miercuri, 8 aprilie 2015

Tâlcuirea Epistolei I Tesaloniceni a Sf.Apostol Pavel - 2, 14-16 ; 3, 13-18 și 5, 1-3 - de către Sf.Teofilact al Bulgariei ,ediția 1846 - Fragment




   ■  Epistola Întâia Către Tesalonicheni   

Cap.II
 
       14.Că voi fraţilor, v’aţi făcut următori bisericilor lui Dumnezeu celor ce sânt în ludeea, în Christos Iisus. “

  Voi Tesalonichenii, dice, aţi urmat bisericilor celor din Iudeea ale hristianilor, celor ce din Evrei au crezut, că pentru aceasta a adaus Pavel zicerea: în Christos, pentruca să nu socoţiască cineva că a numit biserică pe sinagogurile necredincioşilor E­vrei, ci că a numit bisericile credincioşilor hristiani.

       Că aceleaşi aţi pătimit şi voi de însuşi cei de o se­minţie cu voi,precum și aceia au pătimit de Iudei.

       Mare este mângâerea ce o face aicea Pavel către Tesalonicheni; pentrucâ dacă Evreii cei ce erau în Ierusalim, zice, măcar că erau râvnitori ai părinteştei legei lor, însă după ce o dată au crezut în Christos au suferit atâtea patimi si ispite dela în­suşi Iudeii din însuşi neamul lor, cu cât mai vârtos voi hristianii cei ce sânteţi în Tesalonic, sânteţi datori a suferi pentru credinţa lui Christos ori câte patimi şi primejdii vor urma? Însă nu este puţină dovadă, căci propoveduirea Evangheliei este adevărată şi încredinţată, însăşi aceasta,a pătimi Evreii cei credincîoşi atâtea ispite pentru însăşi p-ropoveduirea aceasta, pe care ei mai înainte o goniau.
                                                                                                            
       15. Dela cei ce au omorît şi pre Domnul Iisus.

  Şi ce mirare este, zice, dacă necredincioşii Evrei au făcut răutăţi hristianilor celor din Evrei de o seminţie cu dânşii, când şi pe însuşi Domnul Iisus Christos l’au omorît. Şi vezi, iubitule, câtă mare mângâere este a se împărtăşi cineva întru pătimiri cu Christos? Pentru aceasta şi Pavel, totdeuna întru toate ispitele şi necazurile, acest cuvânt obicinueşte a’l zice: adecă cum  că cei ce suferă ispite, se fac compărtaşi ai pătimirei Domnului:«De a cunoaşte, zice, împărtăşirea pătimirilor lui, împreuna închipuindu-mă cu moartea lui» (Filip, III,10). Şi iarăşi: «Deci acum să eşim către dînsul afară de tabără, ocara lui purtându-o» (Evrei III, 12).

 Şi pre prorocii lor.

  Nu numai pre Domnul au omorît Iudeii, zice, ci şi pre în­şişi prorocii lor. Dar ar zice cineva că Iudeii au omorît pre Domnul pentru că nu l’au cunoscut că era Dumnezeu; dar ce? Nici pre prorocii lor i-au cunoscut? ale cărora cărţi şi le au şi  le cetesc?

       Cu adevărat îi cunoşteau. Cum dar i-au omorît? Pen­tru împetrirea inimilor lor şi înrăutăţirea. Drept aceea arătat este că Iudeii nu fac rău numai pentrucă ar avea râvnă lăudată spre apărarea adevărului, ci mai ales pentrucă turbează, spre perderea adevărului.
                                                        
 Şi pre noi: ne-au gonit.
                                                            
    Nu numai pre Domnul, zice, și pre proroci au omorât Iudeii,ci şi pre noi pre Apostolii Domnului și pre învăţătorii voştrii, ne-au gonit. Deci pentru aceasta şi voi ucenicii noştri, se cu­vine să căutaţi totdeuna la pilda noastră a învăţătorilor voştri, şi aşa să suferiţi cu bărbăţie ispitele; căci dacă pre noi ne-au gonit şi atâtea rele ne-au făcut, negreşit urmează a vă goni şi rău a face şi vouă, precum a zis-Domnul: «Dacă pre mine m’au gonit, şi pre voi vă vor goni» (Ioan XV, 20).

 Şi lui Dumnezeu neplăcând.

 Iudeii, zice, nu plac lui Durnnezeu, căci cum ar plăcea lui Dumnezeu şi Părintelui, cei ce au omorît pre Fiul său împre­ună şi pre prorocii lui, şi care ne gonesc şi rău ne fac şi nouă, Apostolilor lui?

 16. Căci şi tuturor oamenilor sânt împrotivă, oprindu-ne pre noi a grăi neamurilor, ca să se mântuiască.

 De vreme ce trebuinţă este, zice, să propoveduim la toate neamurile, în toată lumea, mântuitoarea propoveduire a Evan­gheliei, iar Iudeii împedecă propoveduirea aceasta, deci arătat este că ei sânt vrăşmaşi ai tuturor oamenilor, şi ai lumei toate, şi pismuitori desăvârşit; fiindcă pismuire desăvârşit şi fără asemânare este cu adevărat a opri cineva mântuirea cea de obşte a oamenilor.

     Spre a se deplini totdeuna păcatelor.

Toate acestea, zice, le-au făcut Iudeii, şi mai înainte prorocilor, şi al doilea lui Christos, şi al treilea nouă, Apostolilor lui Christos, pentrucă să se arate pre sineşi că sânt şi păcătuesc desăvârşit, şi fără mărginire, şi că au ajuns la măsura cea mai desăvârşit şi mai de margine a răutăţei, care a mai creşte înainte este cu neputinţă; pentru aceasta şi Domnul a zis lor: «Şi voi aţi plinit măsura părinţilor voştri» (Mat. XXIII 32)1).

        1) Iar Fotie aşa tâlcueşte zicerea aceasta, zicând: „Iar acestea şi din vechi prorocilor, şi acum lui Christos şi nouă le-au făcut ca totdeuna să se deplinească păcatele lor; că de vreme ce totdeuna făceau, totdeuna deplinirea păcatelor lor“, Iar Icumenie zice: „Toate câte ce le făceau Iudeii cu scopos de a păcătui le făceau; adecă ştiau că păcătuesc, şi păcătuiau, ca spre a deplini, zice păcatelor lor; că cum ar fi fost datori, adecă a păcătui, aşa păcătuiau. Însemnează însă, că deplinire a păcate­lor este când ajunge cineva la plinirea, cea mai dupre urmă şi mai de margine a păcatului, asupra căruia nu poate cineva a mai adauge alt ceva, precum mai sus a tâlcuit sfinţitul Teofilact. De aceastaşi şi despre Amorei a zis Sf. Scriptură: „Că încă nu ş’au deplină păcatele Amoreilor până acum" (Facere XV, 16), care tâlcuind ori ce zice: „Încă nu a lipsit, zice, cuvios dintre dînşii; nu sânt încă depliniţi întru păcate”. Iar oare carii dascăli zic, că deplinirea păcatului este măsura aceea a pă­catului, carea nu o mai sufere Dumnezeu, ci o pedepseşte cu asprime şi cu urgie.


  Adecă nu va mai urma Evreilor altă dată slobozire din ro­bia ce o sufer acum, nici moştenirea pământului Ierusalimului, precum au urmat lor mai înainte, când s’au slobozit din robia Eghipetului, şi au moştenit pământul făgăduinţei, şi în urmă încă s’au slobozit din robia Vavilonului şi s’au întors la Ierusalim; nu, zice, nu va urma aşa şi acum, ci urgia lui Dumnezeu a ajuns asupra lor, adecă până în sfârşit va rămâne urgia lui Dumnezeu asupră-le, şi nici o dată vor vedea slobozenie. Zi­când însă Apostolul urgia, cu articul, arătat este că urgia aceasta a lui Dumnezeu era datornică lor, şi procunoscută şi mai înainte prorocită1). Şi dar dupre ce mai sus a mângâiat pre Tesalonicheni Apostolul, arătând că pre mulţi părtaşi au întru ispite, şi acum îi mângâe, cu ceea ce zice aicea, cum că Iudeii, cari îi necăjesc, se vor osândi de Dumnezeu pentru necazurile ce le pricinuesc.

