joi, 16 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 6





Despre Avraam şi despre făgăduinţa prin Isaac
şi că prin ei se preînchipuia taina credinţei



   1. Dumnezeiescul Pavel scrie că Hristos S-a făcut Arhiereul şi Apostolul mărturisirii noastre (Evr. 3, 1). El ne-a asigurat clar că Hristos aducîndu-ne o poruncă neasemănat mai bună şi mai de folos decît cea veche prin Moise, adică pe cea evanghelică, S-a făcut chezaşul unui Testament mai bun. Şi cuvîntul este adevărat. Căci legea lucrează mînie şi face vădit păcatul, iar harul dăruit nouă prin blîndeţea Mîntuitorului ne dă dreptateam. Căci, precum zice El însuşi, n-a venit să judece lumea, ci ca lumea să se mîntuiască printr-însul. Şi Cuvîntul ne-a arătat îndestulător că deşi nu S-a născut după trup din seminţia lui Levi, a fost şi este Arhiereu în veac după rînduiala lui Melchisedec [1]. Ba taina îndreptării prin credinţă a fost vestită mai înainte de tăierea împrejur a legii şi celor din Israil li s-a schiţat mai înainte chipul tainei, că nu e cu putinţă să se mîn­tuiască lumea altfel decît numai prin Hristos care îndreptează pe cel păcătos şi-i iartă păcatele. Pe lîngă acestea putem să spunem, culegînd dovezi din Sfintele Scripturi şi cercetînd cu amănuntul fiecare încredinţare dată de ele, că sînt moştenitori ai lui Dumnezeu şi aşezaţi între fiii adevăraţi cei din făgăduinţa făcută fericitului Avraam prin Isaac.

   2. Deci preasfinţitul Pavel scrie Romanilor : «ce vom zice că a dobîndit după trup strămoşul nostru Avraam ? Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are laudă, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura ? A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Iar celui ce face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci ca datorie. Iar celui ce nu face fapte, ci crede în Cel ce îndreptăţeşte pe cel păcătos, i se socoteşte credinţa lui spre în­dreptăţire. Precum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte (îi acordă) dreptatea (îndreptăţirea) fără fapte : «Fericiţi cei cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror fapte s-au acoperit. Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul» (Ps. 31, 1—2). Deci fericirea aceasta este numai pentru tăirea îm­prejur, sau şi pentru netăirea împrejur ? Căci zicem că lui Avraam i s-a socotit credinţa spre dreptate. Dar cum i s-a socotit ? Cînd era tăiat împrejur, sau cînd era netăiat împrejur ? Nu cînd era tăiat îm­prejur, ci cînd era netăiat împrejur. Iar semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred netăiaţi îm­prejur, pentru a li se socoti şi lor credinţa ca dreptate; şi părinte al celor tăiaţi împrejur, dar nu numai al celor tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei părintelui nostru Avraam din vremea netăierii lui împrejur» (Rom. 4, 1—12) . Pe lîngă acestea, dînd o tîlcuire şi mai subţire tainei, zice : «Căci nu prin lege a primit Avraam sau sămînţa lui făgăduinţa de-a fi moştenitor al lumii, ci prin dreptatea cea din credinţă. Căci dacă sînt moştenitori cei din lege, s-a făcut deşartă credinţa şi s-a desfiinţat făgăduinţa. Fiindcă legea pricinuieşte mînie. Pentru că unde nu este lege, nu este nici călcare de lege. De aceea (făgăduinţa moştenirii) este din credinţă, ca să fie făgăduinţă sigură prin har pentru toată sămînţa lui Avraam nu numai celei prin lege, ci şi celei prin credinţă, spre a fi el părin­tele nostru al tuturor, precum s-a scris: te-am pus pe tine părinte al multor neamuri. El e părintele nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care face vii pe morţi şi cheamă la fiinţă pe cele ce nu sînt» (Rom. 4, 13—17) 1).
   Îl auzi cum asigură şi spune mereu cu putere, că lui Avraam i s-a dat cînd încă nu era tăiat împrejur, ci se afla încă netăiat îm­prejur harul şi au fost făcuţi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu, cei ce au voit să meargă pe urmele strămoşului Avraam imitîndu-i credinţa din vremea cînd nu era tăiat împrejur, nu cei ce s-au obiş­nuit să cugete lucruri mari despre umbra dată prin Moise şi să se laude că au pe Avraam ca părinte după trup, care. s-a numit «părinte al multor neamuri», pe cînd Israil nu e decît un neam. Căci chiar dacă s-ar extinde într-o mulţime nemăsurată, trebuie să-l înţelegem şi în acest caz pe Avraam ca părinte al celor ce cred, adunaţi din toate cetăţile şi ţările, ca unii ce s-au făcut un trup în Hristos şi au fost chemaţi la frăţie duhovnicească. De fapt Iudeii s-au născut din Avraam. Dar nu toţi din Israil, sînt Israil, nici pentru că sînt sămînţa lui Avraam sînt fiii lui. Mai mult îi apropie de El credinţa, pe cei ce au crezut din netăierea împrejur. Căci făgăduinţa s-a făcut şi harul care îndreptează s-a dat lui Avraam cînd încă nu avea tăierea îm­prejur, ci fiind mai degrabă netăiat împrejur, după credinţa Sfintelor Scripturi.

