Al doilea cuvânt,
tot către cei binecredincioşi, împotriva câinelui Mahomed; tot aici şi cuvânt despre sfârşitul acestui veac
Atât cât m-a ajutat harul lui Dumnezeu care mă învaţă
de sus să lupt cu acest necredincios hulitor al lui Hristos şi diavol văzut,
adică împotriva ticălosului Mahomed, eu am luptat. Acum, însă, mă voi îndrepta
cu cuvântul către cei binecinstitori, nu ca un învăţător care este mai presus
de ei sau ca unul ce este pus peste ei de sus, ci ca cel mai mic şi mai
neputincios frate al lor şi împreună cu ei păzitor al dogmelor neîntinatei
credinţe creştine date de Dumnezeu. Şi le voi aminti lor şi, în parte, şi mie
însumi, ceea ce ne poate întări şi menţine în credinţa în Hristos, adevăratul
Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, în nădejdea şi dragostea Lui, şi ceea ce ne
poate păzi nevătămaţi de neorânduielile care ne lovesc în aceste vremuri şi, ca
să spun aşa, de întunericul cel cumplit şi lipsit de lumină. Astăzi, mai mult
ca oricând, se cuvine ca eu să spun împreună cu Fericitul Prooroc şi Împărat David: Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul
acesta în veac
(Ps. 11, 8). De ce? Pentru că
nelegiuiţii mişună pretutindeni (Ps. 11, 9).
Oriunde îţi aţinteşti privirea pe pământ, pretutindeni
vezi că întunericul relei credinţe a ismaelitenilor potrivnici creştinismului
se înmulţeşte şi îi întunecă pe toţi. Începând din vremea lui Heracle, regele
grec, el a continuat până în vremurile acestea şi cu siguranţă va continua şi
în vremurile următoare, precum am aflat din dumnezeiasca Scriptură, până la
arătarea lui Antihrist, luptătorul de Dumnezeu, care nu este foarte departe, ci
se află oarecum la uşă, precum ne învaţă Scriptura, care spune clar că în
veacul al optulea va fi orânduirea tuturor, adică va înceta puterea grecească,
va începe chinul adus de Antihrist, potrivnicul lui Dumnezeu, şi va avea loc a
doua venire înfricoşătoare a Mântuitorului Hristos pe pământ[1].
Iar faptul că
această orânduire a tuturor credincioşilor este aproape, reiese atât din
multele lămuriri şi dovezi clare ale Scripturii cât, mai ales, din ceea ce
scrie Fericitul Apostol Pavel în a doua Epistolă către Tesaloniceni, arătând ce
semne vor fi înainte de a doua venire a Domnului: Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se
va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării. Potrivnicul, care se înalţă mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât
să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu (2 Tes. 2,
3-4).
Lepădarea de credinţă, adică prăbuşirea popoarelor din
neîntinata şi dreapta credinţă creştină în diferitele erezii urâte de Dumnezeu
şi în necredinţa agarenilor potrivnică lui Hristos, poate fi aşteptată, văzută
sau auzită, vreodată mai mult decât astăzi? Unde sunt astăzi cei care
strălucesc prin buna credinţă şi cinstire dumnezeiască? Unde sunt frumuseţea şi
slava credincioşilor: în Ierusalim, în Alexandria, în Egipt, în Libia şi în
Antiohia? Unde este acea înflăcărare şi acea râvnă dumnezeiască a Părinţilor
noştri purtători de Dumnezeu şi întocmai cu Îngerii, care străluceau prin post
în Tebaida de Sus şi în diferite ţări şi munţi? Unde sunt înălţimea de neatins
a bunei credinţe şi lauda tuturor popoarelor apusene? Unde este Sfânta şi Apostoleasca
Biserică a vechii Rome? Astăzi toate acestea, precum vedem, fie se află în
stăpânirea agarenilor necredincioşi, fie sunt pustiite de ei, altele au devenit
nepotrivite şi cu totul nefolositoare din pricina diferitelor erezii
urâte de Dumnezeu, a căror căpetenie este chiar acea veche Romă care a fost
înainte cea mai strălucitoare şi mai vestită în buna credinţă şi în toată
înţelepciunea şi vieţuirea vrednică de cinstire, iar după ea şi toată Italia.
