PARTEA A TREIA
Ca si în trecut, de asemenea şi
în zilele noastre, multe şi felurite minuni se pot împlini: fie cu oameni în
parte, fie cu mulţimi întregi. Deci Dumnezeu ne arată mereu în diferite chipuri
semne mari spre a ne trezi din decăderea duhovnicească în care mulţi au căzut.
Cu toate acestea, nici o
revelaţie nu mai poate adăuga nimic la cuprinsul şi la sensul Sfintei Evanghelii precum
şi la învăţătura pe care Sfînta şi Soborniceasca Biserică Apostolică a
statornicit-o pentru vecie în primele veacuri creştine.
Adevărul a fost
rostit!
Putinţa de
mîntuire a fost dată !
Şi proorocii şi-au vestit
cuvîntul pentru vremurile şi semnele sfîrşitului.
Biserica Ortodoxă, corabia de mîntuire a neamului omenesc, nu mai
aşteaptă dezvăluiri de noi învăţături şi dogme; ea respinge tot ceea ce este
potrivnic Sfintei Predanii.
Dar în zilele noastre, alături
de unele minuni reale se petrec şi multe false minuni. Aceste înşelăciuni
satanice sînt primejdioase. Ele cuprind
erezii, învăţături greşite şi felurite abateri de la dreapta cale.
Prin confuziile pe care le
produc în lume, asemenea pretinse minuni, provoacă o perturbare în viaţa
duhovnicească a poporului. Revărsarea de multe vedenii în fel de fel de chipuri
şi forme, apărînd de aici, de acolo, crează o contaminare colectivă şi aprinde
mintea mulţimii doritoare de „semne şi minuni". Mulţi cad astfel în cursa
Ispititorului, fiind momiţi de năluciri, de vise şi semne înşelătoare. Şi pe
măsură ce vrăjmaşul îi leagă în legăturile lui, deşi sub masca moralei
creştine, se duce şi harul Domnului de la ei, dovedindu-se unii ca aceştia
uşuratici şi lesne crezători la glasul cel rău, căci se prind într-o credinţă
deşartă.
Cît despre cazurile de vedenii
şi presupuse profeţii pomenite în lucrarea de faţă, acestea apar toate legate
între ele de acelaşi fir nevăzut care le conduce şi le susţine deopotrivă. Ca
dovadă, iată încă un fapt vrednic de luat în seamă:
Într-una din vedeniile pe care
le-a avut Vasilica Barbu, i se arată un moş care îi spune: „Eu sînt Mîntuitorul
vostru, care mîntuie toată lumea". Iar apoi, îi adaugă: „Bagă de seamă:
cuvintele mele niciodată să nu le uiţi. Să spui la lume şi să nu te ruşinezi.
Iar cei care nu vor crede, vor vedea ei cînd va veni moartea cea înfricoşată şi
prăpădul cel
îngrozitor !". Atunci vor striga: „Vai / De ce n-am
ascultat cuvintele lui Petrache Lupu de la Maglavit/
De ce n-am ascultat cuvintele lui Gheorghe M. Enică de
la Vlad
Ţepeş Ialomiţa /" etc.
De asemenea se petrece şi cu
Gheorghe Enică, vizionarul cu multe vedenii din comuna Vlad Ţepeş care
povesteşte în cartea cu vedeniile şi minunile din Vlad Ţepeş (Tip. Cristescu
Călăraşi), despre un vis cu tîlc. Iată povestirea lui:
„Femeia Ancuţa lui Petrache
Dumitrescu din comuna Vlad Ţepeş, a visat cu o seară înainte de vedeniile mele,
că venea un nor negru dinspre apus. La un moment dat nourul s-a schimbat în alb
şi de la el s-a lăsat o scară pînă la pămînt. Pe scară se scobora lume multă şi
femeia a întrebat pe cel dintîi coborît: Unde merge lumea asta aşa de multă pe
pămînt ? Ce tu nu ştii că vine Maglavitul la Vlad Ţepeş ?". După această
convorbire femeia s-a deşteptat (pp. 43-44).
Prin urmare, diferitele aceste
cazuri de pretinsă teofanie tind să se îmbine toate unele cu altele; ele au o
aceeaşi origine şi sînt călăuzite de o aceeaşi putere. Dar întrucît o singură
afirmare sau practică din tot ceea ce ar spune sau ar face un asemenea
„prooroc", este greşită, toate celelalte învăţături, chiar dacă aparent ar
fi bune, se compromit prin învăţătura sau practica eretică. Cuvîntul Scripturii
spune: „Cine
păzeşte toata Legea şi greşeşte într-o singura porunca, se face vinovat de
toate"
(Iacov 2,10).
În cursul ultimilor ani s-au
ivit multe locuri cu „minuni" în ţara noastră, dar întrucît unul singur
din aceste
locuri se înfăţişează ca o lucrare satanică toate celelalte care îl susţin se dovedesc şi ele satanice, întrucît îşi fac echilibru unul altuia şi se sprijină reciproc.
locuri se înfăţişează ca o lucrare satanică toate celelalte care îl susţin se dovedesc şi ele satanice, întrucît îşi fac echilibru unul altuia şi se sprijină reciproc.
Aici este locul de a mai pomeni
că se dovedesc drept foarte dubioase şi vătămătoare şi alte cazuri de
„minuni" petrecute cu Gheorghe Enică din comuna Vlad Ţepeş Ialomiţa, cu
femeia Veta din Ferentari Bucureşti; cu fetiţa Sorica din Prahova şi cu alţii
asemănători. Sînt cunoscute astfel în popor şi alte presupuse minuni petrecute
cu fetiţa din Sodomeni jud. Baia, cu copilul din Pungeşti, jud. Vaslui, cu omul
din Tecuci, cu săteanul din Bălţaţi Iaşi, cu femeia din Satul Nou jud. Tecuci,
cu un copil din Corni, jud. Botoşani, cu o femeie din comuna Plopi, jud. Fălciu
şi cu alte două femei, una din Iaşi şi alta din Gruia-Oreviţa, jud.
Mehedinţi...
În aceeaşi ordine de idei se
poate menţiona şi cazul dubioasei „revelaţii", în urma căreia s-a ridicat
crucea pentru pace de la Sinaia[1].
A vorbi şi despre aceste
întîmplări, ar fi desigur o extindere prea mare a expunerii de faţă. Îndeobşte,
elementele constitutive ale unor asemenea pretinse minuni se aşează de la
început pe o temelie şubredă, iar la o cercetare mai serioasă cele mai multe se scutură ca şi frunzele uscate la vînt.
Faţă de susţinerea că asemenea
„minuni" împlinite de atîţia închipuiţi profeţi, nu sînt de fapt minuni
adevărate, ci nişte fenomene demonice, s-ar putea ridica obiecţia că şi în
vremea Mîntuitorului s-au găsit atîţia farisei care văzînd minunile Domnului
pretindeau că El „este stăpînit de Beelzebut" sau că „scoate dracii cu
ajutorul domnului dracilor". În această privinţă şi ca un ultim argument
se poate răspunde: Mîntuitorul nu venise să strice Legea şi nici cuvîntul
vestit prin prooroci, iar toate învăţăturile Lui nu aduceau vătămare adevărului
Sfintelor Scripturi şi nici Templului, ci dimpotrivă, potrivit cu vestirile din
Vechiul Testament despre Mesia, El lumina Legea şi o desăvîrşea.