   3. Iar că darul dreptăţii din credinţă nu se mărgineşte numai la Avraam, deşi lui i s-a făcut făgăduinţa, ci s-a extins şi la toţi cei ce au crezut, o confirmă iarăşi preaînţeleptul Pavel, adăugind la cele ce le-am spus, următoarele: «Dar nu s-a scris numai pentru el, că i s-a socotit lui spre dreptate, ci se va socoti şi pentru noi care credem în Cel ce a sculat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru dreptatea noastră» (Rom. 4, 23—25). Deci harul care ne dă prin credinţă cetăţenia cerului şi darul bunătăţii de sus, îi face să se socotească între fiii lui Avraam nu pe cei ce s-au născut din el după trup, ci pe cei ce s-au îmbogăţit cu acelaşi chip şi avînd un cuget frăţesc,cred în Domnul nostru Iisus Hristos. Aceştia vor fi moştenitori ai darurilor lui Dumnezeu, respingînd pe Israil cel după trup, din pricina necredinţei lui.
   Căci şi aceasta ni s-a dat foarte clar ca chip în taina lui Isaac. Dar să le arătăm şi acestea pe cît ne e cu putinţă, folosindu-ne de cunoştinţa ce ne-o dau Scripturile lui Moise. Ele sună aşa: «După aceste cuvinte, a fost cuvîntul Domnului către Avraam în vedenie, zicînd; Nu te teme Avraam, Eu te voi păzi pe tine. Plata ta va fi mare foarte. Şi a zis Avraam: Stăpîne, Doamne, ce-mi vei da? Eu mă pierd fără copii. Iar fiul slujnicii mele Masec este Eliezer Damascul. Şi a zis Avraam: de vreme ce mi-ai dat sămînţă, sluga mea mă va moşteni: Şi îndată s-a făcut cuvîntul Domnului către el, zicînd : Nu te va moşteni acesta, ci cel ce va ieşi din tine, acesta te va moşteni. Şi l-a scos pe el afară şi i-a zis:Priveşte la cer şi numără stelele, dacă le poţi număra. Şi a zis: Aşa va fi sămînţa ta. Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate» (Fac. 15, 1—6). Şi era unită cu el ca soţie fericita Sara (care tradusă .înseamnă: stăpînă), femeie cu chip arătos şi cu faţa frumoasă. Căci aşa mărturiseşte Sfînta Scriptură. Dar îi era unită şi îl slujea printr-o căsătorie nelegitimă slujnică Agar, care se tălmăceşte nemernică(străină). Şi Sara care încă nu concepuse vreun copil legitim, îşi plîngea nerodnicia. Iar Agar a născut pe Ismail. Aflîndu-se lucru­rile astfel, a grăit Dumnezeu către Avraam, zicînd : «Eu te voi păzi, plata ta va fi mare foarte». Iar el ce răspunde la acestea ? «Stăpîne, ce-mi vei da ? Eu pier fără copii. Iar fiul slujnicii mele Masec, este Eliezer Damascul». Observă desăvîrşirea cuvîntului: «Ce-mi vei da, Stăpîne ?». Înţelege că spune că nu mai are nevoie de nimic din cele pămînteşti, deci nu se va bucura nici să se facă stăpîn peste şi mai multe, dacă nu are ca moştenitor legitim un fiu adevărat, născut dintr-o căsătorie liberă. Observă că firea e dusă prin sine şi fără legi scrise spre cunoaşterea clară a ceea ce e folositor de ştiut. Căci deşi avea un fiu, înţelege pe Ismail, dumnezeiescul Avraam se declară pe sine fără copii. Deci firea ştie, şi încă foarte limpede, că cel odrăslit din împreunarea întinată şi nelegitimă nu se poate numi în chip cuvenit fiu. «Căci nu va da rădăcină adîncă», după cum s-a scris (Întel. Sol. 4, 3). Iar că, chiar dacă s-ar naşte unora un prunc din slujnică, va fi o odraslă rece şi deşartă, şi nu ar pricinui bucurie celor liberi, o spune adăugind: «Iar fiul slujnicei Masec, este Eliezer Damascul». Adică: să-mi fie mie deci cel născut din sluj­nica mea fiu iubit. Căci aceasta înseamnă Damasc. El se va socoti şi ca ajutor şi sprijin de la Dumnezeu. Fiindcă aceasta înseamnă Eliezer. Deci e una cu a zice clar : «Să-mi fie în loc de sînge ade­vărat şi de sărut al sîngelui şi ajutor dat de Dumnezeu din necesi­tate sluga mea» ; deci să-mi fie şi moştenitor. «Ce-mi vei da ?». Dacă n-am un urmaş adevărat, să fie, Stăpîne, Avraam al tău totdeauna sub reproş***. Căci cel fără copii, se mîntuieşte prin copii adevăraţi din soţie liberă. Dar nu l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept mult timp în întristare. Căci îndată i-a făgăduit sămînta în Isaac, de care spune că va fi egal la număr cu mulţimea nenumărată a stelelor. Şi a fost asigurat că se va numi părinte al unor