doktoru

marți, 6 mai 2014

CUVIOSUL MAXIM GRECUL SCRIERI DOGMATICO-POLEMICE 3



Cuvânt de acuzare împotriva rătăcirii agarenilor şi împotriva lui Mahomed, câinelui ticălos,care a născocit-o
În măsura în care locuieşte în mine buna credinţă şi pe cât a lucrat harul Sfântului Duh, eu am dat în vileag şi credinţa cea rea a iudeilor şi rătăcirea grecilor şi ereziile latinilor[1]. Dacă voi lăsa fără acuzare credinţa cea rea a agarenilor, urâţi de Dumnezeu, şi vicleşugul lor cel diavolesc, atunci nimeni nu mă va lăuda pentru aceasta ci, dimpotrivă, toţi mă vor osândi pentru cumplita nepăsare şi împuţinarea râvnei dumnezeieşti faţă de buna credinţă. De aceea, chemând harul nemăsurat al dumnezeiescului Mângâietor, al Sfântului Duh, voi începe cu ajutorul lui Dumnezeu să grăiesc în apărarea credinţei celei neîntinate, iubite de Dumnezeu şi mântuitoare.
Există multe semne diferite care dovedesc credinţa cea adevărată şi mântuitoare în Dumnezeu, însă dintre ele doar trei sunt necesare, mai mult decât toate celelalte, pentru dovedirea bunei credinţe celei neîntinate şi mântuitoare. Ele sunt: primul Însuşi Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul tuturor, a statornicit o credinţa; a doua: acela prin Care Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul, a adus credinţa în viaţa oamenilor, este drept şi preacuvios şi binecredincios şi plin de toată înţelepciunea şi raţiunea; şi a treia: legile credinţei sunt corespunzătoare în toate cu dogmele şi poruncile Proorocilor, Apostolilor, Părinţilor Sinoadelor ecumenice şi Învăţătorilor inspiraţi de Dumnezeu, care au existat din veac. Martorii cei mai vrednici de crezare ai acestor cuvinte sunt Avraam şi Moise şi toţi Proorocii dumnezeieşti care au trăit după ei în diferite vremuri, şi Însuşi Hristos, Care i-a ales pe aceştia pentru virtuţile dobândite de ei şi pentru evlavia lor şi i-a umplut de toată înţelepciunea şi raţiunea şi i-a făcut legiuitorii vieţii celei plăcute lui Dumnezeu, împlinind El Însuşi cele rânduite de ei, chiar dacă erau nedesăvârşite datorită neputinţei oamenilor de atunci, şi pecetluindu-le în chip dumnezeiesc şi cu putere.
L-a ales pe Avraam, pe care l-a lăudat şi l-a binecuvântat, pentru că el, cu raţiune cucernică şi râvnă demnă de laudă, l-a acuzat pe tatăl său deoarece devenise învăţător al relei credinţe pentru ceilalţi oameni şi a zdrobit idolii făcuţi de el, recunoscându-L singur pe unicul Dumnezeu şi mărturisindu-L ca fiind Creatorul şi Proniatorul cerului şi al pământului şi al tuturor celor ce sunt în ele, înţelegând din frumuseţea creaţiei că El este Artistul ei cel minunat. Pentru o asemenea evlavie, Domnul l-a răsplătit prin faptul că i S-a arătat El Însuşi sub înfăţişarea a trei bărbaţi, a stat sub acoperişul cortului său şi a primit ca un om ospăţul lui, făcându-i cele mai mari făgăduinţe: că îl va face tatăl multor popoare şi că soţia lui, Sarra, care era deja bătrână, îi va naşte un fiu. Astfel, prin seminţia lui se vor binecuvânta toate popoarele pământului şi se va înmulţi ca nisipul care este pe malul mării şi ca stelele cerului. După ce i-a făcut aceste făgăduinţe, Creatorul şi Stăpânul tuturor i-a dat o lege nescrisă: Taina tăierii împrejur, spunându-i: Să faci ce e bine plăcut înaintea Mea şi să fii curat şi neîntinat. Toate acestea le-a primit cu credinţă fericitul bărbat şi le-a păzit şi le-a împlinit fără lipsă atât el, cât şi urmaşii lui, chiar până la Moise. Acestea sunt arătările şi făgăduinţele lui Dumnezeu, Creatorului şi Stăpânului tuturor, date acelui bărbat cucernic şi fericit, patriarhului Avraam, după cum reiese din Dumnezeiasca Scriptură.
Dar arătările faţă de Moise sunt mult mai mari şi mai înfricoşătoare! Ele sunt, întradevăr, înfricoşătoare şi întrec orice cuvânt şi orice gând. Dumnezeu Însuşi i S-a arătat lui sub înfăţişarea focului care lumina, însă nu ardea rugul, şi l-a chemat pe nume pe acest bărbat dumnezeiesc şi i S-a descoperit ca fiind Dumnezeul părinţilor lui: al lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi l-a trimis în Egipt să îi scoată din robia cea îndelungată şi din asuprire pe urmaşii lui Avraam, adică pe poporul israelit. Acolo, El l-a proslăvit înaintea Faraonului şi înaintea întregului Egipt prin multe minuni, iar apoi şi la Marea Roşie, pe care a despărţit-o cu puterea Sa dumnezeiască şi a uscat drumul, iar numerosul poporul israelit a trecut prin ea cu picioarele uscate. Însă nu vă voi plictisi cu povestiri despre ceea ce ştiţi deja şi nu voi enumera toate minunile mai presus de fire care s-au făcut acolo, ci voi încheia cu pogorârea lui Dumnezeu pe vârful muntelui Sinai pentru a vorbi faţă către faţă cu Moise. În Sinai, El i S-a arătat lui Moise atât cât a fost cu putinţă firii omeneşti să perceapă arătarea lui Dumnezeu. A vorbit cu el aşa cum un prieten vorbeşte cu prietenul său şi i-a dat Legea scrisă pe tăbliţe de piatră de safir, scriind pe ele cu degetul Său dumnezeiesc cele zece porunci ca, trăind potrivit cu ele şi călăuzindu-se după ele, oamenii să-I fie bineplăcuţi lui Dumnezeu.
Despre faptul că aceşti fericiţi bărbaţi au fost atât de minunaţi şi că Însuşi Creatorul şi Stăpânul tuturor, după nemăsurata Sa iubire de oameni, a adus prin ei Legea Sa în viaţa oamenilor, s-a spus destul. Iar despre Mântuitorul nostru, despre Hristos Dumnezeu, Care a luminat toată creaţia cea văzută şi nevăzută cu propovăduirea Evangheliei sau cu lumina cea neapusă a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a evlaviei, este de prisos să vorbim. Despre aceasta spune Proorocul: Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui! Izbucnire de lumină ca la răsărit de soare, raze vii din mâna Lui pornesc! (Avac. 3, 3-4).
Începând de la învălmăşeala de după potopul care a fost în timpul lui Noe, când oamenii s-au înmulţit pe tot pământul şi neamul omenesc s-a întunecat din pricina răutăţii şi a relei credinţe şi a slujirii la idoli, cine a putut, până la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Care este mai presus de orice minte şi cuvânt, să izbăvească pe deplin neamul nostru de rătăcire şi să sădească iarăşi în noi marea taină a evlaviei, numită de Prooroc strălucire şi lumină? Este numită strălucire pentru că înainte ea a fost într-un singur popor şi într-o singură ţară, cea iudaică, şi a luminat numai ţinuturile iudeilor. Este însă numită lumină, deoarece s-a răspândit de acolo şi a luminat pe deplin toate neamurile prin Fericiţii Apostoli, precum se spune în Scriptură: luminat-au fulgerele Tale lumea (Ps. 76, 17). Această proorocie poate fi înţeleasă şi altfel: strălucirea este Legea dată de Moise care nu este desăvârşită, după cuvântul dumnezeiescului Apostol, care spune: Căci legea n-a desăvârşit nimic (Evr. 7, 19), sau cum a explicat Însuşi Dătătorul ambelor legi, spunând despre Legea lui Moise: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Mt. 5, 17). Aceasta înseamnă: să o desăvârşească, deoarece nu este desăvârşită. Căci Legea lui Moise pedepseşte doar păcatele făcute cu fapta, zicând: să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi şi aşa mai departe. Iar Legea Evangheliei Noului Testament, aduce face cunoscute rădăcinile păcatelor pomenite şi le supune osândirii înfricoşătoare, zicând: Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui (Mt. 5, 28). Şi iarăşi: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22); la fel şi despre celelalte. Căci începutul şi pricina uciderii sunt furia nemăsurată şi mânia, iar cauza desfrâului este privirea vicleană şi poftitoare. Aşadar, Legea cea veche, pentru că arată numai faptele păcătoase, se aseamănă cu strălucirea - căci strălucire se numeşte, de obicei, lumina dimineţii în zori, care nu este a soarelui, iar lumina cea desăvârşită este Legea Evangheliei, deoarece ea îl face pe om desăvârşit în Dumnezeu şi îl ridică la bunătatea cea dintâi a Preabunului Dumnezeu, Care l-a creat după chipul şi asemănarea Sa.
După ce am spus cât a trebuit despre Mântuitorul Hristos şi despre credinţa cea adevărată rânduită de El, să ne îndreptăm, cu ajutorul lui Dumnezeu, către descoperirea relei credinţe a ticălosului Mahomed. La începutul acestui cuvânt am spus că mai ales trei însuşiri definesc cel mai mult participarea necesară la credinţa în Dumnezeu, cea mântuitoare şi neîntinată: faptul că ea este rânduită de Însuşi Dumnezeu, că Acela prin care Stăpânul tuturor a adus-o în viaţa
oamenilor este drept, cuvios, evlavios şi plin de toată înţelepciunea şi raţiunea insuflată de Dumnezeu şi faptul că ea este întru toate împreună-glăsuitoare cu dogmele şi învăţăturile Proorocilor şi Apostolilor insuflaţi de Dumnezeu. Lăsându-le acum pe prima şi ultima dintre aceste însuşiri, să o cercetăm mai întâi pe cea din mijlocul lor. Căci, atunci când această însuşire va fi descoperită, va fi mai uşor să le dezvălui şi pe celelalte.

