Mihail Urzica Minuni si false minuni 3

CRITERII GENERALE DE IDENTIFICARE ALE ADEVĂRATELOR REVELAŢII ŞI MINUNI

Din punct de vedere teologic, o descoperire dum­nezeiască îşi află temeiul pe împlinirea următoarelor condiţii:

Echilibrul moral

Chezăşia de bună credinţă, de curăţenie, de minte sănătoasă şi de echilibru sufletesc la persoana căreia i s-a făcut descoperirea (Vasele alese sînt curate întru totul şi nu se dezmint cu nimic).

Desăvîrşita concordanţă cu învăţătura Bisericii

Încadrarea desăvîrşită a unei descoperiri în cuvîntul Sfintei Scripturi şi în învăţătura Bisericii; cu alte cuvinte, revelaţia nu trebuie să cuprindă nici o învăţătură nouă, care ar putea să se împotrivească cît de puţin celor vechi, adică celor cuprinse în Cărţile Sfinte şi în toată Sfînta Predanie.

Această susţinere se întemeiază pe însuşi cuvîntul Mîntuitorului, care spune: „Dacă o împărăţie este

dezbinată împotriva ei însuşi, împărăţia aceea nu poate dăinui". Deci Dumnezeu nu va lucra niciodată împotriva Bisericii Lui, ceea ce ar fi o aberaţie (de văzut Marcu 3, 24).

Pe de altă parte, Apostolul Pavel vesteşte cu toată tăria:

„Dar chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar veni să propovăduiască o altă Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema !" (Galateni 1,.8).

Puritatea revelaţiei

Adevăratele revelaţii şi minuni nu cuprind elemente care ne-ar putea prilejui un simţămînt de trufie. Descoperirile dumnezeieşti nu ne ispitesc prin proslăvirea unor merite ale noastre, şi nici prin făgăduinţe excepţionale de mărire pentru viaţa de dincolo.

În schimb, adeseori, falsele revelaţii şi minuni ne stîrnesc gînduri de mîndrie, atrăgîndu-ne în aceeaşi cale pierzătoare în care însuşi Satana a căzut^[1].

Minunile poartă pecetea Domnului

Dacă un pretins „iluminat" sau vizionar ar căpăta darul de făcător de minuni, este nevoie ca toate acele minuni, semne deosebite, vindecări sau sculări din morţi pe care le-ar face, să fie împlinite în numele lui Iisus Hristos, iar nu într-un alt chip.

Astfel scrie şi Sfîntul Ioan Evanghelistul în I-a sa Epistolă (4, 1-3):

„Să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum".

Profeţiile sînt insuflate de Duhul Sfînt

În sfîrşit, profeţiile care eventual s-ar face de către un prooroc, în cazul unei descoperiri dumnezeieşti, trebuie să fie izvorîte din Adevăr, căci Hristos este Adevărul. Această condiţie este întărită de faptul că numai Dumnezeu are preştiinţa în veşnicie, a toată lumea văzută şi nevăzută, şi că deci numai El, prin lucrarea Duhului Sfint, poate înştiinţa pe prooroci despre vestirile viitoare.

În schimb, Satana se bizuie pe ghicitorii sau pe preziceri, iar falşii profeţi, despre care vorbeşte Sfînta Scriptură, sînt insuflaţi de această putere luciferică, sau de duhurile pitoniceşti. Acesta este şi dedesubtul real al tuturor fenomenelor ocultiste, produse întotdeauna prin asemenea manifestări demonice.

În linie generală, profeţiile se integrează în planul universal al mîntuirii şi au totdeauna un substrat du­hovnicesc, iar prezicerile şi ghicitoriile se mărginesc la speculaţii exterioare, lumeşti şi stîrnesc o vicioasă curiozitate a cunoaşterii în viitor prin ispitirea lui Dumnezeu. În cazul manifestărilor demonice cu aparenţe angelice, prezicerile unor falşi profeţi îmbracă forme religioase şi mistice, dar atunci cuprind întotdeauna o învăţătură greşită sau o abatere de la calea dreptei credinţe.

Rezumînd cele de mai sus, se pot susţine următoarele:

Pentru ca anumite pretinse descoperiri dumnezeieşti să poată prezenta siguranţa deplină că sînt o lucrare a lui Dumnezeu este nevoie ca tot conţinutul acelor revelaţii să se încadreze în chip desăvîrşit în litera Sfintei Scripturi şi în Sfînta Predanie. Nici un cuvînt să nu fie spus în plus sau în minus faţă de învăţăturile Bisericii noastre Ortodoxe, şi nici o ciudăţenie să un apară din tot ceea ce se vesteşte şi se face de către un asemenea iluminat.