        1) Că a zis despre dânşii Amos prorocul: „Acestea zice Domnul: pen­tru cele trei păganătăţi ale lui Israil, şi pentru patru, nui voiu întoarce pre el; pentrucă a vândut cu argint pre cel drept“. (Cap. II, stih 60). Şi Teodorit aşa tălmăceşte zicerea „la sfârşit": că nu vor mai dobândi chemarea înapoi; iar mai ales şi dumnezeiasca Scriptură aşa zice des­pre dânşii: „Casa lui Israel a căzut, şi nu va mai adauge a se sculâ!“ (Amos V, 10). Şi Osie prorocul zice: „Şi a zis lui: Cheamă numele ei nu miluită; căci nu va mai adauge încă de a se milui casa lui Israil" (Osie I, 2). Aceasta însă se înţelege cum că o altă dată ..Iudeii nu vor mai lua slobozenia din robia în care-se află acum, şi cum că o altă dată nu vor crede fiindcă mulţi dintre dânşii au să creadă întru Christos în vremea sfârşitului lumei, precum zice Apostolul; şi vezi tâlcuirea şi supt-însemnarea zicerei: „Orbire, s’a făcut din partea lui Izrail, până ce plini­rea neamurilor va intră, şi aşa tot Israilul se va mântui" (Rom, XV, 25).


                                                              


                                                       Cap.III


 13. Nu voim a nu şti voi, fraţilor, despre cei ce au adormit.
                       
  Aicea porneşte dumnezeescul Apostol cuvântul cel despre înviere; căci măcar că şi mai înainte a fost vorbit Tesălonichenilor despre aceasta, acum însă arată şi descopere lor o noimă tainică, despre înviere, sau căci şi Tesalonichenii toată cunoştinţa despre înviere o ştiau, însă se tânguiau mai mult de cât se cuvine, adecă de cei adormiţi şi răposaţi fraţi ai lor, pentru aceasta acum Apostolul îndreptează greşala aceasta; că de vreme ce multe lucruri, când nu le ştim, ne întristează, iar după ce le aflăm, ne slobozirm de întristarea lor, pentru a­ceasta, zice Pavel, că nu voesc a nu şti voi, o fraţilor; şi nu a zis pentru cei ce au murit, ci pentru cei ce au adormit, pentruca să arate, că şi dela însuşi numele acesta, ce-l dobân­desc cei ce au adormit întru Christos, arată că au să, se scoale; căci fireşte cel ce doarme, acela are să se scoale.

 Ca să nu vă întristaţi, ca şi ceialalţi ce n’au nădejde.

      Aceia se cuvine a se întrista , zice , şi a se tângui cu covâr­şire adecă , pentru morţii lor , cari nu au nădejde ; ce nădejde? Adecă de învierea morţilor celor ce se plâng de dânşii , adecă necredincioşii şi păgânii, dar nu voi hristianii cari aveţi nă­dejde cum că aveţi să vă sculaţi cu nestricăciune şi cu slavă 2). Să auzim dar noi hristianii cuvintele acestea ale Apostolului; pentruca plângând pre fraţii noştri, ce au adormit întru Christos, dupre Hrisostom, cu amar, iar dupre Teodorit, fără mă­sură 3) ne facem asemenea cu păgânii şi cu cei necredincioşi cari nu au nădejde de înviere. Dar ce,o fericite Pavle? Pen­tru aceasta nu voeşti a nu şti despre cei ce au adormit Te-salonichenii, numai pentru a nu se întrista? Şi cum nu zici mai bine, că nu voeşti a nu şti, pentru a nu se osândi în muncă, ci pentru a nu se întrista? Aşa ne răspunde: eu le zic să nu se întristeze pentru cei adormiţi, pentrucă întristarea aceasta (covârşitoare adecă), pricinueşte lor osândă de muncă.
   2) Însemnează, că la zicerea aceasta a Apostolului se cuvine a se înţelege din afară aşa,şi se întristează adeeă: „Ca să nu vă întristaţi aşa, precum se întristează şi ceilalţi cari nu au nădejde”; adecă, să nu vă întristaţi atâta mult şi cu covârşire, precum se întristează mult şi cu covârşire cei ce nu au nădejde.

         3)  Pentru aceasta şi Teodorit unit zice: nu desăvârşit opreşte întristarea, ci pre cea fără de măsură o leapădă şi cu nădejdea învierei mângâe. Iar cum că hristianiî nu se cuvine a plânge cu amar, şi a se în­trista fără măsură, pentru rudeniile lor cele ce au adormit, la multe părţi dovedeşte aceasta şi o porunceşte ritorul bisericei cel aurit, şi cu­vinte întregi despre aceasta scrie; că şi în voroava a patra la cea către Evrei opreşte la multă vreme dela Biserica lui Christos. ca pre niște idoloslujitori pre bărbaţii aceia ale cărora femeile le-au murit, sau pre fe­meile acelea care plâng pre bărbaţii cei ce au murit, chemând bocitoare pentruca să bociască pre morţii lor, asemenea şi pre femeile acelea bo­citoare le afuriseşte (adecă le opreşte dela biserică) de vor cuteza a merge, zicând: „De va năimi cineva pre bocitoarele acestea,... la multă vreme îl voiu opri pre el dela biserică, ca pre un idoloslujitor, că dacă Pavel pre lacomul de averi îl numeşte idoloslujitor, cu mult mai vârtos pre cela ce traduce asupra celui credincios, obiceiurile idoloslujitorilor?... Şi pre ticăloasele acelea prin voi le oprim, nici o dată la ducerile credincioşilor morţi a nu se băgă, ca nu cu adevărat să le silim pre ele a-şi boci răutăţile lor“. Şi pentruce, o hristiane, să plângi cu amar şi să te tângueşti preste măsură, pentru cei adormiţi? Nu auzi cum cântă biserică lui Dumnezeu laude şi mulţămiri lui Dumnezeu pentru moartea celor adormiţi? Iar cele ce se cântă ce alta sânt, fără numai semne de bucurie şi de veselie? Nu vezi cum aprindem făclii luminoase, şi cu acestea petrecem pre cei ce au adormit din lumea aceasta, ca pre nişte nevoitori şi ostaşi? Iară făcliile ce altă însemnează, decât, bucurie şi veselie pre care o dobândim, pentruca Dumnezeu a slobozit pre fraţii noştri cei ce au adormit, din ostenelele vieţei acesteea şi îi odihneşte în viaţa aceea ce va să fie? Aşa hotărăşte aceasta Ioan cel cu limba aurită, zicând: „Că spune-mi ce vor făcliile cele strălucite? Au nu ca pre nişte nevoitori îi petrecem pre aceştia? Şi ce cântările? Au nu slăvim pre Dum­nezeu şi-i mulţămim, că diaciia a încununat pre cel ce s’a dus, că l’a izbăvit de ostenele, că l'a scos din robie şi’l are lângă sine? Au nu pentru aceasta sânt laudele? Au nu pentru aceasta sânt cântările, de psalmi"? Acestea toate sânt de cei ce se bucură, că zice: „De se bucură cineva, să cânte" (Ioan V, 13. În voroava a patra către Evrei).
         Şi aiurea acestaşi Ioan tâlcueşte mai curat ce însemnează cele ce le facem la cei adormiţi; că zice aşa, în cuvântul cel ce’l face despre cei ce plâng cu amar de cei săvârşiţi, iar cuvintele lui acestea sânt tălmă­cite aşa; „Cu Psalmi şi cu laudă petrecem pre cei ce au adormit, pen- truca să arătăm cu aceasta mulţămirea ce facem Stăpânului Christos pentru moartea lor. Şi giulgiuri noui şi cu haine îl îmbrăcăm, pentruca să arătăm cu acestea, îmbrăcămintea cea nouă a nestricăciunei ce au să o ia cei ce au răposat; untdelemn turnam preste ei, crezând că aceasta se va face lor merinde şi ajutor spre viaţa de acolo, cu tămâeri şi cu făclii luminoase îi întovărăşim, însemnând cu ele că s'au izbăvit de întunerecul şi de putoarea vieţei acesteea şi s’au dus către lumina cea adevărată şi către buna mireazmă cea pururea vecuitoare; către ră­sărituri mormântul lor și trupul lor le închipuim, arătând cu aceasta în­fierea ce au să o dobândiască".
    Zice încă şi dumnezeeescul Dionisie Ariopaghitul, cumcă hristianul cel ce este cu adevărat, când vine moartea nu se întristează, ci se bu­cură şi se veseleşte că a ajuns la sfârşitul nevoinţelor vieţei acesteea, şi multă îndulcire de suflet intră în calea învierei ceii ce va să fie; iar casnicii, şi rudeniile cele ale unuia ca acestuia adormit, se bucură şi fericesc pre cel adormit că a ajuns 1a sfârşitul biruinţei, şi mulţămesc lui Dumnezeu pricinuitorului biruinţei acesteea, rugându-l şi ei să-i învredniciască a ajunge la un asemenea sfârşit, apoi ridicând pre cel adormit îl aduc la arhiereu, ca acela să-i dea cununile biruinţei,iar ar­hiereul vesel şi cu bucurie priimeşte pre cel adormit, şi săvârşeşte pen­tru dânsul cele obicinuite şi legiuite (despre bisericeasca ierarhie cap. VII).