Voi începe cu următorul lucru: acest linguşitor ticălos şi premergător al necuratului Antihrist, dintru început nu a fost părtaş nici al evlaviei, nici al vreunei înţelepciuni şi nu a avut nici un fel de pregătire ştiinţifică, iar acest lucru îl dovedeşte clar o povestire despre el, pe care eu am auzit-o de la nişte bărbaţi vrednici de crezare care cunosc totul referitor la el. Ei mi-au povestit că el era angajatul unui ismaelitean bogat din Arabia, era vizitiul lui, şi deseori mergea în Palestina şi în Siria cu negustori ismaeliţi şi sirieni. Când stăpânul lui a murit, stăpâna lui, pentru că l-a îndrăgit, l-a făcut ibovnicul ei şi moştenitorul tuturor averilor ei. Dobândind o mare bogăţie şi având vechime în neamul său arăbesc, el şi-a dorit să întocmească o nouă lege şi pe neamul arăbesc, cel înrudit cu el, care pe atunci slujea idolilor, să îl îndepărteze de idolatrie şi să îl aducă la o credinţă bună. Când se gândea la aceasta, izvorul tuturor relelor, diavolul, care întotdeauna luptă şi atacă binecinstitorul neam creştin, a adus la el o unealtă potrivită răutăţii şi ticăloşiei lui, pe un oarecare iudeu cu numele Ilie, care fusese alungat de iudeii care locuiau în Ierusalim pentru o erezie de-a lui. Acesta, fiind primit cu bunăvoinţă de ticălosul Mahomed, l-a învăţat pe arab o credinţă şi o erezie iudaică: l-a învăţat să cunoască un singur Dumnezeu într-o singură Persoană, nu în trei Persoane; de asemenea, l-a învăţat să se taie împrejur, să nu mănânce carne de porc, să se cureţe des cu apă de păcatele săvârşite în fiecare zi şi multe altele păzite de iudei, iar femei să îşi ia câte vrea şi poate să întreţină fiecare. Toate acestea, pe care el mai înainte nu le ştia deloc, l-a învăţat iudeul.
Un alt învăţător al relei credinţe, i l-a înfăţişat diavolul, tocmai pentru o mai mare amăgire a neamului omenesc, în persoana unui oarecare călugăr alungat din Constantinopol pentru erezia ariană şi pentru alte hule ticăloase de-ale lui. Acesta, venind la Mahomed şi înţelegând slăbiciunea minţii lui şi faptul că el nu este deloc priceput în lucrurile dumnezeieşti, nu a hulit învăţăturile ce i-au fost date mai înainte de iudeu şi nu le-a respins, ci, dimpotrivă, l-a întărit în ele. Dar a mai adăugat la ele toată erezia ariană, învăţându-l că Hristos cel cinstit de creştini nu trebuie numit Dumnezeu, ci numai om plin de toată sfinţenia care întrece sfinţenia tuturor Proorocilor din veac, dar să nu Îl mărturisească pe El ca Dumnezeu şi nici ca Fiu al lui Dumnezeu ci ca robul lui Dumnezeu şi făptura lui Dumnezeu, iar nu ca pe Creator. L-a învăţat să citească şi să respecte cartea cea dumnezeiască a Sfintelor Evanghelii ca fiind pogorâtă din cer, şi alte câteva asemenea acesteia i le-a dat spre a le cerceta, lucru pentru care s-a şi învrednicit din partea lui de mare cinste, mai mult decât iudeul. Fiind invidios pe el pentru acestea, iudeul şi-a pus în gând să îi facă rău călugărului-arian şi şi-a dus la împlinire gândul în felul următor. Odată, ticălosul Mahomed a plecat să se plimbe pe câmp, avându-i împreună cu el şi pe cei doi învăţători. După ce au mers şi s-au desfătat destul cu plimbarea, s-au aşezat la masă. Aici, s-au săturat de mâncare şi au băut vin, apoi s-au întins să se culce, iar în ambele părţi ale ucenicului s-au aşezat învăţătorii lui. Mahomed şi călugărul au adormit şi au avut un somn adânc, însă iudeul nu a dormit. Ridicându-se de la locul lui şi luând sabia lui Mahomed, i-a tăiat cu ea capul călugărului blestemat, iar el însuşi s-a întins şi s-a prefăcut că doarme. La scurt timp după aceea, Mahomed s-a trezit şi, văzându-l cu capul tăiat pe călugărul care stătea culcat lângă el, s-a tulburat foarte mult, l-a trezit pe iudeu şi a început să se certe cu el din pricina uciderii călugărului. Însă iudeul, împotrivindu-i-se cu înflăcărare şi îndreptăţindu-se, i-a spus lui Mahomed: „Să vedem a cui sabie este însângerată şi după aceasta vom şti cine i-a tăiat capul". Când amândoi şi-au scos din teacă săbiile lor, sabia lui Mahomed era însângerată. Atunci iudeul i-a spus lui Mahomed: „Iată, sabia ta a alungat îndoiala şi îmi este martoră că eu nu sunt vinovat de sângele acestui om". Atunci, precum se povesteşte, Mahomed s-a ruşinat puternic de fapta sa şi a dat o lege pentru toţi urmaşii necredinţei lui: să nu bea nicidecum vin, deoarece el este pricina omorului.
Însă acum să ne întoarcem la faptele meschine dinainte ale călugărului ucis şi la ceea ce a făcut el pentru întărirea noii amăgiri diavoleşti a ticălosului Mahomed. Spunând la început despre acestea, voi trece la relatarea despre celelalte necinstiri ale lui, pe cât mă va ajuta Iisus Hristos Cel ce vede adevărul şi Care este Dumnezeu peste toţi.
Soţia acestui ticălos [a lui Mahomed] se mâhnea puternic pentru că soţul ei suferea cumplit de fiecare dată când era lună nouă şi, ca un lunatic, făcea spumă la gură, cădea la pământ şi îndura chinuri cumplite din partea demonului viclean, şi din această pricină vroia să se despartă de el. Ticălosul Mahomed i-a dezvăluit toate acestea călugărului şi l-a rugat să îl ajute dacă poate. Acela i-a spus: „Să nu te întristezi deloc pentru aceasta: eu te voi izbăvi de acest necaz, numai să îmi îngădui să stau de vorbă cu soţia ta". Cu îngăduinţa lui Mahomed, călugărul a intrat la ea, a vorbit cu ea mult despre Prooroci şi despre descoperirile pe care le-au avut ei de la Dumnezeu prin Îngeri şi despre faptul că, uneori, Proorocilor lui Dumnezeu li se întâmplă ceva înfricoşător din partea Îngerilor trimişi lor de Dumnezeu şi deseori, nefiind în stare să îndure vedenia lor înfricoşătoare, ei cad cu groază la pământ. „Ceva asemănător se întâmplă şi cu soţul tău atunci când coboară din cer la el Arhanghelul Gavriil, descoperindu-i poruncile şi sfaturile lui Dumnezeu. De aceea tu trebuie să te bucuri, doamnă, şi să te lauzi că te-ai învrednicit să fii soţia unui asemenea bărbat" - i-a spus călugărul. Cu asemenea vorbe viclene, ispititorul acela, călugărul, a convins-o pe femeie şi prin ea l-a proslăvit în scurt timp pe Mahomed ca pe un prooroc în mijlocul poporului arab - căci soţia lui se lăuda fără sfială fiecărei femei, numindu-se pe sine: „soţia proorocului lui Dumnezeu".
Atunci când s-a răspândit această slavă în necinstitul neam al arabilor, care se ocupau cu creşterea vitelor şi trăiau ca vitele, toţi au început să îl cinstească ca pe un prooroc nou şi ca pe un adevărat învăţător. Folosindu-se de aceasta şi fiind stăpânit de trufie deplină, acest om ticălos a început să le scrie oamenilor legi. Avându-l pe însuşi diavolul, care locuia în el şi care spunea prin el ceea ce ducea la veşnica pieire a celor ce ascultau, el le îngăduia orice plăcere şi tot ceea ce putea desfăta laringele, pântecele şi cele de sub pântece, spunând că pentru aceasta am şi fost noi creaţi la început de Făcătorul tuturor şi că de aceea în raiul făurit pentru ei, după cuvântul acestui ticălos, Creatorul le-a pregătit trei râuri cu miere, vin şi lapte şi o mulţime de tinere minunate cu care ei se vor uni toată ziua şi în ziua următoare vor fi din nou fecioare.
Dându-le asemenea făgăduinţe pentru viaţa de după moarte şi înşelând-i cu asemenea vorbe amăgitoare, ticălosul acesta a devenit pentru ei un călăuzitor drag spre veşnica lor pieire. Însă i-a amăgit definitiv şi i-a convins să primească cu tot sufletul legile şi făgăduinţele introduse de el în felul următor (după cum mi-au spus în scrisoare cei ce ştiu bine acest lucru).