Mergi cu privirea cea tainică, suflete, în India, în
Etiopia şi în toate colţurile lumii. Pretutindeni vei găsi urâţenia şi
ticăloşia tuturor ereziilor. În unele locuri vei vedea şi reaua credinţă a
agarenilor, care a ademenit popoarele de acolo şi le-a atras la sine. Pe cine?
Pe acele popoare credincioase din Răsărit, în care s-a aprins de la început,
prin dumnezeieştii Apostoli, lumina bunei credinţe, care a ajuns şi până la
noi, europenii. Oare nu pe toate acestea întunericul agarean fie le-a atras la
sine, fie le-a făcut netrebnice, le-a strâmtorat şi le-a pervertit sufleteşte
şi le perverteşte neîncetat prin diferite feluri? Oare pot să spun mai mult
decât toate schimbările şi întâmplările însemnate care au avut loc înainte pe
pământ? Unde sunt înălţimea şi slava neasemuită a împăraţilor creştini care
s-au aflat la putere, slăviţi prin toată înţelepciunea, virtutea, legile cele
bune şi credinţa cea ortodoxă, care au domnit în slăvita cetate a marelui
Constantinopol? Unde este acea lumină catolicească a bunei credinţe care,
asemeni soarelui, a luminat tot pământul prin arhiereii cei întocmai cu
Îngerii? Nu au fost, oare, toate acestea înrobite şi supuse acum mulţi ani de
ismaeliteni?
Şi nu există pentru noi nici o izbăvire de nicăieri,
ci, dimpotrivă, tot ce ne priveşte pe noi merge spre mai rău, iar tăria lor
devine tot mai puternică şi mai mărită. Să înţelegem aşadar cât de rele au
devenit lucrurile pentru noi, sărmanii greci, cum am pierdut noi toate acele
bunătăţi. Unde sunt astăzi acele minuni ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,
care întrec orice minte şi cuvânt, care s-au săvârşit în această cetate,
izbăvind-o, mai presus de orice nădejde, de atacurile dese ale barbarilor? De
ce s-au stins acum toate acestea? De ce nu se mai ridică astăzi Ocrotitoarea
cetăţii şi Stăpâna ei în apărarea şi izbăvirea ei? Este evident că din pricina
fărădelegilor neîndreptate pe care au îndrăznit să le facă înainte, în această
cetate, strămoşii noştri.
Oare nu aşa spune dumnezeiescul Psalm despre iudeii
care trăiau în necinste asemenea nouă: într-adevăr pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi
i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au
pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în
cetatea Ta chipul lor de nimic l-ai făcut (Ps. 72, 18-20)? Însă, încetând să plâng necazurile
noastre, mă voi întoarce la cele înfăţişate înainte şi vom înţelege din alte
cugetări dumnezeieşti că orânduirea tuturor, adică sfârşitul acestui veac, nu
este departe, ci aproape, şi că ticălosul Mahomed este chiar proorocul cel
mincinos pomenit în dumnezeiasca Apocalipsă şi premergătorul lui Antihrist -
potrivnicul lui Dumnezeu. Să ne îndreptăm atenţia asupra următorului lucru:
Domnul nostru Iisus Hristos, precum se spune în Sfânta
Evanghelie, când i-a învăţat pe ucenicii Lui şi i-a întărit în credinţa şi
iubirea Lui, iar prin ei pe toţi credincioşii şi a fost întrebat de ei: Spune nouă când vor fi acestea şi care este
semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?, El, după ce le-a proorocit nenorocirile şi
neorânduielile care vor lovi omenirea înainte de venirea Lui înfricoşătoare şi de sfârşitul
acestui veac, a adăugat, zicând: Atunci mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii
pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula
şi vor amăgi pe mulţi
(Mt. 24, 10-11). Prin acestea Stăpânul i-a arătat pe începătorii diferitelor
erezii care au apărut în Biserica Lui şi care au fost: Simon vrăjitorul,
Marchion, Manent, Origen, Arie, Macedonie, Nestorie, Serghie şi ticăloşii
iconoclaşti; toţi aceştia au pricinuit, prin diferite mijloace, necazuri şi
suferinţe Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi au atras o mulţime nenumărată de ortodocşi
la ereziile lor. Apoi a adăugat, zicând: Şi se va propovădui această Evanghelie a
împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni
sfârşitul (Mt.