   Văzut-aţi, fraţii mei, ce rânduială săvârşeşte biserica lui Christos, la cei ce au adormit întru Christos? Auzit-aţi cum se cuvine adevăratul hristian să priimiască moarte, şi rudele lui cu ce chip se cuvine a se purtă la adormirea lui? Deci la o sfântă rânduială ca aceasta, vă rog spuneţi-mi: încap plângeri mai mult şi lacrimi amare şi tânguiri preste măsura? Negreşit acestea sânt cu totul nevrednice de o sfinţit-cuviincioasă rânduială ca aceasta a hristianilor, şi de credinţa celor ce nădâjduesc înviere. Adauge însă şi aceasta la această suptînsemnare, cum că ră­măşiţele hristianilor (adecă trupul cel mort) nu se cuvine a se îngropa înlăuntru în biserică sfinţită, precum zice Ioan al Kiprului şi Valsavnon, la întrebarea 38: căci daca canonul LXXIII al icumenicului sobor al şeaselea porunceşte a nu rămânea să doarmă cineva nici în catihumenile bisericilor vii fiind, însă, cu mult mai vârtos nu se cuvine morţii a rămânea în biserică, cei plini de putoare şi de putrejune? Iar cum că arhiereii şi toţi preoţii şi norodnicii se cuvine a sărută pre cel a­dormit, mărturiseşte anume aşa dumnezeescul Dionisie Ariopaghitul „Săvârşidu-se însă aceasta, ierarhul însuşi îl sărută pre cel adormit, şi diaciia toţi cei ce sânt de faţă; că dulce este şi cinstit tuturor celor dupre chipul lui Dumnezeu, cel ce s-a săvârşit dupre dumnezeeasca viaţă “ (Cap. VIII, dupre bisericeasca Ierarhie). Pentru aceasta obiceiul ce ur­mează în oare-cari locuri, de nu sărută preoţii pre cei ce au adormit, cei ce au să slujiasca liturghie este iudaicesc şi strein de hristiani, şi dupre urmare cei ce păzesc obiceiul acesta, dupre aceasta fac evreeşte, căci obiceiu al Evreilor a fost de a socoti necurat de a se atinge de trup mort, dar nu al hristianilor; unii ca aceştia dar îndrepteze-se, iar de nu, să se cerceteze de către duhovniceştii părinţi, şi de sfinţii arhi­erei. Aşişderea se cuvine a se certa şi muerile acelea şi bărbaţii, cari merg, asupra mormânturilor morţilor lor şi plâng; asemenea şi cei ce nu vor să meargă pentruca să asculte liturghia şi ceealallă slujbă a bisericei aceiea, unde se îngroapă vre o rudenie a lor.
   
       Însa şi aceasta adăugim în această suptînsemnare, că precum hristianii nu se cuvine a plânge cu amar şi a se tângui, fără mânie şi mai mult decât se cuvine pentru rudele lor cele moarte, precum zic aicea, atât dumnezeescul Apostol, cât şi tâlcuitorii dumnezeescului Apostol, Hrisostom şi Teodorit, aşa şi aceştiaşi hristiani dinprotivă nu se cuvine a rămânea fără compătimire şi fără mâhnire şi fără simţire la morţile rudeniilor lor, fiindcă aceasta este însuşire a hiarelor şi a celor nesimţitoare, dar nu a oamenilor celor cuvântători şi simţitori, şi precum a plânge cu amar pre cei morţi este oprit aşa şi a nu se plânge nici de cum de dânşii este lipsă; iar covârşirea şi lipsa sânt de o potrivă de rele amândouă şi pribănite. Se cuvine hristianii a se mâhni și a lacrămă mai puţin la morţile rudelor lor, pentru trei pricini: a) pentrucă moartea nu este lucru şi lucrare a lui Dumnezeu, să nu fie; ci fapta şi lucrarea diavolului şi a păcatului; nici este ispravă firească, ci afară de fire: „Că Dumnezeu, zice Solomon, moarte nu a făcut”(Înţelep, I, 13). Şi iarăşi zice: „Dumnezeu a zidit pre om spre nestricăciune, iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume" (Înţelep. II, 23). Fiind dar că cel ce moare, se lipseşte de lumina vieţei, care este lucrare a lui Dumnezeu, pentru aceasta şi Sirah porunceşte să’l plângem, pre a­cesta, zicând: „Plânge pentru morţi, ca le-a lipsit lumina" (Sir. XXII, 9). b) Şi mai chiar pricina pentru care hristianii se cuvine a se mâhni puţin pentru moartea rudelor este, pentrucă ei ca nişte oameni au păcătuit, iar păcatul desparte pre suflet de Dumnezeu şi pentru aceasta este vrednic de mâhnire şi de lacrimi şi cu cât mai mult viaţa celor ce au murit a fost rea, cu atâta mai mult se cuvine şi mâhniciune mai multă a se face pentru ei; şi mai ales de nu au apucat ei mai înainte a se pocăi, mărturisindu-se şi împărtăşindu-se cu dumnezeeştile taine; că la unii ca aceştia se potriveşte ceea ce a zis Sirah: „Fiiule, varsă lacrimi pentru cel mort, căci ca unul ce pătimeşte rău a început plân­gerea... Amărăşte plângere şi înferbintează trupul... adă-ţi aminte de judecata lui că aşa precum şi a ta, mie eri şi ţie astăzi" (Sir. XXXVIII, 6); că se îmblânzeşte Dumnezeu către cei morţi pentru întristare şi la­crimile ce se varsă pentru păcatele lor de către cei vii. c) Iarăşi cea mai de pre urmă pentrucă dobitoacele cele necuvântătoare fireşte se mâhnesc, multe încă şi lăcrămează, când se despart de ceealaltă, cu cât mai vârtos se cuvine măsurat a se mâhni oamenii cei cuvântători, pentru despărţirea rudeniilor lor celor ce au murit? Că a zis oare carele dintre părinţi: „Am văzut eu şi viu lăcrămând, desparţindu-se oare când de soţia sa".

     Acestea însă ce le zicem, le-a adeverit Domnul, lăcrămând pentru moar­tea lui Lazăr, pentrucă să dea pildă noua şi a legiui: nici a fi noi fără compătimire şi cu totul nemâhniţi pentru moartea rudelor noastre, nici iarăşi şă fim iubitori de întristare şi mult plângători pentru dânşii. Adeveriază însă şi Marele Vasilie aşa zicând: „Domnul pretutindenea slă- biciunea noastră trecând'o cu vederea, cu oare care măsuri şi hotare a cuprins patimile cele de nevoe, de necompătimire şi de sălbătăciunea cea ca de hiară ferindu-ne, iar iubirea de întristare şi multă plângere ca pre o faptă nemorală lepădându-o; pentru aceasta lăcrămând pentru prieteni, însuşi a arătat pre împărtăşirea omenirei, şi pre noi de covâr­şirea cea pentru amândouă ne-a slobozit, nici cu totul a ne slăbănogi către patimi, nici fără simţire a fi de cele mâhnicioase, dându-ne voe“... Şi iarăşi: „Aşa şi lacrima Domnului, nu este legiuire spre a plânge, ci măsură prea bine închipuită puind, şi canon scumpătorit, dupre care se cuvine cu respect şi cu bună cuviinţă întru hotarele firei rămânând, a osebi pre cea întristătoare. Deci nici femeilor nici bărbaţilor li se dă voe iubirea de întristare şi multa lăcrămare, ci încât s’ar răcori de cele mâhnicioase a slobozi puţine lacrimi, şi aceasta cu linişte şi fără glas şi suspinuri, nici rupându-şi hainele, sau ţărâna a arunca asupră-şi, nici altceva din cele ca acestea, ce fac cei ce fac necuviinţă, prostii, pen­tru cele omeneşti" (Cuvinte despre mulţămire). Deci la morţile cele proaste ale hristianilor, aşa se cuvine măsurat a ne mâhni şi a lăcrima, iar la morţile sfinţilor nici cum se cuvine a ne mâhni; ci mai ales a ne bucură dohovniceşte şi a-i prăznui, fiindcă acei sfinți sânt vederat biruitori ai păcatului, celui ce este vrednic de întristare şi de multe lacrimi, şi moar­tea sfinţilor este vederată pricinuire a adevăratei vieţi (Vezi şi suptînsemnarea canonului, LXXXIII al sinodului 6 în canonicul nostru).


