miercuri, 8 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 15



292. «Cuvântul Moabului».
Adună laolaltă cele despre Moab, ca să poţi înţelege sensul profeţiei împotriva lor. Din Facere, cele despre Lot, care l-a născut din fiica cea mare pe Moab, tatăl moabiţilor. Din [cartea] Numeri, cele după şarpele de aramă, căci «s-au sculat fiii lui Israel şi au tăbă­rât în Obot. Şi sculându-se din Obot, au tăbărât în pustiul, care este în faţa Moabului». [Sunt] încă cele despre Balac, care era fiul Iui Sefor, regele Moabului. Vrând ca prin blestem să-l distrugă pe Is­rael, a trimis la Valaam, fiul lui Beor din Petor, ghicitorul, simbol al desfrâului şi al idolatriei, prin care, spune, «S-a pângărit poporul cu fiicele lui Moab şi i-au chemat la jertfele idolilor lor».
Cercetează şi cele despre Rut, cea din sămânţa moabită care s-a lipit de Israel, şi atât de mult a fost înnobilată, încât l-a născut din ea nu numai pe David, ci şi pe Domnul nostru. Încearcă din toate părţile să găseşti cuvântul Moabului, prin care Scriptura le arată pe unele ameninţător, iar pe altele prin făgăduinţă. Dar toate sunt spuse cu ascundere, ca vălul lăsat pe citirea Vechiului Testa­ment să fie ridicat de la noi, dacă ne întristăm cu adevărat întorcându-ne spre Domnul.

293. «Noaptea va pieri Moabul, căci noaptea va pieri zidul Moabului».
Pedeapsa adusă noaptea este mai amară. Căci cel care suferă ziua ceva dintre cele neaşteptate, are lumina însăşi alinare a celor făcute. Dar noaptea este un lucru trist prin sine. Dacă se adaugă pa­timi şi nenorociri, [acestea] fac [mai] mare creşterea durerilor. De aceea, închipuieşte-mi atacul de noapte al vrăjmaşilor, asaltul neaş­teptat, robia femeilor şi copiilor, jefuirea averilor, uciderea celor ca­re [le] cad în mâini, dărâmarea zidului, incendierea cetăţii. «Noap­tea va pieri zidul Moabului». Căci lipsit de incinta zidurilor, în mod necesar şi cei care aveau siguranţa de la acestea pier deopotrivă.
«De aceea, spune, întristaţi-vă pentru voi înşivă. Căci va pieri şi Dibonul, unde este sanctuarul vostru. Acolo vă veţi sui să plângeţi, întristaţi-vă pentru voi înşivă»
Fericit cel care îşi are sufletul curat şi care nu are propriul mo­tiv de tristeţe. Dar pentru că iubirea nu caută ceea ce este al său, când un mădular suferă, suferă împreună şi acesta, se întristează şi strigă, potrivit Apostolului, care îi plângea pe mulţi dintre cei ca­re păcătuiseră mai înainte şi nu se pocăiseră. Acesta spune iarăşi: «Căci are îmi este întristarea şi necurmată durerea inimii mele pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup». Dacă cineva nu este aşa, ci se tăvăleşte în propriile păcate, acesta să se tânguiască pentru sine, fiind învins de către vrăjmaşul împotrivă căruia este lupta. Tristeţea acestuia îl bucură pe cel care îl convinge pe el la simţire prin cuvinte de învăţătură.
       După cum medicamentele care ard şi chinuiesc curăţă bubele, duhoarea din puroi, rănile putrezite şi face trupurile mai potrivite pentru cicatrizarea locului, mi se pare că un asemenea sens are [tex­tul]: «întristaţi-vă pentru voi înşivă», fiind spus către cei care se mândresc cu ceva înţelepciune. Unii ca aceştia sunt întâistătătorii ereziilor, cei pierduţi noaptea, pentru că «oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la lumină». Şi pentru că cei care sunt în noapte, noaptea [şi] pier, [tot] noaptea piere şi zidul lor, adică fortăreţele lor sofistice, în care aşezându-se credeau că au de la ele suficientă sigu­ranţă. Căci dialectica ţine ereziile cunoaşterii mincinoase, ca un zid, care [odată] căzut, sunt nevoiţi cei cuceriţi să ţipe. De aceea, «întristaţi-vă pentru voi înşivă», de vreme ce au pierit.