Dar dacă asemenea presupuse minuni se ridică pe o temelie şubredă, sau cuprind erezii şi sminteli, trebuie să
ne ferim de ele ca de foc, ca de nişte curse diavoleşti, în care ne putem pierde mîntuirea. Totodată, avem datoria de a-i feri şi pe ceilalţi fraţi ai noştri, care sînt mai puţin pregătiţi duhovniceşte şi deci mai înclinaţi de a primi asemenea ispite, pentru ca nu cumva să se prăvălească ei într-o prăpastie de moarte.

CREDINŢA DEŞARTĂ ÎN RELAŢIE CU SEMNELE ŞI MINUNILE MINCINOASE

Potrivit Sfintelor Scripturi, o condiţie esenţială a mîntuirii este conlucrarea credinţei cu faptele. În acest scop, faptele trebuiesc să fie vrednice şi izvorîte din dragoste, iar credinţa trebuie să fie curată şi izvorîtă din adevăr.

Orice credinţă greşită pe care ne-o însuşim este o rănire a sufletului şi reprezintă o periclitare a mîntuirii. Cine se prinde într-o credinţă greşită, se îndepărtează de Dumnezeu; şi pe măsură ce păcatul neascultării şi al trufiei sporeşte, se agravează şi ruptura de har.

Un asemenea om poate fi socotit căzut; şi ca o pasăre rănită, care are aripi, dar nu mai poate zbura, aşa şi acesta, dacă nu se întoarce la adevăr se sileşte zadarnic să se înalţe, căci cade mai rău. „Oamenii aceştia sînt nişte puţuri fără apă, nişte nori alungaţi de furtună; lor le este păstrată negura întunericului" (2 Petru 2, 17).

Aceste abateri de la dreapta învăţătură a sfintelor dogme şi rînduieli ortodoxe sînt erezii. Prin susţinerile lor rătăcite, ereziile sînt credinţe deşarte, căci înlocuiesc adevărul cu minciuna.

În genere orice fel de participare sufletească la un cult al minciunii este o credinţă deşartă. Acest cult al minciunii se poate întinde de la cea mai deplină formă a idolatriei, pînă la cea mai uşoară formă a superstiţiei, sau pînă la cea mai subtilă eroare teologică.

Originar, credinţa deşartă porneşte de la înzeirea firii, însufleţită sau nu, a făpturii, luîndu-se făptura drept Dumnezeu^[2].

Cînd însă omul, fără a da închinare unor anumite făpturi, dar cu ajutorul lor caută a pătrunde în cuprinsul ştiinţei lui Dumnezeu şi în iconomia proniei Lui, atunci credinţa deşartă ia alte două feluri de manifestări:

ghicitoria şi farmecele.

În primul caz este vorba de o iscodire a viitorului sau a unor lucruri ascunse pe căi neîngăduite şi nelegiuite, iar în al doilea caz este vorba de folosirea unor mijloace magice pentru a atinge anumite scopuri pămînteşti, prin punerea în acţiune a unor puteri tainice care depăşesc sfera puterilor fireşti ale omului.

Şi într-un caz şi într-altul, aceste păcate pot fi săvîrşite printr-o participare activă sau printr-o participare pasivă a omului, după cum el săvîrşeşte asemenea practici sau se mărgineşte numai să creadă şi să nădăjduiască în ele.

După cum s-a văzut şi în capitolele precedente, formele de ghicitorie şi de fermecătorie variază şi ele, de la cele mai grosolane mijloace de chiromanţie şi vrăjitorie, pînă la cele mai iscusite pretinse profeţii şi minuni ale proorocilor mincinoşi.

Dacă în asemenea lucrări se cere, cu bună ştiinţă, şi ajutorul duhurilor rele, atunci aceste practici iau caracterul magiei negre şi se coboară pînă la cea mai de jos treaptă a satanismului.

Unul dintre meşteşugurile vrăjitoreşti cele mai des întrebuinţate pentru a face rău altuia cu puterea demonului (maleficium), cunoscut în poporul nostru, este de pildă şi acela de a înfige un cuţit în prag, spre a atrage prin aceasta moartea unei persoane ce se află în altă parte. Prin unele locuri, poporul are deprinderea ca, în asemenea cazuri, cînd cade cineva greu bolnav, ca din senin, „să-i stingă frigările"¹².

Sfînta Biserică a statornicit aspre pedepse pentru acei care cad în păcatul vrăjitoriei. Ea osîndeşte de asemenea citirea în stele, magnetizarea, adică hipnotismul, precum şi toate formele de ghicitorii şi de descîntece.

Părinţii Bisericii îi numesc vînzători de Hristos pe toţi nesocotiţii care se prind în ispita acestor viclenii diavoleşti.