Gândindu-se prin ce mijloc ar putea să îi convingă pe adepţii lui de legile lui cele urâte de Dumnezeu, iar pe el să îl proslăvească şi să îl socotească egal cu ucenicii lui Hristos, care au primit Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, necinstitorul acesta a născocit următorul vicleşug. A învăţat un porumbel domestic să i se aşeze pe umăr şi să ia din urechea lui mâncarea pusă acolo dinainte. Acest lucru a avut loc în momentul în care a stat de vorbă cu barbarii. Prin acest mijloc, el i-a convins de faptul că, fiind învăţat de Duhul Sfânt, le propovăduieşte legile şi învăţăturile de folos. Prin acest vicleşug iscusit, el i-a înrobit şi mai mult pe acei barbari asemănători cu vitele şi i-a întărit în credinţa lui cea rea. Dar aşa cum în fiecare popor sunt şi câţiva oameni mai raţionali şi mai înţelepţi, din rândul acestui popor unii ca aceştia s-au apropiat de ticălosul Mahomed şi i-au spus: „Învăţătorul nostru! Noi am auzit că Moise, care a fost trimis de Dumnezeu în Egipt să îi izbăvească pe urmaşii lui Avraam de robia îndelungată a Faraonului, a făcut multe minuni în Egipt şi la Marea Roşie şi în pustiul Sinai; de asemenea şi Proorocii lui Dumnezeu, care au fost după el, a făcut fiecare la vremea lui minuni. Însă mai mult decât toţi, Însuşi Hristos, Care este cinstit astăzi de către toţi creştinii, ca Dumnezeu, a făcut minuni mai presus de fire. Tu însă ce minune faci, pe care noi, văzând-o, să putem crede că eşti, într-adevăr, trimis de Însuşi Cel de Sus să fii în viaţa aceasta îndrumătorul nostru către mântuire?". Însă el le-a răspuns la aceasta cu obrăznicie şi mândrie, zicând: „Moise şi cei ce au fost după el, aşa numiţii Prooroci, precum şi Însuşi Hristos, au fost trimişi de Dumnezeu cu minuni şi diferite semne, iar eu sunt trimis cu sabia, şi am porunca de a-i ucide pe cei care nu se supun cuvintelor mele".
Din acest răspuns obraznic, la fel ca şi din multe alte fapte ale lui, reiese că acest ticălos nu a fost trimis de Dumnezeu - căci Preabunul Dumnezeu nu ucide pe nimeni - ci de cel ce luptă şi urăşte neamul omenesc - de diavolul - spre veşnica pieire a ucenicilor lui. Diavolul, dintru început a fost ucigător de oameni şi, ca un călău, se bucură de vărsarea sângelui omenesc, căci el este vrăjmaşul neîmpăcat al neamului nostru, şi se sileşte prin toate mijloacele, ticălosul, să îi ducă pe toţi împreună cu el în focul gheenei. Dar Cel de Sus este iubitor de oameni, darnic, milostiv, drept şi nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, şi pe nimeni nu obligă şi nu porunceşte nimănui să ucidă, ci, cu blândeţe şi iubire de oameni, îi cheamă pe toţi la El, zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Mt. 11, 28). Şi iarăşi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să- şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mt. 16, 24). De aceea, când fiii lui Zevedeu s-au lăudat că îi vor arde cu foc pogorât din cer pe cei care nu L-au primit în localitatea lor pe Domnul, El i-a oprit, zicând: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele, ci ca să le mântuiască (Mt. 9, 55) şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi (Mt. 20, 28).
Aşadar, în ceea ce priveşte reaua credinţă, obrăznicia şi nebunia acestui om şi faptul că el nu a fost câtuşi de puţin cucernic sau părtaş al înţelepciunii şi că niciodată nu s-a învrednicit de nici o arătare dumnezeiască, aşa cum s-au învrednicit Proorocii lui Dumnezeu, am spus destul pentru cei raţionali şi înţelepţi în Dumnezeu. Căci ce trebuinţă am să dovedesc prin învinuiri prea multe celor raţionali, că întunericul nu este lumină, ci întuneric, şi minciuna nu este adevăr, ci minciună? Acum, însă, trebuie să arăt că legile nedrepte şi dogmele acestui om ticălos nu numai că nu sunt deloc potrivite cu legile şi poruncile Proorocilor şi Apostolilor din trecut, dar sunt născocite de el spre deplina osândire şi răstălmăcire a poruncilor şi dogmelor dumnezeieşti ale Evangheliei. Deşi în multe locuri cărţile lui blestemate, numite „Coran", preamăresc în cuvinte dumnezeiasca şi Sfânta Evanghelie a Mântuitorului Hristos, numind-o dreaptă şi cinstită, totuşi în realitate nu este deloc aşa, pentru că acest ticălos a introdus pretutindeni legi potrivnice ei. Faptul că el nu o respinge verbal ci o preaslăveşte, nu trebuie să vă mire. Diavolul care s-a sălăşluit în el, fiind viclean şi ştiind că altfel oamenii nu vor primi legea lui nedreaptă, deoarece lumina Evangheliei lumina din belşug tot pământul, a lăudat Sfânta Evanghelie numind-o dreaptă, când el însuşi era cel mai nedrept şi mai strâmb şi străin de tot adevărul şi dreptatea.
Cineva poate să i se adreseze la un moment dat şi să-i spună: „Dacă tu socoteşti dumnezeiasca şi cinstita Evanghelie a lui Hristos ca fiind pogorâtă din cer şi o numeşti dreaptă şi adevărată, atunci de ce i te împotriveşti când ea mărturiseşte atât de limpede despre dumnezeirea lui Hristos, zicând: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu (Ioan 1, 1-2). Auzi tu, oare, că Acela Care a fost întru început la Dumnezeu este Cuvântul, este Dumnezeu la fel ca şi Dumnezeu-Tatăl, Care L-a născut? Însă tu, o rău credinciosule, de ce respingi dumnezeirea Lui şi Îl numeşti numai om sfânt, puţin mai sus decât ceilalţi Prooroci? Cuvântul este nu numai Dumnezeu, ci şi Creatorul tuturor.
Ascultă cu înţelepciune ceea ce spune despre El, puţin mai departe, dumnezeiasca Evanghelie: Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 3). Dacă prin El au venit la fiinţă toate cele văzute şi nevăzute, atunci cum Îl socoteşti şi Îl numeşti om creat, spune-mi? - tu cel care eşti mai întunecat şi mai nebun decât animalele necuvântătoare. Poate, oare, un om să creeze cerul şi pământul şi tot ce este în ele: mările, lacurile, puterile vânturilor şi, mai înainte de toate, mii şi mii de Îngeri şi Puteri cereşti? Dacă, într-adevăr, crezi că dumnezeiasca Evanghelie este pogorâtă din cer şi că ea este dreaptă şi cinstită, aşa cum spui în multe locuri şi aşa cum credem şi noi, atunci încetează să rosteşti hule împotriva lui Hristos, numindu-L şi socotindu-L simplu om pe Cel ce există dintru început la Dumnezeu, pe Dumnezeu-Cuvântul, şi mărturiseşte-L Dumnezeu desăvârşit, la fel ca şi Dumnezeu-Tatăl Care L-a născut. Să Îl mărturiseşti, de asemenea, şi om desăvârşit, Care s-a întrupat în vremurile din urmă din Duhul Sfânt şi Pururea Fecioara Maria, ieşind din seminţia lui David, iar nu din cea a lui Mariam, sora lui Moise, aşa cum sporovăieşti tu, blestematule, în marea ta prostie şi obrăznicie. De la Moise şi sora lui, Mariam, au trecut 1480 ani până la naşterea cu trup a lui Iisus Hristos, care este Dumnezeu peste toţi şi Care S-a născut cu trup în vremea cezarului Augustus şi S-a botezat în al cincisprezecelea an al domniei cezarului Tiberiu, aşa cum relatează dumnezeiasca Evanghelie după Luca.
Iar Evanghelia după Ioan spune limpede aşa: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14). Auzi tu, oare, neruşinatule, cum Cuvântul lui Dumnezeu, Care până atunci a fost fără trup, S-a făcut trup mai târziu, ceea ce înseamnă că a devenit om desăvârşit în toate, afară de păcat. Şi S-a sălăşluit între noi, ceea ce înseamnă că a locuit şi a trăit împreună cu noi, oamenii, ca un om desăvârşit, primind mâncare şi băutură şi stând de vorbă cu ceilalţi. Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Când am văzut slava Lui? Atunci când, cu puterea Sa dumnezeiască, El a izgonit demonii din cei ce erau stăpâniţi de ei, când i-a curăţat pe leproşi cu un singur cuvânt, când le-a dat orbilor vedere, şchiopilor putinţa de a merge, când i-a vindecat pe slăbănogi, i-a făcut sănătoşi pe cei uscaţi, i­a înviat pe cei morţi ca şi cum i-ar fi sculat din somn, când pe muntele Taborului le-a arătat ucenicilor Săi frumuseţea slavei dumnezeieşti şi a primit de sus mărturie de la Tatăl, Care a glăsuit: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-l (Mt. 17, 5).
Făcătorul tuturor şi Dumnezeu Îl numeşte de sus Fiul Său Cel iubit şi dă această mărturie despre El, iar tu Îl numeşti numai om şi robul lui Dumnezeu? Şi dacă Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu este rob, precum huleşti tu, rău credinciosule, iar nu Fiul Cel iubit şi Dumnezeu de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl Care L-a născut, atunci înseamnă că izvorul adevărului şi al dreptăţii, Făcătorul tuturor şi Domnul a minţit, după părerea ta, numindu-L Fiul Său Cel iubit. Şi a făcut aceasta nu o dată sau de două ori, ci în multe locuri ale Scripturii insuflate de Dumnezeu în Vechiul şi Noul Testament! Iată care este credinţa ta cea rea, credinţă diavolească, turbare şi mândrie drăcească în cuvinte, blestematule!