294. Dar este vrednic de distrugere şi Dibonul, unde a fost zi­dit templul vostru. Să observăm [cuvântul] Dibon, fiind atenţi la tâlcuire. Dibon se tâlcuieşte „curgerea lor”. De aceea după cum cuvântul adevărului este solid şi statornic, întemeiat, iar nu mişcă­tor, şi cel înrădăcinat în credinţă este comparat cu omul, care pune temelie pe stâncă. Şi mana se spune că era ca [un grăunte] de gheaţă a pământului, cuvântul dumnezeiesc sugerând ceva strâns şi puternic prin fixare. La fel învăţăturile potrivnice şi avocaţii lor convingători sunt schimbătoare şi nestatornice, neputând să stea [în picioare]. Nici tatăl minciunii nu a stat în adevăr. De aceea, ne­statornicia minciunii este numită „curgere”. Să se întristeze cei care zidesc unele ca acestea, cei care au cuvinte nestatornice şi neînte­meiate despre Dumnezeu.
        Acesta este jertfelnicul care a fost condamnat pentru pieirea Dibonului, al cărui sanctuar a fost zidit. Suiţi-vă, deci, plângând, nu jertfind, ci pocăindu-vă pentru cele pentru care v-aţi rugat vreodată în mod rău, pentru că rugăciunea vi s-a făcut păcat. Cine slujeşte creaturii în locul Creatorului şi nu se închină Fiului, şi nici prin Fiul Tatălui, ci îşi fixează propriile învăţături şi îşi aduce jertfa de la­udă pe jertfelnice străine, unul ca acesta să strige, fiindcă tristeţea cea după Dumnezeu îi dă mântuire fără părere de rău. Acestea sunt spuse nu doar celor care au ajuns în posesia unei păreri despre Dumnezeu din învăţăturile eretice, dar sunt unii care acceptând lu­cruri nestatornice, au nădejdea în unele ca acestea, neascultându-l pe cel ce spune: «Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea». Dar fiind agitaţi de slava trupului, care este iarbă, şi slava lor este ca floarea ierbii. Asemenea este şi frumuseţea din trup (carne) şi sânge, de care se mândreşte femeia răuvoitoare, comparată cu inelul din râtul unui porc. Şi în general numele Dibon se potriveşte cu toate cele căzute, încât cineva ar spune corect că cei căzuţi fie în vieţuire, fie în cuvânt au un jertfelnic pe Dibon. De aceea, strigând să se suie cei care vreodată s-au mândrit cu aceasta.


295. «Pentru Nebo din Moab ţipaţi. Pentru tot capul pleşuv, pentru toate braţele tăiate. În uliţele lui încingeţi-vă cu sac şi bâteţi-vă [pieptul] pe casele lui şi în străzile lui ţipaţi toţi cu plângere. Căci au strigat Heşbon şi Eleale, până la Iahaţ s-a auzit glasul lui (lor). De aceea coapsele Moabului strigă, sufletul lui va cunoaşte. Inima Moabului strigă în sine până la Ţoar. Căci este ca o junincă de trei ani, la urcarea Luhitului plângând către tine se vor sui pe calea din Horonaim. Strigă zdrobire şi cutremur. Apa de la Nimrim va fi pustiu, căci nu va fi iarbă verde. Şi aşa se va mântui? Căci voi aduce peste va­le arabi şi o vor cuceri. Căci strigătul a ajuns la hotarul Moabului, la Eglaim ţipătul lui. Iar apa Dibonului se va umple de sânge. Căci îi voi aduce peste Dibon pe arabi şi voi pierde sămânţa Moabului şi a lui Ariei şi voi trimite rămăşiţa din Adama ca târâtoarele pe pământ».
        Îi îndeamnă la tristeţea cea după Dumnezeu pe cei care au căzut din cauza gândurilor minţii omeneşti şi care nu s-au dedicat ajutorului Duhului, ca să strige pentru pământul învăţătorilor nesă­nătoşi. Căci mi se pare că Scriptura îi numeşte Nebo în enigmă pe aceştia, pentru că Nebo se tâlcuieşte „şedere”. Căci sunt unii care şed cu sofisme viclene şi prin cuvântările lor rele stau, stricând obiceiurile bune. De aceea, trebuie să se pocăiască cei instruiţi în în­văţăturile lor cele rele şi să strige din cauza învăţăturii, de care s-au mândrit.
Aceasta este «pentru tot capul pleşuv»: să-i înlăture pe învăţă­tori şi să se facă goi de podoaba de la ei, să dărâme prin traiul bun sfaturile acelea ale învăţăturilor practice [mincinoase], şi să le taie, ca să zicem aşa, prin cuvântul sănătos, ca toate braţele să fie tăiate, adică sfaturile practice să fie aduse la mustrare de cuvântul sănătos prin separare (analiză) şi cercetare cu de-amănuntul a învăţăturilor rele. Iar pentru că au fost conduşi prin pieţe de cei răi, porunceşte ca aceştia care au ales viaţa încercată să-şi bată [pieptul] în pieţe, pocăindu-se de înşelarea celor care i-au condus spre plăcere, bătându-şi [pieptul] în piaţă şi căutând [calea] strâmtă şi îngustă, pentru ca pocăindu-se să se încingă cu sac şi să-şi asume o înfăţişare de jale, ca şi cum şi-ar face coapsele să strige prin cele văzute ale lor, în locurile în care au rătăcit lăsând urmele pocăinţei lor. Pe orice ca­să şi în toate străzile li se porunceşte să ţipe cu plângere. Căci a nu­mit „case” cele înalte şi goale ale învăţăturilor, iar „străzi” ale Moabului cele [care erau] ca separări (analize) ale sensurilor.