neamuri nenumărate, deşi era înţepat de muşcăturile lipsei de copii. «Şi a crezut, zice, Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate». Are deci ca încununare dreptatea cel ce cinsteşte prin credinţă pe Stăpînul . Căci a mărturisit prin aceasta că toate îi sînt cu putinţă. Iar cel necredincios şi fără grijă, va fi îngîmfat şi batjocoritor. Iar prin aceasta va cădea sub osîndă şi certări. Deci a crezut Avraam lui Dumnezeu şi a fost îndreptat prin El. Căci adaugă un semn spre întărirea adevă­rului celor mai înainte făgăduite că vor fi. Dumnezeu se gră­beşte să împlinească jurămîntul, nelăsînd în îndoială pe cel ce a cre­zut. Căci s-a scris : «Şi a zis către el: Eu sînt Dumnezeu cel ce te-am scos din ţara Haldeilor, ca să-ţi dau ţie pămîntul acesta ca să-l moş­teneşti pe el. Şi a zis Avraam: Stăplne Doamne, după ce voi cunoaşte că-l voi moşteni pe el ? I-a zis lui: Ia o junince de trei ani şi un berbec şi o turturea şi un porumb. Şi a luat el acestea toate şi le-a despicat în două şi le-a pus cu faţa una către alta. Iar păsările nu le-a despicat. Şi s-au coborît păsările peste trupuri, peste despicăturile lor. Şi a şezut Avraam împreună cu ele. Iar la apusul soa­relui a căzut uimire peste Avraam şi iată frică mare şi întuneric l-a cuprins pe el. Şi s-a spus lui Avraam: Cunoscînd vei cunoaşte că ne­mernică va fi sămînţa ta în pămînt străin şi o vor avea pe ea ca roabă şi-i vor chinui pe ei patru sute de ani. Iar pe neamul căruia vor fi robi îl voi judeca Eu. După aceea vor ieşi să vină aici cu avere multă. Iar tu vei pleca la părinţii tăi cu pace, ajungînd la bătrîneţe bună. Iar în al patrulea neam se vor întoarce aici. Căci încă nu s-au împlinit păcatele Amoreilor pînă acuma. Iar după ce a apus soarele, s-a făcut flacără. Şi iată cuptor fumegînd şi sfeşnic au trecut prin mijlocul despicăturilor acestora» (Fac. 15, 7—18).
   Ceea ce s-a întîmplat va cerceta învăţatul Pavel, care va tîlcui şi înţelesul jurămîntului. El ne va spune ce vor să însemne despicăturile, zborul păsărilor şi aşezarea împreună peste acelea; de asemenea, ce înseamnă împreuna aşezare a lui Avraam, şi ce flacără care a trecut printre despicături. Deci să le înfăţişăm.

   4. Era obiceiul Haldeilor să însoţească jurămîntul cu trecerea printre animalele despicate şi să zică făcînd aceasta : să fiu ca aces­tea. Deci Avraam fiind Haldeu după neam şi ieşit de curînd dintre ei,Stapînul tuturor i-a poruncit, ţinînd seama de aceasta, să facă jură­mântul după acest obicei, împletind frumos în cele jertfite, taina lui Hristos. Iar fiindcă despicăturile au fost după aceea întinse pe pămînt, ca avînd să treacă oarecum printre ele, a coborît împreună lîngă ele şi s-a aşezat împreună cu ele şi Avraam. S-a aşezat spre a le păzi, ca să nu se producă vreo vătămare şi să se facă cele aduse pentru jurămînt hrană unor păsări necurate. Iar la apusul soarelui, zice, «a căzut uimire şi frică peste Avraam». Voi spune, pe cît pot, ce se înţelege prin aceasta. Era obiceiul Haldeilor să ia seama bine şi fără greşeală la zborul păsărilor. Deci a îngăduit Dumnezeu tuturor cu înţelepciune să se înveţe cele ce vor fi din cele ce ştia că era obiceiul unora să facă. Adunîndu-se deci păsările peste despicâturi, dumnezeiescul Avraam s-a înspăimîntat înţelegînd acum, unde şi peste cine se va adeveri semnul. Căci era socotit un semn nefa­vorabil şi dătător de griji zborul unor păsări necurate peste cele jertfite. Căci păsările carnivore sînt întotdeauna necurate. Fiindcă se temea de capul lui, ca nu cumva să se întîmple acest lucru şi cu el, Dumnezeu îl eliberează de această teamă: «Nu va veni, zice, peste tine toate cele bănuite. Dar cunoscînd, cunoaşte că seminţia ta va fi nemernică in pămînt străin». Şi vor fi foarte mulţi cei ce vor voi să-l chinuiască, al căror chip erau păsările aşezate peste jertfe. Dar necă- jindu-l puţin, vor suferi osîndă. «Iar tu vei pleca la părinţii tăi, ajungînd la bătrînețe bună». Apoi spune că după apusul soarelui «flacără de foc şi cuptor şi sfeşnice au trecut prin mijlocul celor despicate».