Ascultă, însă, următorul lucru: Plin de har şi de adevăr. Pentru că legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan 1, 14; 17). Dacă prin Iisus Hristos harul şi adevărul au venit, aşa cum spune dumnezeiasca Evanghelie, atunci cum îndrăzneşti tu, o ticălosule, să răstălmăceşti învăţăturile harului şi adevărului dumnezeiesc şi poruncile date de Dumnezeu, prin înţelepciunea şi poruncile tale, date de tine nenumăraţilor părtaşi ai hulelor tale, alese de tine în Coranul tău sub insuflare diavolească? Dar se poate ca în marea ta neruşinare şi nebunie să îndrăzneşti să îi cleveteşti pe creştini, spunând că ei înşişi au scris acestea despre Hristos în Evanghelie?
Este cu putinţă ca noi să fi stâlcit şi acele cărţi ale Proorocilor, pe care le au şi evreii, care Îl propovăduiesc limpede pe Hristos ca Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Creator al tuturor? Primul care mărturiseşte aceasta este Moise: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Înţelegi tu, oare, că el Îl numeşte Dumnezeu pe Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care Tatăl a întărit cerurile, după cuvintele dumnezeiescului David, care spune: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit (Ps. 32, 6)? Iar Ieremia (Baruh) şi poruncitorul Isaia, Îl propovăduiesc nu pe ghicite, ci limpede, ca Dumnezeu şi om desăvârşit. Ieremia (Baruh) spune aşa: Acesta este Dumnezeul nostru, şi nimeni altul nu este asemenea Lui. Aflat-a toată calea ştiinţei şi a dat-o lui Iacob, sluga Sa, şi lui Israel, cel iubit de Dânsul. După aceasta pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit (Baruh 3, 36-38). Înţelegi tu, oare, nebunule, că pe Cel pe Care L-a mărturisit el ca Dumnezeu, Acela, după cuvintele lui, S-a arătat pe pământ şi cu oamenii împreună a locuit, ceea ce înseamnă că El, în iubirea Lui de oameni, S-a făcut om?
Îl auzi tu, o neruşinatule, pe Isaia, care spune mai clar despre El: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7, 14); apoi spune puţin mai jos despre acelaşi Emanuel Care S-a născut din Fecioară: Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie (Isaia 9, 5)? Auzi tu, oare, că el Îl propovăduieşte pe Fiul-Prunc, Cel nou născut şi dat nouă, ca fiind Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii şi Părinte al veacului ce va să fie? Iar că Hristos este Dumnezeu şi om desăvârşit, despre aceasta ascultă-l cu atenţie pe fericitul Prooroc şi Împărat David care spune despre Hristos aşa: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului (Ps. 117, 27; 26), adică în numele Tatălui Care L-a şi trimis pentru răscumpărarea neamului omenesc.     Îl recunoaşte şi Îl numeşte
Dumnezeu şi Domn pentru că Lui, ca unui om, I-a fost dată de Tatăl puterea în cer şi pe pământ, aşa cum El Însuşi le-a spus ucenicilor Săi după învierea din morţi, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ (Mt. 28, 18).
Această putere a Lui a proorocit-o cu mult timp înainte şi David Proorocul în Psalmul al doilea, spunând limpede din partea lui Dumnezeu-Tatăl, Care I-a vorbit Cuvântului şi Fiului Său Celui de o fiinţă cu El, astfel: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta şi stăpânirea Ta, marginile pământului. Le vei paşte pe ele cu toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi! (Ps. 2, 7-9), adică pe aceia care tăgăduiesc dumnezeirea Lui şi nu se supun adevărului dumnezeieştii propovăduiri a Evangheliei.
O, dacă El te-ar fi zdrobit şi pe tine, ticălosule şi hulitorule, imediat după naşterea ta! Mai bine ţi-ar fi fost ţie dacă nu te-ai fi născut deloc în lume sau, născându-te, să fi fost imediat zdrobit cu acest toiag cu care paşte animalele cele însufleţite şi îi duce la apa odihnei pe cei care se supun dreptăţii şi adevărului propovăduirii evanghelice, iar pe cei care nu se supun lor, îi zdrobeşte veşnic şi îi închide în chinurile nesfârşite, cărora tu, ticălosule, te-ai făcut deja mare moştenitor împreună cu toţi cei care primesc credinţa ta cea rea.
Pentru dovedirea dumnezeirii Mântuitorului Hristos şi a puterii şi stăpânirii Lui dumnezeieşti asupra tuturor, s-a spus destul până aici. Acum mă voi îndrepta către celelalte defăimări ale ticălosului Mahomed şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl voi da în vileag, dovedind că el, într-adevăr, este un amăgitor şi un lup îmbrăcat în piele de oaie şi premergătorul şi propovăduitorul luptătorului lui Dumnezeu ce va să vină - al lui Antihrist.
Spune-mi tu, cel mai ticălos decât toţi ticăloşii: dacă lauzi Sfânta carte a Evangheliei, atunci de ce nu porunceşti credincioşilor tăi să se Boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, aşa cum a poruncit Iisus Hristos, Dumnezeul tuturor, Care spune în Evanghelia după Matei ucenicilor Săi: Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă (Mt. 28, 19-20). De asemenea, şi în Evanghelia după Marcu spune: cine are credinţă şi se va boteza, se va mântui. Însă tu, în marea ta neruşinare, spui: „Şi eu le poruncesc cu asprime ucenicilor mei să se spele de câteva ori pe zi cu apă curată".
Împotriva poruncii tale urâte de Dumnezeu eu spun, mai întâi, următorul lucru: cine eşti tu, ticălosule, sau cine te consideri, de îndrăzneşti să răstălmăceşti această a doua rânduială a neîntinatei credinţe evanghelice şi a curăţirii tainice? Oare tu eşti mai mare decât Ioan Botezătorul care a fost trimis de Însuşi Dumnezeu să propovăduiască poporului iudeu botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor şi care le-a spus celor botezaţi: Eu unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Mt. 3, 11). Tu, însă, de cine eşti trimis? E limpede că de însuşi diavolul, pentru a răstălmăci propovăduirea evanghelică. De ce? Deoarece el urăşte această propovăduire pentru că ea distruge uneltirile lui împotriva binecinstitorilor creştini şi face complet neputincioasă puterea lui cu care vatămă oamenii. Pentru aceasta ai fost tu trimis de el! Tu speli numai cu apă fără putere de câteva ori pe zi vasul pe dinafară, iar interiorul lui este plin de toată necurăţia şi fărădelegea, aşa cum spune Dumnezeul tuturor şi Mântuitorul Iisus Hristos despre fariseii şi cărturarii asemănători ţie.
Şi Ioan a botezat, însă numai cu apă, iar Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc, dar nu cu acest foc material pe care îl avem noi, ci cu focul iubirii dumnezeieşti care curăţă sufletele şi inimile credincioşilor de toată murdăria cea păcătoasă a trupului şi a duhului şi le dă puterea de a-L vedea pe Dumnezeu. Dacă botezul lui Ioan, care a fost mai mare decât toţi Proorocii şi trimis de Însuşi Cel de Sus, a fost săvârşit numai cu apă şi nu le-a adus celor botezaţi nici iertarea păcatelor, nici pe Duhul Sfânt, aşa cum reiese din cuvintele spuse de Însuşi Hristos ucenicilor Săi: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (Fapte 1, 5), atunci cum gândeşti tu, ticălosule, că numai cu apă fără putere te cureţi pe tine şi pe ucenicii tăi de necurăţia inimilor voastre, fără să fii trimis de Dumnezeu şi fără să botezi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh? Cum vă curăţiţi de necurăţia voastră dacă nu credeţi cu tot sufletul că Iisus Hristos, Cel răstignit de bunăvoie, este Fiul şi Cuvântul Tatălui fără de început şi a venit în lume să îi mântuiască pe cei păcătoşi?
Însuşi Fiul Cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu lămureşte clar acest lucru în Evanghelia după Ioan, zicând: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul- Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). Şi puţin mai jos spune: Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3, 18). Acelaşi lucru spune despre El şi Botezătorul Ioan în aceeaşi Evanghelie: Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el (Ioan 3, 36). Datorită acestui cuvânt nemincinos, o, tu, cel care eşti mai mare decât toţi ceilalţi eretici dinaintea ta, va fi peste tine mânia lui Dumnezeu, deoarece tu nu numai că respingi dumnezeirea Celui Unuia Născut, dar răstălmăceşti toată propovăduirea evanghelică în chip nedrept şi lupţi prin toate mijloacele împotriva credinţei creştine şi te asmuţi asupra ei. Ce nedreptate, ce fapte neruşinate şi ce fărădelegi nu sunt în scrierile şi povestirile tale cele urâte de Dumnezeu? Dar, ca să nu strecor în mintea binecinstitorilor tina cea nesecată a necurăţiei tale rele dacă enumăr toate defăimările tale, voi propune două sau trei dintre ele şi, după ce le voi da în vileag, voi încheia cuvântul.
Dacă dumnezeiasca Evanghelie este socotită de tine dreaptă şi cinstită şi pogorâtă din cer, atunci de ce tu, rău credinciosule, dai legi potrivnice ei? Ea le spune saducheilor: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Mt. 22, 29-30). Tu însă, ticălosule, dai legi potrivnice, făgăduindu-le adepţilor tăi o mulţime de tinere minunate, pregătite de Dumnezeu după înviere şi petrecerea continuă în desfrâul cel dezgustător şi dobitocesc, iar aceasta chiar înaintea lui Dumnezeu. O, ce defăimare! Într-adevăr, „mormânt deschis" este laringele tău, ticălosule, cel ce varsă toate ticăloşiile, necurăţia dobitocească, murdăria de neîndurat şi hulele diavoleşti împotriva lui Dumnezeu prin care, batjocorindu-L, spui, ticălosule, că Dumnezeu se desfată cu faptele lor ruşinoase. Într-adevăr, diavolul cel rău şi luptător cu Dumnezeu, duhul cel necurat, sălăşluindu-se în ticălosul tău suflet, călăuzeşte limba ta vătămătoare să spună şi să scrie asemenea hule spre amăgirea şi veşnica pieire a acelora care se supun credinţei tale celei rele.