Aşadar, a nu fi recunoscute
minunile Lui ca izvorîte din puterea lui Dumnezeu, era într-adevăr o hulă. În
schimb, în atîtea cazuri, prin care unii vizionari şi făcători de semne mari, au adus vătămare
Evangheliei şi dreptei credinţe, cu felurite susţineri rătăcite şi cu multe
credinţe deşarte, lucrarea lor se arată de cu totul altă natură, iar prin identităţile
ei potrivnice adevărului, se clasează de la sine în categoria manifestărilor
demonice. Dar despre falşii profeţi şi despre hristoşii mincinoşi, am fost
preveniţi chiar de Mîntuitorul că vor apărea în lume şi am fost îndemnaţi să
fim cu luare aminte la semnele şi vestirile lor pentru a nu ne lăsa prinşi în
asemenea ispite şi a nu ne pierde mîntuirea. Asemenea îndemnuri ni s-au dat cu
toată stăruinţa şi prin Epistolele Sfinţilor Apostoli, prin
Apocalipsă,
precum şi prin toate scrierile şi sfătuirile marilor mistici ai Bisericii.
Deci dacă am fost înştiinţaţi
că Satana se poate preface în înger de lumină, după cum şi slujitorii lui se
pot preface în slujitori ai neprihănirii (II Tesalonicieni 11, 14-15) înseamnă
că mai mare ne va fi osînda, dacă preveniţi fiind despre mirajul unor
fascinaţii exterioare cu aparenţe mistice, vom cădea totuşi în cursele
Ispititorului.
În sfîrşit, faptul că prooroci
mincinoşi au apărut în număr aşa de mare în vremurile de faţă - atît la noi cît
şi aiurea - nu e de mirare, deoarece tocmai în aceste vremuri, după cum
vesteşte şi Sfînta Evanghelie (Matei 24), cînd lumea din pricina fărădelegilor
este tulburată de războaie, de foamete, de cutremure şi de molime, urmează să
se producă şi multe sminteli de credinţă prin profeţii Satanei, voind vicleanul
să zădărnicească o adevărată trezire religioasă a lumii creştine, ce ar purcede
dintr-o credinţă curată şi mîntuitoare, în aceste vremi care nu ne mai despart
cu mult de sfîrşitul tuturor celor văzute şi de Parusie.
Iată de ce este nevoie ca, în
frica lui Dumnezeu şi pentru apărarea Sfintei nostre Biserici, să se cerceteze
în viitor asemenea cazuri de falsă teofanie cu cea mai mare grijă, pentru a nu
ne mai lăsa înşelaţi la strigarea Ispititorului, crezînd că este glasul
Păstorului celui Bun.
Să cercetăm prin urmare, cu mai
multă luare aminte duhurile, de la cine vin, după porunca evanghelică, ca să nu ne dovedim uşuratici şi neascultători. Căci spune Apostolul Pavel: „Să nu vă
lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun
duh, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi"... (II Tes. 2).
Dar vai de noi toţi pentru
împietrirea inimilor noastre. Iar slujitorii Bisericii, acelora care ar uita de
chemarea lor adevărată, Domnul le spune: „Păzitorii Legii nu M-au cunoscut,
păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi. Proorocii au proorocit prin Baal
şi au alergat după cei ce nu sînt de nici un ajutor. De aceea Mă voi certa cu
voi, zice Domnul, şi Mă voi certa cu copiii copiilor voştri". (Ieremia 2,
8-9).
Dacă pentru mulţi concluziile
acestor cercetări vor fi prilej de amărăciune şi tulburare sufletească, după
cum au fost şi pentru smeritul semnatar al celor de faţă - cînd altă dată am
crezut şi am susţinut şi eu cu multă tărie pretinsele minuni de la Maglavit -
să ne fie totuşi bucuria mai mare că, prin mila Domnului, vom putea să ne ferim
de asemenea cumplite rătăciri, ca să nu ne mai prindem în undiţa morţii, ci
dimpotrivă, să ne aflăm astfel mereu sub adevărata ocrotire a lui Hristos, a
adevăratului Hristos, Domnul şi Stăpînul lumii.
Iar acele suflete mărinimoase,
care au spijinit cu mult avînt, moralmente şi materialmente, unele din aceste
cazuri de presupusă mistică, să lupte şi să se sprijine şi de aici înainte,
într-o aceiaşi strădanie cinstită, orice cauză a mîntuirii, dar slujind numai
Adevărului şi dreptei credinţe, iar nu lupului răpitor îmbrăcat în blană de
oaie.
Căci dureros şi trist ar fi pentru cine s-ar împietri şi s-ar orbi cu
tot dinadinsul pentru a nu recunoaşte evidenţa lucrurilor.
Şi dacă alte persoane vrednice
de cinstire din rîndurile Bisericii, s-ar fi înşelat şi ele asupra unor
asemenea primejdioase ispite, în măsura în care se vor încredinţa de adevăr -
atît pentru binele lor, cît şi pentru binele poporului - să nu se sfiască de a
recunoaşte cu bărbăţie greşeala care s-a produs.
Cît despre proorocii mincinoşi
care au căzut în mrejele Vicleanului, de le-ar fi cu putinţă, bine ar fi să
înţeleagă şi ei tot adevărul despre rătăcirea lor. Şi întrucît vor asculta de
cuvîntul Bisericii şi vor renunţa la închipuirile lor, vor da dovadă că
într-adevăr îl iubesc pe Hristos. Dar întrucît nu vor ţine seama de această
ascultare şi vor înainta după capul lor, vor da dovada unor oameni trufaşi,
care s-au abătut
cu desăvîrşire de la mîntuire. Căci ascultarea este cea mai mare virtute, fără de
care nu poate exista nici într-un chip smerenia. Iar cine nu se smereşte, este
un fiu al Satanei, căci şi Satana a căzut din cauza trufiei.
„Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrîntă şi smerită,
Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50).
Printr-un canon de pocăinţă, cu
spovedanie, post aspru şi multe rugăciuni şi cu ajutorul moliftelor Sfîntului
Vasile şi a slujbelor unor Sfinte Masluri, desigur că n-ar pregeta nici
ajutorul Bunului Dumnezeu ca să îndepărteze de la cei posedaţi duhurile rele.
S-ar duce însă atunci de la
aceştia şi toată vorbăria lor uşoară şi toată putinţa lor de ghicitorie şi
toate semnele „suprafireşti" cu care s-au împodobit acum, iar ei ar
redeveni nişte oameni cu totul obişnuiţi, care cu greu ar mai putea lega o
frază. În schimb ar fi nişte suflete recîştigate pentru mîntuire.
Totodată, bine şi necesar ar fi
ca orice carte sau tipăritură care face apologia acestor fapte, cu
„vedenii" şi „minuni" neîntemeiate, să fie aruncate la foc, de îndată
şi fără de urmă. Pentru că fiecare tipăritură care cuprinde o slăvire a acestor
rătăciri, circulînd prin lume ca şi un microb al ciumei, poate să piardă încă
multe suflete de la dreapta credinţă.