   După obiceiul Haldeilor, focul este chipul lui Dumnezeu, care împlineşte jurămîntul. Dar şi dumnezeiescul Pavel vede în acestea în­ţelesul jurămîntului, zicînd: «Iar Dumnezeu dînd făgăduinţa lui Avraam, întrucît nu avea pe nimeni mai mare pe care să se jure, s-a jurat pe Sine însuşi, zicînd: Binecuvîntînd te voi binecuvînta şi înmulţind te voi înmulţi. Şi acesta avînd îndelungă răbdare, a dobîndit făgăduinţa. Căci oamenii se jură pe cel ce e mai mare şi jură­mîntul le este o chezăşie şi sfîrşitul oricărei împotriviri între ei. În aceasta Dumnezeu vrînd să arate şi mai mult moştenitorilor făgădu­inţei nestrâmutarea hotărîrii Lui, a pus la mijloc jurămîntul, ca prin două fapte nestrămutate (făgăduinţa şi jurămîntul), în care e cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să avem mîngîiere tare noi cei ce ne grăbim spre nădejdea pusă înainte» (Evr. 6, 13—18) .

   5. Deci în modul cel mai înţelept şi-a întărit Dumnezeu cu jurămînt făgăduinţa, deşi nu ştie să mintă, ca, precum scrie dumneze­iescul Pavel, să avem mîngîierea întărită, nemaiîndoindu-ne că ea va ajunge numaidecît la împlinire. Deci (ca să reiau cuvîntul de mai înainte), avînd încă Agar pe Ismail în pîntece, s-a supărat Sara pe slujnică, nemaisuportînd mîndria şi îngîmfarea nemăsurată a aceleia pentru sarcina ei. De aceea o alungă din casă şi-i porunceşte să plece unde vrea, îngăduindu-i s-o facă aceasta soţul ei legitim, adică Avraam. Dar, cum zice Sfînta Scriptură : «A aflat-o pe ea Îngerul lui Dumne­zeu la un izvor de apă în pustie, pe calea Sur. Şi i-a zis ei îngerul Domnului: Agar, slujnică a Sarei, de unde vii şi unde mergi ? Şi a zis : Fug de la fața Sarei, stăpîna mea. I-a zis ei îngerul Domnului: Întoarce-te la stăpîna ta şi smereşte-te sub mîinile ei» (Fac. 16, 7—9). Şi s-a întors Agar şi a suportat jugul robiei. Iar Dumnezeu i-a cerut lui Avraam tăierea împrejur, zicînd : «Tu să păzeşti legămîntuî Meu, tu şi sămînța ta după tine în neamurile lor. Şi acesta e legămîntul pe care îl vei păzi între Mine şi voi şi între sămînţa ta în neamurile lor. Se va tăia împrejur la voi toată partea bărbătească. Şi veţi tăia îm­prejur marginea trupului vostru. Şi aceasta va fi spre semn al legă­turii între Mine şi voi. Şi se va tăia împrejur la voi pruncul de opt zile, toată partea bărbătească în neamurile voastre. Şi sluga ta, şi cel cumpărat cu argint, din tot fiul străin, care nu este din sămînţa ta, cu tăiere împrejur se va tăia împrejur sluga casei tale şi cel cum­părat cu argint. Şi va fi legămîntul Meu pe trupul vostru spre legă­tură veşnică. Şi partea bărbătească care nu-şi va tăia împrejur mar­ginea trupului său, în ziua a opta, se va pierde sufletul acela din neamul lui, că a stricat legământul Meu» (Fac. 17, 9—11).
   Fiindcă trebuia deci sa se supună legilor dumnezeieşti, s-a tăiat împrejur Avraam cu toată casa. Şi a tăiat împrejur cu ceilalţi îm­preună şi pe Ismail.