       Precum a sculat Dumnezeu, zice, pre Domnul Iisus cel ce trupeşte a pătimit şi a murit, aşa şi pre noi ne va sculă. Vezi însă, o cetitoriule, cum la Domnul, adecă, fiindcă acum s’a făcut învierea lui, pentru aceasta cu îndrăznială zice Aposto­lul că a murit; iar la noi, fiindcă învierea noastră încă nu s’a făcut, pentru aceasta zice pre cei adormiţi, pentruca să arate cu numele acesta al adormirei, cum că au şi să se scoale şi au să în vieze: «Că au doar cel ce doarme, zice David, nu va adauge a se sculă?» (Psalm XL, 9) 1). Iar zicerea: «Pre cei a­dormiţi prin Iisus îi va aduce», dupre două chipuri se înţelege: sau că îi va aduce prin Iisus, adecă că Iisus se va face mij­locitor al învierei lor, şi-i va înfăţişă înaintea Părintelui; sau că «adormiţi», se uneşte cu zicerea: «prin Iisus», adecă Dum­nezeu va aduce întru slavă şi în împărăţia sa pre cei ce au adormit prin Iisus, adecă pre hristianii cei credincioşi şi drepţi fiindcă drepţii hristiani, pre Christos avându-l locuind în inima lor, şi prin dar adorm şi mor prin Iisus. Deci despre învierea cea în parte voroveşte aicea Pavel, adecă despre învierea cea cu slavă a credincioşilor pre ceea ce se va face împreună cu Domnul: adecă despre învierea drepţilor, celor ce s’au săvâr­şit întru credinţă şi în dar; că pre aceştia îi va aduce Dum­nezeu împreună ca însuşi Iisus, adecă din toate părţile lurnei îi va răpi cu nouri împreună cu Domnul. Despre învierea cea în parte, zic, că voroveşte aicea Pavel, despre care nu ştiau Tesalonichenii, şi nu de cea obştească, a tuturor oamenilor, căci despre aceasta ştiau. Deci voeşte acum Apostolul să mângâe pre hristiani dovedind lor cum că învierea credincioşilor are să se facă cu cinste şi cu slavă multă, şi din aceasta să-i înduplece a nu se intrista pentru cei adormiţi. Căci toţi oa­menii şi credincioşii şi necredincioşii cu adevărat au să se învieze, însă nu toţi au să învieze cu slavă şi cu cinste, ci sin­guri cei credincioşi, adecă cei ce credinţa, o au întovărăşită cu faptele cele bune, precum am zice, drepţii.

    1)  Şi înţeleptul Fotie încă însuşi aceasta o zice: „Pentruce când voroveşte Pavel pentru Christos, pre moartea lui moarte o numeşte, iar când pentru sfârşitul nostru, adormire o numeşte, şi nu moarte? Ca întru acelaş cuvânt de trei ori pomenind de sfârşitul oamenilor, nici o dată îl zice moarte, ci adormire, ca durerea să o mângâe; că unde s’a făcut învierea cutezând sfârşitul îl numeşte moarte, iar unde încă ră­mâne întru nădejde, îl numeşte adormire, prin aceasta mângâindu-ne pre noi cu numirea adormirei, şi bune nădejdi dându-ne nouă, ca cela ce doarme negreşit se va scula, fiindcă şi moartea nimic alta este decât somn de îndelungată vreme”(Amfiloh. întreb. 187). Acesteaşi le zice şi dumnezeescul Hrisostom, la zicerea aceasta a Apostolului, pre care a­nume le-a luat Fotie.

15. Că aceasta grăim vouă cu cuvântul Domnului.

Fiindcă vrea Apostolul să spue un lucru de mirare, pentru aceasta îl face vrednic de crezare prin cuvântul Domnului. Şi zice: «Nu vouă zic,o hristianilor, dela sine-mi aceasta, ce voiu să zic, ci o am aflat dela Domnul nostru Iisus Christos, fiind­că insuflatul de Dumnezeu Pavel atât cuvântul acesta, la a­uzit aevea şi fără mijlocire chiar dela învăţătorul său Christos, prin descoperire adecă şi prin dumnezeească însuflare, cât şi pre acela ce l’a zis: «Mai fericit este a dă, decât a luă», pre­cum se zice la Fapte (Fapte XX, 15). Iar celelalte cuvinte ce le ziceâ Pavel, le ziceâ adecă prin luminarea Sf. Duh, însă nu şi anume, ce înseşi zicerile acelea ale Sf. Duh 1).

    1) Că zic sfinţii teologhi că precum poate cineva a trimite scrisoare la altul dupre două chipuri: sau să zică scriitorului şi înseşi cuvintele care vrea să le scrie, sau numai noima să o spue şi să lase pre scri­itor să alcătuiască scrisoarea aceea cu graiul şi cuvintele sale, aşa şi Sf. Duh; sau toate cuvintele dumnezeeştilor Scripturi le-a dictăluit, atât ale ceii vechi cât şi cele ale ceii noui, a căreea parte este şi epistolia aceasta a dumnezeescului Pavel, precum mărturiseşte aceasta purtătorul de Dumnezeu Ignatie, Iustin, Climent Alexandrianul, Orighen, Atinoghen, Avgustin şi dumnezeescul Hrisostom. Sau mai puternice şi mai întărite cuvinte ale Scripturilor, precum zic Dionisie Alexandrianul şi dumneze­escul Ieronim şi Teofilact aceasta: „Iar cuvintele cele istoriceşti şi cari sânt altfel ale Scripturilor, s’au scris adecă cu po-runca şi cu luminarea Sf. Duh, însă cu însuşi haractirul acelor ce le-au scris; însă de vreme ce osebirea care este între amândouă aceste două socotinţe, este puţină şi foarte mică; că amândouă socotinţele cugetează că părţile cele mai de căpitenie ale Scripturilor s’au însuflat de către Sf. Duh şi s’au dictăluit. Pentrucă Duhul cel Sfânt faţă fiind şi sălăşluit întru dumnezeeştii scriitori, nu i-a lăsat pre ei a se rătăci; pentru :aceasta dar şi toate cele ce sânt întru dumnezeeştile Scripturi şi dupre urmare şi cele ce sânt în Epistoliile acestea ale Apostolului Pavel, sânt graiuri ale lui Dumnezeu, de Dumnezeu insuflate, şi Dumnezeu este adevărat”(Rom. III, 4). De aceasta şi Apostolul Pavel pre fieşte-care Scriptură o numeşte de Dumnezeu insuflată zicând: „Toată Scriptura de Dumnezeu insuflată este“ (II Timotei III, 16). Vezi însă şi mai pre larg suptînsemnarea canonului LXXXV al sfinţilor Apostoli în canonicul nostru.

 Că noi cei vii, cari vom fi rămaşi întru venirea Dom­nului, nu vom întrece pre cei adormiţi.

 Ceea ce zice Marele Pavel în Epistolia cea întâia către Corinteni, adecă «întru o cirtâ, în clipeala ochiului» (I Cor. XV, 51), însăşi aceasta cu alte cuvinte o zice şi aicea; că de vreme ce se părea a fi cu greu şi mai presus de hotarele firei, a se sculă morţii, cei cu mult mai înainte putreziţi şi stricaţi, pentru aceasta zice Pavel cum că cei ce încă vor fi vii atuncea, nu vor întrece întru înviere pre cei ce cu mult mai îna­inte muriţi şi putreziţi morţi, adecă nu-i vor întrece întru a se schimba şi a se face nestricaţi 1)  cei atuncea vii, mai înainte decât cei de demult numiţi, nu, ci întocmai amândouă părţile, întru acea clipeală se vor face nestricaţî, pentrucă precum este lui Dumnezeu lesne a face nestricaţi pre cei încă vii, şi cari sânt întregi, aşa întocmai este lesne lui a face nestricaţi, întru aceeaşi clipeală, şi pre cei cu mult mai înainte morţi şi între cele patru stihii topiţi. Zicând însă Pavel «noi cei vii», nu o înţelege aceasta pentru sineşi fiindcâ el nu urmă a fi în viaţa aceasta până la învierea cea de obşte, ci o zice pentru cei­lalţi hristiani ce vor să se afle atuncea vii; că pentru aceasta a adaus şi zicerea: «cei rămaşi întru venirea Domnului», că în faţa sa arată Apostolul pre hristianii cei ce se vor află a­tuncea; iar fericitul Metodie, în Cuvântul cel despre înviere, vii adecă înţelege pre suflete, iar adormiţi pre trupuri; acestea învăţând, cum că sufletele cele vii nu vor întrece pe trupurile lor cele cu mult mai înainte stricate, fiindcă mai întâiu trupu­rile se vor sculă, ca să le dobândiascâ sufletele 2), care suflete, zice, rămân şi se află până la venirea Domnului, căci sânt nemuri­toare. Vezi şi tâlcuirea stihului 51 şi 52 al cap. XV al ceii întâia, către Corinteni.

   1)  Însemnează, că dupre înţeleptul Ghenadie şi schimbarea şi nestricăciunea a celor vii de atuncea, îndoită va să se facă, a celor drepţi adecă în viaţa veşnică, iar a celor păcătoşi în munca vecinică (Cuvânt manuscris despre a doua venire).

   2)  Zicerea „mai întâiu", aicea se cuvine să o înţelegem dupre rânduiaiă, şi nu dupre vreme, căci dupre Ghenadie al Constantinopolei cei de mai sus: „Împreună şi trupurile cele mai înainte murite se vor sculă, şi împreună într’însele sufletele se vor sălăşlui, şi cei vii (tot împreună îndatăşi) întru trupurile lor vor luă schimbare” (Cuv. despre a doua ve­nire). Şi iarăşi: „Morţii se vor sculă cu puterea dumnezeescului glas, întru o cîrtă, şi împreună cu glasul ce se va face, şi cu invierea lor încât zic, glasul îi va învia pre ei şi înviind vor auzi glasul”(Tij).