24, 14). Pentru ce se va
propovădui spre mărturie? Pentru ca cei ce aud şi cred să se mântuiască, iar cei ce nu cred să
fie osândiţi la dreapta judecată, neavând nici o îndreptăţire pentru necredinţa
lor.
Iar Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu s-a propovăduit
demult în toată lumea şi martorul credincios al acestui lucru este Apostolul
Pavel, care spune despre ceilalţi Apostoli -spre osândirea iudeilor celor necredincioşi: Dar întreb: Oare n-au auzit? Dimpotrivă: In tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii
cuvintele lor (Rom. 10, 18), adică ale
Apostolilor lui Hristos.
Apoi, după ce le-a proorocit cele despre întunecarea
soarelui şi a lunii, căderea stelelor şi clătinarea puterilor cereşti, le-a făcut
cunoscut momentul sfârşitului veacului şi cel al venirii Sale printr-o pildă, zicând: învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui
se face fragedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara este aproape. Asemenea
şi voi, când veţi vedea toate acestea, să ştiţi că este aproape, la uşi (Mt. 24, 32-33).
Vorbind despre smochin, Stăpânul, după cum mi se pare
mie, nu se referă la acest pom roditor; căci ramurile acestui pom sunt moi, fac
roade şi odrăslesc frunze în tot timpul anului. Ci, prin smochin, El numeşte în
chip tainic Biserica Lui cea Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care s-a
răspândit pe tot pământul. Prin mlădiţa cea roditoare numeşte cuvântul de
învăţătură sau propovăduirea Evangheliei, prin care binecredincioşii creştini
de pretutindeni se luminează şi învaţă de la împuterniciţii Bisericii lui
Hristos, de la arhierei, prin care acest smochin tainic devine purtătorul de
roade al Pomicultorului său ceresc, şi pentru aceasta primeşte întotdeauna
binecuvântare duhovnicească de sus şi nădăjduieşte neîncetat spre mai bine.
Dacă această mlădiţă va fi moale, adică învăţătura nu
va avea tărie şi statornicie şi nepărtinire, după cuvântul dumnezeiescului Apostol,
care spune: Propovăduieşte
cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu
toată îndelunga-răbdare şi învăţătura. ...fă lucru de evanghelist (2 Tim. 4, 2; 5), atunci
ramurile ei vor odrăsli numai frunze, ceea ce înseamnă că nu vor aduce rod de
fapte bune sau, mai bine zis, vor dispreţui şi vor încălca dumnezeieştile porunci
ale Evangheliei din pricina nepăsării totale a păstorilor şi nu vor primi de sus binecuvântare
duhovnicească, ci, dimpotrivă, vor auzi: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în
veac! (Mt. 21,
19).
În ce altă vreme a fost mlădiţa acestui smochin tainic
şi dumnezeiesc mai moale şi a odrăslit mai multe frunze decât acum, când nu
există nimeni care să îi mustre şi să îi înveţe aşa cum se cuvine pe cei
neobrăzaţi, să îi încurajeze pe cei fricoşi, să îi apere pe cei neputincioşi şi
să aibă grijă de ei, când nu există nimeni care să îi dea în vileag pe cei ce
se împotrivesc cuvântului bunei credinţe, să îi oprească pe cei neruşinaţi, să
îi întoarcă pe cei rătăciţi la adevăr şi la cinstita vieţuire creştinească.
Nu există nimeni care de dragul curăţiei desăvârşite
să se îndepărteze de rangurile preoţeşti sau care să caute aceste ranguri după
râvna dumnezeiască pentru a-i îndrepta pe oamenii care trăiesc în fărădelegi şi
necuviinţe. Dimpotrivă, astăzi găseşti mulţi care îndrăznesc să capete ranguri.