   Dar s-a născut apoi şi cel din cea liberă, adică Isaac. Şi ce-a fost după aceasta ? Nu mai era de suportat fără ciudă în casă fiul nele­gitim Ismail şi cinstit în mod egal cu Isaac. «Căci a văzut, zice, Sara pe fiul Agarei, Egipteanca, care s-a născut lui Avraam, jucîndu-se cu Isaac, fiul ei» (Fac. 21, 9). Şi a venit plîngînd, cum e de înţeles, şi a zis : «Alungă pe slujnica aceasta şi pe fiul ei. Că nu poate să moş­tenească fiul slujnicei acestea cu fiul meu Isaac. Şi greu a părut, zice, cuvîntul acesta lui Avraam. Să nu-ţi fie greu cuvîntul acesta despre copil şi despre slujnică. Toate cîte îţi va spune ţie Sara, as­cultă cuvîntul ei, pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi. Dar şi pe fiul slujnicii acesteia îl voi face neam mare, pentru că şi el este din sămînţa ta. Şi s-a sculat Avraam dimineaţa şi a luat pîini şi un burduf cu apă şi le-a dat Agarei şi a pus pe umerii ei şi pruncul şi a trimis-o pe ea. Iar ea plecînd rătăcea prin pustiul Beer-Şeba. Şi i s-a sfîrşit apa din burduf şi a lăsat pruncul sub un mără­cine. Şi plecînd s-a aşezat departe de el, ca la o aruncătură de săgeată. Căci a zis: Să nu văd moartea copilului meu. Şi a şezut cu faţa către el. Dar copilul a strigat şi a plîns. Şi a auzit Dumnezeu glasul pruncului din locul unde era. Şi a chemat îngerul lui Dumnezeu pe Agar din cer şi i-a zis ei: Ce este, Agar ? Nu te teme. Căci a auzit Dumnezeu glasul pruncului tău din locul unde este. Scoală-te şi ia pruncul şi ţine-l de mînă. Şi a deschis Dumnezeu ochii ei şi a văzut un izvor de apă vie şi a mers acolo şi şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu pruncul şi el creştea» (Fac. 21, 10—21).
   Dumnezeiescul Avraam, biruit de legea iubirii de copil, voia sa poarte grijă de Ismail. Dar fiindcă prezicerea dumnezeiască îl îndemna să şi-l alipească numai pe Isaac, de care era legată făgăduinţa, a slo­bozit pe Agar şi i-a poruncit să părăsească odată cu pruncul casa stăpînului, arătîndu-se prin aceasta de mai înainte taina lui Hristos ca chip al legii . [2]

   6. Să o explicăm aceasta reluînd după trebuinţă cuvîntul de la început. Căci poate vedea cineva aici foarte limpede că cele ale lui Hristos sînt mai vechi decît cele ale legii, şi dreptatea prin cre­dinţă e arătată ca mai veche decît tăierea împrejur. Căci tăierea îm­prejur s-a dat lui Avraam ca semn al credinţei din vremea netăierii împrejur, după cuvîntul preaînţeleptului Pavel. Deci îi era neplăcut fericitului Avraam că nu era tatăl unui fiu liber. Şi avînd un fiu din Egipteancă, adică din Agar, era foarte întristat, socotind egală cu lipsa de copii sămînţa nelegitimă şi neliberă. Dar cînd a primit făgădu­inţele legate de copilul legitim, adică de Isaac, şi a auzit limpede că va fi în el părintele a nenumărate neamuri, crezînd s-a îndreptat. Ba a primit şi asigurarea că va ajunge în stăpînirea pămîntului arătat lui de Dumnezeu. Căci spunîndu-i Dumnezeu: «îţi voi da ţie pămîntul acesta» (Fac. 17, 8), ca să fie mai sigur a întrebat, zicînd : «Stăpîne, prin ce voi cunoaşte că îl voi moşteni ?» (Fac. 15, 18). De aceea Dum­nezeu a poruncit să ia cele despicate : o viţea de trei ani, o capră, un berbec, o turturea şi un porumb. Şi animalele cu patru picioare  le-a despicat Avraam, punînd la rînd pe unele în faţa altora ; iar păsările nu le-a despicat. Şi le alungă pe acelea dintre păsări care voiau să le ciugulească. Iar soarele ascunzînd cele din urmă lumini, Dumnezeu a trecut în chip de foc printre cele despicate. Ce înţeles duhovnicesc putem vedea în acestea ? O vom spune pe cît e cu pu­tinţă.