  16. Că însuşi Domnul întru poruncă şi întru glasul Ar­hanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu se va pogorî din cer.

     Nu fiţi necredincioşi, zice, hristianilor, la aceasta ce vă zic, pentrucâ şi însuşi Domnul o va porunci aceasta: şi cum o va porunci? Cu glasul Arhanghelului 1) al ceiui ce stă asupra anghelîlor celor mai josiţi, zicând lor: «Gata faceţi pre toţi», adecă gătiţi pre toţi morţii «că faţă este Judecătorul», adecă pentrucă a ajuns Judecătorul. Şi multe vor fi trâmbiţile, dar intru trâmbiţa cea mai de pre urmă se va pogorî Judecătorul. Aceasta însă o zice Apostolul şi întru cea întâia către Corin­teni: «Toţi nu vom adormi adecă, toţi însă ne vom schimba întru o cirtă, în clipeala ochiului, în trâmbiţa cea mai de pre urmă, că va trâmbiţă şi morţii se vor sculă nestricăţi, şi noi ne vom schimbă» (1 Cor. XV, 51); căci precum Dumnezeu Părintele când s’a pogorit în muntele Sinai, şi avea anghel slu­jitor şi trâmbiţă, aşa şi Fiiul, ca un împărat şi Dumnezeu va avea întru a doua venire şi pogorîre a sa, angheli slujindu-i şi trâmbiţă. Sau şi aşa se înţelege, câ porunca lui Dumnezeu adecă va face pre pământ să dea afară trupurile morţilor schimbate întru nestricăciune. Iar glasul Arhanghelului va lucră prin alţi Angheli slujitori, a se adună la un loc toţi morţii cei ce se află în toate părţile pământului, după ce se vor scula din mormânturi 2). Adauge însă înţeleptul Teodorit: «Iar dacă în muntele Sinai o măsurată răsunare făcându-se pentru cei de faţă, nu a suferit norodul covârşirea temerei, ci au zis către Marele Moisi: grăeşte tu către noi, şi nu grăiască Dumnezeu că­tre noi, ca să nu murim» (Eşire XX, 19). Cine va suferi gla­sul cel ce va fi atuncea?

 1)  Gheorghie Coresie şi Gheorghe Singhelul şi mulţi alţii vor, că Ar­hanghelul acesta să fie începătorul Mihail, şi aceasta o adeverează dela prorocul Daniil, că Arhanghelul Gavriil cel ce grăia lui Darifil zice aşa către dânsul: „Şi în vremea aceea se va scula începătorul Mihail cel mare cel ce stă asupra fiiilor norodului tău, şi dupre urmare mai ada­uge zicând: „şi mulţi (în loc de toţi) din cei ce dorm în ţărâna pămân­tului se vor sculă, aceştia spre viaţa vecinică, şi aceştia spre ocară, şi spre ruşinare vecinică”(Daniil. XII, 1). Dar carele va fi glasul Arhan­ghelului Mihail? Fericitul Hrisostom ni’l arată că va fi glasul acela ce l’a zis Domnul în Evanghelie: „Iar Ia miezul nopţei strigare s’a făcut: iată mirele vine, eşiţi întru întimpinarea lui”(Mat. XXV, 5).Aceasta o zice şi Teodorit. Iar Chiril al Ierusalimului zice aşa: Arhanghelul va strigă şi va zice tuturor: sculaţi-vă spre întimpinarea Domnului (în Catih. XV).

         2)   A doua tâlcuire aceasta apostoleştei ziceri este mai potrivita şi u­nită cu cuvintele Evangheliei, fiindcă prin glas, adecă prin porunca Fiiului lui Dumnezeu, au să se scoale morţii, precum singur zice: „Că va veni ciasul întru carele toţi cei ce sânt în mormânturi vor auzi glasul lui şi vor merge cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţei, iar cei ce au lucrat cele rele, întru învierea judecăţei" (Ioan XV, 28). Iar cum că şi prin trâmbiţele Anghelilor se vor adună într’un loc cei ce prin glasul, lui Christos se vor scula, şi aceasta o a zis Domnul: „Şi va tri­mite gre Anghelii săi cu mare glas de trâmbiţa, şi vor adună pre cei aleşi din câte patru vânturile dela marginile ceriului, până la marginile lor“ (Mat. XXIV, 31). Însemnează însă, că înţeleptul Fotie şi Icumenie, trâmbiţa au înţeles cu chip schimbător, pre puterile angheliceşti, că pre­cum trâmbiţa nimic al său are, ci ceea ce ar însufla într’însa trâmba­ciul; aşa şi trâmbiţile lui Dumnezeu nimica având a loruşi cutează a glasul, ci ceea ce stăpânul cel de obşte şi Făcătorul a toate ar porunci lor, prin Arhanghelul.Alţi părinţi însă vor, că vor răsună atuncea şi trâmbiţi. Însemnează însă insuflarea, şi însuflarea trâmbiţelor, pre întâia insuflare a lui Dumnezeu cea de viaţă dătătoare, precum zice dumnezeescul Grigorie Palama (în Duminica lăsatului de carne): că precum prin însuflarea aceea Adam s'a făcut viu, aşa şi prin suflarea angheliceştilor trâmbiţe, se vor face vii strănepoţii lui Adam cei morţi măcar că învioşarea aceasta a morţilor, are să o lucreze chiar glasul lui Dumnezeu şi porunca, precum mai-înainte am zis.

                                                                           .
Şi cei morţi întru Christos se vor sculă întâiu.

Morţii, zice, cei întru Christos, adecă credincioşii şi „ drepţii hristiani, se vor sculă mai întîiu, că de vreme ce au să se răpiască de nouri şi sâ se înnalţe la înnălţime pentru ea să meargă spre întimpinareâ împăratului Christos, carele va să vie cu pu­tere, şi cu slavă multă, pentru aceasta aceştia se vor sculă mai întâiu, iar necredincioşii şi păcătoşii în urmă se vor sculă; fi­indcă ticăloşii aceştia nu au să se răpiască de nouri, nici au să meargă întru întimpinarea înfricoşatului judecător, ci au să rămâe jos, aşteptând venirea Judecătorului 2).
    2) Teodorit însă zice, că morţi întru Christos zice aicea Apostolul nu numai pre hristianii cei ce au crezut în Evanghelie, ci şi pre cei ce au crezut în Legea Veche, şi drepţii cei ce au strălucit înainte de Lege şi s’au săvârşit întru credinţa lui Christos cel ce era să vie; de aceasta şi pentru aceştia zicea în cea către Evrei: „Şi aceştia toţi marturisindu-se prin credinţă nu au luat făgăduinţa, Dumnezeu pentru noi ceva mai bun mai înainte văzând, ca să nu se săvârşiaşca fără de noi“ (Evr, XI, 30). Şi în cea către Corinteni scria zicând: „Începătura Christos, apoi cei ai lui Christos (adecă cei ai lui înainte de lege şi în lege şi după lege, care s'au îndreptat în credinţa lui Christos) întru venirea Lui, apoi sfârşitul“ (I Cor XV, 23).

17. Apoi noi cei vii, cei ce vom fi rămaşi, împreună cu aceştia ne vom răpi în nouri, spre întîmpinarea Dom­nului, în văzduh, şi aşa totdeuna împreună cu Domnul vom fi.

     Măcar deşi morţii mai întâiu se vor scula, dar însă şi noi, zice, cei vii (adecă hristianii cei drepţi cari se voi află atuncea vii; că în faţa sa pre aceia îi arată Pavel, precum mai sus a zis 1), măcar, zic, că cei morţi se vor scula mai întâiu, dar însă şi hristianii cei ce se vor afla atuncea vii, adecă cei drepţi şi vrednici, îndată schimbându-se, asemenea cu cei ce s’a'u sculat din morţi au să se răpiască şi ei în nouri şi să meargă spre întîmpinarea Domnului în văzduh, că precum Christos după ce s’a sculat din morţi, s’a înnălţat la ceriuri cu nouri: «Că nouri, zice, l’au luat pre el dela ochii lor» (Fapt, I, 9), cu un chip ca acesta şi hristianii cei ce au vieţuit dupre Christos, nu au numai să se ridice, ci şi se vor înnâlţâ încă; ci şi cu acelaş car, adecă cu aceiaşi nouri, cu care s’a înnălţat şi Christos. Dar s’ar nedumeri cineva că dacă Christos are să-se pogoare jos, pentru care pricină răpeşte pre hristianii cei drepţi în sus? Zicem la aceasta, că pentru cinste şi pentru slavă îi înnalţă, căci, precum când un împărat va să intre în vre o cetate, câţi  sânt cinstiţi şi slăviţi merg şi întîmpină pre împăratul mai îna­inte, iar câţi sânt osândiţi, nu es afară, ci aşteaptă înăuntru pe împăratul pentruca să judece, aşa va fi şi atuncea, şi drepţii, cu adevărat se vor răpi în nouri, şi vor merge cu îndrăzneală spre întîmpinarea Domnului. Şi după judecată au să rămâe pururea uniţi cu împăratul Christos (care unirea aceasta este capul tuturor bunătăţilor), împreună împărăţind şi împreună slăvindu-se cu el în veci 2), iar păcătoşii şi hristianii de vor fi, rămân însă ticăloşii jos ruşinaţi şi fără îndrăzneală, şi după ce se vor judecă, au să se ducă în munca cea veşnică 3).
  1)   De aceasta,a zis înţeleptul Ghenadie: „împreunase numără însuşi pre sineşi Pavel cu cei vii, adecă către cei pururea vii, până ca vremile sfârşitului a toate făcând cuvântul acesta şi tuturor vorovidule, ca cum ar fi de faţa" (Tij.).

