Mihail Urzica Minuni si false minuni 1

O LĂMURIRE

Va fi vorba, în cuprinsul celor ce urmează, despre o încercare de pătrundere în domeniul unor fenomene psihice cu înfăţişare mistică, dar care nu poartă cu sine caracterele unor adevărate semne dumnezeieşti.

În legătură cu aceste cercetări, fixîndu-se pe cît cu putinţă punctele marginale care există între revelaţie şi mistificare satanică, voi căuta, după cît îmi vor ajuta puterile şi cu ajutorul lui Dumnezeu, a lămuri cîteva din cele mai însemnate cazuri de pretinsă teofanie petrecute în ultimii ani la noi în ţară. Iată cîteva:

Cazul din Cuca-Argeş (Ion Popa Gheorghe,

1919-1923);

Cazul din Cassota-Buzău (Bănică Doleanu, 1928);

Cazul din Maglavit (Petrache Lupu, 1935);

Cazul din Tudor Vladimirescu-Tecuci (Vasilica Barbu, 1937).

Cu privire la natura acestor manifestări şi fenomene neobişnuite, sobomicitatea Bisericii noastre Ortodoxe încă nu s-a pronunţat, iar patriarhatele Răsăritului şi Muntele Athos s-au ţinut în cea mai mare rezervă, astfel câ părerile teologilor au rămas împărţite chiar la noi în
ţară. Discuţia în jurul acestor întîmplări nu este deci închisă, iar problema nu şi-a găsit rezolvarea definitivă.

Drept urmare, orice contribuţie documentară care s-ar aduce în această privinţă, în scopul unor noi precizări, trebuie să fie socotită ca folositoare şi binevenită, atîta timp cît asemenea contribuţii se fac cu bună credinţă, în frica de Dumnezeu şi pe temeiurile misticii şi dogmaticii ortodoxe.

Mihail Urzica

PARTEA ÎNTÎI

DESPRE CELE SUPRAFIREŞTI SI DESPRE ÎNGERI

Pentru cine crede în Dumnezeu şi în darurile mîntuitoare ale Bisericii este firească şi credinţa în atotputerea Făcătorului: căci Cine a rînduit legile firii le poate şi birui, fiindcă El le stăpîneşte. El poate săvîrşi orice minune între care cea mai mare - de la Creaţie, de la Întrupare şi de la Înviere - este Prefacerea Sfintelor daruri la fiecare Sfîntă Liturghie.

Pentru cine crede în Dumnezeu, toate minunile Sfintelor Scripturi sînt cele mai neclintite adevăruri ale Istoriei umane, după cum neîndoielnică este împlinirea profeţiilor, după cum sigură va fi şi Parusia, a doua venire a Domnului nostru lisus Hristos, pe norii văzduhului, în toată slava Lui cerească, atunci cînd vor învia morţii şi se va arde cu foc tot pămîntul, întru pregătirea şi pornirea înfricoşatei judecăţi a lumii.

Minuni, ca semne supralumeşti, precum şi revelaţii, ca vestiri dumnezeieşti, s-au petrecut în Vechiul Testament, după cum, în multe şi felurite chipuri, s-au petrecut şi în tot cursul erei creştine.

Minuni s-au sâvîrşit prin sfinţii şi marii cuvioşi creştini, despre care „Vieţile Sfinţilor" ne aduc o bogată mărturie, după cum minuni s-au împlinit în tainice chipuri cu feluriţi smeriţi credincioşi, cu ajutorul proniei cereşti, şi pentru slava numelui lui Dumnezeu.

În cuprinsul fără de margini al unor posibilităţi de înfăptuiri suprafireşti, minunile se pot împlini în cer sau pe pămînt, în orice loc, în orice vreme şi în orice fel.

Minuni se petrec aşadar şi în zilele noastre. Dar alături de adevăratele minuni dumnezeieşti, se petrec adeseori şi felurite semne satanice sub aceeaşi înfăţişare a suprafirescului. Dintre acestea, unele se recunosc şi se identifică, iar multe trec neobservate sau sînt nesocotite.

Revelaţiile, minunile şi semnele suprafireşti sînt întotdeauna împlinite de Dumnezeu sau de puterile cereşti şi de sfinţi, ca mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, dar cu ştiinţa şi voia Lui.

Biserica dreptmăritoare ne învaţă însă că, în afară de îngerii buni, sînt şi îngeri răi sau demoni, care acţionează în felurite chipuri asupra noastră.Ortodoxia recunoaşte, prin urmare, influenţa lumii nevăzute asupra lumii văzute într-un mod cu totul real, deci nu în sensul unei exegeze alegorice. În această înţelegere, drept credincioşii venerează pe Sfinţii Îngeri şi le caută ocrotirea, în schimb, ei duc război duhurilor rele şi se feresc de ele. Şi cu cît omul are o viaţă mai duhovnicească, cu atît el devine mai simţitor şi mai limpede văzător al acţiunilor făpturilor

neîntrupate, bune sau rele.

Din păcate însă, numeroase suflete s-au împietrit şi au devenit neprimitoare faţă de sensul minunilor şi străine de adevărata mistică.

După învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe, la începutul zidirii celor nevăzute, demonii au fost îngeri luminaţi şi de aceeaşi fire cu toţi ceilalţi îngeri. Ei au fost creaţi în stare de har şi hărăziţi spre multă slavă în împărăţia cerească. Dar, prin păcatul trufiei, de care s-a făcut vinovat Lucifer, căpetenia acestor cete îngereşti - asemuindu-se el cu Dumnezeu, Făcătorul lui şi al tuturor celor văzute şi nevăzute - i s-a tras prăbuşirea, atît lui cît şi tuturor îngerilor care l-au urmat.

Din această mare încercare, abătută în locurile cele prea înalte, s-au putut cerne, înaintea lui Dumnezeu, îngerii buni de îngerii răi. Celor buni li s-a rînduit răsplata fericirii veşnice şi celor răi osînda muncilor veşnice.

Arhanghelul Mihail a ieşit atunci cu cetele lui îngereşti întru întîmpinarea celor răzvrătiţi şi i-a biruit. Lucifer a fost izgonit din împărăţia de slavă şi a căzut în văzduh şi pe pămînt, în întunericul spiritual, împreună cu toţi demonii săi.

Fiind duhuri neîntrupate, aceste făpturi care s-au îndepărtat de la starea lor naturală bună, şi s-au apropiat de o stare împotriva naturii, rea, nu se mai pot pocăi, ci şi- au făcut parte de osînda veşnică a iadului.

„Căci n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit,
ci i-a aruncat în adînc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru Judecată" (II Petru 2, 4).

Şi astfel, dreptatea lui Dumnezeu este împăcată şi împlinită, căci toate puterile cereşti, toţi îngerii, ca de altfel însuşi omul, au fost creaţi în principiul liberei alegeri a binelui şi a răului şi li s-a dat inteligenţă proprie cu toate facultăţile necesare pentru a rămîne în Dumnezeu şi deci în lumină şi în cinste.

„Aşadar, cu toate că demonii erau de aceeaşi natură cu îngerii, totuşi au devenit răi, închinîndu-şi de bună voie voinţa lor de la bine spre rău". („Dogmatica" Sfîntului Ioan Damaschin. Despre diavol şi demoni).

Drept urmare, tocmai prin faptul că libera alegere a fost pîrghia creaţiei în înzestrarea tuturor făpturilor superioare, cărora li s-a dat răspunderea acţiunilor lor, prin păcatul neascultării, demonii şi-au pierdut starea de har şi s-au rupt de Ziditorul lor.

Din clipa căderii lor, Satana şi demonii lui nu mai pot duce război cu Sfinţii îngeri din ceruri dar, în schimb, într- o zvîrcolire de forte oarbe, aceste duhuri rele caută mereu a zădărnici planurile Făcătorului şi a duce o luptă de nimicire împotriva Omului, centrul creaţiei. Din vîrtejul acestor ispite care se abat mereu, necruţătoare, asupra neamului omenesc, se va putea discerne, pînă la urmă „grîul" de „neghină", alegîndu-se fiii lui Dumnezeu de o parte, faţă de fiii Satanei, de alta.

După unele tradiţii ale Bisericii, oamenii mîntuiţi vor lua, la Judecata cea Mare, locurile pierdute de îngerii răi în Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece însă numai prin mîntuire omul poate deveni moştenitor al Împărăţiei cereşti, iar mîntuirea nu o putem dobîndi decît prin Biserică, Satana a căutat de la început să ducă aprig război nu numai omului ca făptură, dar şi Bisericii - Mireasa Domnului Hristos - ca deţinătoare a Sfintelor Taine. Deci scopul vicleanului ispititor, vrăjmaşul lumii şi al lucrărilor lui Dumnezeu, este de a distruge Biserica. În cursul celor 20 de veacuri de cînd am fost răscumpăraţi prin Sîngele Domnului, diavolul a izbutit să rupă numeroase ramuri din trunchiul Bisericii Soborniceşti şi Apostolice, prin atîtea secte, schisme şi erezii diferite, care au stîlcit sau au părăsit adevăratele dogme şi taine mîntuitoare.

Spiritualitatea lumii creştine a degenerat astfel mereu pînă la nivelul coborît al mentalităţii rezultate din actualele forme ale masoneriei, ale marxismului şi ale ateismului.