296. De aceea, dacă este cineva fie semeţit pe înălţimi împo­triva cunoaşterii lui Dumnezeu, fie într-o separare (analiză) dia­lectică a cuvintelor şi problemelor, care par să trateze în mod dis­tinct despre fiecare dintre subiecte, [acela] să ţipe cu pocăinţă, ca să se împlinească ceea ce s-a scris, Scriptura poruncind să se strige în pieţe, pe case şi în toate străzile. Trebuie ca acestea să se întâmple şi pentru că Heşbon a strigat. Căci Heşbon se tâlcuieşte „gând”, Eleale „suişul lui Dumnezeu”, iar Iahaţ „poruncă ce a fost”.
       Deci, «a strigat Heşbon», adică mărturiseşte clar că învăţăturile moabiţilor sunt gânduri omeneşti, iar nu descoperiri ale tainelor dumnezeieşti. «Şi Eleale». Şi el strigă prin lucruri, că aceia care se dedau învăţăturilor [mincinoase] se poartă neruşinat împotriva lui Dumnezeu şi [I] se împotrivesc. Aceasta este „urcarea lui Dumne­zeu”, ridicarea semeţiei pe înălţimi.«Şi Iahaţ». Chiar dacă pare că este o poruncă ce a fost, nu este cu adevărat o poruncă, [ci] un comportament cu asprime faţă de viaţă, pentru convingerea şi pri­mirea învăţăturilor rele insinuate de către cugetul rău. De aceea, mai înainte se spune: «Toate braţele tăiate», pentru ca dacă vreun învăţător rău înşală cu credinţele mincinoase sufletele celor care îl urmează şi pentru că ţine la o viaţă mai aspră, cei care s-au pocăit pentru că s-au dedicat unui asemenea învăţător îşi vor tăia braţele, adică felul de viaţă practic. Taie, ca să zicem aşa, pletele acestuia şi le înstrăinează de corpul lor, pentru că drept cap îi au [acum] pe întâi-stătătorii trupului Bisericilor. Şi totuşi, acum Iahaţ strigă, pentru că asprimea arătată în trai este o momeală pentru convingerea de adevăr. Deci, aceasta este cauza pentru care ţipă cu plângere, căci «au strigat Heşbon şi Eleale până la Iahaţ».