Toţi sunt gata să cumpere aceste ranguri ca să trăiască mereu în mulţumire,
slavă şi în toată liniştea. Vremurilor de astăzi li se cuvine cel mai mult
cugetarea dumnezeiască: Toţi
s-au abătut, adică
s-au ferit de calea cea mântuitoare a poruncilor Evangheliei şi a învăţăturilor
Apostolilor şi Părinţilor;
împreună netrebnici s-au făcut (Ps. 13, 3), adică au devenit netrebnici şi cu viaţa
şi cu cuvintele şi cu faptele. Despre ceea ce urmează eu tac, cruţându-i pe cei
ce se mânie împotriva cuvântului şi a curajului şi a râvnei pentru adevăr.
O, cum va putea cineva să plângă cu vrednicie această
întunecime în care a căzut neamul nostru? Nelegiuiţii mişună pretutindeni ca leii care urlă, şi îi
amăgesc prin orice mijloc şi îi răpesc de la Dumnezeu pe cei binecredincioşi, ducându-i
tatălui lor, diavolului, în dar, ceea ce iubeşte el cel mai mult. Păstorii
noştri au devenit mai nesimţitori decât pietrele, socotind că pentru ei este de
ajuns să răspundă la vremea încercării cu faptul că au putut să se mântuiască pe ei înşişi. Ei dispreţuiesc
cu bună ştiinţă şi nu înţeleg glasul cel dumnezeiesc, care spune: Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi
pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi
ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le
răpeşte şi le risipeşte, iar sângele lor îl voi cere din mâinile păstorilor. Înfricoşătoare
este această ameninţare pentru voi, o cinstiţi păstori, şi plină de toată
groaza!
Ascultaţi-l
şi pe Sfântul Apostol Pavel care vorbeşte clar despre voi şi despre răspunsul pe
care va trebui să îl daţi nemitarnicului Judecător: Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei
priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi
de folos (Evr. 13, 17).
Dar să ne întoarcem iarăşi la cele dinainte. Căderea
popoarelor, proorocită de dumnezeiescul Apostol, din propovăduirea evanghelică
în diferite erezii ticăloase şi în credinţa cea rea a urmaşilor agarenilor, în
parte a avut loc deja, iar în parte vedem că se întâmplă în fiecare zi; de
asemenea, vedem că mlădiţa smochinului tainic a devenit mai moale decât uleiul,
precum se spune în proorocie, şi nu aduce roade, ca înainte, ci odrăsleşte
frunze. Văzând aceasta, ce altceva să mai aşteptăm dacă nu sfârşitul tuturor,
după cuvântul dumnezeieştii Scripturi.
Cu deosebire vedem că asuprirea agarenilor, care a
început din vremea regelui Heraclie, a supus o mare parte şi cele mai bune ţări
ale lumii şi le supune neîncetat prin îngăduinţa judecăţilor nepătrunse ale lui
Dumnezeu, iar împărăţia împăraţilor ortodocşi s-a împărţit în multe părţi şi a
fost nimicită de agareni deja de mulţi ani, neprimind nici un ajutor de
nicăieri. Dimpotrivă, rămăşiţele stăpânirii romane din Apus, împărţindu-se în
multe regate şi state, trăiesc neîncetat în duşmănie între ele şi regii apuseni
luptă unul împotriva altuia, asemenea împăraţilor, domnitorilor şi cnejilor
noştri europeni dinainte, grecilor, bulgarilor şi sârbilor, pe care i-a zdrobit
în întregime, cu îngăduinţă de sus, ismaeliteanul cel rău şi necredincios. Şi
s-a împlinit
cuvântul Apostolului, care spune: Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi,
vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi (Gal. 5, 15).