Acest proces de destrămare continuă însă şi acum, cu o violenţă din ce în ce mai mare, pentru că şi vrăjmaşul cel nevăzut ştie că nu mai are decît puţină vreme. Astfel încît se întreabă însuşi Mîntuitorul: „Cînd va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pămînt ?" (Lc. 18, 8). Cu toate acestea, Domnul singur ne încredinţează cu hotărîre: „...nici porţile iadului nu vor birui Biserica" (Matei 16, 18).

În faţa unei asemenea dramatice lupte, în care se află în primejdie Biserica şi mîntuirea lumii, cu atît mai mult dreptmăritorii creştini cu bună judecată trebuie să stea de veghe, cu toată grija, pentru a stăvili şi îndrepta răul care încearcă să atace curăţia credinţei noastre ortodoxe, sub

                                                                                                                                                                                                       ~

orice chip s-ar produce aceasta.

STĂPÎNIRI DEMONICE

În lupta atît de înverşunată pe care diavolul o duce împotriva Bisericii şi a lumii, fără să ţină seama de nici un fel de mijloace, este firesc că duhul răului nu cruţă pe nici un om pentru a-1 cîştiga de partea lui.

În căile de nepătruns ale judecăţilor dumnezeieşti, diavolul poate fi lăsat uneori în libertate, cu voia lui Dumnezeu, pentru a pune stăpînire pe unii oameni, în parte sau cu totul, spre o pedepsire a lor, spre o încercare a lor, sau spre adeverirea unor lucrări ascunse cu rosturi mai adînci în ordinea spirituală.

Asemenea acte de posesiune pot să provoace două feluri de manifestări: unele cu înfăţişări demonice (îndrăciţii şi obsedaţii), iar altele cu înfăţişări angelice (falşii profeţi şi falşii făcători de minuni).

Diavolul poate să subjuge pe asemenea oameni cu o putere care îi depăşeşte, le stăpâneşte facultăţile psihice, simţurile şi organele, iar cei îndrăciţi pot deveni astfel foarte uşor uneltele oarbe ale unor scopuri satanice.

Prin tulburarea facultăţilor lor psihice, diavolul le poate produce unele manifestări neobişnuite ca: vedenii, semne, vise şi arătări „minunate" care nu sînt, de fapt, decît năluciri demonice.

Despre felurite cazuri de îndrăciţi ne vorbeşte, în multe locuri, Sfînta Scriptură. Sînt bine cunoscute atîtea împrejurări din Evanghelii, prin care Domnul Hristos a izgonit dracii din atîţia posedaţi. Asemenea şi din vieţile multor sfinţi şi din istoria Bisericii, se cunosc fel de fel de forme de stăpîniri demonice.

În chip obişnuit, Dumnezeu ne-a lăsat ca arme de apărare împotriva diavolului semnul crucii, postul şi rugăciunea; iar pentru împrejurări neobişnuite, ie-rurgiile Bisericii, exorcismele, precum şi unele Sfinte Taine, între care, mai ales, este Sfîntul Maslu.

Felurite sînt chipurile în care diavolul se poate manifesta prin mijlocirea unui îndrăcit. Iată cîteva:

1.  Îndrăcitul poate fi lovit de o infirmitate organică, fără cauză aparentă şi „din senin": surzenie, orbire, muţenie, ologeală sau altele.

2.      Îndrăcitul poate dispune de forţe şi de însuşiri aparente care depăşesc în chip nemăsurat puterile şi aptitudinile lui fireşti.

3.  Îndrăcitul poate cunoaşte, dintr-o dată, lucruri pe care nu le-a cunoscut înainte, atît în domeniul ştiinţelor şi al istoriei, cît şi al Sfintelor Scripturi.

4.    Îndrăcitul poate vorbi şi scrie în limbi felurite cu multă uşurinţă şi fără să fi cunoscut acele limbi.

5.    Îndrăcitul poate face prevestiri, ghiceşte faptele şi gîndurile oamenilor şi vede în ascuns.

6.   Îndrăcitul poate prilejui în jurul lui felurite semne şi fenomene cu caracter neobişnuit (mutări şi ridicări de obiecte, zgomote, năluciri, apariţii luminoase).

7.      Îndrăcitul poate cădea în stări cataleptice ase­mănătoare cu moartea.

Spre lămurirea unor fenomene de esenţă demonică va fi interesant de relevat cazul cunoscut al celor doi copii îndrăciţi din Ilfurt (Alsacia), petrecut pe la 1865 şi întărit de felurite documente verificate, aflate în Arhivele Episcopiei din Strasburg. În cartea parohului Sutter din Wickerschwihr (Alsacia), sub titlul „Dracul" tradusă în româneşte de Soc. Bonaventura (Serafica, Roman) aflăm următoarele:

„De mai multe ori unul din copiii îndrăciţi prevesti moartea cîtorva persoane" (p. 46).

„Vorbea de fapte petrecute cu douăzeci, treizeci şi chiar o sută de ani mai înainte şi aşa de limpede, lămurit şi sigur, încît îţi venea să crezi că fusese de faţă la ele. Dar şi de întîmplările proaspete avea o cunoştinţă cum numai diavolul poate avea" (p. 47).

„Uneori îndrăciţii povesteau fapte întîmplate la începutul lumii şi întru totul după Biblie" (p. 52).

„Multe amănunte, chiar necunoscute, despre crimele
îngrozitoare petrecute în trecut în Ilfurt, au fost date pe faţă de cei doi copii îndrăciţi, şi în scurt timp lumea a trebuit să se convingă că pentru ei nimic nu putea fi ascuns" (p. 53).

„Diavolul se înfuria pe oricine arăta compătimire şi interes pentru cele două victime şi-i făcea rău la orice prilej. În două nopţi el distruse albinele din 20 de stupi de pe la vecinii lui Brobeck. Toate albinele erau cu capul rupt ! Declarînd Satana - prin gura îndrăciţilor - că el era făptuitorul, dl. Brobeck chemă pe preot ca să binecuvînteze stupii şi roiurile noi şi puterea duhului distrugător fu nimicită".

„Satana avea o ura neîmpăcată pe dl. Tresch, care venea aproape zilnic să viziteze pe cei doi îndrăciţi. Odată el abia părăsise odaia, că diavolul şi răcni ca spre uşurare: « Am de reglat o socoteală mare cu acesta ! ». Şi puţin după aceea una din vacile d-lui Tresch îşi rupse un picior. «Iată un bun început !, strigă el, însă vom mai vedea şi altele!». De fapt, după cîteva zile, doi viţei ai lui pieriră fără să bo­lească deloc. «Iată un alt dar pentru el - rînji diavolul - însă nu va fi cel din urmă». Trecu un timp şi coborînd pe scări, căzu şi-şi rupse o mînă; şi în aceeaşi clipă, foarte fericit şi cu glas batjocoritor, diavolul a povestit despre aceste fapte celor care erau atunci în jurul copiilor. Unul după altul, i se îmbolnăviră apoi domnului Tresch: calul, cîinele şi o capră, de nişte boli necunoscute" (p. 59).

Cu cei doi îndrăciţi, se întîmplau adeseori felurite fenomene despre care documentele pomenesc, între altele, următoarele:

„Uneori li se strîngeau picioarele într-un chip grozav şi apoi li se legau cum s-ar lega cu nişte funii, fără ca cineva să le poată deznoda; apoi, deodată trebuiau să le desfacă şi să le ridice, ca două aripi, cu iuţeala fulgerului. Nici o putere omenească nu era în măsură să-i îndrepte pînă cînd diavolul nu lăsa în pace pe sărmanele victime. Dacă stăteau pe scaun, scaunul era ridicat în aer de mîini nevăzute. Căzînd nu li se întîmpla nici un rău".

„Copiii se căţărau pe copaci ca nişte pisici (de comparat cu somnambulii) şi se puteau prinde chiar şi de crengile cele mai subţiri, fără teamă că se vor rupe".

„În odaia lor erau chinuiţi de o căldură cumplită, ce nu se putea suferi nici în toiul iernii. Dacă mama copiilor, care dormea în aceeaşi odaie cu îndrăciţii, se scula înăduşită de căldura prea mare şi stropea cu apă sfinţită patul copiilor, arşiţa scădea într-o clipă şi devenea normală".

„Uneori nişte mîini nevăzute scoteau perdelele de la ferestre şi acestea se deschideau cu repeziciune ameţi­toare, deşi erau bine închise; altă dată duhul cel rău răsturna şi tîrîia încoace şi încolo prin odaie mese, scaune şi alte mobile; altă dată chiar casa întreagă era zguduită ca de un cutremur puternic" (p. 64).

„Chipul lui Teobald, unul din îndrăciţi, se schimbase atît de mult, încît nu putea trece neobservat. Era palid şi foarte slab, ca o fiinţă prea repede crescută; ochii mari şi negri aveau o expresie de şovăială şi de nelinişte; faţa îi era suptă ca după o oboseală lungă şi pe deasupra era cu desăvîrşire surd, din clipa îndrăcirii lui. În general stătea tăcut şi liniştit. Nu trebuia să-i vorbeşti de biserică şi, cu atît mai puţin, să încerci să-1 duci. Chiar dacă i se legau ochii şi se făceau diferite ocoluri, de îndată ce se ajungea în apropierea bisericii, începea să se zbată ca un drac în aghias-mă şi să urle ca un cîine. Iar dacă cineva încerca să-1 ducă înăuntru cu de-a sila, cădea la pămînt ca o bu­cată de lemn, iar faţa i se făcea înfricoşătoare".

