tinere fete, încă lipsite de experienţa vieţii ? Şi ce se va întîmpla cu ele, dacă fiind recrutate pe simplul temei că sînt fecioare, după o trecere de cîţiva ani, multe din ele îşi vor simţi pornirile aprinse spre o altă viaţă ? Unele vor fugi poate din mînăstire ducîndu-se în lume, iar altele vor cădea poate în păcate, dar în ascuns şi sub aceeaşi haină monahicească, pe care vor ca s-o îmbrace acum cu prea multă grabă...