297. «De aceea coapsa Moabului strigă».
Coapsa este luată în multe locuri drept procreare. Căci «era încă în coapsele tatălui său - în mod clar Levi era [în coapsele] lui Avraam - când l-a întâmpinat Melchisedec», şi: «să fie coapsele voastre încinse». Considerăm că se spune în enigmă să [ne] limi­tăm dorinţele slujitoare pentru procreare. De aceea plângerea pusă pe Moab, facându-se cauză a vieţii chibzuite, strigă pentru ţi­pătul din Heşbon, din Eleale şi din Iahaţ. «Sufletul lui, spune, va cu­noaşte». Scriptura arată deja parcursul celor care au făcut cele spuse înainte pentru pocăinţă.
«Inima Moabului strigă în sine până la Ţoar».
Ţoarul este acela unde Lot, plecând din Sodoma, a putut să ajungă. îngerii doreau să urce în munte şi i-au zis: «Mântuieşte-ţi sufletul. Nu te uita înapoi şi nu sta prin ţinuturile din preajmă. Mân- tuieşte-te în munte, ca să nu fii prins împreună [cu ceilalţi]. Iar el le-a zis: Te rog, Doamne, să nu mă cuprindă relele şi să mor. Iată cetatea aceasta este aproape, ca să fug în ea. Oare nu e mică? Şi sufletul meu va trăi». De aceea s-a chemat numele cetăţii Ţoar, adică „mi­că”.
De aceea, inima Moabului strigă în sine până la Ţoar, care se află chiar în munţii Palestinei. Deci, indicând pocăinţa fermă şi pu­ternică sau plângerea grea din cauza lovirii celor care au lucrat cu răutate, Scriptura ne arată distanţa până la care se face auzit strigă­tul Moabului. Pocăinţa cere ca mai întâi cineva să strige în sine şi să-şi zdrobească inima; apoi, să se facă şi un bun exemplu pentru al­ţii, pregătindu-se să fie auzit şi făcând cunoscut modul pocăinţei.
Este o junincă de trei ani, adică este desăvârşită ca vârstă. Căci juninca de trei ani are deja puterea să fete şi să-şi pună grumazul la jug. Deci, ca să arate că este propriu celor care se pot întoarce să fie desăvârşiţi după vârsta omului şi să aibă raţiunea capabilă să se su­pună sub jugul adevărului, a spus „junincă de trei ani”. De la cel care nu este încă desăvârşit între oameni după vârstă, şi nici nu are min­tea împlinită, ci este încă necopt din cauza micimii (tinereţii), nu se cer faptele pocăinţei. De aceea şi în Facere, cerând Avraam semn de la Dumnezeu şi spunând: «Stăpâne Doamne, după ce voi cunoaşte că voi moşteni pământul? Dumnezeu i-a zis: Ia-mi o junincă de trei ani şi un berbec de trei ani», prin cei trei ani arătând desăvârşirea animalelor şi capacitatea de a făta. Turtureaua şi porumbelul nu sunt limitaţi la vârstă, pentru că aceste animale încep să facă pui repede.

298. «La urcarea Iubitului plângând se vor sui».
Începutul bucuriei este plângerea cea bună, iar al ridicării şi al urcuşului către cele de sus este tristeţea cea după Dumnezeu. De aceea, şi Apostolul se bucură de întristări, văzând că vorbele lui conduc spre simţire şi lucrează în ei tristeţea cea după Dumne­zeu, pocăinţa spre mântuire, fără părere de rău. Cei care plâng pentru faptele rele şi gândurile lor rele nu vor mai coborî, nici nu vor intra în cele mai de jos ale pământului, ci se vor urca folosindu-se de tristeţea cea către Dumnezeu ca de o călăuzire în înălţarea în sus.
«Strigă zdrobire şi cutremur». Mustrând şi ocărând, Scrip­tura zdrobeşte dorinţa cea rea şi produce ca un cutremur gândurilor crescute rău ca să fie dezrădăcinate, iar cuvintele sănătoase să fie puse în locul [lor]. De aceea, «inima zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte». Căci fiind fixat obiceiul în a păcătui şi fără să fie cutremurat, păcătoşii nu pot nici plânge, nici nu pot urca în sus. Dar fiind cutremurată starea netrebnică şi sufletul suferind ca un cutremur şi o agitaţie din cauza învăţăturilor rele, strigătul se face auzit, spre folosul celor care îl aud.