„Furia îi ajungea apoi la culme dacă vreunul îl stropea cu aghiasmă şi nu-şi căpăta liniştea decît îndepărtîndu-se de sfîntul locaş" (p. 104).

Cu privire la asemenea reacţii, este însă locul de observat că nu toţi îndrăciţii se comportă în acest fel faţă de cele sfinte.

Aşadar, criteriul de identificare a unor posedaţi nu poate fi întemeiat pe asemenea fapte de ordin exterior.

Cartea autorului Sutter, din care s-au făcut pomenirile de mai sus, înşiră încă multe date şi împrejurări interesante în legătură cu cei doi îndrăciţi, care după multe suferinţe, au putut fi izbăviţi de duhurile rele prin ajutorul unor repetate şi îndelungate exorcisme.

În domeniul demonologiei, alături de atîtea speţe ciudate de îndrăciri, este interesant cazul Mariei des Vallees din Normaudia, bogat în multe manifestări şi subtilităţi psihice care atacă toată gama demonismului: de la anumite fenomene fizice dezordonate şi vătămătoare, pînă la unele stări extatice cu inspiraţii de aparenţă profetică (Les Revelations de Marie des Vallees, Emil Dermenghem, Ed. Plon-Nourrit Paris).

Fapte mai recente, aparţinînd acestui domeniu, s-au petrecut în anii trecuţi şi la noi în ţară, în comuna Talpa din Bucovina, cu fata Eleonora Zugun, asupra căreia ziarele din acea vreme au făcut multă vîlvă. După ce s-au desfăşurat şi cu această copilă tot felul de fenomene demonice care rămîneau fără lămurire pentru atîta lume, psihiatri străini s-au ocupat de ea dar fără rezultat, iar diferite cercuri spiritiste au căutat s-o capteze ca medium. Se pare însă că, după multe suferinţe, Dumnezeu a izbăvit de cel rău acest suflet trudit, redîndu-i în urmă tămăduire deplină.

Desigur multe sînt manifestănle care se observă în diferitele cazuri de îndrăciri. Din asemenea încercări, Dumnezeu voieşte să ne întoarcă gîndul spre lucrarea Sa şi spre adevărurile răscumpărării noastre.

Căci dacă stăpînirea unor duhuri rele poate fi atît de grozavă pentru nişte oameni pe pămînt, ce va însemna oare scrîşnirea dinţilor în muncile iadului pentru cine va fi zvîrlit acolo fără nădejde de mîntuire !

Dacă însă subjugarea sufletească şi trupească a unor oameni îndrăciţi devine manifestă oricui, în schimb

5                                                ~

stăpînirea minţii sub puterea demonică este mai greu de observat, dacă nu pătrundem dincolo de cele văzute cu ochii pămînteşti.

Totodată, se poate observa că dacă cazurile de de­monism cu astfel de stăpîniri trupeşti sînt destul de rare, deoarece diavolul nu voieşte să se dezvăluie prea deseori în chip vădit, în schimb cazurile de subjugare a minţii sînt foarte numeroase, din pricina stării de păcat de moarte în care trăieşte atîta lume.

Asupra manifestărilor demonice în chip angelic, care pot fi şi ele foarte variate, se va insista mai mult în cuprinsul viitoarelor capitole.

SPIRITISM ŞI MAGNETISM

Întrucît spiritismul ne înfăţişează o metodă de a comunica cu duhurile, această practică este deopotrivă de osîndită de Biserică, prin chiar textele Sfintei Scripturi şi Sfinte Canoane, deoarece se întemeiază pe aceeaşi acţiune demonică care a generat totdeauna fenomenele de necromanţie.

Iată însă că această nouă rătăcire porneşte din America, adică din Apus, de unde au venit şi toate celelate erezii moderne.

Spiritismul iese la iveală la Hydesville (prov. Arcadia) în America de Nord, din casa familiei Fox, apartinînd

sectei metodiştilor.

Deci această lucrare cu aparenţe suprafireşti ia naştere din mijlocul unor eretici, căzuţi din harul lui Dumnezeu, Este vrednic de luat în seamă istoricul acestui gen de manifestări oculte.

Într-una din zilele lunii decembrie ale anului 1847, în casa Fox au început să se petreacă diferite fenomene ciudate. În cartea „History of Modern American Spiritualism" de Emma Hardinge, se povesteşte:

„Se auzeau lovituri în pereţi, în pardoseli şi zgomote curioase; deşi uşile şi ferestrele erau bine închise şi nimeni nu se afla prin acele încăperi decît locatarii casei, ei constatau că mobilele erau zvîrlite pe jos şi dezordonat aruncate. Dealtfel, chiar în văzul lor, mobilele erau agitate de o mişcare oscilatorie ca şi cum ar fi fost legănate de valuri, ca şi cum ar fi fost însufleţite de o stranie viaţă".

„Se auzeau paşi pe parchet; cele două fete ale soţilor Fox erau atinse de unele mîini reci invizibile".

„În februarie acelaşi an, viaţa deveni de nesuportat. Nopţile se scurgeau fără somn şi nici zilele nu erau lipsite de tulburări. Aceste fenomene erau atribuite diavolului".

„Cea mai mică dintre fete - Kate Fox - observînd că toate zgomotele care se produceau nu îi cauzau nici un rău, începuse să se familiarizeze cu ele, iar într-o seară ajunse chiar să glumească cu autorul lor invizibil. Pocnind de mai multe ori din degete ea spuse: «Domnule măscărici, fă ca şi mine». Acelaşi zgomot a fost repetat de îndată şi într-un acelaşi număr de pocnete. Cîteva alte încercări succesive confirmară această experienţă".

„Strîngîndu-se laolaltă restul familiei şi vecinii, s-a continuat această primă «şedinţă de spiritism» cu diferite întrebări la care personajul nevăzut răspundea foarte corect prin diferite lovituri".

„La întrebarea dacă era un om, nu s-a primit nici un răspuns; în schimb s-au auzit mai multe lovituri repezi cînd s-a pus întrebarea dacă era un spirit".

Iată deci originea spiritismului.

Într-un răstimp de cîteva zile de la această întîmplare s­a descoperit mediumnitatea de care se bucura mai cu deosebire fetiţa Kate Fox, precum şi mijlocul de comunicare între lumea materială şi cea „spirituală" prin folosirea alfabetului obţinut prin „rappings", indicîndu-se fiecare literă cu un anumit număr de lovituri. De abia mai în urmă, alte mijloace de comunicare mai iscusite au putut să apară, sub forma celebrelor „planşete".

Cercuri spiritualiste s-au constituit repede sub recomandarea spiritelor din casa Fox şi numeroşi mediumi apărură de pretutindeni.

Aceste „meetings" cu aparenţe nevinovate erau invadate de membrii diferitelor secte. Unii dintre aceştia susţineau că mişcarea spiritistă indică începutul mileniului sau chiar sfîrşitul lumii.

Pentru convingerea mulţimii, care în mare parte se arăta potrivnică acestor manifestări „supraomeneşti", familia Fox a dat diferite probe publice mai cu seamă la Rochester, sub controlul anumitor comisii anchetatoare, care au constatat existenţa fenomenelor. (De observat că pînă şi metoda de convingere a lumii, prin asemenea demonstraţii publice, este o metodă în realitate demonică).

În scurtă vreme, Nordul Americii se cufundă în plin spiritism. De îndată au apărut şi marii lui susţinători: Edmonds cu lucrarea „The American Spiritualism" şi dr. Robert: Hore, profesor la Universitatea din Pennsylvania
cu lucrarea lui de mare răsunet „Experimental Investigation of the Spirit Manifestations"^[1].

Cît despre locuitorii Americii de Nord, s-a constatat încă de la începutul spiritismului că autohtonii, adică Pieile Roşii, erau cei mai neîntrecuţi mediumi. Faptul excepţionalei lor mediumnităţi nu poate mira deloc dacă ţinem seama că aceşti indieni au rămas pînă azi subjugaţi formelor vrăjitoreşti pe care le deţin prin tradiţie de la strămoşii lor.

Pretinsele comunicări ale celor vii cu morţii, precum şi diferite practici folosite în acest scop erau bine cunoscute şi vechilor evrei, care le deţineau de la egipteni. Acest fel de necromanţie alcătuia într-o largă măsură baza unor practici magice care au rămas în uz, în anumite cercuri rabinice, pînă în zilele de azi.

Dar practicile acestor lucrări de magie îşi găseau îndepărtate fire de legătură şi în India. Iată de ce această ţară, devenită mai tîrziu colonia de căpetenie a Marii Britanii a putut alimenta magia în ţările anglo-saxone, protestante şi eretice şi mai ales în metropolă.

De altfel, „Societatea Teosofică", cu un număr consi­derabil de aderenţi, alcătuită în multe loje răspîndite în Indii, Europa, America şi Australia, îşi are sediul principal la Adyar în India.

Aceşti teosofi^[2] pretind că primesc îndrumări secrete de la o anumită „frăţie" tibetană de thaumaturgi. De cele mai multe ori, teosofii sînt şi spiritişti.