Acelaşi Apostol arată şi dumnezeiescul glas al
Stăpânului, zicând: Orice
împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte (Mt. 12, 25). Căci, aşa cum mulţi oameni îşi urează
unul altuia pace în Dumnezeu şi buna înţelegere Îl sădeşte şi Îl ţine în ei pe
Hristos, Care este Pacea Însăşi şi Care îi educă şi îi binecuvântează şi îi
înmulţeşte, după dumnezeiasca cugetare care spune: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu,
acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20), tot aşa, dacă mulţi oameni se află în
discordie şi luptă unul împotriva altuia din pricina mândriei, a iubirii de
stăpânire şi a iubirii de argint, dezbinarea îl sădeşte în ei pe însuşi
luptătorul de Dumnezeu şi ucigătorul de oameni, diavolul. Iar ei, îndrumaţi în
chip nevăzut de el, nu mai încetează să lupte cu îndârjire unul împotriva
altuia, ca fiarele sălbatice, până când unii vor fi nimiciţi definitiv de
alţii. Aşa au fost toate acestea şi aşa se săvârşesc în fiecare zi prin
judecăţile nepătrunse ale lui Dumnezeu.
De aceea este bine şi mântuitor pentru noi şi
bineplăcut Celui de Sus să alungăm din gândurile noastre orice slăbiciune şi
deznădejde dăunătoare sufletului, dar mai ales speranţele deşarte care ne
amăgesc şi potrivit cărora aşteptăm să se statornicească din nou puterea
împărătească în Constantinopol. Trebuie ca noi să ne trezim din somnul cel
îndelungat al nepăsării şi trândăviei noastre celei mari şi să dăm ascultare
cuvântului propovăduitorului care spune: Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca
nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi. Răscumpărând vremea, căci zilele rele
sunt (Efes. 5,
15). Şi tot el spune iarăşi:
căci noaptea e pe sfârşite, adică întunericul îndelungat al amăgirii viclenilor
diavoli, care a stăpânit neamul omenesc până la venirea în trup a Domnului
nostru Iisus Hristos, a trecut şi a pierit definitiv la arătarea Vieţii şi
Luminii Pururea Fiitoare, iar
ziua este aproape
(Rom. 13, 12), adică a strălucit lumina cea neapusă a neîntinatei vederi a lui
Dumnezeu, când a strălucit Soarele dreptăţii, şi s-a răspândit pe tot pământul
şi l-a luminat.
De aceea să lepădăm lucrurile întunericului, care sunt adulter, desfrânare, toată necurăţia trupească, destrăbălarea, nedreptatea, cămătăria şi orice încălcare a
poruncilor dumnezeieşti ale Mântuitorului Hristos (Gal. 5, 19). Le numeşte
lucrurile întunericului nu pentru că ele se săvârşesc în întuneric, căci şi în
timpul zilei oamenii desfrânează, fură şi fac fărădelegi prin diferite alte
mijloace, ci pentru că ele ne aruncă pe noi, săvârşitorii lor, în întunericul veşnic din cele
mai de jos ale pământului. Şi
să ne îmbrăcăm cu armele luminii (Rom. 13, 12), ceea ce înseamnă cu cele patru mari
virtuţi sufleteşti, care sunt (Înţ. lui Sol. 8,7):
chibzuinţa, dreptatea, bărbăţia - nu aceea care nimiceşte trupurile şi tăria
cetăţilor, ci puterea sufletească şi răbdarea în diferitele necazuri şi
suferinţe pricinuite nouă de diavoli şi de oamenii vicleni - şi curăţia care ne păzeşte în toată sfinţenia şi cuviinţa şi ne
uneşte cu Sfinţii Îngeri. De asemenea, să ne îmbrăcăm şi cu celelalte fapte
bune, care se nasc din ele: cu înfrânarea, blândeţea, smerita înţelepciune,
credinţa, nădejdea şi dragostea, care este împlinirea legii.
Înarmându-ne cu aceste arme duhovniceşti, să pornim la
luptă împotriva relei credinţe a agarenilor, al cărei începător şi născocitor
este chiar ticălosul diavol, care urăşte binele şi care s-a sălăşluit cu totul
în ticălosul Mahomed. Să nu ne lăsăm înşelaţi de fericirea lor, de biruinţele
vestite şi de prosperitatea lor (exterioară). Nu în acestea şi nici în cele
asemănătoare lor constă adevărul credinţei în Hristos Dumnezeu! Mult mai
slăviţi şi minunaţi decât ei şi mai fericiţi în biruinţe vestite au fost
Alexandru Macedon şi cezarul August, care a fost stăpânul întregii lumi, de
asemenea şi ceilalţi împăraţi romani care au trăit după el; însă din aceasta nu
reiese că ei au fost binecredincioşi, căci ei au fost slujitorii viclenilor
diavoli şi ai idolilor lor.