Prin asemenea „semne şi
minuni", purcese din izvorul Necuratului, multă lume poate fi momită către
o formă ispititoare de credinţă şi spre o aparentă schimbare de viaţă în bine,
dar fără rădăcini adînci duhovniceşti, căci ceea ce nu izvorăşte din harul lui
Dumnezeu nu poate avea viaţă.
Asemenea sînt şi sectanţii,
care la început se întrec în multă moralitate şi în multe virtuţi, dar după ce
s-au rupt de harul sfinţitor se usucă repede şi recad în păcate mai mari ca
înainte.
Cu privire la bisericile,
paraclisele, troiţele sau crucile ridicate pe locurile unde s-au petrecut false
minuni şi vedenii sataniceşti, este de cea mai mare însemnătate să se ţie seama
de canonul 83 de la Cartagina care spune:
„Toate altarele care se ridică oriunde în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în tot chipul trebuie înlăturate".
„Toate altarele care se ridică oriunde în urma visurilor şi descoperirilor false ale unor oameni, în tot chipul trebuie înlăturate".
Iar dacă poporul s-ar împotrivi dispoziţiei episcopului şi începe să se
răzvrătească, atunci, spune canonul: „poporul trebuie lămurit că adunarea în
astfel de locuri este păcat şi ortodocşii să nu se lase răpiţi de
superstiţii"... („Canoanele Bisericii Ortodoxe", Dr. Nicodim Milaş,
Arad, Tip. Diecezană).
În sfîrşit, mai rămîn toţi
credincioşii, care dintr-un avînt cinstit, s-au dus cu gînduri de evlavie la
locurile arătărilor, crezînd în acele vedenii şi legîndu-se cu ceva sufleteşte
de acele necurate întîmplări. Cît despre ei, este absolută nevoie ca să fie luminaţi
şi îndemnaţi cu mare stăruinţă de
Biserică, pentru a se spovedi la duhovnici de toate
păcatele lor, precum şi de păcatele săvîrşite prin căderea lor în ispitele
vrăjmaşului, care i-a legat în urzirile lui pierzătoare, printr-o astfel de
credinţă deşartă.
Dar „cine este nedrept, să fie
nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine
este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană; şi cine este sfînt
să se sfinţească şi mai mult. Iată - spune Domnul - Eu vin curînd şi răsplata
Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sînt Alfa şi Omega, Cel
dintîi şi Cel de pe urmă, începutul şi Sfîrşitul...".
„Ferice de acela ce îşi spală
hainele ca sa aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate /".
„Afară sînt cîini, vrăjitorii,
curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna
şi trăieşte în minciună' (Apocalipsa 22, 11-15).
ADAUS
Dacă în cuprinsul celor de faţă s-au combătut atîtea
greşite credinţe datorate unor presupuse revelaţii şi minuni ar fi poate
nimerit ca să înfăţişăm şi unele pilde despre anumite semne suprafireşti
petrecute în vremurile contemporane, într-o ordine diferită de manifestări şi
purtînd caracterele unor reale lucrări dumnezeieşti.
Şi tocmai fiindcă aceste lucrări suprafireşti de care
va fi vorba, par întru totul de a fi de la Dumnezeu, se va putea vedea cum
elementele duhovniceşti care le compun, se rînduiesc de la sine pe planul mare
al mînturii.
Între multe altele, iată astfel cîteva exemple întâmplătoare:
Mai întîi un caz
trecut.
În anul 1888, în Iaşi, un
incendiu cuprinsese Biserica Trei Ierarhi şi o însemnată parte a interiorului
se prefăcuse în scrum. Printr-o minune, racla Cuvioasei Paraschiva, a rămas
neatinsă. Şi racla Sfintei era de lemn, cu îmbrăcăminte de stofă şi rămăsese o noapte
întreagă deasupra unei grămezi de cărbuni. Această minune a uimit pe toţi locuitorii ieşeni,
încît, atît credincioşii cît şi necredincioşii, cu tot poporul
de dimprejur au alergat să se încredinţeze, văzînd cu ochii lor minunata
izbăvire de ardere a sfintelor moaşte, prin care Dumnezeu a voit
să proslăvească cinstirea sfinţilor şi a moaştelor, într-o vreme cînd
începuseră să se ivească şi în ţara noastră fel de fel de secte şi erezii care
se lepădau de sfinţi, de cruce şi de icoane (Istoricul pe larg în cartea cu
„Paraclisul Cuvioasei Paraschiva", Ed. Schitul Darvari, Bucureşti).
Deopotrivă de cunoscute sînt
multora minunile împlinite, către sfîrşitul veacului trecut, de prea cuviosul
Calinic al Rîmnicului, cunoscut şi sub numele de Calinic cel Sfînt, care s-a
învrednicit şi de anumite deosebite descoperiri dumnezeieşti, înregistrate de
diferiţi scriitori bisericeşti[2].
Numeroase semne minunate au
continuat să se ivească de peste tot, prin felurite întîmplări suprafireşti,
din care se vede mîna lui Dumnezeu ocrotitoare sau osînditoare asupra
oamenilor.
În vremurile mai apropiate, o
negrăită minune, în chip de parabolă a fost aceea de la Costeşti, cu arderea
bisericii din Vinerea Patimilor, în anul 1931, cind întregul lăcaş, cu preot şi cu
toată lumea aflătoare la slujba deniei mistuindu-se de foc, ca o torţă vie, din
mijlocul scrumului nu s-a mai găsit decît Sfînta Evanghelie întreagă şi
neatinsă. Înfricoşat semn dumnezeiesc pentru toată lumea creştină, prin care
Domnul ne mustră pe toţi cei „căldicei",
în care duhul credinţei abia mai pîlpîie, iar evlavia a devenit o simplă formă exterioară.
în care duhul credinţei abia mai pîlpîie, iar evlavia a devenit o simplă formă exterioară.
Ca o mărturie în veac, prin
care s-a vestit că cerul şi pâmîntul vor trece, dar cuvintele Domnului
nu vor trece (Matei
24, 35) aşa şi din mijlocul acelui rug aprins, mistuit ca o jertfă de curăţire
spre cer, n-a mai rămas întreagă decît Sfînta Scriptură.
Printr-un semn prevestitor al
potopului celui de la urmă, Duhul Sfînt s-a mărturisit acum pe pămînt, prin
foc, după cum altă dată Tatăl s-a mărturisit prin apă şi Fiul prin sînge.
Iată acum şi o serie de alte
semne şi minuni pline de multă învăţătură şi adîncime duhovnicească.
În luna iulie a anului 1938,
credincioşii care se închinau la chipul Maicii Domnului de la răscrucea
drumului de lîngă comuna Chustchi în Polonia, au fost martorii unei minuni. Un
hulitor, oprindu-se în faţa icoanei a aruncat într-însa cu o piatră.
Pe locul lovirii, în obraz, s-a
ivit un picur de sînge. Credincioşii s-au apropiat şi au şters picurul de
sînge, dar îndată a ieşit altul, închegîndu-se pe locul care semăna cu o rană.