Deformînd anumite doctrine hinduse (de inspiraţie nu mai puţin demonică), spiritiştii susţin nu numai nemurirea ci şi reîncarnarea sufletelor. Prin această susţinere, ei admit trecerea succesivă a sufletului prin mai multe vieţi terestre pentru a realiza deplina lui purificare şi desăvîrşire. Dar printr-o astfel de pierzătoare şi blestemată
credinţă, diavolul falsifică sensul şi mijloacele adevărate ale mîntuirii şi, totodată, stabileşte un întreg sistem de teocosmogonie contrar temeiurilor revelate ale Sfintei Scripturi.

În afară de vorbirea comună cu „morţii", faţă de care demonii mistifică, în spiritism, pînă şi scrisul, individualitatea, glasul şi toate aparenţele proprii unei persoane decedate, se mai pot obţine, prin mediumi, vorbirea în limbi străine, se pot face preziceri şi felurite dezvăluiri ale unor lucruri necunoscute şi se pot provoca apariţii de corpuri „fluidice" înfăţişînd arătările unor presupuse persoane răposate, cu care „cercul" este în comunicare, sau presupuse arătări de sfinţi, de îngeri şi de alte puteri cereşti.

În cartea „Nouvelle experience sur la force psychique" (Librairie de sciences psychologiques, 5 rue des Petits- Champs) cunoscutul om de ştiinţă şi cercetător psihic William Crookes împarte diferitele fenomene spiritiste în următoarele clase:

1.   Mişcări de corpuri grele prin contact direct dar fără nici o sforţare mecanică (de ex. paharul sau „uija" planşetelor spiritiste se mişcă singure).

2.     Fenomene de „percusiune" - adică producere de loviri sau de simple atingeri pe corpul nostru sau în genere orice fel de loviri, pe cale nevăzută - precum şi producere de sunete de aceeaşi natură.

3.   Alterarea greutăţii corpurilor. (Prin anumite procese psihice diferite corpuri pot deveni mai uşoare sau mai grele; în anumite împrejurări greutatea lor devine atît de mare, încît nu mai pot fi urnite din loc. Asemenea cazuri se pot întîmpla şi cu anumiţi oameni cu înclinări mediumnice).

4.  Mişcări de obiecte grele aşezate la o oarecare distanţă de medium şi deci produse fără nici un contact asupra lor.

5.    Ridicări de corpuri grele deasupra pămîntului prin puteri nevăzute.

6.    Ridicarea de la pămînt a unor corpuri omeneşti şi plutirea lor în văzduh. (W. Crookes menţionează că a constatat personal trei asemenea cazuri de înălţări în aer).

7.   Mişcări independente de mici obiecte fără contactul nimănui.

8.  Apariţii luminoase.

9.        Apariţii de mîini luminoase printr-o proprie luminozitate sau vizibilitate la lumina obişnuită.

10.    Scriere directă (în unele şedinţe şi fără intervenţia nimănui, comunicările ce se transmit de „spirite" şînt scrise direct, fără ca nimeni să atingă condeiul).

11. Forme şi figuri de vedenii.

12.   Cazuri particulare de fenomene din care se deduce acţiunea unei inteligenţe exterioare.

13.  Manifestări diferite într-un caracter mai complex de semne.

Cercetători şi referenţi ai unor fenomene ca cele menţionate de William Crookes în clasificarea sa. sînt şi alţi oameni de ştiinţă: Wallace, Cox, Luys, Dumont- Pellier, Bernheim, Liebault, Richet şi alţii.

Dar în afară de catalogarea unor asemenea variate fenomene spiritiste, este necesar a preciza că sînt mai multe feluri de mediumi, prin mijlocirea cărora se pot produce astfel de manifestări. Sînt mediumi inspiraţi, mediumi somnambuli, vindecători de boli, mediumi pictori, muzicanţi, literaţi, precum şi încă alte feluri.

După natura acţiunii lor, mediumii se pot împărţi în două categorii: mediumi cu efecte fizice şi mediumi cu efecte intelectuale şi „mistice".

Între înşelătorii din „odăiţele ascunse" de care po­meneşte Evanghelia (Matei 24, 26) sînt unii care se rup cu totul de orice religie: aceştia reprezintă latura spiritiştilor- teosofi; în schimb, sînt alţii care rămîn afiliaţi Bisericii lor respective, fie ea ortodoxă, fie catolică, fie anglicană, fie reformată...

Asemenea cercuri spiritiste cu caracter religios au luat la noi în ţară numele de „spiritualiste"^[3] în sensul că adepţii lor condamnă spiritismul obişnuit ca o lucrare demonică, în timp ce sînt convinşi că ei se învrednicesc de revelaţii dumnezeieşti. „Spiritualiştii" sînt în genere fervenţi practicanţi ai Bisericii, ei nu „cheamă morţii", dar în
schimb, se adună deopotrivă în şedinţe ascunse, pentru a avea, prin mediumi comunicări „la planşetă", din partea unor presupuşi sfinţi ortodocşi (sau neortodocşi) cărora le urmează toate îndemnurile.

Ei cred în reîncarnare şi se întemeiază pe multe credinţe deşarte; îşi fac o falsă închipuire a Sfintei Treimi, pe care o concep nu într-o înţelegere ipostatică şi unitară, ci într-o succesiune de valori descrescînde de la Tatăl pînă la Duhul Sfînt; ei subestimează valoarea dogmelor pentru credinţă; micşorează cu răstălmăciri arbitrare sfintele canoane ecumenice; sînt neascultători Bisericii Ortodoxe, avînd împărtăşire duhovnicească cu toţi ereticii; ei cred cu uşurinţă în dogme străine şi osîndite de Biserica noastră; au cultul unor „sfinţi" şi „moaşte" străine de dreapta credinţă; au mare înclinare de a crede în orice semne şi minuni înşelătoare ale unor falşi profeţi; ei se cred aleşi şi în toată aparenţa de smerenie sînt trufaşi, ca şi învăţătorul lor Satana, crezîndu-se chemaţi spre „misiuni" şi „revelaţii" înalte pe care Domnul le-a pregătit pentru ei. Prin comunicările primite, aceşti „spiritualişti" sînt îndemnaţi să fie milostivi, să întreprindă lucrări de binefacere, să trăiască în cumpătare. Drept urmare, pe mulţi momeala aceasta frumoasă îi atrage şi îi cîştigă, încredinţîndu-i că ,,roade-le sînt bune" şi că deci şi „pomul e bun".

Ei nu vor însă să înţeleagă că prin rătăcirea lor s-au si­nucis duhovniceşte şi că semănătura lor nu e grîu ci ne­ghină, deoarece ei aduc stricare dreptei credinţe şi
învăţături mincinoase. Pe cîtă vreme Sfînta Scriptură spune: „Dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, alta decît aceea pe aţi primit-o să fie anatema !" (Galateni 1,9).

Deci, dacă n-ar fi decît învăţătura drăcească a re­încarnării, care se propovăduieşte de către aceşti trufaşi rătăciţi, şi încă este o pîngărire a Evangheliei !

Prin aceeaşi întunecată lucrare, anumite cercuri „spiritualiste" pretind că au comunicări de la Mîn-tuitorul sau chiar că El însuşi li se arată în chip luminat, acolo, în acele „odăiţe ascunse", unde Domnul Hristos ne-a îndemnat să nu ne ducem şi să nu credem, căci sînt lupi în blană de oaie care vor să ne piardă. Iar în această înşelăciune, mediumii lor, sub călăuzirea puterii satanice, scriu comunicări cu conţinut religios, vestesc lucruri viitoare, împart sfaturi moralizatoare şi pictează icoane.

Cît despre aceste „icoane", ele se „sfinţesc" acolo, la aceeaşi planşetă diabolică, de presupusa mînă a Mîntuitorului. Asemenea pîngăriri sînt ţinute apoi în mare cinste cu candela aprinsă şi cu încredinţarea că Domnul Şi-a zugrăvit chipul Său după asemănarea Lui.

Unul dintre precursorii „doctrinei" spiritismului, Emanuel Swedenborg, ca răspuns la întrebarea 139 din catehismul său spune: „Eu cred că noi sîntem acum ajunşi la timpul venirii lui Hristos, la începutul Bisericii noi, care se cheamă «Noul Ierusalim». Această venire nu e personală, ci spirituală, şi este constituită de revelaţia Sfîntului Duh, a cuvîntului Său dumnezeiesc".

„Eu, Iisus - le spune o comunicare - am apărut în 1861 şi declar că noua iconomie care se cheamă venirea Domnului este începută". „Ea fu inaugurată în 1874 şi atunci se adeveriră cuvintele profetului: « Domnul va veni pe nourii cerului cu mii de îngeri»; «prin mediumi, noi vindecăm bolnavii şi alungăm duhurile rele»". (Din Conradi 77. Gesu Christo-ritorne-ra ? Quando ? Come ? Perche ? Ed. S. Firenze 1927).

Şi Conradi adaugă: „Asemenea manifestări spiritiste, minunate şi ciudate au fost constatate de fizioiogi, chimişti, fizicieni, matematicieni, naturalişti etc.

Asemenea lucrare întunecoasă, asemenea putere diabolică este acum răspîndită în toată lumea şi a îmbolnăvit cu arta sa blestemată 20 de milioane de oameni" (aceeaşi lucrare, p. 78).