Prigonitorii lui Hristos au fost nişte fiare, la fel
ca şi ticălosul Mahomed de astăzi, care ne prigoneşte prin orice mijloc şi ne
înrobeşte lui, însă acest lucru se săvârşeşte cu îngăduinţa lui Dumnezeu,
pentru păcatele noastre, iar nu din pricina vreunei bune-credinţe de-a lui.
Nicidecum să nu înţelegem aşa! Căci cum poate fi socotit binecredincios acela
care pe Însuşi Dumnezeu, Cel ce L-a trimis pe Fiul Său Unul Născut, Iisus
Hristos, nu vrea a-L cunoaşte, aşa cum vesteşte dumnezeiescul glas, zicând: Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe
Tatăl Care L-a trimis. Acesta înseamnă că cel ce Îl respinge pe Fiul, Îl respinge şi pe Tatăl
Care L-a trimis şi răstălmăceşte mântuitoarele Lui porunci şi mărturiseşte că
Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nu este Dumnezeu, ci Îl numeşte robul şi
făptura lui Dumnezeu.
Aşadar, nu pentru vreo bună-credinţă s-a ridicat el la
o asemenea înălţime a slavei pământeşti şi se ridică neîncetat, tot aşa cum nu
din această pricină s-au şi înălţat împăraţii greci şi romani pomeniţi mai sus,
ci acest lucru se săvârşeşte după judecăţile nepătrunse ale lui Dumnezeu, Care
a creat şi călăuzeşte în chip preaînţelept toate cele văzute şi cele nevăzute.
Să nu ne îngrozim, pentru Dumnezeu, de acest lucru şi să nu ne întristăm pentru
că ne aflăm de atâţia ani în robia lor şi nu există nici o apărare de nicăieri
pentru noi, nici ajutor, şi să nu ne socotim părăsiţi de Dumnezeu, Mântuitorul
nostru. Căci nici creştinii care au trăit înaintea noastră, aflându-se timp de
318 ani sub stăpânirea tiranilor potrivnici lui Hristos, a grecilor, romanilor
şi iudeilor, şi care au fost prigoniţi de ei şi prin toate mijloacele asupriţi
şi chinuiţi, nu s-au întristat şi nu s-au descurajat, ci, dimpotrivă, s-au
bucurat şi s-au veselit că au îndurat prigoniri pentru Hristos şi pentru
credinţa în El şi că şi-au sleit trupurile lor prin toate chinurile. Ei s-au
întărit prin credinţa în El şi prin nădejde şi prin dragoste, amintindu-şi cu
credinţă fermă şi neîndoielnică făgăduinţele Domnului şi Dumnezeului nostru
Iisus Hristos, care spune: Fericiţi
cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi
fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că
plata voastră multă este în ceruri (Mt. 5, 10-12). De asemenea, au înţeles şi
porunca Fericitului Iacov, fratele Domnului, care spune: Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când
cădeţi în felurite ispite (Iac. 1, 2).
Păstrând aceste făgăduinţe dumnezeieşti, fericiţii
creştini dinainte, fiind prigoniţi de cei rău credincioşi, chinuiţi în diferite
feluri şi asupriţi şi lipsiţi de bunuri şi de averi, nu s-au întristat, ci,
dimpotrivă, I-au mulţumit Mântuitorului Hristos pentru că i-a învrednicit să
sufere pentru slava Lui cea dumnezeiască. De aceea şi Hristos, la rândul Lui,
i-a proslăvit nu numai în ceruri, făcându-i egali cu sfinţii Îngeri şi
încununându-i cu cununile slavei veşnice, ci şi pe pământ a proslăvit
cinstitele lor moaşte prin darul tuturor vindecărilor şi prin diferite minuni. Astfel le-a şi făgăduit
Dumnezeul şi Stăpânul lor prin Proorocul Său, zicând: pe cei ce Mă preamăresc îi voi preamări, iar cei ce Mă necinstesc vor
fi ruşinaţi. Însă Psalmul duhovnicesc a glăsuit cu mult timp înainte despre ei: Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi,
Dumnezeule,şi foarte s-a întărit stăpânirea lor. Şi-i voi număra pe ei şi mai mult decât
nisipul se vor înmulţi (Ps. 138, 17-18).