Dacă dumnezeiasca Evanghelie este dreaptă şi cinstită, aşa cum spui tu însuţi şi cum credem şi noi şi mărturisim, atunci de ce le porunceşti credincioşilor tăi să nu se dea în lături de la nici un fel de jurământ pentru amăgirea creştinilor, învăţându-i împotriva poruncii Evangheliei care spune să nu ne jurăm nicidecum, nici pe cer, nici pe pământ, nici pe orice altceva? Pentru ce ai poruncit tu acest lucru, ticălosule, ucenicilor tăi? Este evident că pentru nimic altceva decât numai pentru ca să nimiceşti definitiv puterea împăraţilor, domnitorilor şi cnejilor creştini, care s-a răspândit pe tot pământul.
Numeroase şi felurite sunt viclenia şi turbarea ta sau, mai bine zis, a diavolului celui ticălos care s-a sălăşluit în tine, împotriva noastră, a binecinstitorilor creştini,. Dacă cineva ar vrea să dezvăluie în întregime şi să divulge toate acestea, atunci ar fi obligat să alcătuiască o carte uriaşă. De aceea, pentru că nu vreau să îmi pângăresc mintea mea cu murdăria nesuferită a făgăduinţelor şi poveştilor tale dobitoceşti, voi lăsa acest lucru în seama altuia care are darul cuvântului şi este mai priceput decât mine. Această făgăduinţă a ta o laud şi, în acelaşi timp, o învinuiesc. Tu porunceşti credincioşilor tăi, zicând: „Dacă cineva dintre voi va fi vreodată silit de creştini să se lepede de mine şi este supus pentru aceasta chinurilor, atunci nu vă daţi în lături de la această tăgăduire chiar dacă i s-ar întâmpla cuiva de mai multe ori. Eu nu voi învinui deloc acest lucru, căci eu sunt darnic şi milostiv, nu ca Hristos Care este nemilostiv şi îl alungă definitiv de la Sine pe acela care s-a lepădat o dată de El". Împotriva acestei porunci a ta eu îţi voi răspunde astfel: dacă tu te socoteşti pe tine drept şi prieten al lui Dumnezeu şi legiuitor trimis de El către oameni, atunci de ce te contrazici pe tine însuţi şi le îngădui ucenicilor tăi să se lepede de tine dacă sunt supuşi diferitelor chinuri? Mai sus ai spus că eşti trimis de Dumnezeu să îi ucizi cu sabia şi cu arma fără cruţare pe toţi cei care te resping pe tine şi cuvintele tale. Totuşi, pentru această făgăduinţă, meriţi a fi lăudat căci eşti vrednic şi cu totul vrednic nu numai ca ei să se lepede de tine, ci şi să fii de toţi blestemat, scuipat şi defăimat, ca un rău credincios şi luptător împotriva lui Dumnezeu şi premergător al lui Antihrist, cel ce va să vină, şi prooroc mincinos (cum se spune în Scriptură). Căci scrierile, poruncile şi născocirile tale, sunt pline de toată defăimarea, necurăţia şi fărădelegea.
Cum îndrăzneşti tu, unealta însufleţită şi locaşul diavolului, să te socoteşti mai milostiv decât Însuşi Hristos, Care este Dumnezeu asupra tuturor, şi să minţi în aceasta, ca şi în multe altele, împotriva Mântuitorului Hristos? Căci Hristos nu îl alungă pe acela care numai s-a lepădat de El, ci pe acela care, după lepădare, nu se pocăieşte, ci trăieşte în defăimare, nedorind să se îndrepte. Ca dovadă a acestui lucru slujeşte cel mai mare ucenic al Lui, Sfântul Apostol Petru, care s-a lepădat de trei ori de El în timpul judecării Lui, dar s-a pocăit şi a plâns cu amar pentru aceasta, pentru care Hristos nu numai că l-a primit, dar l-a şi învrednicit de cinste mai mare decât cea dinainte, întărind de trei ori pentru el întâietatea asupra celorlalţi ucenici şi făcându-l păstor adevărat.
Tu nu eşti decât un mincinos şi un amăgitor, un luptător împotriva lui Dumnezeu, trimis de Satana însuşi pentru răstălmăcirea dumnezeieştii Evanghelii a lui Hristos spre pieirea multor popoare care te urmează. La acestea te dă în vileag Însuşi Hristos, ticălosule, în dumnezeiasca Lui Evanghelie, zicând: Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte (Mt. 12, 30). Dacă tu ai fi fost cu Hristos, aşa cum au fost dumnezeieştii Prooroci trimişi de El şi Sfinţii Lui Ucenici şi Apostoli, iar apoi Părinţii şi Învăţătorii noştri apostolici de pe tot pământul care, precum stelele strălucitoare, au luminat Biserica lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Hristos, atunci nu te-ai fi ridicat nicidecum împotriva lui Hristos, ci ai fi fost în toate de acord cu El şi cu Ucenicii Lui şi astfel ai fi adunat împreună cu El şi nu ai fi risipit, ticălosule, cele adunate de El.
Se poate însă să spui, în marea ta necredinţă, că şi tu ai adunat atâtea popoare şi aduni neîncetat pentru a urma credinţa ta cea rea. Într-adevăr, şi tu aduni - şi noi recunoaştem acest lucru - însă nu cu Hristos şi nu aşa ca Hristos, ci contrar Lui. El, prin neîntinata cunoaştere a lui Dumnezeu, adună pe calea cea îngustă şi dureroasă, care duce la viaţa veşnică, grâul cel curat, adică sufletele sfinte care Îl văd pe Dumnezeu, în jitniţele Lui cereşti, adică pentru viaţa cea veşnică şi Împărăţia cea neclintită. Tu însă, o ticălosule, prin legea ta dobitocească primită de la diavol, aduni pe calea cea largă ce duce la pieirea veşnică, nu grâul curat, ca Hristos, ci pleava şi neghina care, precum spun cuvintele Evangheliei, vor arde în focul cel veşnic împreună cu tine şi cu tatăl tău, diavolul, începătorul şi culegătorul şi învăţătorul cel tainic al defăimărilor tale. Dacă tu ai aduna împreună cu Hristos, atunci nicidecum nu ai respinge, ticălosule, Botezul lui Hristos, care se săvârşeşte în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi curăţă toată murdăria păcatului, iar pe cei botezaţi, care au primit botezul cu credinţă dreaptă şi dorinţă sinceră, îi face asemenea lui Dumnezeu.
Dacă tu ai aduna împreună cu Hristos, atunci nu ai respinge deloc Taina Sfintei Treimi care întrece orice minte şi cuvânt, ci ai mărturisi împreună cu noi pe Tatăl Cel fără de început şi pururea fiitor, pe Fiul Cel de o fiinţă cu Tatăl şi împreună fără de început şi pe Duhul Sfânt Cel de o fiinţă cu Ei şi împreună fără de început, Dumnezeu Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Persoane distincte şi nedespărţite, unite şi necontopite. Dacă tu ai fi cu Hristos şi ai aduna împreună cu El, atunci i-ai învăţa pe ucenicii tăi să ştie că după înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor petrece ca Îngerii lui Dumnezeu în ceruri, aşa cum învaţă dumnezeiasca lui Hristos Evanghelie (Mt. 22, 30) şi nu le-ai făgădui după moarte şi după învierea din morţi tinere minunate şi râuri de vin, lapte şi miere şi raiul cel pângărit şi lepădat din pricina desfătărilor nesăţioase şi dobitoceşti ale tale şi ale ucenicilor tăi, ci le-ai spune şi tu împreună cu Hristos şi cu preaînţeleptul Pavel: Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17).
Dacă tu ai sta lângă Hristos şi ai aduna împreună cu El, atunci le-ai porunci ucenicilor tăi, zicând: dacă vrea cineva să meargă după Hristos, adică să intre în Împărăţia cea cerească, acela să se lepede de sine, adică de poftele trupului şi sufletului său, şi să îşi ia crucea sa, prin care se înţelege omorârea de bunăvoie a simţurilor, şi să Îi urmeze Lui, adică să îşi petreacă viaţa după Sfintele Lui porunci. Tu însă poruncind şi dând legi potrivnice acestui lucru, dovedeşti clar că eşti trimis de luptătorul lui Dumnezeu, de Satana însuşi, ca un înainte-mergător al lui Antihrist, spre pieirea multor popoare care duc o viaţă dobitocească.
Ar trebui ca eu, cunoscând din toate scrierile insuflate de Dumnezeu înşelăciunea diavolească şi credinţa ta cea rea, să închei aici cuvântul referitor la adevăr şi să nu mă mai ostenesc să dovedesc în zadar cu vorbe multe şi de prisos că întunericul nu este lumină, ci întuneric, şi că bălegarul nu este pâine, ci gunoi greu mirositor, căci astfel sunt, ticălosule, legile şi făgăduinţele şi poveştile tale. Cu adevărat dobitocesc a fost obiceiul tău şi plin de toată răutatea şi viclenia diavolească! Dar pentru că tu, în marea ta nebunie diavolească şi slavă deşartă, ai îndrăznit să spui despre tine că te-ai urcat la cer şi că ai văzut acolo numele tău cel urât de Dumnezeu întipărit pe partea din dreapta a tronului dumnezeiesc şi că L-ai văzut pe Însuşi Dumnezeu, pe Care nimeni niciodată nu L-a văzut, aşa cum a mărturisit Fiul lui Dumnezeu Cel Unul Născut, Care spune în Evanghelia după Ioan: Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1, 18), mi se pare necesar să continui cuvântul despre adevărul Evangheliei şi să te dau în vileag cu privire la acest lucru şi la multe altele, căci minţi şi te trufeşti şi te lauzi asemenea diavolului. Însă te dă în vileag nu un simplu înţelept al acestei lumi, ci Însuşi Hristos, Înţelepciunea lui Dumnezeu-Tatăl, Care a creat şi ocroteşte tot ceea ce există.