Despre aceştia, ca şi despre toţi sectanţii se poate spune: vor „cădea" în cursa Satanei „cei sortiţi pieirii" deoarece „n-au primit iubirea adevărului ca să se izbăvească". Pentru aceea le trimite Dumnezeu lucrarea înşelăciunii. Această apostasie este a acelora care nu sînt tari în credinţa adevărată şi se lasă uşor ispitiţi de cel rău.

În încheierea acestui capitol se cuvine să se pom nească ceva şi despre magnetismul animal şi despre sugestie, de care s-au ocupat cu precădere medici de seamă din diferite ţări, dar care au pornit în cercetările lor de la aceleaşi puncte vicioase ca şi în celelalte fenomene psihice, în care Adevărul revelat prin Biserică este ocolit, sau chiar pîngărit.

Această nouă formă de manifestare a puterilor ne­cunoscute ale omului a stîrnit în ultimele decenii un deosebit interes pentru toţi cercetătorii de fenomene metapsihice.

Felurite experienţe medicale, cu rezultate foarte neînţelese pentru cei neduhovniceşti şi pentru cei străini de toate firele demonologiei, au putut tulbura multe minţi. Între aceste experienţe se pot cita unele exemple devenite clasice. Aşa este cazul provocării unor arsuri sîngerînde, fără nici o substanţă vesicantă, asupra unei persoane hipnotizate şi supusă unei simple sugestii.

Deopotrivă s-au stabilit rezultate contrarii cînd, în aceeaşi stare hipnotică, şi tot prin sugestie, s-au putut împiedica orice efecte pe care trebuia să le producă în mod natural aplicarea unei substanţe vezicante pe braţul unei persoane. Pentru ca experienţa să fie mai concludentă, s-a aplicat concomitent pe celălalt braţ al persoanei în cauză aceeaşi substanţă vesicantă, fără însă ca sugestia să se exercite şi faţă de acea parte a corpului; drept rezultat, „revulsivul" a stîrnit acolo o adevărată inflamaţie cu serozităţi şi cu o mare iritare a epidermei, în timp ce nimic nu se producea pe primul braţ.

Martorii acestei experienţe au fost profesorii Beaunis şi Bernheim de la Facultatea de medicină din Nancy, împreună cu doctorii Brulard şi Liebeault („Causerie Scientifique" de Victor Meunier - Rappel, Paris).

În alte cazuri şi cu aceleaşi procedee s-au putut provoca asupra unor persoane supuse sugestiei hipnotice, stări de beţie, de veselie nemăsurată sau de mare îndurerare etc.

Sînt cunoscute şi experienţele făcute cu schimbarea personalităţii cuiva, mergînd pînă acolo încît „o tînără femeie s-a putut crede general, iar un bărbat în toată firea s-a putut crede doică".

...„De pe urma unor asemenea experienţe se văd oameni umblînd în patru labe şi lătrînd ca nişte cîini, iar alţii mieunînd ca nişte pisici, deoarece li s-a sugerat gîndul că ei sînt într-adevăr cîini sau pisici. , Multora li se poate sugera ideea că au comis o crimă pe care sînt în stare să o declare şi să-şi ia pedeapsa" (Din aceeaşi „Causerie Scientifique", Paris).

Dacă asemenea experienţe sînt menite să înjosească personalitatea omului şi să o falsifice pînă la cele mai dezgustătoare forme demonice, ispita unor asemenea „cercetări ştiinţifice" i-a călăuzit pe unii psihiatri la aplicarea magnetismului în formă de sugestie în felurite cazuri de vindecări de boli, fie de natură nervoasă, fie organică.

Deci folosindu-se anumite puteri psihice ascunse în om, pentru scopuri care par bune, dar stingîndu-se pînă la o totală atrofiere personalitatea omului, care se supune unor asemenea practici, de fapt se aduce în joc intervenţia aceloraşi agenţi demonici ca şi în celelalte îndeletniciri psihice, iar rezultatele obţinute oricît ar fi de minunate, nu

sînt totuşi minuni, ci satanisme.

Cît despre lămurirea unor asemenea „minuni" ale psihismului, desigur că nu de la ştiinţele fizice, biologice sau medicale se va putea aştepta vreo dezlegare, ci numai de la demonologie, care la lumina învăţaturilor Bisericii Ortodoxe, ne poate dezvălui sorgintea reală din care provin astfel de fenomene.

Iar Biserica Ortodoxă este singura biserică adevărată şi mîntuitoare, din toate cultele creştine, care poate filtra şi clasa în chip desăvîrşit toate aceste fenomene, deoarece este singura alcătuire sobornicească şi apostolică care păstrează nealterate toate Sfintele Taine şi toată Siînta Predanie, prin dogmele, rînduielile şi canoanele Sfintelor Sinoade ecumenice.

Biserica fixează însă şi aspre canonisiri împotriva tu­turor înşelătorilor sau săvîrşitorilor acestor urîciuni.

„Spiritismul - scrie Ierom, Nicodim Sachelarie în «Pravila bisericească»⁴ - este o născocire diavolească care înşeală minţile cele necredincioase şi nesupuse poruncilor lui Dumnezeu. Oare sufletele oamenilor (după moarte) le-a lăsat Dumnezeu să umble fără nici un rost? Numai diavolului i-a îngăduit Dumnezeu să umble ca un leu căutînd pe cine să înghită" (I Petru 5, 8; Iov 2, l-10).

Pentru aceasta Dumnezeu a poruncit: «Numai Eu sunt Domnul ! Să nu vă duceţi la cei ce cheamă sufletele

5

morţilor, nici la vrăjitori, ca să-i întrebaţi şi să fiţi părtaşi cu ei, fiindcă numai Eu sînt Domnul Dumnezeul vostru»" (Lev. 19, 31).

„Şi dacă vi se va spune, zice Isaia: «întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul şi bolborosesc», răspundeţi: nu va întreba oare un popor pe Dummezeul său ? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?" (Is. 8, 19).

„El este o amăgire diavolească, «Şi nu este de mirare căci chiar Satana se preface în înger de lumină... iar slujitorii lui se prefac în slugi ale vieţii cuvioase. Sfîrşitul lor va fi pierzarea»" (II Cor. 11, 14; Ef 6, 12).

„Cel ce nu se leapădă de această înşelăciune nu poate fi primit la Sfintele Taine şi se canoniseşte ca şi vrăjitoria..." (Afurisania pe 20 de ani).

Tot astfel şi cu privire la hipnotism, despre care se spune:

„Hipnotismul este o fază a vrăjitoriei, iar nu a ştiinţelor psihologice cum ar pretinde unii. Cine îl practică se canoniseşte ca şi vrăjitoria" (Din aceeaşi ediţie, p. 155).

O ÎNŢELEPCIUNE NEBUNEASCĂ ŞI O FALSĂ

MISTICĂ

„Am văzut mrejele Satanei întinse peste toată faţa pămîntuluî" Sfîntul şi Marele Pafnutie

În babilonia pe care îngerul căzut a căutat să o provoace în lume, în toate domeniile de gîndire, ca un surplus al ereziilor fără de număr apărute în credinţă de atîtea veacuri, sînt de reţinut şi rătăcirile care au ieşit de pe urma unor teorii „ştiinţifice". Aşa de pildă: teoria darwinistă a descendenţei omului din maimuţă sau susţinerea existenţei

5                                                                                                                                                   5                                                                5                                                                                                  5

omului pe pămînt de mai multe sute de mii de ani, deci împotriva adevărului biblic, precum şi afirmarea apariţiei iniţiale a omului pe cale naturalistă şi nu dintr-o spiţă unitară, adamica şi genetică.

În psihologie s-a alterat concepţia conştiinţei umane prin noţiunea inconştientului, ajungîndu-se la aberaţia psihanalizei freudiste.

În ştiinţele fizice şi chimico-biologice s-a ajuns la cultul materiei ca generatoare a vieţii primare (teoria monerelor);şi odată cu afirmarea că „în natură totul se

transformă şi nimic nu se pierde" s-a admis nemurirea materiei, dar s-a tăgăduit veşnicia duhului.

În sociologie s-a introdus „contractul social" cu toate urmările lui: căsătoria în scop naturalist şi deci nu tainic şi spiritual; divorţul din ce în ce mai nestăvilit; masculinizarea femeii, libera cugetare în credinţă, iar apoi avortul autorizat pentru diferite cauze cu aparenţă de îndreptăţire şi sub o altă formă sterilizarea în scopuri rasiale, ideea socială comunistă şi altele.

În economia politică s-a ajuns la teoria distrugerii supraproducţiei naturale în scopul speculării valorii ei (în Brazilia se aruncă cafeaua în mare ca să se menţină preţul cafelei în Europa; prin diferite porturi mediteraneene se distrug milioane de portocale, ca să nu scadă costul acestor exotice în ţările importatoare; întinderi de vii rămîn neculese ca să nu se deprecieze vinul marilor producători viticoli; zeci de mii de oi sînt uneori omorîte în Australia, ca să nu se concureze lîna din centrele textile britanice).

În igienă se introduce ideea de contagiune pînă şi cu privire la cele sfinte şi în toate domeniile se observă aceeaşi părăsire a sensului adevărat al existenţei şi al vieţii, faţă de viziunea Sfintei Scripturi.