La locul acelei minuni, mii de oameni de pe întreg cuprinsul Poloniei au pornit
în cucernic pelerinaj.
Cu totul deosebită este şi o
minune întîmplată lîngă Atena, de care pomeneşte „Universul" din 2 august
1936 povestind următoarele:
„Populaţia din Amarussi, localitate de lîngă Atena,
este impresionată de un miracol. O icoană veche, care aparţine unui lucrător şi
reprezintă pe Hristos, prezintă un fenomen uimitor: Mîntuitorul a început să
închidă şi să deschidă ochii la fel ca o fiinţă vie. Comandantul de jandarmi,
care a constatat acest fenomen a aşezat icoana în biserica satului. Hristos
continuă să deschidă şi să închidă ochii. Biserica din Amarussi s-a transformat
într-un loc de pelerinaj invadat de mii de credincioşi şi curioşi".
Cu cîţiva ani înainte, pe cale
de revelaţie s-a descoperit în Moravia mormîntul Sfîntului Metodiu, primul
arhiepiscop al acelei Provincii pe care o creştinase dimpreună cu tatăl lui,
Sfîntul Chiril.
Împrejurările în care s-a făcut
această descoperire sînt suprafireşti. O femeie din regiune numită Clementina
Mastalirova, afirma de mai mulţi ani că auzea pe Sfîntul Metodiu poruncindu-i
să-i caute mormîntul într-un loc ce se afla pe atunci pe proprietatea Contelui
Berchtold. În urma reformei agrare din Cehoslovacia, terenul indicat sătencei a
devenit proprietatea unei cooperative de ţărani; mai puţin sceptici decît
contele Berchtold, ei au crezut pe Clementina, au săpat locul arătat de ea şi
au descoperit potrivit cu revelaţia ei, o piatră de mormînt purtînd următoarea
inscripţie în limba slavonă: „Arhiepiscopul Metodiu săvîrşit la Velehrod".
De pe urma acestei minuni s-a putut deci da de moaştele Sfîntului, care sînt
acum cinstite de poporul cucernic.
Sub titlul „Minuni în vremea
noastră" ziarul Evenimentul din 14 aprilie 1939, scria:
„Un copil de 15
ani rămas orb de la vîrsta de 6 ani, a deschis fericit ochii în noaptea învierii".
Rîmnicul-Vîlcea, 12. „Copilul
Grigoraş Nedea de 15 ani, rămas orb de la etatea de 6 ani, căutat zadarnic în
clinici cu medici specialişti de părinţii săi - oameni cu stare din comuna
Pietrari - a venit însoţit de mama lui, la slujba religioasă din noaptea
Învierii.
În clipa cînd preotul a păşit
din altar cu lumînarea spunînd tradiţionala «Primiţi lumină», copilul a deschis
ochii pe care i-a ţinut închişi nouă ani, strigînd mamei lui că vede şi el pe
preotul din uşa altarului şi pe toată lumea din biserică. Toţi sătenii din sat
au rămas uimiţi de minunea întîmplată, ştiindu-l pe copil tot satul complet
orb".
Un caz asemănător s-a întîmplat
şi la Craiova, la Catedrala Sfîntul Dumitru în 28 iulie 1939, Ziarele relatau:
Craiova, 28 „La Catedrala din acest oraş fuseseră aduse cu o săptămînă înainte
moaştele Sfîntului Grigorie Decapolitul. Ţiganul nomad Radu Alexandru,
paralitic de mîna şi piciorul drept, auzind de acest lucru a venit să
îngenunchieze şi să se roage lîngă racla sfîntului. Bolnavul era încredinţat că
suferinţa lui era o pedeapsă dată de puterea divină, pentru faptul că furase
acum cîţiva ani nişte monede de aur. După ce s-a spovedit preotului Catedralei, ţiganul
Radu Alexandru s-a rugat timp îndelungat lîngă racla de argint a Sfîntului
Grigorie Decapolitul. Bolnavul s-a sculat apoi singur de jos şi a început să
plîngă şi să sărute racla cu sfintele moaşte.
Cazul a făcut vîlvă printre credincioşii care au fost
martori la cele petrecute" (Evenimentul, 29 VIII 1939).
Minuni, de cîte şi mai cîte
feluri se întîmplă mereu, prin atîtea cazuri care adeseori trec neobservate,
prin întîmplări care par „coincidenţe" şi prin simple „fapte diverse"
de ziar.
Pentru o mai bună lămurire a
celor de faţă, voi reproduce cîteva relatări apărute în ziarul „Universul"
din anii trecuţi:
„Un fenomen ciudat la Satu
Mare" ce poate face trăsnetul...(Universul, 5 iunie 1936)
„Duminică noaptea, în timp ce
peste oraşul nostru s-a abătut o puternică furtună cu dezlănţuiri electrice,
s-a petrecut un fenomen ciudat. Funcţionarul particular Dreissig din serviciul
hotelului „Victoria" s-a dus la cinematograf. La plecare şi-a încuiat
uşile camerei lăsînd totul în ordine. Întorcîndu-se acasă după spectacol, nu
mică i-a fost mirarea găsind uşa descuiată, iar clanţa lipsă. Spectacolul care
i s-a prezentat era uluitor. Toate cuiele de care atîrnau tablourile pe pereţi
erau arse, iar tablourile căzute la pămînt, afară de un singur
tablou reprezentînd pe Hristos, care a rămas intact. Aparatul de radio era spart şi
lămpile arse înşirate pe jos. La fel şi o oglindă din perete, numai ţăndări...
O bicicletă ce se găsea în cameră era intactă, însă cîrma i-a fost îndreptată
de parcă aşa ar fi făcut-o fabrica".
Totul se datorase unui trăznet. Dar Dreissig n-a putut
să înţeleagă cum numai tabloul cu Hristos a rămas intact, cuiul nesuferind nici o
stricăciune.
O pisică încuiată în cameră a
găsit-o vie fără să i se întîmple nimic".
Într-adevăr, iată un semn cu
caracter suprafiresc, din care lămurit se poate înţelege cum Dumnezeu osîndeşte
deşertăciunile în care atît de mult s-a adîncit omenirea, dar Se proslăveşte în
cele sfinte şi ne arată din orice împrejurare unde este Adevărul.
O serie de trei cazuri foarte
pilduitoare petrecute în trei locuri diferite sînt relatate de ziarul
„Universul" în numerele din 29 august 1937, 20 mai 1938 şi 21 iulie 1938.
Iată faptele:
1.
„Săteni omorîţi de trăznet". Istambul, 27 (Telor). „Din Smirna se
anunţă că patru persoane, doi ţărani cu soţiile lor au fost loviţi de trăznet.
Cu toţii au
fost găsiţi complet carbonizaţi. Interesant este faptul că ambele femei au ţinut în
braţe cîte un copil care, ca printr-o minune, au scăpat teferi".
2.
„Omorîtă de trăznet". Piatra Neamţ, 17. „Femeia Maria Cilic, de 27
de ani, originară din jud. Ciuc, domiciliată în Bicaz, mergea spre casă avînd
în braţe pe o fiică a ei Elena de trei ani. Pe drum a fost surprinsă de o
ploaie torenţială şi femeia s-a adăpostit sub un copac, unde a fost trăznită.