   7. Israil cel după trup a fost în oarecare fel primul fiu al Dum­nezeului tuturor. Căci zice : «Fiu întîi născut al Meu este Israil» (Ieş. 4, 22). Dar ca din roabă şi răscumpărat din Egipt. Dar Dumnezeu nu l-a învrednicit să se socotească între fii (căci firea este liberă şi iubitoare de ceea ce e legitim). Ci a căutat mai degrabă poporul plăcut, pe cel prin credinţa în Hristos, potrivit făgăduinţei, în care cei din jurul lui Avraam s-au făcut şi părinţi ai multor neamuri. Căci au moştenit slava aceasta nu în Israil cel după trup, ci în cei mîntuiţi dintre neamuri prin credinţă. O va mărturisi aceasta Pavel, scriind : «Nu prin lege s-a primit de Avraam făgăduinţa că va fi moştenitor al lumii, ci prin dreptatea credinţei» (Rom. 4, 13) Căci îl avem pe Avraam ca părinte, cei ce am crezut din netăierea împrejur şi sîntem îndreptaţi de Dumnezeu asemenea Lui. Această taină dum­nezeiască ne-o lămureşte bine Pavel cel învăţat în ale legii. Căci scrie Galatenilor care după ce s-au desăvîrşit (botezat) în Hristos[3], s-au întors înapoi, certîndu-i : «Spuneți-mi voi cei ce voiţi să fiţi sub lege, nu auziţi legea ? Căci s-a scris că Avraam a avut doi fii, unul din roabă şi unul din liberă. Dar cel din roabă, s-a născut după trup; iar cel din liberă, prin făgăduinţă» (Gal. 4, 21—23). Acestea sînt alegorii. Fiindcă ele sînt cele două legături; una, de la mun­tele Sinai, naşte spre robie. Ea este Agar. Căci Sinai este un munte în Arabia. Şi zace in acelaşi rînd cu Ierusalimul, dar ii slujeşte aces­tuia cu fiii ei. Iar Ierusalimul de sus este cea liberă, care este maica noastră[4]. Căci s-a scris: «Veseleşte-te tu, cea stearpă, care nu naşti; izbucneşte de bucurie şi strigă cea care nu ai durerile naşterii, că mulţi sînt copiii celei sterpe, mai mulţi decît ai celei care are bărbat. Iar noi, fraţilor, sîntem după (ca) Isaac, fii ai făgăduinţei. Dar precum atunci cel născut după trup prigonea pe cel după Duh, aşa şi acum. Dar ce zice Scriptura ? A izgonit pe roabă şi pe fiul ei. Căci nu va moşteni fiul roabei, ci al celei libere. Iar noi, fraţilor, nu sîntem copii ai roabei, ci ai celei libere» (Gal. 5, 27—31). «Staţi deci tari in libertatea cu care Hristos ne-a eliberat pe noi şi nu vă lăsaţi iarăşi stăpîniţi de duhul robiei» (Gal. 5, 1).
   Înţelegi, deci, că Agar şi Sara sînt chipurile celor două testamente. Şi pe slujnică o aseamănă cu maica Iudeilor, adică cu Ieru­salimul de pe pămînt, fiindcă era supusă legilor robiei şi nu se distin­gea prin duhul liber. Iar de cea dintîi şi liberă, adică de Sara, care se tălmăceşte de aceea şi Stăpină, zice că purta chipul Ierusalimului înalt şi de sus şi ne spune în mod clar că s-a făcut maica celor în­dreptaţi prin credinţă şi chemaţi din făgăduinţa lui Dumnezeu ca sa fie fiii lui Avraam. «Căci noi, zice, sîntem ca Isaac : fii ai făgădu­inţei» (Gal. 4, 28). Fiindcă ne-am eliberat în Hristos, prin care şi în care îmbogăţiţi cu Duhul dumnezeiesc şi de sus, am fost aşezaţi între fiii lui Dumnezeu. De aceea «strigăm : Avva Părinte» (Rom. 8, 15; Gal. 4, 6), şi ne-am făcut moştenitori ai bunătăţilor făgăduite sfinţilor, cum S-a jurat pe Sine însuşi Dumnezeu.
   Căci a fost primit prin jurămîntul Tatălui Fiul, sau taina Lui. Căci e obiceiul Tatălui să se jure pe puterea proprie a Fiului şi aceasta înseamnă a se jura pe Sine însuşi. Fiindcă Fiul nu e altul decît El, după raţiunea fiinţei şi după identitatea dumnezeirii.
   Şi de fapt, dumnezeiescul Moise cînd ne-a arătat pe Dumnezeu jurîndu-Se, L-a înfăţişat zicînd foarte lămurit : «Voi ridica mîna Mea la cer şi Mă voi jura pe dreapta Mea» (Deut. 32, 40). Iar dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl esle Fiul, prin care ţine toate, porunceşte tuturor şi lucrează dumnezeieşte, chemînd cele ce nu sînt să se facă şi celor făcute dăruindu-le buna existenţă. Aşadar taina Mîntuitorului nostru a fost primită printr-un jurămînt care trebuia să întărească în cre­dinţă pe moştenitorii făgăduinţei.
   Iar Fiul este mai presus de toată zidirea şi întrece firea şi slava celor create prin neasemănate superiorităţi, avînd rădăcina cea mai înaltă, adică pe Tatăl şi Dumnezeul tuturor. Dar fiindcă s-a făcut ca noi, s-a aşezat sub lege, lăsîndu-Se condus de ea. De aceea a şi spus : «N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc» (Matei 5, 17). Vom so­coti-o şi aceasta între măsurile deşertării (chenozei), dacă voim să cugetăm drept.