„Vai lumii din pricina prilejurilor de păcătuire ! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire !" (Matei 18, 7).

„Voi prăpădi înţelepciunea celor înţelepţi - spune Domnul - şi voi nimici priceperea celor pricepuţi"; iar Apostolul Pavel adaugă: „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea acestei lumi? Căci întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mîntuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii Crucii" (1 Corinteni 1, 19-21).

O anumită stare haotică în gîndirea şi simţirea ultimelor decenii este de observat şi într-un alt cîmp de manifestări. Sub aceeaşi ascunsă lucrare demonică apare astfel noua artă deformistă - smulsă din rădăcinile ei fireşti - cu tendinţe „futuriste", „dadaiste" şi „supermoderniste", şi cu o notă de „scandal" care se întîlneşte atît în arhitectura vremii, cît şi în artele plastice. Deopotrivă se caracterizează şi muzica nouă, prin elementele ei împrumutate din elucubraţiile negrilor sau moda femeiască decăzută sub orice nivel de bun simţ şi ajungînd pînă la caricaturizarea genului uman...

În Babelul cel nou s-au încurcat nu numai limbile oamenilor, dar şi simţirile şi credinţele lor.

Iată însă că, prin întronarea mentalităţii evului modern, problemele de existenţă ale vieţii devenind din ce în ce mai complicate, lumea a căzut în materialismul cel mai înverşunat.

Totodată, prin ceea ce tehnica a înfăptuit mai „senzaţional", ştiinţele pozitive au împins lumea într-o măsură şi mai mare spre cel mai absurd raţionalism.

Materialismul, conlucrînd cu raţionalismul, într-o

~                                                                            5                                    ~

acţiune comună de dezagregare a spiritului omenesc, a ucis credinţa în mare parte. Deci, toată această lume dezrădăcinată sub impulsul Satanei, din legăturile ei spirituale, s-a îndepărtat de ideea creştină prin cele două virusuri ale evului nou: materialismul şi raţionalismul. Drept o urmare firească, lumea modernă a devenit din ce în ce mai înclinată de a cădea în ateism sau de a primi idolatria.

Căci cine se îndepărtează de Hristos este îmbrăţişat de Satana.

S-a ajuns astfel la felurite chipuri de tăgăduire a credinţei şi de batjocorire a Bisericii, iar în ultimele vremuri s-a instituit o organizaţie foarte activă a „Uniunii mondiale a ateilor". Pe de altă parte, teosofia, spiritismul şi neopăgînismul, combinate cu toate formele de ocultism şi de magie, au ieşit la iveală de pretutindeni şi sînt în mare cinste printre toţi creştinii descreştinaţi.

Anumiţi oameni cu renume şi-au dat girul lor, fără rezerve, tuturor acestor manifestări, prin simplul fapt al constatării fenomenelor, şi le-au prezentat ca pe nişte adevărate „revelaţii ale ştiinţei". Printre marii savanţi susţinători a întunecoaselor speculări şi practici psihice
se enumără: Crookes, Russel-Walace, Zoellner, dr. Schrenck-Notzing, Flammarion, Lombroso, Edison şi alţii.

Ca rezultat al unor asemenea tendinţe, se scriu o

5 ~

sumedenie de cărţi cu conţinut ocultist, se întemeiază de

5                                                             5                                                                                     ~

către Ch. Richet, o nouă ştiinţă denumită „metapsihică", iar de curînd se înfiinţează o nouă catedră de spiritism la „Trinity College" din Cambridge. În sfîrşit, „misterele" şi magiile Tibetului şi Indiei devin izvorul de inspiraţie al tuturor „iniţiaţilor".

""                       5 5

Asistăm la o îngrozitoare recădere a lumii în vrăjitorie. Din fericire însă „nici porţile iadului nu vor birui Biserica", iar mărturisitorii lui Hristos, în duhul Adevărului, vor rămîne pînă la sfîrşit.

Iată, deci, că într-o asemenea vreme de mare decădere duhovnicească pentru toată omenirea, în care păcatul a sporit atît de mult sub toate formele, dar în care începe să se înfiripe şi o frumoasă trezire de credinţă dreptmăritoare, s-au ivit şi continuă să se ivească fel şi fel de arătări şi semne fantastice, care stîrnesc o neobişnuită vîlvă şi frămîntă nenumărate suflete. De aceste „minuni" petrecute şi la noi în ţară, unii s-au îndoit, alţii s-au lepădat; dar mulţi au crezut în ele. Îndoiala multora a fost cauzată de

5

două fapte: pe de o parte de neîncrederea în buna credinţă a diferiţilor vizionari, bănuindu-i pe aceştia de minciună, pe de altă parte, de gîndul că aceşti vizionari ar fi fost nişte isterici sau maniaci, care au căzut în prada unor halucinaţii.

5

În sfîrşit, este şi o categorie a ateilor şi a zeflemitorilor, a acelor oameni învîrtoşaţi, care nu cred în minuni şi care hulesc Duhul Sfînt.

Se pare, totuşi, că cei cu chemare teologică nu s-au întrebat îndeajuns dacă toate aceste pretinse minuni nu ar fi fost cazuri de o închipuită teofanie, deci de o lucrare luciferică şi nu de o descoperire dumnezeiească.

Sînt bine cunoscute tuturor împrejurările în care, în ultimii ani, s-au produs cele mai însemnate dintre aceste „minuni", precum şi elementele de căpetenie care le-au constituit.

Povestirile repetate ale vizionarilor, cărţile tipărite în acest scop şi toate mărturiile credincioşilor care au luat cunoştinţă de aceste „descoperiri", chiar la locurile arătărilor, sau „minunile" petrecute în aceste împrejurări, formează documentul de cunoaştere al tuturor acestor cazuri.

Să pătrundem deci, cu toată nepărtinirea, în miezul acestor întîmplări neobişnuite, pentru a cunoaşte din ce izvoare pornesc ele, căutînd să ne bucurăm de biruinţa Adevărului, iar nu de biruinţa părerilor noastre. Mai presus de orice să fie Hristos, care este Adevărul, iar nu şarpele care se ascunde în noi sub chipul „amorului propriu" sau al unor false credinţe.

De fapt, prin cele de faţă nu se va pune în discuţie dacă vizionarii de care ne ocupăm ar fi nişte mincinoşi sau nişte oameni de rea credinţă sau nişte halucinaţi,

ci faptul dacă ei înşişi nu au fost înşelaţi de o lucrare a ispititorului, pe temeiul credinţei şi al Scripturilor, scoţîndu-se astfel în lume felurite învăţături greşite şi nepotrivite. Căci pot fi unii oameni foarte evlavioşi care, fiind ispitiţi prin mincinoase revelaţii, de şarpele cel bătrîn, nu-şi dau seama de această înşelăciune şi, din cauza unei lipse de orientare duhovnicească, devin ei înşişi scula răului într-o acţiune antichristică, fiind totuşi încredinţaţi că pe Dumnezeu Îl slujesc.

Sînt numeroase cazurile de acest fel, care se întîlnesc în viaţa celor mai cuvioşi trăitori creştini, de care atîtea cărţi ale Bisericii sau ale tradiţiei noastre duhovniceşti, ne fac cu prisosinţă pomenire. Aici este însă şi partea de grijă a celor cu răspundere pentru credinţa noastră, ca să ştie să lămurească bine, şi fără greş, toate cazurile de închipuită teofanie, pentru a nu le lăsa la voia întîmplării, ca să devină o primejdie pentru obştea ortodoxă.

În toate aceste întîmplări cu „minuni", dar mai cu seamă după „revelaţia" de la Maglavit, aproape toţi ceilalţi vizionari care s-au ridicat de pe întinsul ţării, au pretins că L-au văzut pe Dumnezeu-Tatăl sau pe Sfînta Treime, sau pe Hristos, sau pe Maica Domnului, sau pe alţi Sfinţi, şi au îndemnat lumea să se lase de faptele rele şi să ia drumul Bisericii. Orice îndemn spre pocăinţă este desigur bun şi folositor. Întrucît, însă, aceste cazuri de pretins misticism se întemeiază pe o reală descoperire dumnezeiască, rămî- ne de văzut.

Rîvna şi strădania unor vizionari, care fără de încetare îşi vestesc solia, poate fi cu totul deosebită şi pilduitoare, dar nu reprezintă decît o valoare relativă faţă de miezul lucrării. Căci hotărît este că simplul fapt de a întoarce pe cîte unii oameni la credinţă nu este o garanţie de solie dumnezeiască, atîta timp cît şi „diavolul are credinţă de se cutremură" şi totuşi nu se mîntuie. Deci scopul este ca să se întoarcă lumea la Dumnezeu, în toată ascultarea Sfintei Biserici şi în împlinirea sfintelor porunci.

Pe măsură ce anumite lucrări de rătăcire îmbracă forme de credinţă şi de evlavie, iar anumite semne neobişnuite, cu aparenţă de teofanie, se prezintă în formă „evanghelică" şi se ascund îndărătul Bisericii, ele devin şi mai primejdioase pentru viaţa noastră duhovnicească.