Copilul a scăpat cu viaţă".
3. „O familie ucisă de
trăznet". Belgrad, 19 (Radio Central).
„În satul Bubuşnica de lingă Niş,
a izbucnit azi după amiază o puternică furtună. Membrii unei familii, compusă
din tată, mama, o fiică de 20 de ani şi o nepoată de 20 de ani, au fost ucişi de
trăznet.
Un copil de un an pe care mama sa îl purta în braţe a scăpat teafăr".
Cumplite şi tulburătoare semne
cereşti prin care ni se vesteşte cu foc slobozit din cer despre cuvîntul
Evangheliei care spune:„... oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici
un chip nu va intra în ea !" (Marcu 10, 15).
Dacă în cele trei întîmplări
similare Dumnezeu a ocrotit în chip vădit pe copii, sînt în schimb atîtea
împrejurări prin care Domnul îi bate pe părinţi prin copiii lor şi îi ia pe
aceştia la Sine pentru nevrednicia părinţilor.
Abătut din calea Adevărului,
omul este pedepsit pentru păcatele lui de care nu vrea să se pocăiască, dar
neprihănirea este cruţată.
Iar ca pilda aceasta să fie mai
lămurită, un caz de mare tîlcuire s-a petrecut de curînd în Franţa, în
localitatea Lapleau, unde trăznetul căzînd asupra unei turme a ucis toate oile
negre, iar cele albe au scăpat neatinse.
Nu ne înfăţişează oare acest
semn dumnezeiesc, ideea Judecăţii de Apoi, cînd Domnul va aşeza de-a dreapta
Lui „oile" iar de-a stînga „caprele" ?
Iată însă şi o altă serie de semne cereşti petrecute în luna august 1938,
adică tocmai în toiul „sezonului de băi" şi în plin post al Sfintei Mării.
Prin felul în care s-au
desfăşurat aceste semne, pe diferite plaje ale lumii, se va înţelege cu destulă
evidenţă că ele purced dintr-o aceeaşi voinţă dumnezeiască pentru trezirea şi
luminarea omenirii, decăzută în desfrînare şi stricăciune.
Ziarul „Universul" din 9
august 1938 publică următoarele:
„Un fenomen
neobişnuit pe mare la Mamaia".
„S-a format o trombă de
dimensiuni uriaşe. Vile- giaturiştii au trecut prin momente de groază".
Constanţa, 8
august.
„Vilegiaturiştii aflaţi azi pe
plaja Mamaia au avut prilejul să asiste la un fenomen neobişnuit pe Marea
Neagră şi anume la formarea unei trombe de dimensiuni uriaşe. Pe la ora 10,40
în dreptul pavilionului de la Mamaia, la o depărtare de aproape cinci mile în
larg, s-a format un nor negru, prevestitor de furtună şi străbătut de o fîşie
luminoasă.
Îndată, apa mării a început să
se înalţe clocotind ca lava aruncată de un vulcan, pînă s-a unit cu fîşia
luminoasă ce străbătea norul. Tromba a ajuns pe plajă între cabanele ofiţerilor
de aviaţie şi hotelul „Rex". La vuietul produs de trombă, nu puţini au
fost aceia care, îngroziţi, s-au refugiat pe terasele restaurantului şi în
cabine. Este de relevat că
acest fenomen n-a mai fost înregistrat pînă azi pe Marea Neagră".
acest fenomen n-a mai fost înregistrat pînă azi pe Marea Neagră".
Mărginit fenomenul la
întîmplarea de mai sus, desigur că n-ar merita să fie pomenit dar faptul
deosebit rezultă din simultaneitatea unor aceloraşi semne.
Astfel, în aceeaşi zi şi într-acelaşi număr din prima pagină a ziarului
„Universul" (9 august 1938), Agenţia Rador transmitea din New-York
următoarele:
„Pe o plajă din New-York, trei
persoane au fost omorîte de un trăznet, iar 16 au fost grav rănite. Mai multe
alte persoane au suferit arsuri. În cursul panicii ce a cuprins mulţimea au
fost rănite 9 persoane".
Totodată, în numărul din 11
august 1938, adică după două zile, se comunica:
„Instalaţie de băi din Italia
pustiită de o trombă marină".
Roma, 10
(Rador):
„O instalaţie de băi din
orăşelul Pra, situat în apropiere de Genova, a fost pustiită de o trombă
marină. În momentul cînd au văzut tromba apropiindu-se, vizitatorii au luat-o la fugă în costume de baie.
Patru dintre ei care n-au fugit
la timp, au fost răniţi. Toate hainele rămase în cabine au fost îngropate sub
dărîmăturile stabilimentului care a fost complet distrus".
În sfîrşit, după o săptămînă, acelaşi ziar, în numărul din 20 august
1938 relata:
„Focul distruge 13 case de
lîngă o plajă". Varşovia, 19 (Rador):
„În apropiere de Augustowo,
staţiune balneară, s-a declanşat un incendiu. Toate persoanele care se aflau în
timpul focului pe plajă, au rămas fără adăpost şi fără alte costume în afară de
costumele lor de baie".
După cum se vede, identitatea
şi simultaneitatea acestor cazuri, petrecute în diferite puncte ale lumii,
depăşeşte presupunerea unor „simple coincidenţe" şi arată mai degrabă
mînia lui Dumnezeu, care prin semne înfricoşate, s-a stîrnit împotriva
desfrînării oamenilor. În această privinţă, tocmai plajele, care servesc de-a
valma pentru bărbaţi şi pentru femei au devenit locuri de mare stricăciune,
unde „nudismul" sau tot „libertinismul modern" prin dansuri
aţîţătoare în costume de baie sau prin toată exhibiţia neruşinată a „băilor de
soare" înfăţişează o şcoală de adevărată prostituţie pentru tot tineretul[3].
De luat în seamă sînt în
această privinţă şi o serie de incendii care au izbucnit în multe săli de
spectacole sau în localuri de diferite petreceri vinovate, atît la noi cît şi
prin alte părţi.
Într-o zi de miercuri, din ultima săptămînă a postului Crăciunului a anului 1937, un incendiu
năpraznic a prefăcut în scrum trei săli de spectacol din Bucureşti, între
care cea mai mare a fost aceea a Eforiei. Se reprezenta acolo „premiera" unei cunoscute companii de reviste. Deci aşa găseau de cuviinţă să se pregătească sufleteşte atîţia creştini pentru ziua mare a Naşterii Domnului, în loc să se pocăiască prin post şi rugăciune, spovedindu-se de păcate şi înălţîndu-şi cugetul spre Dumnezeu !
care cea mai mare a fost aceea a Eforiei. Se reprezenta acolo „premiera" unei cunoscute companii de reviste. Deci aşa găseau de cuviinţă să se pregătească sufleteşte atîţia creştini pentru ziua mare a Naşterii Domnului, în loc să se pocăiască prin post şi rugăciune, spovedindu-se de păcate şi înălţîndu-şi cugetul spre Dumnezeu !