299. «Apa de la Nimrim va fi pustiu».
       Apa credinţei mincinoase care înainte curgea din plin şi mult spre vătămarea celor care o primeau va fi nimicită, spune, şi va fi pustiu. Dar dacă ar fi să se ştie puterea numelui, s-ar lua un imbold pentru a atinge mai bine cugetul minţii profetice şi cele arătate de nume s-ar potrivi cu faptele. Atât că apa aceasta este opusă apei odihnei, cu care Domnul îi creşte pe cei păstoriţi de El, şi apei din care Domnul dă celor care cred în El, din care cel învrednicit să bea are în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Dar aşa de mizerabilă şi de vrednică de nimic este apa aceasta, încât nu face să crească nimic, decât iarbă, dar şi aceasta nu va mai fi. Adică sufletele crescute în slava aceasta vremelnică şi repede stinsă a lumii se vor ofili repede, cuvântul care, ca să zic aşa, le adăpa fiind pustiit.
«Şi oare nu aşa se va mântui»? Scriptura arată că Moabul urmând să fie izbăvit va fi mântuit pe oarecare căi şi metode, iar prin pedepse mai chinuitoare va fi condus spre mântuire. Căci «Moabul va fi nimicit» şi «Va pieri noaptea» şi altele câte s-au spus, fac referire la faptul că acestea se fac pentru a o mântui.
«Căci voi aduce peste vale arabi». Cei dintâi vor fi mântuiţi prin plângere, iar ceilalţi, care au o inimă nepocăită, prin nenoroci­rea adusă de arabi. Arabii sunt „cei de seară”*. Sau poate că puteri­le asemănătoare întunericului sunt numite aici „arabi”, prin care sunt trimise loviturile pedepsitoare celor care au inima nepocăită.
«Căci strigătul a ajuns la hotarul Moabului, la Eglaim ţipătul lui». Hotarul Moabului se numeşte Eglaim. Oricum, se tâlcuieşte „care aparţine berbecilor”, numit după animalul conducător şi stăpânitor. Deoarece acelaşi poate fi şi limită a ţării şi început, hota­rul Moabului îşi ia aici denumirea de la început. Şi ţipătul lui le-a umplut pe toate.

300. Iarăşi numeşte apă învăţătura, care spune că este plină de sânge, pentru că cei care tâlcuiesc s-au făcut vinovaţi de moarte faţă de cei pe care îi învaţă. Se foloseşte atunci potrivit pentru cuvintele nimicitoare şi care pierd sufletele de cuvântul profetic care spune: «Iar apa Dibonului se va umple de sânge. Căci îi voi aduce peste Dibon pe arabi şi voi pierde sămânţa Moabului», care nu trece la [fapte] mai bune, ci rămâne între cei care nu intră în Biserica Dom­nului.


          «Sămânţa Moabului». Nu vor intra moabiţii în Biserica Dom­nului până la a zecea generaţie şi până în veac. Scriptura ameninţă să îndepărteze ceea ce numeşte sămânţa lui Ariel. Ariel se tâlcuieşte „leu” la evrei**. De aceea, despre cei ucigaşi şi Domnul spune că sunt de la diavolul în cele ce vorbeşte cu iudeii, văzându-le planul lor ucigaş împotriva Lui. Căci «voi sunteţi din tatăl vostru diavo­lul» şi faceţi lucrările tatălui vostru. Acela a fost ucigaş de oameni de la început. De aceea, sămânţa lui Moab sunt cei apostaţi de la Bi­serică, iar sămânţa lui Ariel sunt cei care respiră ucidere împotriva fraţilor şi prin cuvinte nimicitoare aduc moarte sufletelor acestora.
După acestea spune «rămăşiţa din Adama - care înseamnă „pământ virgin”***, din care a fost făcut trupul lui Adam - voi trimite ca târâtoarele pe pământ», adică rămăşiţa oamenilor care cugetă la cele pământeşti, de aceea se nasc târâtoare şi [şerpi] veninoşi din răutăţile lor. Târâtoare pentru că au căzut de la înălţimea pe care stăteau după starea cea dintâi, iar [şerpi] veninoşi din cauza nimici­rii însoţitorilor. Scriptura spune că pe aceştia îi trimite. De aceea, după moabiţii dintâi, despre care se spun cele bune, dacă rămâne cineva pe pământ, se aseamănă şarpelui, despre care se spune: «Vei mânca pământ toate zilele vieţii tale». Acesta este trimis ca târâ­toare. Mănâncă pământ cel care seamănă în trup şi din trup (carne) seceră stricăciunea.





*     Joc de cuvinte între arav „arab” şi erev „seară”.

** În ebraică, într-adevăr, arie înseamnă „leu”. Ariei însă s-ar traduce mai exact „leul lui Dumnezeu”.

*** Numele Adam „om” este pus în legătură cu ’adama „pământ roşiatic”.