Cu o asemenea momeală s-au desprins din trun­chiul Bisericii Soborniceşti şi Apostolice sumedenie de suflete, în rătăciri şi secte atît de felurite şi de veninoase. Cu aceeaşi momeală Satana cheamă ne­contenit lumea în adîncul Gheenei, prin glasul ade­menitor al multor falşi profeţi. Şi mulţi se prind şi cad în cursă.

Cele spuse de astfel de „profeţi" - ei înşişi de bună credinţă, dar înşelaţi - sînt de multe ori lucruri bune şi folositoare; ele cuprind citate biblice, îndemnuri morale şi par izvorîte din inspiraţia Duhului Sfînt. Dar ce folos? Căci esenţial este ca tot ceea ce formează obiectul unei descoperiri dumnezeieşti să fie curat şi sfînt, fară nici o abatere şi fară nici un element dubios, pentru ca nimic să
nu iasă din cuvîntul Scripturii şi din brazda Sfintei Predanii şi nimic să nu deformeze dreapta credinţă.

Apărînd însă puncte dubioase, atît din cuprinsul unor pretinse revelaţii, cît şi din lucrările de „minuni" săvîrşite de unii vizionari, sîntem datori să fim cu cît mai multă luare aminte faţă de aceste întîmplări, deoarece eticheta unui produs ne poate înşela asupra provenienţei lui reale. Toţi cunoaştem cazul atîtor fabricate „străine" care, purtînd o pretinsă „marcă autentică", provin totuşi din cine ştie ce loc al ţării noastre şi izbutesc să înşele pe mulţi oameni simpli.

Din moment ce se constată o abatere într-un caz de manifestare mistică, este de prisos să mai susţinem că respectiva „minune" poate fi de la Dumnezeu. Cu asemenea mistificări, ne aflăm într-o mare primejdie pentru credinţa cea adevărată. Propriu zis, nu este destul a ne afla în faţa unor semne neobişnuite pentru a le chezăşui drept minuni, adică, drept o adevărată lucrare dumnezeiască. Pentru că semne neobişnuite pot fi făcute uşor prin puterea celui rău. Şi nu este o dovadă suficientă cînd, în urma unei lucrări aşa-zise „suprafireşti", un om cu totul redus şi incult vorbeşte ca din Sfînta Scriptură, pentru a crede că însuşi Duhul Sfînt grăieşte prin gura aceluia. Căci şi diavolul cunoaşte Scriptura. Iar toate ereziile de credinţă care s-au produs în decursul atîtor vea­curi, au fost provocate tot de ispitele Necuratului, pe temeiul Sfintelor Scripturi.

Ne spune în această privinţă chiar Mîntuitorul: „Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi" (Matei 24, 11). „Atunci dacă vă va spune cineva: Iată, Hristosul este aici sau acolo, să nu-1 credeţi. Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni pînă acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată ce v-am spus mai înainte. Deci, dacă vor zice: Iată-L în pustie (vedenii sataniceşti şi înşelători antichristice) să nu va duceţi acolo ! Iată-L în odăiţe ascunse (fenomene spiritiste) să nu credeţi /" (Matei 24, 23-26).

Cînd este vorba însă că îi va înşela, de va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi, se înţelege de la sine că nu cu ispite grosolane îi va momi vicleanul pe aceşti binecredincioşi, ci cu însăşi Sfînta Scriptură şi cu învăţătura Bisericii. De altfel, cînd a cutezat Satana să-L ispitească în pustie pe însuşi Domnul Hristos, I-a vorbit tot din Scriptură, ca un iscusit învăţat.

Mîntuitorul ne-a prevenit deci despre aceste diferite vedenii care aveau să se întîmple, prin pustie sau prin odăiţe ascunse, sub chipul unor hristoşi mincinoşi. Iată însă că şi Apostolul Pavel ne atrage aceeaşi luare aminte:

„Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într- un înger de lumină. Nu este deci mare lucru, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii' (II Cor. 11, 14-15).

Totodată, în Apocalipsă (13, 13-14) ni se vesteşte răspicat: „Săvîrşea semne mari, pînă acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pămînt, în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele care i se dăduse să le facă în faţa fiarei...".

După cum se vede, mare este puterea Satanei, cînd Dumnezeu îi dă îngăduinţa de a face asemenea lucrări şi lesne este ca semnele ispititorului să fie luate drept minuni dumnezeieşti, pentru a ne atrage în mrejele lui pierzătoare.

Astfel că nu este destul a vorbi sau a face minuni în numele lui Hristos, pentru a fi într-adevăr ai lui Hristos. Se cuvine deci să ne călăuzim paşii cu mare băgare de seamă pentru a nu ne lăsa înşelaţi de un duşman atît de temut şi de iscusit care, ca un mare strateg, ne întinde curse de moarte.

La aceste consideraţii s-ar putea însă replica; oare dacă ştim că lupi răpitori vor veni în blană de oaie, trebuie să ne temem şi de oile adevărate? Dacă vor veni hristoşi mincinoşi şi tot felul de înşelăciuni satanice, trebuie să ne îndoim şi de adevăratele minuni dumnezeieşti? Oare să credem că Domnul îşi va îngrădi puterea de a se mai descoperi aleşilor Săi prin vise sau vedenii minunate? Desigur că nu!

Dar dacă este totuşi cu putinţă ca minuni reale să se întîmple cu vasele alese ale Domnului, potrivit cu profeţiile lui Ioil (2, 28-32), este în schimb nevoie, pentru buna noastră încredinţare, ca toate aceste manifestări

dubioase să fie trecute printr-un filtru desăvîrşit, în care criteriul să fie nu numai elementul suprafiresc şi Scriptura, dar şi toată Sfînta Predanie a Bisericii Soborniceşti şi Apostolice.

Pentru cine crede în Dumnezeu şi în Atotputernicia Lui, nu este păcat a respinge o minune îndoielnică; dar a o primi prea repede, şi cu riscul de a fi înşelat, este fără îndoială un păcat, care poate sminti şi pe alţii. A respinge o minune este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu, cînd nu numai din prudenţă, dar şi din smerenie credinciosul nu o primeşte. A te lăsa însă ispitit de orice semne neobişnuite este o dovadă de uşurătate, de deşertăciune şi de trufie.

Aceste susţineri sînt făcute cu multă temeinicie de diferiţi sfinţi ai Bisericii, iar fericitul Nicodim Aghioritul - vrednicul scriitor şi cărturar athonit al veacului al XVIII- lea - ne recomandă cu toată stăruinţa ca, în cazul cînd Ispititorul ne-ar ataca vreodată „cu mincinoase arătări, cu vederi şi cu prefaceri în înger de lumină", să respingem aceste vedenii fără nici o şovăială.

„Schimbă-te, ticălosule, în întunericul tău. Nu-mi trebuiesc arătări", spune acest cuvios teolog. Apoi adaugă următoarele: „Chiar dacă din multe indicii, vei cunoaşte că aceste semne sînt adevărate şi vin de la Dumnezeu, totuşi fugi totdeauna de ele şi cît poţi, alungă- le departe de tine. Nu te teme că nu-i place lui Dumnezeu această întoarcere. Dacă aceste vederi ar fi de la Dumnezeu, ştie să ţi le cureţe şi nu-i va părea rău dacă nu
le primeşti. Căci Cel ce dă har celor smeriţi, nu-1 ia de la ei, pentru tot ce fac din smerenie" („Războiul cel nevăzut", p. 148, trad. Protos. Nicodim Ioniţă, Biblioteca misionarului ort. nr. 6, Chişinău).

Deosebit de vrednice de luat aminte apar, în această privinţă, şi sfaturile duhovniceşti ale Sfîntului cuvios Grigorie Sinaitul, unul dintre întemeietorii isihasmului athonit şi un mare trăitor creştin al Răsăritului. În „Praecepta Mesichastas" (Migne P. G. t. CL, col. 1329-1345), el spune următoarele:

„Să nu primeşti nicidecum (ca revelaţie) orice în­chipuire care vine din simţuri sau raţiune sau din afară sau dinăuntru, sau chiar chipul lui Hristos, sau al vreunui înger, sau forma unui sfînt, sau lumină nălucindu-se în minte şi luînd vreo înfăţişare, pentru că însăşi mintea, prin natura sa proprie, are puterea de imaginaţie şi uşor poate să-şi reprezinte chipuri către care sînt atraşi (sau pe care le doresc) cei ce nu observă cu de-amănuntul acest lucru, vătămîndu-se pe sine. Pentru aceasta ia aminte să nu te încrezi în ceva, consimţind degrabă chiar de ar fi lucru bun, înainte de cugetarea celor încercaţi şi după multă cercetare, ca să nu păgubeşti şi să fii cu multă băgare de seamă, păstrîndu-ţi întotdeauna mintea limpede, fără vreun chip sau vreo formă".

„Căci adesea ceea ce a fost trimis de la Dumnezeu spre ispitire, pentru cinste pe mulţi a vătămat; fiindcă Domnul voieşte să încerce unde înclină libertatea noastră".

„Cel ce a văzut ceva cu mintea sau cu simţurile, chiar de ar fi de provenienţă divină şi va primi fără de cercetarea celor încercaţi, lesne se înşală sau se va înşela ca un lesne primitor. Căci Dumnezeu nu se mînie faţă de cel care se observă pe sine însuşi în chip amănunţit, de teamă ca să nu rătăcească, chiar dacă nu ar primi astfel ce vine de la El, fără întrebare şi multă cercetare, şi-1 laudă mai degrabă ca pe un înţelept, deşi S-a mîniat pentru unii".