În Sinopsa Mitrop. Iacob 1. c. stă scris: „Oricine crede

în visuri şi în farmece şi în vrăji şi în baere şi într-alte lucruri diavoleşti, acela este fărădelege şi afară din Biserica lui Hristos, că acestea sînt lucruri diavoleşti şi cine le crede sau le face, acela merge cu diavolul în munca veşnică". Deopotrivă, Biserica învaţă pe creştini să se ferească chiar şi de descîntecele în care s-ar folosi cuvinte sfinte sau forme de ritual bisericesc.

O formă mai uşoară de credinţă deşartă este aceea pe care o au mulţi creştini de a-şi lega sufletul de anumite lucruri sau întîmplări deosebite, cărora - în afară de Biserică - le atribuie daruri talismanice sau caractere de revelaţii.

/V

Închinarea adevărată pe care o datorăm lui Dumnezeu este şi aici pîngărită de credinţa deşartă pe care o avem în puterea presupusă a unor scorniri omeneşti.

Aşa fac, de pildă, unii care poartă asupra lor anumite scrieri apocrife cum ar fi „Visul Maicii Domnului" sau diferite „Epistolii" cu ziceri din Evanghelie (după Sfîntul Ioan Hrisostom: cu care începe Evanghelia lui Ioan), atribuindu-se lor o putere minunată şi binefăcătoare.

Mulţi cad într-o credinţă deşartă, primind minuni neadevărate, cinstind moaşte neprimite de Biserică (Can. 34 al Sinod, din Laodicea) sau folosind rugăciuni străine şi nerecunoscute (Can. 91, 87 Catarg).

Aici este locul de a pomeni şi despre unii credincioşi ortodocşi, care au cultul unor „sfinţi" neortodocşi, apar- ţinînd unor obşti creştine eretice, căzute sub anatema

soboarelor din pricina credinţei lor viciate.

În tratatul său „Teologia morală", răposatul mitropolit şi reputat teolog Atanasie Mironescu scrie următoarele:

„Nu e nevoie de a dovedi că credinţa deşartă este în sine un păcat greu. Astfel sînt îndeosebi ghicirea norocului şi farmecele de orice fel. Totuşi, ele în cazuri particulare se vor judeca adesea în alt mod.

Trebuie a lua seama totdeauna nu numai la firea unor asemenea fapte, ci şi la chipul în care se săvîrşesc, adică la cunoştinţa şi gîndul din care pornesc. În obiceiurile poporului s-au păstrat de pe vremea păgînilor unele lucruri, ce din începutul lor au fost negreşit deşarte şi unite cu închinarea de idoli; poporul creştin nu are însă nici o idee despre obîrşia şi păgînitatea acestor închipuiri şi obiceiuri, cu atît mai puţin îi trece prin gînd că ele sînt credinţe deşarte. Mai curînd deci trebuie a vedea în ele un lucru nebunesc şi nepriceput, decît o credinţă deşartă ce atrage osîndă grea^[3].

Fără îndoială, chemarea duhurilor şi a morţilor (spiri­tismul), datul în cărţi, credinţa în visuri^[4], chiromanţia, descîntecele şi alte felurite vrăji, sînt păcate grele.

Tot aşa e şi aruncarea de sorţi spre a cunoaşte lucruri viitoare sau ascunse^[5].

Dar a se servi de sorţi spre a împărţi oarecare lucruri între mai multe persoane sau spre a curma o judecată după învoiala dintre părţi, nu e nici un rău. Cazul de care e
vorba în Fapt. Apostolilor, adică aruncarea de sorţi, ce s-a făcut fără îndoială din insuflarea dumnezeiască, spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu, nu poate fi urmat în viaţa de toate zilele, pentru că aceasta nu îndreptăţeşte o astfel de chemare extraordinară a Proniei dumnezeieşti.

Păcate grele sînt şi alte feluri de fermecătorii la care se întrebuinţează mijloace deşarte spre a feri oamenii sau animalele de vreun rău, precum şi spre lecuirea lor de boli sau spre a înrîuri cu sila asupra voii cuiva şi a aţîţa în el patimi necurate^[6]" („Teologia Morală", Atanasie Mironescu, Tip. Cărţilor Bisericeşti 1895, pp. 475-480).

Din cele mai sus arătate s-a văzut că multe sînt formele sub care se poate învălui credinţa deşartă. În afară de cazurile mai grave de magie, în care Sinodul de la Ancyra îi canoniseşte pe credincioşii penitenţi, vinovaţi de asemenea practici, sînt însă foarte vinovate şi păcatele săvîrşite prin falsa credinţă în minuni neadevărate şi, în genere, în vise şi în arătări neîntemeiate, chiar atunci cînd
acestea iau înfăţişări sfinte sau sînt însoţite de cuvinte evanghelice, căci şi aceste păcate pot fi pierzătoare de suflet.