   Dar se aseamănă şi cu ţapul ispăşitor. Pentru care pricină ? S-a adus pe Sine pentru păcatele noastre, după Scripturi. Dar ţapul este după lege jertfă pentru păcat. Dar se compară şi cu berbecul deoarece Acesta conduce turma celor cuvîntătoare. Căci Unul este conducătorul nostru : Hristos. Iar noi sîntem «poporul păşunei Lui şi oile mîinilor Lui» (Ps. 78, 14), după cum s-a scris. Iar fiindcă S-a asemănat în toate fraţilor Săi, adică nouă, primind deşertarea (chenoza), e închi­puit ca ţap, prin faptul că e conducător. Căci ţapii sînt mereu în fruntea turmei.
   Deci Hristos este asemănat cu ţapul, fiind junghiat pentru păcat, fiindu-ne conducător, căruia dacă voim şi ne grăbim să-l urmăm, vom fi «în păşune bună şi in loc gras, şi ne vom odihni în stîni sfințite», după cuvîntul proorocului (Iez. 34, 14). Căci ne va sălăşlui în lo­caşurile de sus, El fiind şi ţapul şi Arhipăstorul ; şi sub lege, ca Unul dintre noi şi mai presus de lege, fiind Acelaşi Dumnezeu şi toată dreptatea, deşi «s-a socotit între cei fără de lege» (Isaia 53, 12) şi a suportat junghierea pentru noi.
   Dar ia şi chipul turturelei şi al porumbelului. Căci El e singura turturea inteligibilă (spirituală) şi atotcuvîntătoare, pasărea cu o gură cu adevărat bine sunătoare, din cer şi de sus, care cu propovăduirea evanghelică a fermecat pămîntul de sub cer ; Căruia îi spune şi Mi­reasa, adică Cea din neamuri: «Arată-mi fața Ta şi fă-mă să aud glasul Tău. Căci glasul Tău este dulce şi fața Ta frumoasă» (Cînt. 2, 14).
   El e şi porumbul simplu şi nevinovat şi fără vicleşug. Căci «nu s-a aflat vicleşug în gura Lui», după cum s-a scris (Isaia 53, 9). Hristos este plinirea desăvîrşirii dumnezeirii. Şi animalele se despică (căci au fost despicate în două). Dar cele două păsări au rămas nedes­picate în două. Şi care e motivul ? Întrucît Cuvîntul lui Dumnezeu Cel Unul Născut S-a făcut trup, S-a împărţit oarecum în două şi cuvîntul despre El se lărgeşte îndoindu-se. Cînd cugetăm la naşterea Lui dumnezeiască şi negrăită din Tatăl, cînd vorbim de taina întrupării, dar nu despicăm taina iconomiei, simplificînd cunoaşterea despre El pentru cei ce nu-L cunosc. Căci deşi s-a făcut oarecum îndoit cuvîntul despre El, dar El e Unul, neîmpărţit în două după primirea trupului. Fiindcă nu S-a tăiat într-o doime de fii. Căci Hristos este Unul şi neîmpărţit. Iar chipul clar al acestui fapt e netăierea păsărilor. «Căci păsările, zice, nu le-a despicat».
   Pe de altă parte, avînd umanitatea de pe pămînt, poate fi în­chipuit prin ţap. Dar tot El, fiindcă este Dumnezeu, sau din cer şi de sus, poate fi înţeles prin păsări. Iar faptul că deşi a suferit junghierea de bună voie pentru noi, «Trupul Lui nu a văzut stricăciunea (coruperea)», după cum s-a scris (Ps. 15, 10 ; Fapte 2, 31) că, după cuvîntul Psalmistului, «nici un vrăjmaş nu va izbuti împotriva Lui şi fiul fărădelegii nu-L va chinui» (Ps. 88, 23), îl arată iarăşi, ca în chip, dumnezeiescul Avraam, oprind păsările care vor să vatăme cele despicate. Iar prevestindu-i-se lui Avraam tirania ce va urma după o vreme în Egipt împotriva celor din sîngele lui, adică a lui Israil, şi minunata izbăvire, «la apusul soarelui, zice, un cuptor de foc fumegînd şi o făclie de foc au trecut prin mijlocul celor des­picate». Prin aceasta le-a luminat de mai înainte celor ce aveau să trăiască din făgăduinţe legea ce se va da prin Moise, care va istorisi multe auditorilor despre robia şi răscumpărarea celor din Israil. Iar în timpurile din urmă ale veacului acesta şi oarecum spre seară, «Cuvîntul trup s-a făcut» (Ioan 1, 14). Căci socotesc că aceasta nu înseamnă nimic altceva decît că firea dumnezeiască şi negrăită a trecut prin cele despicate. Dar «era, zice, o flacără de foc şi un cuptor de foc şi sfeşnice de foc». Căci taina întrupării cu adevărat vrednică de închinare li s-a făcut celor ce s-au hotărît să nu-L asculte şi s-au aplecat spre neînfrînare, foc şi flacără şi osînda de nesuportat şi ultimă a tuturor. De fapt, despre cei din Israil, care au batjocorit taina lui Hristos şi s-au pierdut din mîndrie, zice David către Tatăl şi Dumnezeu tuturor : «Pune-i vei pe ei ca un cuptor de foc, în vremea arătării feţei Tale, Doamne ; cu mînia Ta îi vei tulbura pe ei şi focul îi va mînca pe ei» (Ps.20, 9—10). Iar vremea arătării feţei Tatălui este potrivit să se înţeleagă ca vremea întrupării, dacă Fiul este faţa şi chipul lui Dumnezeu şi Tatăl. Deci El este flacăra aspră şi cuptor celor ce resping taina întrupării Unuia Născutului.