Dar pedeapsa urîciunii unor
petreceri neîngăduite[4]
o vedem căzînd necruţătoare şi prin alte părţi ale lumii. La 22 ianuarie 1939,
în oraşul Niagarafalls din statul New-York, o puternică explozie a distrus
interiorul unui cabaret de noapte. Şase persoane au fost rănite. După explozie
s-a produs un violent incendiu care a pricinuit pagube de peste 100.000 $
(„Universul", 23 I 1939).
Totodată, un puternic incendiu
s-a declanşat la un dancing din oraşul Mont Vermont, din statul Ohio. Întregul
local a fost cuprins de flăcări în cîteva minute. Asistenţa a fost cuprinsă de
panică. Numeroase persoane au fost călcate în picioare. Mai multe persoane au
sărit pe ferestrele localului. Sînt 30 răniţi grav şi un mort (acelaşi ziar, 24
IV 1939).
O telegramă din Mexic anunţa
deopotrivă că „un mare foc a distrus un cinematograf din oraşul Zacatapec.
Focul s-a produs în timpul reprezentaţiei, sala fiind plină de public. Sînt 70
de morţi şi 150 de răniţi" (acelaşi ziar, 6 VI 1939).
De pomină a
rămas însă incendiul din California, unde focul a pustiit toate împrejurimile localului Santa Monica şi Malibou-Beach, frecventate de artiştii
de cinematograf de la Hollywood. Mai multe mii de persoane au fost nevoite să-şi
părăsească locuinţele. Numeroase case au fost nimicite, printre care
proprietăţile cîtorva stele de cinematograf şi ale cîtorva directori de firme
cinematografice, precum şi hotelul Arrowspings, cumpărat de curînd cu un milion
de dolari de un mare industriaş al filmului (acelaşi ziar, 26 XI 1938).
S-ar putea ca nu toţi să vadă
mîna lui Dumnezeu în cazurile pomenite mai sus, făcîndu-se obiecţia că „atîtea
spectacole sînt deschise în timpul posturilor, sau în genere în tot cursul
anului şi totuşi... nu li se întîmplă nimic".
Iată însă ce ne spune
Mîntuitorul:„Credeţi voi că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decît toţi
ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel ?
Eu vă spun: nu, dar dacă nu vă
pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau cei 18 inşi peste care a căzut turnul din
Siloam şi i-a omorît, credeţi că au fost mai păcătoşi decît toţi ceilalţi
oameni care locuiau în Ierusalim ? Eu vă spun: nu, dar dacă nu vă pocăiţi, toţi
veţi pieri la fel" (Luca 13).
Aşadar, asemenea pedepse sînt
date ca un semn de sus, iar prin împlinirea unei dreptăţi dumnezeieşti,
osîndindu- se unii păcătoşi, sîntem vestiţi şi noi cu toţii să ne îndreptăm
pentru a nu fi loviţi cu aceleaşi urgii.
Din anumite semne neobişnuite
rezultă, în chip cu totul vădit, mînia lui Dumnezeu care cu dreptate pedepseşte
fărădelegea. Iată două cazuri:
„După faptă şi
răsplată"
Ziarul Universul
din 19 februarie 1938 publică:
„Un drumeţ vrînd să păgubească
pe cel care 1-a găzduit, a fost găsit îngheţat şi mîncat de ciori".
Iar cu data de
19 martie 1939, acelaşi ziar scria:
„Dramatica
întîmplare a unui criminal".
„În timp ce asista la deshumarea celui ucis de el, copila lui e
îngropată în acelaşi cimitir".
Din diferitele exemple de semne
şi minuni pomenite în cele de mai sus şi alese dinadins la întîmplare, din
grămada faptelor zilnice, se înţelege cu prisosinţă că şi în vremurile de azi,
ca şi întotdeauna, Dumnezeu lucrează în lume prin multe şi felurite chipuri
care dovedesc atotputernicia Ziditorului.
Dar în afară de cîmpul de
manifestări al unor minuni - singuratice sau colective - care ne luminează
calea duhovnicească spre mîntuire, Dumnezeu ne-a arătat de cîţiva ani şi
continuă să ne arate şi acum, un şir de fenomene înfricoşate, din care se
desprind cu atîta cutremur vestirile profeţilor şi ale Scripturii, pentru
fărădelegile în care s-a cufundat omenirea.
Şi deşi acestea au numai o valoare de semne, trebuiesc totuşi privite
sub acelaşi unghi metafizic şi mistic ca semne voite şi cîrmuite de
Dumnezeu.
Dar „urechi au
şi nu aud, ochi au şi nu văd"...
De pretutindeni se ivesc urgii
mari care se abat peste lume. Stihiile îşi dezlănţuiesc puterea prăpădului:
revărsări de ape năpraznice, incendii pustiitoare, cutremure, scufundări de
pămînt, foamete şi ciume...
Se pare că am ajuns în vremea
marilor dezolaţiuni cînd s-au rupt cele „şapte peceţi" apocaliptice şi au
sunat cele „şapte trîmbiţe" pentru ca mînia Domnului să se reverse peste
toţi locuitorii pămîntului.
Iată cîteva pilde izbitoare:
„Pe urmele unui groaznic cataclism".
„Sodoma de azi în Belucistan".
(Din ziarul „Universul" din iunie 1936):
„Cum s-a produs un dezastru ca în Biblie".
„Încă de la 1 iunie a expirat
carantina declarată în orăşelul Quetta din Belucistan, în urma groaznicului
cutremur produs acolo anul trecut, dar nici azi nu se ştie de soarta acelor
oameni îndrăzneţi care s-au încumetat să rămînă printre ruinele Sodomei de azi.
Quetta, capitala coloniei
engleze Belucistan, din Asia, era situată aproape pe punctul unde se întîlnesc
graniţele Indiei, Persiei şi Afganistanului.
Oraşul prezenta o curioasă
îmbinare a unui lux cu adevărat oriental cu o civilizaţie europeană. Din Quetta
se exportau covoare scumpe de Belucistan, perle din golful Persiei şi nestemate indiene.
Cazărmile situate în apropierea
oraşului adăposteau aproape 100.000 de soldaţi englezi, iar în centru existau
impunătoare clădiri, teatre, restaurante luxoase, baruri etc.
În noaptea de 31 mai anul
trecut (1935), s-au auzit pe neaşteptate uriaşe zgomote subterane şi pîrîituri
înspăimîntătoare. Pămîntul a început să se cutremure şi în mijlocul străzilor
se deschideau prăpăstii înghiţind palate, oameni şi animale.
Oamenii cuprinşi de panică
alergau în toate părţile în beznă, dar foarte puţini au putut scăpa. Cea mai
mare parte a populaţiei oraşului a pierit.
În ajutorul celor rămaşi în
viaţă în oraşul ruinat au fost trimise trupe engleze, comandate de mareşalul
Chatwood. În primul rînd s-au luat măsuri împotriva prădătorilor şi a ciumei,
căci 25.000 de trupuri erau neîngropate şi milioane de şobolani mişunau peste
tot. Cu aprobarea guvernului central, teritoriul oraşului a fost înconjurat cu
o reţea de sîrmă ghimpată, iar în diferite locuri au fost instalate mitraliere şi
puternice reflectoare. În acelaşi timp, mareşalul a dat ordin ca orice om, care
ispitit de bogăţiile oraşului distrus de cutremur, nu va pregeta să intre în
el, să poată trece liber. Nimeni nu putea însă să iasă decît după un an, cît
dura carantina.