În lucrarea proorocilor mincinoşi, diavolul îşi dovedeşte identitatea, fie prin alterarea unor învăţături ale Bisericii, fie prin introducerea unor practici vătămătoare cu un caracter de credinţă deşartă.

Şi într-un caz şi într-altul primejdia este aceeaşi.

Drept urmare, deoarece credincioşii nu pot bea paharul Domnului şi al dracilor (I Corint. 10, 21), trebuie ca fiecare creştin pravoslavnic să-şi observe bine drumul şi să se păzească de asemenea primejdii, care îl înstrăinează de adevărata cinstire de Dumnezeu şi îi aduc moartea duhovnicească.

---

apariţii demonice care ni s-ar înfăţişa în chip de mîngîietori sau ocrotitori, arătîndu-ne deosebită dragoste.

[2] Pentru un creştin, acest păcat este socotit drept apostazie, învăţătorii şi părinţii Bisericii îl osîndesc foarte greu.

Tertullian (De idolatr. c. 1.) îl numeşte fărădelegea cea mai mare a neamului omenesc; comp. Cypr. Ep. 10; Grig. Nazianz Orat. 38, Lactanţiu De instit. 1, 1.

[2] Comp. Eşir. 22, 18. A doua leg. 18, 10-12. Isaia 47, 9 ameninţă pe cei ce săvîrşesc asemenea păcate cu pierderea de copii şi cu văduvia.

sau un cocoşat etc. Toate aceste arătări n-au nici un temei cît de puţin ve- derat şi trebuie de a mărturisi că e lucru foarte de rîs a pune faptele noastre în atîrnare de astfel de întîmplări, ce n-au nici o pricină sigură şi sînt numai înşelăciuni diavoleşti.

În poporul nostru s-au păstrat din păcate, o mulţime de atari credinţe deşarte care pe cît sînt de însemnate din punct de vedere etnografic, pe atît de hotărît au fost osîndite de Ierarhii Bisericii noastre. Comp. Cantemir, scrisoarea Moldovei, Iaşi 1865, p. 274 sq. cu Sinopsa Mitrop. Iacob, Iaşi 1757, foaia 42 şi 43, id. foaia 51 unde se pomenesc şi se osîndesc toate eresurile şi p. 55.

[4]   Credinţa în visuri de asemenea, este eres păgînesc. A se vedea de ex. Sueton vit. Aug. XCI, Pliniu C. tiner Ep. 1, 18, Valer. Max. lib. I, c. VII (ap. Lecky I, 320).

Înţ. Sirah învaţă că visurile pe mulţi au aruncat în rătăciri, c. 37 V. 1-2. Sf. Părinţi osîndesc pe cei ce se iau după visuri, ca pe nişte închinători de idoli. Cir. Jerus Catih. I Mistag. c. 8. Grig. c. m, Mor. în lob 1. VIII c. 13. Sînt însă şi visuri ce vin de la Dumnezeu. Dar după Grigorie Nisul în cuv. despre facerea om. c. 13 rar se întîmplă astfel de vise şi numai pentru pricini mari ce privesc binele obştesc şi atunci Dumnezeu arată cu dovezi sigure că El a trimis visul. Despre visele ce arată lucruri deşarte sau împing pe om a face cercetări deşarte sau străbate viitorul, acestea nu vin de la Dumnezeu (Sir. 34, 1).

[5]   Iezech. 21, 22-23. Aceasta se referă şi la eresul din poporul nostru de a descoperi viitorul sau alte lucruri ascunse, prin mijlocul psaltirei şi a cheii de la biserică sau prin deschiderea Bibliei.

[6] Între asemenea exemple se pot cita: aninarea de baiere la gîtul copiilor şi al animalelor; purtarea unor ierburi la brîu ş. a. Sf Chiril al Jer. 1. c. ; Grig. Nazianzul, cuvîntul despre botez, Vas. c. Mare Omil. la Psal. 54 zic că aceste credinţe deşarte sînt rămăşiţele închinării la idoli, căci lucrurile ce se întrebuinţează la ele n-au nici din firea lor, nici după rînduiala lui Dumnezeu sau a Bisericii vreo putere pentru păstrarea vieţii sau pentru ferirea oamenilor şi a animalelor de primejdii. Creştinul e dator a-şi pune în toate nădejdea în Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom, Omil. 8 în Ep. către Colos, zice că a anina la gîtul unui copil astfel de baiere este idolatrie, chiar dacă s-ar chema la ele numele lui Dumnezeu. Vezi şi can. 36 al Sinod, din Laodicea. Aceasta se referă şi la aşa-zisul „făcut de dragoste", precum şi la rugăciunile de blesteme, neprimite de Biserică.