În Evanghelia după Ioan, El vorbeşte astfel către Nicodim, unul dintre conducătorii iudeilor, care a venit la El în timpul nopţii: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 3). Şi iarăşi: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5). Şi la acestea adaugă, zicând: Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S­a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3, 13). Acestea sunt cuvintele vrednice de cinstire ale Dumnezeului tuturor şi Mântuitorului Iisus Hristos, spuse lui Nicodim. Tu însă, rău credinciosule, socotind toate acestea ca pe nimic, spui despre tine că te-ai urcat la cer deşi nu te-ai născut de sus, nu te-ai botezat cu apă şi Duh Sfânt în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi nu Îl mărturiseşti pe Hristos Dumnezeu adevărat şi Creator al tuturor.
Cine te crezi tu, cel ce eşti mai ticălos decât toţi ereticii urâţi de Dumnezeu din trecut? Stăpânul tuturor şi Dumnezeu spune: nimeni nu s-a suit în cer, iar tu, răstălmăcind acest cuvânt dumnezeiesc, spui despre tine că ai urcat la cer. Oare tu eşti mai mare decât Avraam şi Isaac şi Iacov, decât Moise şi Aaron, Ilie şi Elisei şi ceilalţi Prooroci insuflaţi de Dumnezeu, care au fost după ei, dintre care nimeni nu s-a suit la cer, după cuvântul dumnezeiesc al Dumnezeului tuturor şi Mântuitorului Hristos? Pentru care virtute de-a ta sau pentru care bună-credinţă, pentru care dreptate şi adevăr şi râvnă faţă de Evanghelie, te-ai învrednicit tu de un asemenea urcuş din partea lui Dumnezeu? O, ce hulă cumplită şi ce defăimare! Aceia s-au născut după făgăduinţa lui Dumnezeu şi se socotesc fii ai seminţiei binecuvântate a lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi au dus o viaţă curată, după sfintele porunci ale lui Dumnezeu, şi nu se laudă că au urcat la cer, însă tu, care te-ai născut din Ismael, fiul roabei Agar, cel alungat, după porunca lui Dumnezeu, de la moştenirea lui Avraam şi socotit urmaş al lui Esau cel urât de Dumnezeu,care răstălmăceşti şi respingi învăţătura dată de Dumnezeu şi poruncile lui Iisus Hristos, Care S-a născut cu trup din seminţia binecuvântată a acelora, te-ai urcat, oare, la cer şi L-ai văzut tu pe Însuşi Dumnezeu, pe Care nimeni niciodată nu L-a văzut şi nici nu poate să Îl vadă, aşa cum spune Apostolul, şi ai văzut numele tău, cel urât de Dumnezeu, întipărit pe partea dreaptă a tronului Stăpânului!?
Într-adevăr, tu eşti ucenicul şi urmaşul tatălui tău, al diavolului, care s-a lăudat cândva, zicând: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13; 14).
În templul Lui, care este în Ierusalim, Dumnezeu le-a interzis cu asprime, prin Legea lui Moise, moabiteanului şi amonitului să intre. Oare ţie, ticălosule, care provii din neamul lor, ţi-a îngăduit El să urci la cer? Dar ce au în comun lumina cu întunericul sau ce legătură există între Hristos şi Veliar? Hristos este Lumina cea tainică, ce luminează pe tot omul care vine în lume, aşa cum Însuşi spune despre Sine: Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12); şi iarăşi: Cât aveţi lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii (Ioan 12, 36). Cel ce crede în Hristos şi se botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, aşa cum a poruncit Hristos, şi Îl urmează, adică trăieşte după poruncile Lui mântuitoare, acela are lumina vieţii, care este adevărata raţiune a cunoaşterii lui Dumnezeu, şi nu merge în întunericul înşelăciunii tale diavoleşti şi al necredinţei tale, ticălosule. Hristos este Lumina Care a venit în lume şi Care este numită în Sfânta Scriptură: Soarele Dreptăţii, Ce a luminat tot pământul cu razele pururea strălucitoare ale vederii lui Dumnezeu şi ale Legii Evangheliei.
Tu însă, rău credinciosule, eşti întunericul şi lupul cer rău, pierzător de suflete, diavol în trup şi amăgitor, care ai venit în lume să îi amăgeşti în tot chipul pe oamenii ce trăiesc dobitoceşte, prin faptul că le îngădui orice fărădelege şi orice nedreptate. Despre Hristos Mântuitorul şi despre dumnezeirea Lui, despre vederea lui Dumnezeu, adevărata evlavie şi Împărăţia cea veşnică, şi despre faptul că El avea să vină în această lume şi să Se întrupeze de la Duhul Sfânt şi din Preacurata Fecioară, şi să îndrume pe calea vederii lui Dumnezeu şi a evlaviei şi a dreptăţii firea omenească cea sărmană şi căzută, despre acestea vorbesc şi arată nu numai scrierile Proorocilor insuflate de Dumnezeu, dar şi mulţi dintre înţelepţii elini au prezis, fiind învăţaţi de Dumnezeu, şi au aşezat în scrierile lor - unii mai nedesluşit, alţii clar şi deschis - despre aceasta.
Dintre ei, primul este Orfeu - poet înţelept grec din antichitate, care spune despre Hristos că El trebuie să Se nască din Fecioara (Maria). Iar proorociile înţelepte ale prezicătoarei Sibila, despre arătarea Mântuitorului Hristos, despre chinurile Lui mântuitoare, despre învierea Lui din morţi şi a tuturor morţilor dintru început, pe care inimă împietrită şi pe care suflet necredincios nu vor fi în stare să le înmoaie şi să le convingă să Îl mărturisească pe Iisus Hristos, Cel răstignit în timpul lui Ponţiu Pilat, ca fiind unicul, adevăratul şi atotputernicul Dumnezeu? Cum a putut ea să rostească asemenea proorocii despre Hristos? Este evident că a fost luminată de Dumnezeu pentru ca taina întrupării lui Hristos să aibă dovadă nu numai din scrierile insuflate de Dumnezeu ale evreilor, ci şi din partea elinilor înstrăinaţi de Dumnezeu.
Dar despre tine, ticălosule, care scriere insuflată de Dumnezeu a pomenit vreodată ca despre un prooroc bun trimis de către Dumnezeu? Ca despre un prooroc bun - nici una, dar ca despre o fiară sălbatică, un porc şi un mistreţ care smulg şi mănâncă mlădiţa aleasă a Domnului, pe care a sădit-o dreapta Celui de Sus, despre acestea toate scrierile insuflate de Dumnezeu pomenesc şi arată turbarea ta potrivnică lui Dumnezeu, cu care tu te înfurii împotriva adevărului Evangheliei, silindu-te să îl stârpeşti definitiv de pe faţa pământului.
Tu, într-adevăr, eşti acea fiară pomenită în Evanghelie, care vine, fură şi ucide. Prin vorbele tale amăgitoare şi făgăduinţele pentru calea cea largă, tu furi sufletele oamenilor şi, prinzându-le în credinţa ta rea, în chip tainic le aduci jertfă tatălui tău celui potrivnic lui Dumnezeu, diavolului, şi le pierzi veşnic, ducându-le cu tine în fundul cel mai întunecat al iadului. Tu, într-adevăr, eşti acel porc sălbatic şi acel mistreţ din pădure, adică din desişul
nenumăratelor tale erezii, care
strică şi paşte (Ps. 79, 14), mai bine zis, smulge şi mănâncă mlădiţa cea aleasă, pe care a sădit-o dreapta Celui de Sus (Ps. 79, 16). Tu eşti acel lup tainic (Ioan 10, 12) care răpeşte din binecinstitoarea turmă oile cuvântătoare ale Mântuitorului Hristos şi le risipeşte - vai! - din pricina nepăsării păstorilor lor (Ioan 10, 13). Tu, fără îndoială, eşti acea fiară care se ridică de la pământ, adică din viaţa cea dobitocească, şi are două coarne şi stă de vorbă cu prima fiară, adică cu Antihrist, lucrând împreună cu el la amăgirea multor popoare neîntărite în credinţă şi pregătindu-le căi strâmbe, care duc la veşnica pieire.
Cele două coarne îţi atribuie descoperirea dumnezeiască, dovedind prin aceasta în chip luminos purtarea ta făţarnică şi plină de răutate, căci tu ai împrumutat unele obiceiuri şi reguli din ambele Testamente ale lui Dumnezeu. Căci, urmându-i pe iudei, tu recunoşti în Dumnezeu o singură Persoană, nu trei, cum învaţă dumnezeiasca Evanghelie a lui Hristos şi toţi teologii inspiraţi de Dumnezeu din trecut, şi le porunceşti credincioşilor tăi să se taie împrejur, să nu mănânce carne de porc şi să se cureţe prin spălări dese şi le rânduieşti multe alte obiceiuri iudaice deşarte şi nefolositoare.
Aceste fapte viclene ale tale sunt în legătură cu iudeii; cu privire la creştini, arăţi faptul că nu te-ai îndepărtat pe deplin de Hristos, aşa cum au făcut iudeii, ci Îl mărturiseşti pe jumătate, numindu-L Proorocul cel Sfânt al lui Dumnezeu, care este cu mult mai presus decât toţi Prorocii, însă nu Dumnezeu şi nici Fiul lui Dumnezeu, ci Îl socoteşti şi Îl numeşti robul lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Evanghelie o lauzi puternic, o preamăreşti şi o mărturiseşti ca pe o carte sfântă, pogorâtă din ceruri, care conţine în ea dogmele dumnezeieşti, dar încalci toate poruncile, ticălosule, şi te străduieşti din toate puterile să le dobori.