     2)  De aceasta Ariopag, Dionisie, ucenicul dumnezeescului Pavel, tâlcuind zicerea aceasta a dascălului său: „Pururea împreună cu Domnul vom fi“, zice; aşa: „Şi atuncea când ne vom face nestricaţi şi nemuri­tori şi vom ajunge la starea cea dupre chipul lui Christos, şi la fericire, pururea împreună cu Domnul, dupre cuvântul acesta vom fi: de dumnezeiasca arătare a lui cea văzută întru preacuratele teorii umplându-ne cu strălucire prea luminoasă pre noi cuprinzându-ne, ca pre ucenici întru prea dumnezeiască schimbare la faţă aceea, iar de gânditoarea dare de lumină a sa, întru nepătimire, şi cu nematerialnică minte împărtăşindu-ne şi de unirea cea .mai pre sus de moarte, întru necunoscutele şi fericitele vederi ale razelor celor mai presus de lumină, întru mai dumnezeiasca urmare a minţilor celor cereşti" (Despre dumnezeeştile uimiri, cap. 1).

  3)  Iar dumnezeescul Hrisostom la aceasta aduce şi altă asemănare, cum că: „Precum un părinte, iubitor de fii, viind copii adecă, şi copiii cei ce sânt vrednici, cu trăsură es ca să’l vadă şi să'l sărute; iar cei ce au greşit dintre casnici rămân înlăuntru, aşa va fi şi atuncea. Oare ce tremurare va fi, ce frică celor ce vor rămânea pe pământ: „că una, zice, se va răpi (adecă femee), şi alta se va lăsa, şi unul se va luă şi altul se va lăsa“ (Mat, XXIV, stih 40). Care va fi sufletul acelora, când pre cei aleşi îi vor vedea, iar pre sineşi lăsaţi oare nu decât toată gheena mai înfricoşa 'acestea pre ei îi vor cutremură? Deci sa socotim acum ca aceasta este de faţă cu cuvântul, căci dacă moartea năprasnică sau cutremurul cetăţei şi îngrozirile aşa fac, pre sufletele noastre, când ve­dem pământul crăpând... oare ce suflet va fi urmă atuncea? Să ne în­fricoşăm rogu-mă şi să ne temem, ca cum acum se fac acestea ” (Vor. 8 la acestea către Tesalonicheni). Şi iarăşi zice: „Văzuta-ţi cândva pre cei ce îi duc la moarte? Ce fel socotiţi a fi cu sufletul lor atuncea? Eu pre mulţi am auzit zicând : au cei chemaţi înapoi pentru împărăteasca iubire de oameni, după ducerea la locul cel de moarte, cum că nici oamenii vedeau pre oameni, cu totul înspăimântat fiind sufletul lor şi îngrozit şi eşit din minte. Deci dacă trupeasca moarte aşa ne înfricoşează pre noi, când se va înfăţişă cea veşnică, ce vom pătimi? (Tij.XX). Şi Teodorit încă zice: „Şi.Domnul întru sfinţitele Evanghelii a învăţat zicând: „că doi se vor află în pat, unul se va lua şi altul se va lăsa. Două vor fi la moară, una se va lua şi una se va lăsa. Doi vor fi în ţarină: unul se va lua şi altul se va lăsa“ (Luca XVIII; 34)-Cu patul a aratat Domnul pre cel bogaţi şi iubitori de desfătare; iar cu moara a arătat pre cei săraci şi pre robi sau slugi; iar cu ţarina a arătat viaţa cea plugărească şi lucrătoare de pământ, şi prin acestea ne-a arătat că fieşte-care viaţă, şi stare de viaţă are şi pre cei ce se mântuesc, şi pre cei ce se osân­desc la munci; căci din fieşte care fel de viaţă a oamenilor, cei buni, şi cari păzesc poruncile lui Christos au să se răpiască de nouri şi să meargă spre întimpinarea Domnului, adecă şi să se mântuiască; iar cei rai şi călcători poruncilor au să rămâe jos, adecă au să se munciască".

       Însemnează însă, că slava aceea şi Darul Duhului pre care îl iau de aicea încă sufletele sfinţilor, Darul acesta zic şi slava dupre învieieare să acopere trupurile lor şi să le răpiască la cer, ca şi trupurile împreuna cu sufletele, să se odihniască şi să se bucure veşniceşte întru împărăţia lui Dumnezeu, precum zice Marele Macarie: „Slava cu care de aicea se îmbogăţesc sufletele sfinţilor, aceea va acoperi şi va îmbrăcă pre trupurile lor cele goale întru înviere, şi răpite la cer le va face. Şi atuncea dar cu sufletul şi cu trupul împreună se vor odihni întru împărăţia lui Dumnezeu veşniceşte că pre Adam zidindu-l Dumnezeu aripi lui trupeşti ca paserilor nu i-a pus, fiindcă avea dupre înviere a da lui aripile Duhului, ca prin acelea să se uşureze, şi să se răpească unde va voi cu adevărat Duhul. Iar aceste gânditoare aripi s’au dat su­fletelor sfinţilor de acum sa le aibă care către cugetarea cea cerească le înnalţâ pre ele.“ (Cap. II despre înnălţarea minţei). Drept aceea, dacă de sine nu va luă cineva aripile acestea, nu se va răpi în ceriuri; pen­tru aceasta zice dumnezeescul Simion Metafrastul, tălmăcind cuvintele cele duhovniceşri ale Marelui Macarie, că ceea ce a învistierit cineva în lăuntru acum, aceea va înfăţişă afară atuncea, precum rodul pomilor iarna este înlauntrul lor, iar în vreme de vară se scoate afară, aşa şi chipul şi închipuirea Sf. Duh cea dumnezeiască şi întru sfinţi, care din viaţa aceasta s’a închipuit în inima, lor, aceasta va face atuncea şt tru­pul lor dupre dumnezeiasca închipuire, luminat şi ceresc; iar trupul pă­cătoşilor şi al celor necuraţi, cel întunecatul acoperemântul duhului celui lumesc, care a acoperit, de acum sufletul lor, şi au făcut mintea lor în­tunecată şi urîtă cu grozăvia patimilor şi a păcatului, acesta întunecat acoperemânt zic, atuncea se va arătă din afară; vai, şi trupul păcăto­şilor întunecat împreună şi plin de toată ruşinea" (Cap. CXL din Filocalie).



       Cu aceste cuvinte, zice, mângâiaţi-vă fraţii mei hristiani, şi nu plângeţi pre rudele voastre cele adormite întru Christos mai mult decât se cuvine, adecă cum plâng pre morţii lor necre­dincioşii şi cari nu nădăjduesc înviere şi nestricăciune şi slavă veşnică  1).