De aceea şi noi, fraţilor, ca urmaşi ai acelor
fericiţi creştini şi moştenitori ai credinţei lor în Hristos, adevăratul nostru
Dumnezeu, fiind părtaşi ai aceloraşi prigoniri şi suferinţe pe care ei le-au
îndurat, să nu începem să ne tânguim şi să ne descurajăm când suntem prigoniţi
de cei rău credincioşi şi asupriţi în diferite feluri pentru credinţa în
Hristos. Ci, urmând râvna credinţei în Hristos, dragostea fierbinte şi dorinţa bunurilor
veşnice a acelor bărbaţi întocmai cu Îngerii, să ne bucurăm şi să ne veselim cu
tot sufletul şi să Îi mulţumim Mântuitorului Hristos pentru toate suferinţele
noastre pe care le îndurăm pentru slava Sfântului Său nume.
Să îl
ascultăm pe cel mai mare Apostol care spune: Iubiţilor... întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui
Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu
bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi,
căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către unii El
se huleşte, iar de voi se preaslăveşte (1 Petru 4,
12-14).
Să spunem şi
noi împreună cu aceia care, asemenea nouă, sunt lăsaţi în voia necazurilor prin
judecăţile cele drepte ale Stăpânului tuturor: De către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către
faţa vrăjmaşului şi prigonitorului. Acestea toate au venit peste noi şi nu Te-
am uitat şi n-am călcat legământul Tău. Şi nu s-a dat înapoi inima noastră; iar
paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta, că ne-ai smerit pe noi în loc de
durere şi ne-a acoperit pe noi umbra morţii. De am fi uitat numele Dumnezeului
nostru şi am fi întins mâinile noastre spre Dumnezeu străin, oare, Dumnezeu
n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii. Că pentru Tine
suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere.
Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în
sfârşit. Pentru ce întorci faţa Ta? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul
nostru? Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele
nostru. Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele
Tău
(Ps. 43, 18-28).
Să Îl preamărim pe pământ prin
toate faptele cele drepte, prin vieţuire demnă de laudă şi prin răbdarea în necazurile
ce vin peste noi, ca şi El, la rândul Lui, să ne preamărească pe noi în ceruri.
Să nu stăm departe de nevoinţele şi cununile muceniceşti, ci să ne aflăm chiar
în arena mărturisirii lui Hristos, dacă cugetăm drept. Prin multe necazuri ni
se cuvine nouă să intrăm în Împărăţia cea cerească. Căci nimeni, stând şi
dormitând, nu capătă biruinţă, precum spune Sfântul Vasile cel Mare. Şi
Sfântul Apostol Pavel spune:
Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după
legile jocului (2 Tim. 2, 5). Iată acum vreme potrivită,
iată acum ziua mântuirii (2 Cor. 2, 6).
Fraţilor, nu fiţi copii la minte. Fiţi copii când e vorba de răutate. La minte
însă, fiţi desăvârşiţi (1 Cor. 14, 20).
Să ne învrednicim şi noi de
desăvârşirea acelor bărbaţi fericiţi, de slava lor nepieritoare şi de cununile
lor, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea
şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Său fără de început şi cu Preasfântul şi
Preabunul şi de Viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
[1] După gândirea Sfântului Dimitrie Rostov, prin veacul al
optulea trebuie să înţelegem opt mii de ani, la jumătatea cărora trebuie să
aşteptăm a doua venire a lui Hristos, căci se spune: la miezul
nopţii va veni Mirele. Dumnezeu,
poate, însă, după cuvintele aceluiaşi Sfânt, să prelungească venirea Sa şi după
miezul nopţii [n. tr.].