Santinelele au primit ordin să
tragă în fiecare om care s-ar fi apropiat la mai puţin de 50 de paşi de
barajele de sîrmă. Aceia care la 1 iunie 1936 ar fi rămas în viaţă, ar fi putut părăsi oraşul, împreună cu toate comorile luate cu ei şi considerate ca
proprietatea lor.
Înarmaţi cu carabine şi revolvere, sute de îndrăzneţi, lacomi de bani,
au intrat în Quetta.
După o lună sau două, nervii
lor nu putuseră să rabde marea încercare şi cîte unii se apropiau de baraje.
Încă de departe nenorociţii cereau să li se permită să iasă din oraş, ca şi cum
erau cuprinşi de furie sau căutau să scape de visuri urîte. Dar santinelele
executau ordinul primit, trăgeau în ei, nelăsînd pe nimeni să iasă. După unii,
dintre toţi căutătorii de comori, care au intrat în Quetta, n-a mai rămas în
viaţă nici unul...
Către sfîrşitul lunii ianuarie
a anului 1939 un cutremur catastrofal distrugea mai multe oraşe din Chile. Dar
fapt vrednic de luat în seamă este şi concordanţa unor împrejurări curioase
care apar din mijlocul acestor prăpăduri şi care iau un sens spiritual.
Ziarele anunţau: „Din Chile se
află că un puternic seism a fost resimjit la Valparaiso, Santiago Curico, Taica
şi Victoria. În localitatea Conception aproape toate casele au fost dărîmate.
Situaţia populaţiei este foarte tragică. Vulcanul Laima a intrat în activitate.
După ultimele evaluări, numărul victimelor în urma cutremurului din Chile ar fi
de peste 30.000 morţi şi peste 50.000 de răniţi. Oraşul Chillan, cu peste
55.000 locuitori a avut foarte mult de suferit. Înmormîntarea victimelor
continuă fără încetare zi şi noapte.
Cele doua teatre ale oraşului
s-au prăbuşit în timpul spectacolului, îngropînd sub ruine pe toţi spectatorii.
Localitatea Bulneo a dispărut
în întregime, acoperită de masele enorme de pămînt, deplasate. Călătorii sosiţi
la Santiago fac descrieri înfricoşătoare. Astfel, ei arată că sute de cadavre
zac pe uliţi, căci echipele de gropari nu mai prididesc.
Oraşul San Carlos este
deasemenea complet distrus,
Închisoarea publică a fost înghiţita de o crăpătură
uriaşă căscată
în pămînt cu toţi cei aflaţi înăuntru" (relatările de mai
sus sînt luate din ziarul „Universul" din 26-27 ianuarie 1939).
În acelaşi timp, în 30 aprilie,
un puternic cutremur distrugea o parte din insula Solomon de sub protectoratul
Marii Britanii, găsindu-şi sfîrşitul în această împrejurare numeroşi indigeni.
Cu două luni mai tîrziu,
ziarele au anunţat „un cutremur catastrofal în Peru", de pe urma căruia
s-a distrus oraşul Pomacanchi (31 VIII 1939) şi un alt cutremur în Africa,
zdruncinînd oraşul Acera şi alte localităţi de pe coastă. Aproape concomitent
în nord-vestul Japoniei zguduiri seismice distrugeau un ţinut întreg, iar în
cursul aceluiaşi an, alte cutremure groaznice au pustiit insula Iava şi
provincia Izmir din Turcia, înregistrîndu-se sute de morţi şi mii de răniţi.
Cît despre dezastrul din Anatolia, din ianuarie 1940, amintirea tragediei este
încă proaspătă în mintea tuturor. De luat în seamă e şi faptul că tocmai în Anatolia, pe al cărui pămînt
mahomedanii au martirizat în atîtea rînduri mulţimi nenumărate de creştini au
fost răpuse acum zeci de mii de vieţi omeneşti printr-o asemenea urgie.
În şirul marilor cataclisme cu
care Domnul loveşte pămîntul şi pe locuitorii lui, sînt deosebit de
impresionante şi toate revărsările de ape, prăbuşirile de pămînt şi uraganele
năprasnice care s-au constatat în ultimii ani în mod neobişnuit în toate
părţile lumii. De pomină va rămîne în istorie revărsarea Fluviului Galben din
China în iulie 1938, socotit de chinezi drept apa lor „sfîntă", care, ca
un blestem, a potopit ţinuturi întinse şi a acoperit în două singure zile 2.000
de localităţi pe o întindere de 3.400 km. pătraţi, înecînd în acest răstimp
150.000 de oameni şi lăsînd fără refugiu într-o jale de iad, pe alţi aproape un
milion de nefericiţi. În aceeaşi vreme, alte inundaţii catastrofale se
produceau în Mexic, în regiunea Monterrey, în India în districtul Perhi
Garwahla, în Norvegia şi în Egipt lăsînd pretutindeni jale şi doliu.
Inundaţiile din nord-estul Coreei din acelaşi an, însoţite de un taifun
nemaipomenit s-au soldat cu 10.000 de case dărîmate şi cu 2000 de morţi, iar
revărsarea fluviului Ohio, din America a lăsat fără adăpost mai bine de 50.000
de persoane. Căderile neobişnuite de apă din insula Celebes în districtul
Mildar ca şi inundaţiile din Transvaal şi Rhodesia au provocat de asemenea un
adevărat dezastru precum şi un mare număr de victime.
În timp însă ce o anumită parte a Chinei zăcea sub
apă,alte ţinuturi erau bîntuite de o cumplită secetă, aşa că la sfîrşitul anului
1938, mureau zeci de mii de locuitori de foame. Provincia Setşuan a fost
prefăcută într-un adevărat deşert.
Relatările ziarelor precizau:
„În fiecare săptămînă mor zeci de mii de locuitori de foame. Locuitorii se
hrănesc cu coajă de copac, rădăcini şi chiar cu pămînt. După unele ştiri,
locuitorii acestei provincii s-au dedat din cauza foamei la acte de
canibalism" (Din ziarul „Universul" 17/1938).
Dar anul 1938 a cunoscut în
afară de urgia apei şi pe aceea a focului. Într-un incendiu catastrofal au ars
în Columbia 40.000 hectare de pădure (VII 1938) iar în sudul Californiei 50.000
hectare de păduri şi peste 700 de case (XI 1938). Două incendii izbucnite în
insulele Filipine au lăsat mai multe mii de persoane fără adăpost. Oraşul San
Pablo din provincia Laguna a fost distrus aproape în întregime. Un alt incendiu
a distrus un întreg cartier din Manilla, unde au căzut pradă focului peste două
mii de case şi au rămas fără adăpost 12.000 de persoane (VIII 1938).
În Japonia focul a mistuit
oraşele Hili de lîngă Takoaka şi Mimimachi, centru însemnat de pescării,
pierind în flăcări peste 100 de oameni, iar restul locuitorilor rămînînd în
voia soartei.