         1)   Însemnăm aicea nedumerirea aceasta şi zicem: Pentruce Pavel spuind pentru învierea drepţilor celor ce se vor sculă spre viaţa veşnică, nu a grăit şi pentru învierea păcătoşilor celor ce se vor duce în munca veşnică? Spre deslegarea nedumerirei acesteea răspunde înţeleptul Fotie, şi zice, că pentru trei pricini nu o a vorovit aceasta; a) pentrucă scoposul Apostolului, pentru care a vorovit despre înviere, a fost ca să mângâe pre întristaţii Tesalonicheni pentru născătorii şi rudele lor cele adormite; de aceasta nu se cuvenea împreună cu cele veselitoare a amestecâ şi pre cele întristătoare; căci de ar fi zis despre învierea păcă­toşilor şi despre veşnica lor muncă şi osândă, mai mult i-ar fi întristat pre ei. b) Pentrucă vorovia unor hristiani credincioşi; şi hristianii cei credincioşi, când vieţuesc dupre stapâneştile porunci, nu iau nici o cer­care de muncă, ci se duc întru bucurie şi veselie pururea vecuitoare, pentru aceasta nu se cuveniâ a spune celor credincioşi munca păcăto­şilor şi a necredincioşilor şi a mesteca aducerea aminte a străinelor rele, cu slava şi cu desfătarea cea gătită credincioşilor. Iar pentru cea a treia şi cea mai de pre urmă pricină nu a spus despre aceea, pentrucă Dum­nezeu învierea a făcut’o chiar şi dupre întâiul scopos şi domnitorul sfâr­şit, pentru mântuirea tuturor oamenilor, şi pentru nestricăciunea lor, şi negrăita slavă şi bucurie, şi pentru dobândirea tuturor veşnicilor bună­tăţi, căci munca Iadului o a gătit pentru diavolul şi pentru anghelii lui, precum zice în Evanghelii Domnul, şi nu pentru oameni. Iar dacă oare cari cu răutăţile lor, aleg Iadul cel gătit pentru diavolul în locul bună­tăţilor celor veşnice, aceasta vine din proalegerea acelora cea rea. Pen­tru aceasta şi Pavel, pre însuşi, firea aceasta a învierei tâlmăcind'o, şi scoposul pentru care Dumnezeu are să o facă aceasta (fiindcă nu pen­tru muncire şi schingiuire chiar şi cu diadinsul, ci pentru răsplătire şi dare de daruri se face învierea), pentru aceasta zice şi Pavel aicea în cuvântul cel despre înviere, munca păcătoşilor celor ce au să învieze nu o pomeneşte”.


                                                          

                                                     CAP.V.


 De prisos este, zice, şi nu foloseşte a şti că, o fraţilor, anii si vremile întru care are a se face sfârşitul lumei, fiindcă a­ceasta nici Apostolilor săi Domnul o a arătat, când apropiindu-se ei l’au întrebat zicând: «Doamne, au întru acest an vrei să aşezi împărăţia lui Israil»? Că a zis către dânşii: «Nu este al vostru lucru, a şti anii, sau vremile, pre care Părintele le-a pus întru a sa stăpânire» (Fapt. I, 6) 1). Apostolul Pavel însă poate că se fi învăţat a şti şi vremea sfârşitului lumei din graiurile cele negrăite ce le-a auzit în raiu.

        1)  Domnul iacă a zis: „.Iar despre ziua şi ciasul acela, nimenea ştie, nici anghelii cei ce sânt în ceriu, nici Fiiul, fără numai Părintele”(Marcu XIII, 32), Oare cari dascăli mai noui însă zic, că Domnul fiindcă a zis cumcă nu ştie cineva anii şi vremile, ziua şi ciasul sfârşitului lumei însă nu a arătat veac care este mai mult cuprinzător decât ciasurile şi zilele şi decât vremile şi anii; pentru aceasta oareşi cari închee, cum că sfâr­şitul a toată lumea are a se facă în veacul acesta al optulea, întru carele acum ne aflăm; şi vezi în traducătoreasca alcătuire a lui Visarion celui lung, la foaea două sute patruzeci şi trei. Însa şi aceasta este neştiută.


       Ziua Domnului vei înţelege, o cetitoriule, şi pre obştescul sfârşit a toată lumea, şi sfârşitul cel osebit al fieşte-căruia, ca­rele este moartea fieşte-căruia, fiindcă şi ziua morţei şi aceasta asemenea este neştiută când vine fieşte-căruia, fiindcă aceasta e de folos nouă dupre multe chipuri, a fi necunoscută ziua morţei, precum zice Hrisostom: Mai întâiu, pentrucă de ar şti omul ziuă cea mai de pre urmă a morţei sale, s’ar sili a face tot păcatul în celelalte zile ale vieţei sale, şi apoi la sfârşit să se boteze; al doilea, că şi mulţi de ar şti că mâine, să zicem, au să moară, ar face mulţime de răutăţi vrăşmaşilor lor, şi mai s'ar desfăta în sângele lor, fiind desnădăjduiţi că nu mai au să fie vii; iar acum aceasta se face fiindcă opreşte pre oameni dela răutăţile acestea, nădejdea vieţei acesteea. Al treilea că oamenii cei iubitori de ar şti când au să moară, s'ar strica mâhnindu-se şi întristându-se. Al patrulea că de ar fi cunos­cut sfârşitul omului, nu ar avea drepţii atâta plată pentru pri­mejdiile şi ispitele ce sufer, fiindcă s’ar socoti cum, că ştiind cum că nu au să moară acum ci în urmă, după atâţia ani adecă, pentru aceea nu li-i jale de viaţă şi de trupul lor; iar acum, fiindcă este neştiut sfârşitul,de vor birui primejdiile şi nu vor muri, iar ei se dau pre sineşi la primejdii şi nu se întristează, pentru aceasta se face arătată virtutea lor cea dupre Dumne­zeu. Precum, de pildă, şi acei trei tineri, pentru aceasta sânt mai lăudaţi şi mai vrednici de mirare, pentrucă deşi nu ştiau de vor birui, şi de vor stinge para focului cuptorului, şi de vor mai fi vii după aceea, însă nu s’au închinat chipului celui ridicat de Nabuhodonosor; şi aceasta arătându-o ziceau către împăra­tul:«Este Dumnezeul nostru în ceriuri, căruia noi slujim, pu­ternic a ne scoate pre noi din cuptorul focului celui ce arde, şi din mânile tale, împărate, a ne izbâvi pre noi. Şi de nu (şi de nu va voi a ne izbăvi pre noi din cuptor, fie însă cunoscut ţie), cunoscut să-ţi fie ţie împărate că dumnezeilor tăi nu vom sluji, şi chipului pre care l’ai ridicat nu ne vom închină» (Daniil III, 17). Pentru aceste pricini dar moartea vine asupra fieşte-cărui om ne ştiută şi fără veste, precum vine furul noaptea, precum şi voi o Tesalonichenilor, o ştiţi aceasta, din cuvintele ce a zis Domnul în Evanghelie: «De ar şti stăpânul casei în ce cias vine furul, ar priveghia şi nu ar lăsă să i se spargă casa lui, şi voi dar fiţi gata, că nu ştim în ce cias Fiiul omului va veni» (Luca XII, 39).



     De vreme ce cei ce necăjiau şi pricinuiau ispite Tesaloni­chenilor hristiani, se aflau în bună norocire şi în stare bună, pen­tru aceasta mângâe pre Tesalonichenii cei supăraţi Pavel cu cuvintele acestea zicând: să nu socotiţi, fraţii mei, că vor scăpă de dumnezeiasca urgie şi de peire, necredincioşii aceia, cari vă necăjesc, nu fiindcă va veni peirea asupra lor neştiută şi foarte obosită, aducând împreună cu sine multe amărăciuni şi necazuri 1), ca şi durerile cele de naştere ce aduc multă du- rere şi amărăciune femeei ceii îngreunate; de aceasta zice des­pre o parte Isaia: «Chinuiri vor veni asupra lor ca asupra femeei celei ce naşte» (Is. XIII, 8). Şi despre altă parte Ieremia: «Necazuri ne-au cuprins pre noi şi chinuiri ca pre aceea ce naşte» (Ier.VI, 24) 2). Însă, s’ar nedumeri cineva, că dacă Ilie vine 3) şi Arhistratigul, cum zice aicea Pavel că va veni asupra Iudeilor fără de veste (că aceştia mai ales erau care necăjiau şi supărau pre Tesalonicheni, precum a zis mai sus Pavel, cap. II, stih 14) şi asupra neamurilor celor necredincioşi? Răspundem la aceasta cum că semn al sfârşitului a toată lumea va fi An­tihrist şi Ilie, nu însă şi al venirei lui Christos, pentrucă aceasta va fi fără de veste şi neştiută, căci şi femeea cea îngreunată ştie cu adevărat că are să nască, iar când şi în ce zi îi vor veni durerile cele de naştere, nu ştie, pentru aceasta multe femei nasc, în şeapte luni fiind, şi multe în opt luni, şi altele umblând în cale, fără a şti mai înainte ceva. Deci precum fe­meile cele îngreunate, în vreme ce joacă sau râd, de năprasnă le apucă durerile naşterei cele nesuferite şi se smulg de du­rerile pântecelui, într’acest chip şi sufletele oamenilor acelora, care când se desfătează sau benchetuesc, de năprasnă se vor rupe de dureri şi de frică când va veni înfricoşata ziua aceea a judecăţei, şi nu vor scăpa 4).

             1) La unii ca aceştia se potriveşte ceea ce zice Ieremia: „Pace, pace şi unde este pace“ (Ier. II, 14). Şi ceea ce zice Iezechiil: pentrucă a amăgit pre norodul mea, zicând: pace, pace şi nu este pace" (Iezech. XIII, 10).Şi iară: „Nu sânt cei ce prorocesc asupra Ierusalimului şi cei ce văd pace lui, şi nu este pace, zice Domnul" (Tij. 16).