Însă răutatea nu va învinge pe deplin virtuţile, şi reaua credinţă nu va birui raţiunea cea neîntinată a lui Dumnezeu. Căci Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos a spus în dumnezeiasca Evanghelie: Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi (Mt. 21, 44). Este vorba despre piatra aceea pe care a văzut-o dumnezeiescul Prooroc Daniel prăvălindu-se în chip tainic din munte, fără mână bărbătească, şi zdrobind trupul cel alcătuit din diferite părţi, arătat în vis lui Nabucodonosor, împăratului Babilonului, iar piatra s-a prefăcut într-un munte şi a acoperit tot pământul. Această piatră tainică te va zdrobi şi pe tine când vei cădea definitiv pe ea şi te va da adâncurilor uitării pe tine şi pe toţi prigonitorii şi tiranii asemănători ţie, care s-au mâniat împotriva ei. Căci nemincinos, înfricoşător şi atotputernic este Dumnezeu şi Tatăl Fiului Celui Unuia Născut şi Cuvântului Său, Iisus Hristos, Care este Dumnezeu asupra tuturor, în Care şi pentru Care a făcut aceste făgăduinţe, zicând prin gura Proorocului şi împăratului David: Dat-am ajutor celui puternic, înălţat-am pe cel ales din poporul Meu. Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el; pentru că mâna Mea îl va ajuta şi braţul Meu îl va întări (Ps. 88, 19-20-21 şi mai departe).
De aceea, ca cineva să nu creadă că acestea sunt zise despre David, fiul lui Iesei, adaugă, zicând: Nici un vrăjmaş nu va izbuti împotriva lui şi fiul fărădelegii nu-i va mai face rău. Împotriva lui David a avut putere vrăjmaşul, adică diavolul, care este numit şi fiul fărădelegii, atrăgându-l în păcatul adulterului şi uciderii lui Urie. Asupra Dumnezeu-omului însă, şi Cuvântului, nu a avut putere nicicum, deşi L-a ispitit de trei ori când El a postit în pustiu, dar, fiind de trei ori umilit de El, a plecat de la El ruşinat.
Mai departe se spune: Şi voi tăia pe vrăjmaşii săi de la faţa lui şi pe cei ce-l urăsc pe el îi voi înfrânge. Şi adevărul Meu şi mila Mea cu el vor fi şi în numele Meu se va înălţa puterea lui. Şi voi pune peste mare mâna lui şi peste râuri dreapta lui; Acesta Mă va chema: Tatăl meu eşti Tu, Dumnezeul Meu şi sprijinitorul mântuirii Mele. Şi îl voi face pe el întâi-născut, mai înalt decât împăraţii pământului. Toate acestea arată ocrotirea dumnezeiască, puterea, slava şi Împărăţia Dumnezeu-omului şi Cuvântului, după firea sa cea omenească, căci El este Dumnezeul şi Împăratul tuturor celor ce sunt pe pământ, Domnul atotputernic şi Atotţiitorul.
Iar faptul că Testamentul Evanghelic, pe care El l-a dat Sfinţilor Săi ucenici, şi prin ei tuturor celor ce cred în El, va fi nestrămutat până la sfârşit şi nu se va schimba, la fel ca cel vechi, şi că seminţia Lui, adică neamul creştinesc, va dăinui în veci, auzi în ceea ce spune mai departe Dumnezeu Tatăl: în veac îi voi păstra mila Mea şi legământul Meu credincios îi va fi, adică neclintit şi nestrămutat, şi voi pune în veacul veacului seminţia lui, adică pe cei ce cred în El, şi scaunul lui, adică Împărăţia Lui, ca zilele cerului, adică fără de sfârşit, după cum spune puţin mai jos: O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui în veac va rămâne şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmită în veac. Apoi adaugă, zicând: şi martor credincios în cer, ceea ce înseamnă: „Eu Însumi, Creatorul tuturor, sunt martor Hristosului Meu, că toate acestea vor fi aşa cum Eu am jurat pe Sfinţenia Mea, că nu îl mint pe David, adică pe Hristos, Care se trage după firea omenească din seminţia lui David, fiul lui Iesei".
Dacă Fericitul Prooroc şi Împărat David a scris aşa despre Hristos, ca fiind zise din partea lui Dumnezeu Tatăl Însuşi, şi s-a împlinit astfel, tu, ticălosule, care răstălmăceşti toată Evanghelia lui Hristos şi tăgăduieşti dumnezeirea Lui şi puterile Domnului, încălcând toate poruncile Lui cele sfinte şi neprimind dogmele despre Sfânta Treime, ridicându-te împotriva Evangheliei lui Hristos şi prigonind prin toate mijloacele neamul creştinesc, străduindu-te să îl nimiceşti definitiv, nu eşti tu, oare, înainte-mergătorul şi proorocul mincinos al lui Antihrist, chiar dacă în prezent încă nu îţi este dat să săvârşeşti minuni şi semne mincinoase, aşa cum scrie despre acela, şi nu ai adus tu chipul primei fiare, adică al lui Antihrist, şi nu îi obligi tu, oare, pe cei înşelaţi să se închine la chipul şarpelui?
Deşi nu pui încă pecete pe fruntea şi mâna lor dreaptă, astfel încât cei ce nu au această pecete să nu poată vinde, nici cumpăra - căci nu a început încă vremea acestei înşelăciuni şi nu a apărut încă fiul pierzării - totuşi, la vremea lor, toate acestea vor fi împlinite, prin judecăţile negrăite ale lui Dumnezeu, de către urmaşul tău şi lucrătorul ticăloşiei tale. Dacă, aşa cum s-a spus mai sus, Creatorul tuturor a făgăduit cu jurământ că seminţia Hristosului Lui, adică neamul creştinesc, va dăinui în vecii vecilor şi scaunul Lui va fi ca soarele înaintea lui Dumnezeu-Tatăl, atunci înseamnă că seminţia ta cea rău credincioasă, fiind potrivnică lui Hristos, va fi nimicită pe veci, aşa cum spune Sfânta Scriptură: Că păcătoşii vor pieri, iar vrăjmaşii Domnului, îndată ce s-au mărit şi s-au înălţat, s-au stins, ca fumul au pierit (Ps. 36, 20). Dar să auzi şi pricina fericirii veşnice a binecinstitorilor: Că cei ce-L binecuvântează pe El, adică pe Hristos, vor moşteni pământul (Ps. 36, 22), adică Ierusalimul de Sus, prin care vor merge picioarele celor blânzi; iar cei ce-L blestemă pe El, adică pe Hristos, de tot vor pieri, precum se spune puţin mai jos: Iar cei fără de lege vor fi izgoniţi şi seminţia necredincioşilor va fi stârpită. Iar drepţii vor moşteni pământul şi vor locui în veacul veacului pe el. Şi iarăşi spune puţin mai jos: Păzeşte nerăutatea şi caută dreptatea, că urmaşi are omul făcător de pace. Iar cei fără de lege vor pieri deodată şi urmaşii necredincioşilor vor fi stârpiţi. Iar mântuirea drepţilor de la Domnul (Ps. 36, 28; 29; 37; 38).
Iar ţie, rău credinciosule, care nu păzeşti şi nu vezi nici nerăutatea, nici dreptatea, ci, dimpotrivă, ai adus în viaţa aceasta toată răutatea, fărădelegea, desfrâul şi răstălmăcirea bunei credinţe, şi te veseleşti cu ostaşii tăi împotriva binecinstitorilor, bucurându-te de înrobirea şi vărsarea sângelui lor, ţie nu îţi va rămâne nici o rămăşiţă pământească, adică nu vei avea după moarte nici o părtăşie cu drepţii, ca unul care nu L-a binecuvântat împreună cu ei pe Împăratul şi Mântuitorul lor, pe Iisus Hristos. Unirea ta va fi cu cei ce L-au blestemat, cu iudeii potrivnici lui Dumnezeu, şi moştenirea ta va fi împreună cu tatăl tău, diavolul, în gheena focului nestins, pentru că eşti ucenicul lui şi grabnic hulitor împotriva lui Hristos. Avându-l pe însuşi diavolul, care locuieşte în ticălosul tău suflet şi în inima ta, ajutător, şi respingând prin toate mijloacele dumnezeirea pururea fiitoare a lui Hristos şi domnia Lui, nu te-ai oprit să Îi aduci şi această hulă: tu spui că, atunci când El S-a înălţat la cer, Dumnezeu L-a întrebat: „E adevărat că Tu pe pământ Te-ai numit pe Tine Însuţi Dumnezeu?" şi că la aceasta El a răspuns: „Nu, Doamne! Oamenii au născocit împotriva Mea acest neadevăr". O, ce răutate neasemuită şi ce viclenie ai tu, fiu al diavolului!
Ajungând până în acest loc, eu am fost cuprins de o mare nedumerire şi m-am întrebat: voi putea să dau în vileag, aşa cum se cuvine, reaua ta credinţă şi nebunia ta? Totuşi, chemându-L în ajutor pe Mântuitorul Hristos, de dragul Căruia am depus tot acest efort, după măsura puterilor mele nu mă voi da în lături de la această divulgare, ci voi dovedi că tu şi în aceasta minţi şi rosteşti hulă împotriva dumnezeirii Celui Unuia Născut, ca şi împotriva tuturor Sfinţilor Prooroci şi Apostoli ai lui Dumnezeu şi împotriva Arhanghelului Gavriil, trimis de Dumnezeu către Fecioara Maria, care se trăgea din seminţia lui David. Dar ce vorbesc eu despre Arhanghel şi Prooroci? Tu chiar şi împotriva Celui de Sus, Care ştie toate faptele dinainte, ai ascuţit limba ta cea ticăloasă.