Uriaşul incendiu din statul
Victoria în Australia este de asemenea considerat ca unul din cele mai tragice evenimente din istoria Australiei. „Peste 120 de centre locuite au fost
distruse din pricina focului".
În aceeaşi comunicare a
ziarului „Universul" (16 I 1939) se anunţă: „140.000 km. pătraţi de teren
arabil sînt cuprinse de flăcări care pe o întindere de front de 65 km. de la
marginea pădurilor înaintează cu o iuţeală vertiginoasă. Nu se vede decît fumul
care sufocă tot ce întîlneşte în cale. Jalea şi groaza sînt nemărginite".
„În regiunea Tormbullup s-a pierdut pînă acum din rădăcină o întindere
de 500 de mii de „acre" de pădure. Nimeni nu poate şti ce au devenit
locuitorii acestor sate şi ferme. După o ultimă ştire primită din orăşelul
Healesville, la nord de Melbourne5 n-au mai rămas decît 17 locuinţe.
Cît priveşte soarta locuitorilor acestui orăşel, pînă în prezent nu se ştie
nimic despre ei".
Totodată, în august 1938, un
munte de peste o mie de metri la Huejucan, în ţinutul Jalisco din Mexic, s-a
surpat în întregime cu un zgomot asurzitor. La noi în ţară se produceau la
aceeaşi dată mari scufundări de teren în jud. Vîlcea la Roeşti, precum şi în
judeţul Buzău la Nehoiaşi; la Cheia, rîul Buzău fiind barat din cauza
alunecărilor de pămînt a format un bazin de cîteva sute de mii de metri cubi de
apă.
În sfîrşit, în munţii Anzi, un lac mare, indicat pe hărţi geografice, a
dispărut într-o noapte pe neaşteptate, spre surprinderea tuturor.
Iată vremurile despre care putem începe a spune:
„Munţii ca ceara s-au' topit în faţa Domnului55 (Psalmul 96,
5, 5).
„Şi se vor cutremura munţii sub
Dînsul şi văile se vor topi ca ceara de faţa focului şi ca apa vor curge în
jos" (Pr. Miheia cap. I, 5, 4).
Printr-o anomalie a timpului,
în mijlocul lunii august 1938, la Yorkshire în Anglia a nins ca în toiul
iernii, iar către sfîrşitul aceluiaşi an, în jurul lui 1 decembrie în comitatul
Surrey (Anglia) s-a făcut cald ca vara şi au înflorit pomii. În multe iazuri cu
peşti s-a observat că aceştia şi-au depus din nou ouăle, iar albinele erau în
plină activitate şi zburau din floare în floare dimpreună cu fluturii.
Pentru semnele sfîrşitului - spune însă Sfîntul Nil din Aton - „şi
timpurile anului cele patru cu multă prefacere se vor schimba".
Pentru nelegiuirea lumii, semne
înfricoşate s-au arătat peste tot pămîntul, din pricina mîniei Domnului. Dar
oamenii de pretutindeni „nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile
lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor".
Iată atunci că din potirul
mîniei Domnului s-au vărsat alte urgii.
„Şi s-a arătat un cal, un cal
roşu ca focul. Cel ce sta pe el, a primit puterea să ia pacea de pe pămînt, pentru
ca oamenii să se junghie unii pe alţii; şi i s-a dat o sabie mare"
(Apocalipsa 6, 4).
De peste năruirea fumegîndă a
lumii se aude însă glasul Domnului care vorbeşte ucenicilor Lui:
„Băgaţi de seamă
să nu vă înşele cineva !
Fiindcă vor veni mulţi în numele Meu şi vor zice: Eu sînt Hristosul. Şi
vor înşela pe mulţi.
Veţi auzi de războaie şi veşti
de războaie: vedeţi să nu vă spăimîntaţi, căci toate aceste lucuri trebuie să
se întîmple. Dar sfîrşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui
neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi pe alocuri vor fi cutremure
de pămînt, foamete şi ciume. Dar toate aceste lucruri nu vor fi de-cît
jnceputul durerilor" (Matei 24, 4-8).
În prăvălirea lumii pe panta
unor asemenea mari zdruncinături se cuvine ca fiecare să vegheze asupra căii
sale, căci „cine nu veghează asupra căii sale va muri" şi „cine
nesocoteşte Cuvîntul Domnului se va pierde" (Pilde Solomon 19, 16; 13,
13).
Să luăm deci seama cu toţii ! O
îngrozitoare gură de monstru, gura Satanei, vrea să ne piardă. Stăpînirile
întunericului şi domniile iadului se războiesc cu întregul neam omenesc şi vor
să ne smulgă din moştenirea lui Dumnezeu.
Pe măsură ce se deapănă firul
vieţii şi ne apropiem de sfîrşitul celor trecătoare, de sfîrşitul lumii acesteia
şi de înfricoşata Judecată, se grăbeşte şi cernutul tuturor făpturilor
omeneşti; de o parte se strîng cei buni,
împlinitorii voii Domnului, iar de cealaltă parte cei răi, răzvrătiţii de Dumnezeu.
împlinitorii voii Domnului, iar de cealaltă parte cei răi, răzvrătiţii de Dumnezeu.
În vederea încheierii epopeii
creştine, care va duce la încununarea de slavă a Bisericii, biruitoarea
porţilor iadului, cei buni vor deveni mai buni, cei răi vor deveni mai răi. Cei
bine credincioşi se vor ridica pînă la înălţimea sfinţilor, iar cei hulitori se
vor pogorî pînă în adîncul demonilor. Între aceste două cete, cei
„căldicei" nu-şi mai au locul; căci, ori se vor înflăcăra de mai multă
credinţă, ori se vor răci cu totul.
Iar soarta lor, în ziua
Judecăţii, se rînduieşte în cea mai mare parte de pe acum; ori la dreapta lui
Hristos, în împărăţia Lui de pace, ori la stînga lu: Hristos, în focul Gheenei.
Ca fii ai Tatălui Ceresc, nu
ne este însă îngăduit de a fi şi cu Dumnezeu şi cu Mamona. Vom dovedi deci
dragostea către Făcătorul nostru, în măsura în care ne vom dărui Lui, printr-o
trăire curată şi neprihănită, prin împlinirea binelui şi prin mărturisirea fără
de osteneală a dreptei noastre credinţe ortodoxe. Iar pentru Dumnezeu nu este
nimic prea mult şi nici o jertfă prea mare. Să ne arătăm deci vrednici de
chemarea Domnului.
[1] Cu privire la
această cruce, la care s-au făcut şi în anul în curs procesiuni organizate,
este de ţinut seama că vizionara de la care a pornit această lucrare - prin
anumite vise şi semne - nu este ortodoxă, ci aparţine unei alte confesiuni, iar
parte din organizatorii care au luat iniţiativa de a ridica acea cruce sînt
spiritişti.
[2] „Viaţa şi minunile
Episcopului Calinic cel Sfînt" (pr. D. Lungulescu, Ed. Socec, Craiova
1930) etc.
[3] Canonul 77 al
Sinodului Trulan opreşte neorînduiala băilor în comun sub pedeapsa afurisaniei
pentru mireni şi a caterisirii pentru clerici.