„Nu trebuie să întrebi pe toţi, ci pe unul căruia i s-a încredinţat şi conducerea altora şi care străluceşte prin viaţă. Căci mulţi neîncercaţi au vătămat pe mulţi alţi nepricepuţi, a căror osîndă o vor avea după moarte. Fiindcă nu toţi pot călăuzi pe alţii. Fiecare a dobîndit cunoştinţă proprie şi înţelegere naturală sau practică sau instruitoare, dar nu toţi dobîndesc pe cea a duhului".

Pentru aceasta a zis şi înţeleptul Sirah (Is. Sirah 6, 6):

„Să ai mulţi dintre cei ce trăiesc în pace cu tine, iar «sfetnicii tăi dintr-o mie unul». Nu mică este lupta de a afla călăuza care nu rătăceşte, nici în fapt nici în cuvinte şi nici în gînduri. În acestea se vede că cineva este nerătăcit cînd ar avea şi fapta şi înţelepciunea mărturisită din Sfînta Scriptură, înţelegînd cu măsură în cele ce trebuie să înţeleagă".

„Căci nu puţină sforţare trebuie să depui ca să dobîndeşti adevărul pe faţă şi să scapi de cele potrivnice harului, pentru că diavolul obişnuieşte mai ales la începători să arate sub forma adevărului rătăcirea lui,

înfaţişînd cele viclene ale lui ca duhovniceşti".

„Aşadar, din lucrare vei putea cunoaşte lumina care a strălucit în sufletul tău dacă este a lui Dumnezeu sau a lui Satan. Lăptuca sălbatică este asemenea picridei la vedere şi oţetul este asemenea vinului la înfăţişare, dar prin gust, gîtlejul le cunoaşte şi face deosebirea fiecăruia; tot astfel şi sufletul dacă va băga de seamă, cu ajutorul simţului mintal, va cunoaşte darurile Duhului şi nălucirile Satanei".

Întemeiaţi pe aceleaşi percepte duhovniceşti, ne învaţă şi fericiţii cuvîntători de Dumnezeu Calist şi Ignatie, spunîndu-ne:

„Liniştindu-te şi voind a fi singur cu Dumnezeu împreună, să nu primeşti niciodată orice ai vedea simţit sau de gînd sau materialnic înlăuntrul tău, sau din afară, chiar şi în chip al lui Hristos sau obraz de înger sau Sfînt sau închipuire de lumină, nălucindu-se în minte, ci rămîi necrezînd sau îngreunîndu-te de aceasta, chiar dacă ar fi fost bună, mai înainte de a întreba pe cei iscusiţi. Pentru că acest lucru este foarte de folos şi prea iubit lui Dumnezeu şi prea bine primit. Întotdeauna păzeşte mintea ta nevătămată, nevopsită, nefăţuită, fără chip, fără formă, nefelurită, fără cîtăţime" (Din Filocalia, cap. 73, după o veche traducere în manuscris de la Muntele Athos).

Tot astfel spune între altele şi dumnezeiescul Diadoh în aceeaşi Filocalie la cap. 74:

„Este cu neputinţă ca cineva să guste din dumnezeiasca bunătate întru simţire, după cum este cu neputinţă ca şi
amărăciunea dracilor să o urce cu simţire, dacă nu va

adeveri deplin prin sine că Darul e sălăşluit întru adîncul inimii".

„Iar duhurile cele rele petrec în jurul mădularelor inimii, lucru pe care dracii nu voiesc să fie crezut de oameni, pentru ca nu cumva mintea cunoscînd acestea cu de amănuntul să nu se înarmeze împotriva lor".

„Acum ai şi pentru acest lucru sfătuire destulă şi îndestulează-te; dar după ce ai aflat miere, mănîncă puţin, ca nu cumva, umplîndu-te de saţ, să ţi se aplece şi să le verşi".

E interesantă în această privinţă şi lămurirea adusă despre vedenii şi de către unii comentatori mai noi, între care îl menţionăm, de pildă, pe Ierom. Nicodim Sachelarie, care în „Pravila Bisericească"^[4] scrie următoarele:

„Vedeniile sînt arătări percepute aievea de ochiul minţii, fie în stare de funcţionare normală a organismului, fie într-un somn complet sau pe jumătate, fie in extaz ".

„Vedeniile bune se descoperă oamenilor sfinţi iar uneori chiar şi celor obişnuiţi".

„Numai atunci Dumnezeu învredniceşte de vedenii pe cineva cînd voieşte să lucreze faptele mîntuirii atît pentru
cel ce are vedenia sau şi pentru alţi oameni" (Fac. 12, 1-4; 17, 1-22; Is. 6, 1-12; Fapte 16, 9; Sf. Isac Sirul 32, 35; Num. 22 şi 23).

„Vedeniile sînt posibile şi astăzi şi sînt credincioşi care se învrednicesc cu adevărat să aibă adevărate vedenii bune, însă ele sînt cazuri rare, suportate de oameni care au ajuns la un mare nivel de viaţă duhovnicească susţinut de o deosebită luminare harică şi de o rugăciune permanentă".

„Vedeniile înşelătoare sînt acelea născocite de diavolul, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina nesincerităţii omului şi a păcatelor tăinuite. El angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare şi cuprinse de urîciune faţă de tot ceea ce nu este pe placul lor, indiferent de binele în sine".

„Celor înşelaţi, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credinţă şi de fapte bune, mai ales acelora care dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diabolică cu care se sileşte să înşele chiar şi pe cei aleşi" (Pateric, cap. VII).

„Vedeniile nu se produc la cheremul omului şi nici nu se face o meserie din ele, cum este înşelăciunea spiritistă, ci ele sînt mai presus de voinţa omului, iar felul de înfăptuire şi scopul lor este în mîna Proniei dumnezeieşti. Omul este numai un receptacol umilit pururea de neputinţa sa şi cu cît se învredniceşte de mai mari descoperiri, cu atît mai mult se cunoaşte pe sine că nu este nimic prin

sine însuşi, cufundîndu-se într-un adînc de smerenie".

„Duhovnicul chiar cînd are toate probabilităţile adevăratei vedenii, să nu se entuziasmeze în faţa cre­dinciosului, ci cu blîndeţe să-1 sfătuiască la umilinţă şi la o iubire larg cuprinzătoare, fiindcă pentru cel curat nu-i nimic spurcat, şi să-i cerceteze cît mai des starea sa sufletească' (I Cor, 2, 15; II Cor. 12, 1-12).

„Iar în cazurile cînd lucrurile sînt nelămurite, să aibă modestia (duhovnicul) de a nu se pronunţa nici într-un fel".

---

[1] Adepţii spiritismului s-au înmulţit în mare număr în toată lumea. Ei au asociaţii de studii şi cercetări, societăţi de ajutor şi de binefacere, şi au luat din zi în zi o dezvoltare mai mare, cîştigînd teren în toate cercurile sociale. La 1896 în cartea sa „Le spiritisme" (Fakirisme occidental), Dr. Paul Gibier scria: „În Franţa numărul spiritiştilor este mai mic decît în Anglia şi America, dar credem a nu exagera afirmînd că la Paris sînt aproximativ o sută de mii" (p. 35, Ed. Oct. Doin Paris). Ziare spiritiste, reviste şi alte foi periodice se tipăresc în toate ţările din lume cu o sporire din ce în ce mai mare. Din cîte se ştie, 13 reviste şi ziare de acest fel sînt publicate în limba franceză, 27 în englezeşte, 36 în spaniolă şi aşa mai departe. România are şi ea două periodice spiritiste cunoscute sub numele de „Astralis" la Craiova şi „Revista Spiritistă" a cercului Haşdeu la Bucureşti.

Dintre aceste publicaţii, unele îmbracă o haină ştiinţifică cum sînt „Proceedings" ale „Societăţii de cercetări psihice" din Londra.

Iar între membrii acestei societăţi se întîlnesc adeseori numele cele mai ilustre ale ştiinţei engleze sau mondiale, conlucrînd unii cu alţii pe acest teren al fenomenelor psihice, mesmerice şi „spiritualiste". Societatea are o organizaţie de mari proporţii, cu membri asociaţi şi membri corespondenţi, cu foarte numeroşi auditori, cu proprietăţi şi fonduri mari, cu filiale şi multe ramificaţii.

Un grup de savanţi redactează de asemenea şi în Germania o revistă „Sphynx" de acelaşi gen.

În vremea de faţă numărul spiritiştilor din toată lumea poate atinge cifra impresionantă de cel puţin 20 de milioane.

[2] Adepţii teosofiei nu îşi propovăduiesc învăţătura lor mulţimilor, cît mai ales celor mai distinşi oameni ai societăţii din toate naţiunile. Ei fac abstracţie de religie şi îşi suprapun „doctrina" peste toate adevărurile revelate ale Sfintelor Scripturi.

[3] În Anglia şi în ţările anglo-saxone, toţi spiritiştii, fără deosebire, îşi zic „spiritualişti".

[3] „Pravila bisericească", lerom. Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica, 1940, pp. 297-298.

[4] „Pravila Bisericească" Ierom. Nicodim Sachelarie, Seminarul Monahal Cernica, 1940 (pp. 319-321).