            2).  Iar Teodorit zice: „Că pentru nevestire şi neştiinţa a adus Pavel pilda ceii îngrecate, foarte potrivită că şi aceea ştie că este îngrecată, nu ştie însă vremea chinurilor, aşa şi noi, cum că Domnul a toate se va arăta adecă o ştim; iar arătată vremea aceea nici ca cum ne-am în­văţat; pentru aceasta pururea trebue a aştepta ziua aceea. Ci şi Teofilact mai înainte însuşi o zice aceasta.

             3).  Însemnăm aicea, că de vreme ce oarecari auzind pre Domnul că zice: „că Ilie a venit" (Marc.IX, 13), şi cum că: „Acesta este Ilie cel ce are să vie". (Mat. XI,-14), care acestea le-a zis Domnul despre Ioan Botezătorul, acestea zic, auzindu-le ei, au socotit cum că Ilie nu va veni. Pentru aceasta noi aicea în scurt arătăm cele despre aceasta.

      a) Mai întâiu dumnezeiasca Scriptură mărturiseşte arătat şi curat cum că vă să vie prorocul Ilie; că prorocul Malahia ca despre faţa lui Dumnezeu mărturiseşte acestea: „Că iată eu voiu trimite vouă pre Ilie Tesviteanul, mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi arătată, care va aşeză inima tatălui către fii şi inima omului către aproapele său, ca să nu viu şi să bat pământul de năprasnă" (Malahie IV),

      b) Dumnezeeştii Părinţi într’un glas o mărturisesc aceasta; că dumnezeescul Hrisostom adecă în voroava LVII la Matei le zice acestea anume; „Sf. Scripturi două veniri ale lui Christos arată, şi pre aceasta ce s’a făcut şi pre ceea ce o să se facă... însă a ceii a doua ce va să fie înainte mergător spun că Ilie va fi, că al ceii întâiu a fost Ioan, pre carele Christos l’a numit şi Ilie; "Nu că doar eră Ilie, ci căci slujba aceluia o plinia; ca precum acela va fi înainte mergător venirei a doua, aşa şi acesta a fost al ceii întâiu; ci cărturarii aceştia tulburându-se de singură acea pomenia către calea venirei a doua, şi zicea: că de este acesta Christos, trebue să apuce mai înainte Ilie; pen­tru aceasta şi ucenicii zic (către Domnul adecă) că cărturarii zic că tre­bue mai înainte a veni Ilie; deci care este deslegarea pre care Christos o a adaus? cum că Ilie adecă va veni atuncea adecă mai înainte de a doua venire, şi acum încă a venit Ilie, pre Ioan numindu-l aşa; a­cesta a venit Ilie; iar de vei căută pre Tesviteanul, va veni; pentru a­cesta şi zicea, Ilie va veni şi va face toate. Care toate? Cele ce le spune prorocul Malahia, şi povestind zicerea din Malahia cea de mai sus, a­dauge aşa (Hrisostom adecă): „Arătând dar cum că mai înainte de aceea va veni Tesviteanul Ilie, de aceea când va să fie şi judecata, a zis a­ceasta, şi pricina încă împreună o arata a venirei sale; şi care e pricina? Ca viind să încredinţeze pre Evrei să creadă întru Christos, şi să nu piară toţi de năprasnă viind el“. Acestea cu adevărat Hrisostom le zice. Iar Kiril al Alexandriei tâlcuind zicerea de mai sus a lui Malahia, zicea aşa: „Dovadă a blândeţei şi a suferirei de rele a lui Dumnezeu este, că şi pre Ilie Tesviteanul îl va trimite mai înainte să străluciascâ nouă dupre vremi cum că iată dar soseşte Domnul mai înainte vestind tutu­ror celor ce sânt în toată lumea.... şi fiindcă sântem întru multe păcate, mai înainte vine dupre trebuinţă dumnezeescul proroc, aducând la întru o însufleţire pre toţi cei de pre pământ; ca toţi împreună întru unirea cea prin credinţă împreuna aducându-ne şi din sârguinţele cele spre mârşevire smulgându-ne, alegând a deplini bunătatea, şi aşa să ne mântuim viind Domnul.

   Iar înţeleptul Teodorit al Chirului aceasta-şi zicere a lui Malahie tâlcuind-o zice aşa: eu voiu trimite vouă pre Ilie Tesviteanul, şi însem­nând vremea a adaus: mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare, şi arătată, pre a venirei a doua o a numit; învaţă însă cele ce va face . Marele Ilie viind, carele va întocmi inima tatălui către fii, şi inima omului către aproapele; şi arătând scoposul, pentru care Ilie vine mai înainte, a adaus: ca nu viind, să bat pământul de năprasnă; căci ca nu aflandu-vă pre voi, (pre Evrei adecă) pre toţi întru necredinţă, pre toţi pre voi să vă trimit întru nesfârşita muncă. Va veni mai înainte Ilie, şi va spune vouă venirea mea, şi va va încredinţa, o Evreilor, ca fără de îndoialâ şi stânjinire să vă uniţi cu cei ce dintre neamuri au crezut în mine, şi să facă pre biserica mea una. Că părinţi pre Evrei îi numeşte ca pre cei mai înainte chemaţi; iar fiii pre neamuri ca pre cei în urma acestora mântuiţi". Şi sfinţitul Teofilact al Bulgariei, afară de cele ce zice la tâlcuirea Apostoleştei zicerei acesteea, zice şi la tâlcuirea Evangheliei lui Matei Cap. XVII zicând (Domnul) că Ilie va veni, arată că încă nu a venit; va veni însă înainte mergător al venirei a doua, şi va aşeza că­tre credinţa lui Christos pre toţi Evreii cei ce se vor afla ascultători, ca pre nişte căzuţi aşezându-i în părinteasca soartă. Şi întru tâlcuirea Evangheliei lui Marcu Cap. IX la aceastaşi pricina: „Ilie mai înainte viind va aşeză toate, iar aceasta ce zice (Christos adecă) acest, fel este: Ilie Tesviteanul când va veni, va face pace nesupuşilor Evrei, şi va caută să-i aducă pre ei la credinţă". Şi după puţine iarăşi zice.: „că Ilie le va întocmi toate, şi atuncea nu va mai fi vre un Evreu ne supus, ci toţi vor crede întru propoveduire, câţi vor ascultă de Ilie. Împreună mărturisesc însă la aceasta socoteală şi Sf. Efrem, şi Ipolit, şi alţi Părinţi. Iar a treia pricină şi cea mai de pre urmă, este că toată biserica lui Chri­stos de obşte slăveşte, cum că prorocul Ilie va veni înaintea venirei a doua a lui Christos, pentru aceasta şi la pomenirea acestuia cea din fieştecare an, o zice aceasta la multe părţi ale Troparelor lui celor cântatoare.

   Iar cum că aşezarea tuturor încă nu s’a făcut, precum aceasta oarecari cu greşală o au zis, ci are să se facă întru sfârşitul a toată lumea, o a adeverit şi Domnul cu adevărat, zicând cele de mai sus: „Ilie va veni şi va aşeză toate, o adeverează însă şi vârfelnicul Petru, zicând des­pre Mântuitorul Christos": „Pre carele trebue a-l primii Ceriul până la vremile aşezărei tuturor, precum a grăit Dumnezeu prin gura sfinţilor prorocilor săi din veac" (Fapt. III, 21). Ci şi Teologul Grigorie zice în cuvântul al doilea despre Teologhie, cum că toate întru toţi va fi Dumnezeu, în vremea ăşezărei; şi purtătorul de Dumnezeu Maxim şi sf. Grigorie ai Nisie,aşezarea zic că se_va face la sfârşitul lumei, şi sfinţitul Teofilact mai sus.

4).  Şi pildele încă ce le-a adus Domnul pre năprasnă şi neştiinţa zi­lei aceea o arată, precum zice Teodorit: „Că precum în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiiului omului, că precum eră în zilele acelea mai înainte de potop, mâncând şi bând, însurându-se şi măritându-se, până în ziua în care a intrat Noe în corabie, şi nu ştiau până a venit potopul şi i-a luat pre toţi; aşa va fi şi venirea Fiiului omului" (Mat. XXIV, 37). Şi iarăşi: „Luaţi aminte de sinevă, nu cândva să se îngreuze inimile voastre cu benchetuiri şi cu beţii, şi cu griji lumeşti, şi fără de veste să vie asupra-vă ziua aceea; căci ca o cursă va veni preste toţi cei ce şed pre faţa a tot pământului" (Luca XXII, 34). Iar fiindcă ziua Dom­nului se zice şi moartea fieşte-câruia, precum mai sus a tâlcuit sfinţi­tul Teofilact, pentru aceasta şi pildele acestea, atât cea a Apostolului despre femeea îngreunată, cât şi cea a Domnului, se potrivesc şi la ne ştiinţa şi năprasna morţei.