Dacă tu lauzi dumnezeiasca Evanghelie întru adevăr, iar nu în chip făţarnic, după viclenia diavolească, atunci Evanghelia spune clar: Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema losif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 26-28). Dacă Dumnezeu l-a trimis pe Gavriil să binevestească Sfintei Fecioare venirea Domnului sau să o anunţe că Dumnezeu a binevoit să Se sălăşluiască în ea, căci numai Dumnezeu este Domnul, Creatorul şi Stăpânul tuturor după dumnezeire, atunci cum spui tu, ticălosule, că Dumnezeu L-a întrebat pe Hristos când El S-a înălţat la cer dacă este adevărat că El pe pământ S-a numit pe Sine Însuşi Dumnezeu? Oare Dumnezeu a trimis un om sau un Înger din cer în pântecele fecioarei?
Dacă Arhanghelul ar fi ştiut că în ea (spre întrupare) va fi trimis de Dumnezeu un om sau un Înger, atunci nu L-ar fi numit Domn şi nu ar fi spus: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema; de asemenea nu L-ar fi numit Împărat Veşnic, zicând: Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Aşadar, Domnul L-a trimis în Fecioară pe Fiul Său Cel Unul Născut şi Cuvântul, Care este Domn şi Stăpân al tuturor, după cum spune şi El Însuşi despre Sine prin Proorocul Isaia: Şi acum, Domnul Dumnezeu Mă trimite cu Duhul Său! (Isaia 48, 16). Sfânta Scriptură nu numai pe Dumnezeu Tatăl Îl numeşte Domn, ci şi pe Fiul Cel Unul Născut al lui Dumnezeu. Ascultă cu atenţie ce spune despre Amândoi Fericitul Prooroc şi Împărat David: Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Ps. 109, 1). Iată doi Domni - Tatăl şi Fiul. Şi iarăşi: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Ps. 109, 3). Dumnezeu Tatăl Îi spune aceasta Fiului Celui Unuia Născut şi Cuvântului Său.
Oare un om naşte Dumnezeu? Ca un Dumnezeu şi Domn, Tatăl Îl naşte din pântece, adică din fiinţa Sa dumnezeiască, pe Dumnezeu şi Domnul, asemănător Lui în toate. Ce mai spune după aceea? Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău. Pentru ce S-a jurat? Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Ps. 109, 4). Şi iarăşi spune în alt loc acelaşi Împărat şi Prooroc: Domnul din cer a privit, adică Fiul lui Dumnezeu Tatăl. Pentru ce a privit? Ca să audă suspinul celor înlănţuiţi, să îi învieze pe fiii omorâţi şi să vestească în Sion numele Domnului şi lauda lui în Ierusalim. Iată, Domnul Care priveşte din cer pe pământ este Fiul. De asemenea, Domn este şi Acela al Cărui nume El a venit să îl vestească în Sion.
Dacă Dumnezeu Tatăl, ca Domn, numit astfel de toţi Proorocii dumnezeieşti, L-a trimis în lume pe Domnul, adică pe Fiul Său Cel Unul Născut, ca toţi să Îl cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl şi cum spune despre Sine Cel Unul Născut: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3) - atunci cum spui tu că Dumnezeu L-a întrebat cu supărare pe Hristos dacă este adevărat că El S-a numit pe Sine Însuşi Dumnezeu înaintea oamenilor şi că Hristos i-a răspuns cu frică: „Nu, Stăpâne, nu Eu am îndrăznit să spun aceasta, ci oamenii au minţit despre Mine"? Chiar de ar fi şi aşa, cum huleşti tu, ticălosule? Chiar dacă Ucenicii Lui, care au scris Sfânta Evanghelie, au minţit despre El, este cu putinţă ca şi dumnezeieştii Prooroci, trimişi de Însuşi Cel de Sus cu mulţi ani înainte de întruparea Lui mai presus de fire, care, sub insuflareaSfântului Duh, Îl numesc Dumnezeu, să fi minţit şi ei? O, ce hulă urâtă de Dumnezeu, ce defăimare din partea ta, ticălosule!
Dacă şi aceştia au minţit, atunci înseamnă, după marea ta nebunie, că Însuşi Cel de Sus a minţit când le-a descoperit taina cea ascunsă din veac, care întrece orice minte şi orice cuvânt, a Întrupării Fiului Celui Unuia Născut şi Cuvântului Său. Căci de unde au putut ei, oameni muritori, să ştie dinainte această taină mare şi înfricoşătoare care nu era cunoscută nici de Sfinţii Îngeri, dacă nu le-ar fi descoperit-o Însuşi Dumnezeu?
Dacă Dumnezeu le-a descoperit-o, atunci cum spui tu că El nu o ştia? Căci faptul de a întreba cu supărare despre ceea ce el însuşi a mărturisit mai înainte prin Proorocii săi, este tipic unui necunoscător. Este evident că un asemenea nebun este tocmai acela care te-a învăţat să rosteşti aceste hule împotriva lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui Prooroci şi Apostoli. Şi acela nu este altul decât tatăl tău, diavolul. El nu a înţeles niciodată corect - şi nici nu poate înţelege! - nici o faptă bună a lui Dumnezeu şi nici o taină, căci şi-a pierdut minţile şi inima atunci când s­a ridicat împotriva Stăpânului şi Creatorului său. De aceea, văzându-L întrupat, petrecând patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în post, şi neînţelegând Taina Întrupării Sale celei mai presus de fire şi fiind în nedumerire, s-a apropiat de El cu viclenie, zicând: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini (Mt. 4, 3).
Înţelege dar, nebunule şi nesimţitorule mai ceva decât pietrele, ticălosule Mahomed: tatăl şi învăţătorul tău, diavolul, chiar şi împotriva voinţei lui mărturiseşte că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Căci el, fără îndoială, a auzit cum, la Iordan, Tatăl a mărturisit de sus despre El, ca despre Fiul lui Dumnezeu, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit. Iar tu, ticălosule, respingi dumnezeirea Lui şi îi învinuieşti pe toţi Proorocii lui Dumnezeu din veac şi pe ucenicii şi Apostolii Lui şi chiar pe Cel de Sus şi pe Fiul Său Cel Unul Născut. Şi dacă se admite, după necredinţa şi hula ta, că ei toţi mint, atunci cum poate fi Evanghelia dumnezeiască, cinstită şi dreaptă şi pogorâtă din cer, precum mărturiseşti tu în repetate rânduri şi precum credem şi noi?
Dacă nu îi crezi pe Proorocii şi pe Evangheliştii care mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, de dragul Căruia cu bunăvoinţă şi-au plecat capetele lor sub sabie mulţime nenumărată de Mucenici, atunci să îl crezi pe tatăl tău, diavolul, care Îl numeşte pe El Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Căci el ştia că numai Dumnezeu poate să săvârşească această mare minune, adică să prefacă firea tare a pietrei în pâine moale. Iar dacă nu îi dai ascultare nici tatălui tău, diavolului, atunci ce altceva se poate spune şi crede despre tine decât faptul că eşti mai ticălos şi decât diavolii înşişi şi mai nebun şi mai rău decât animalele neraţionale?
După ce te-am înfăţişat aşa cum eşti în realitate, a venit timpul ca să rostesc despre tine cunoscuta cugetare dumnezeiască a Fericitului Prooroc şi Împărat David: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu! (Ps. 13, 1) De aceea, eşti vrednic să te numeşti ateu, potrivit cu dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei, care spune: Cel ce Mă urăşte pe Mine urăşte şi pe Tatăl Meu (Ioan 15, 23). Deşi pari că Îl mărturiseşti pe Unicul Dumnezeu, totuşi nu faci aşa cum le-a descoperit El despre Sine prin Cel Unul Născut şi prin Duhul Sfânt - dintru început - Proorocilor şi apoi Sfinţilor lui Hristos ucenici şi Apostoli, ci propovăduieşti şi dai legi potrivnice lor, ticălosule, străduindu-te prin toate mijloacele să răstălmăceşti Taina Evangheliei despre Sfânta Treime, respingând toate dogmele, toată propovăduirea şi toată Legea apostolească a Noului Testament. Însă nicicum nu le vei birui definitiv. Chiar dacă în prezent, pentru păcatele noastre, prin îngăduinţa lui Dumnezeu şi judecăţile Lui cele nepătrunse, tu, după cât se pare, ai putere şi năvăleşti asupra binecinstitorilor, tu, ticălosule şi necredinciosule, totuşi, vei fi zdrobit cândva, iar numele tău va pieri cu zarvă, aşa cum au pierit cei mai cruzi prigonitori dinaintea ta: iudeii, romanii şi grecii.
Gura nemincinoasă a Atotţiitorului Dumnezeu, a lui Iisus Hristos, i-a spus ucenicului Său, Petru: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Mt. 16, 18). El i-a numit porţile iadului pe împăraţii potrivnici lui Dumnezeu şi pe tiranii şi prigonitorii cruzi ca fiarele, care se vor ridica din când în când împotriva credinţei creştine pe tot pământul, dintre care unul eşti tu, ticălosule, cel ce îi prigoneşti şi îi înşeli în chip puternic şi viclean pe cei credincioşi, cum nu a mai făcut nici unul dintre prigonitorii dinaintea ta: pe unii - prin chinuri şi mucenicie, pe alţii - prin făgăduinţele multor daruri şi ranguri înalte, iar pe alţii - prin făţărnicie, sub pretextul bunei credinţe şi al dreptăţii. Dar, mai mult decât toate, îi înşeli prin faptul că le îngădui supuşilor tăi să meargă pe calea cea largă ce duce la veşnica pieire, aşa cum spune cugetarea dumnezeiască a înfricoşătorului şi nemitarnicului Judecător, a Mântuitorului Hristos, Care este peste toţi Dumnezeu. Lui I se cuvin slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.


Acest cuvânt este scris de Cuviosul Maxim după cuvântul: Despre cele trei mari erezii latine.