   Dar celor ce au cunoscut (au primit) arătarea Lui, va fi, cum s-a scris, «Făclie luminînd în întuneric» şi subţiind grosimea ceţei diavoleşti şi mulţimea celor ce-L respectă să nu se împiedice de sminteli. Aşa L-a numit Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul şi prin glasul lui Isaia, zicînd : «Pentru Sion nu voi tăcea şi pentru Ierusalim nu voi înceta pînă cînd va ieşi ca o lumină dreptatea Mea şi mîntuirea Mea ca o făclie va arde». Căci Fiul S-a făcut pentru noi mîntuire şi dreptate de la Dumnezeu şi Tatăl, dacă este adevărat că în El ne îndreptăm şi biruim moartea care ne tiraniza odinioară, ne mutăm iarăşi la nestricăciune şi firea îşi reface chipul pe care îl avea la început.

   8. Dar era de trebuinţă ca apărînd Emanuil şi arătîndu-se taina Lui în lume, chipurile cultului mozaic să se supună învăţăturilor evan­ghelice ca unor porunci mai înalte şi mai desăvîrşite. Acest lucru s-a arătat iarăşi în umbra unui chip. Şi voi spune care este acesta. De vreme ce Sara n-a născut, iar Agar avea în pîntece pe Ismail, îşi arată mîndria faţă de cea liberă. Dar Sara n-a suferit dispreţul şi a pornit să asuprească pe Egipteancă. Iar aceea a plecat din casă şi rătăcea prin pustiu. Şi a întrebat-o îngerul din cer unde merge şi de unde vine. Iar aceea a răspuns la acestea : «Fug de la faţa Sarei, stăpîna mea». Dar ce zice dumnezeiescul înger ? «Întoarce-te la stăpîna ta şi smereşte-te sub mîinile ei». Se arată prin aceasta că, cultul legii va naşte pe Israil***. Dar (Agar) fiind slujitoare (fiindcă nu era în ea duhul libertăţii), a născut pe poporul din Egipt mai înainte de cunoaşterea noii legi evanghelice. De aceea el a şi dispreţuit mult şi a prigonit pe cei în Hristos şi a privit de sus rînduielile evanghelice, făcînd-o aceasta în multe feluri. Căci a prigonit pe Sfinţii Apostoli Sinagoga Iudeilor, spunîndu-le pe faţă : «Cu poruncă v-am poruncit vouă să nu învăţaţi în numele acesta. Şi iată aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră» (Fapte 5, 28). Vezi cum se îngîmfă Egipteanca împotriva Sarei şi se obrăzniceşte slujnica împotriva celei libere ?[5] Dar e învinsă după un timp si fuge într-un fel oarecare iubind liber­tatea, însă i se porunceşte de glasul îngerului să nu dispreţuiască pe cea libera, adică învăţătura care o cheamă la demnitatea liber­tăţii, ci mai vîrtos să se smerească sub mîinile ei. Căci cultul legii, mişcîndu-se prin chipuri, slujeşte în oarecare fel învăţăturilor evan­ghelice, arătînd în sine în mod obscur, frumuseţea adevărului.
   Aşadar legea de odinioară a lui Moise, dată prin îngeri, auzea cuvîntul îngerilor, care îi poruncea să-şi plece grumazul sub învă­ţăturile date prin Hristos şi să se supună celei libere şi să nu umble de capul ei. Aceasta socotesc că e înţelesul spiritual al supunerii Agarei sub mîinile Sarei.
   Dar trebuie să amintim că şi dumnezeiescul, Pavel a văzut în ele cele două legăminte, pe unul născînd în robie, egal cu Ierusalimul de acum ; şi pe altul spre demnitatea libertăţii, adică pe Sara.
   Dar fericitul Avraam a fost învăţat clar şi că la arătarea lui Hristos va răsări timpul tăierii împrejur în duh. Dumnezeu a legiuit să se săvîrşească tăierea împrejur, arătînd de mai înainte, socotesc, prin chipuri trupeşti cele spirituale : «Se va tăia, zice, împrejur toată partea bărbătească» (Fac. 17, 10). Şi nesocotirea acesteia va fi pedep­sită cu nimicirea şi pieirea. Căci a spus că «partea bărbătească care nu-şi va tăia împrejur marginea trupului în ziua a opta, sufletul acela se va nimici din neamul lui, că a stricat legătura Mea» (Fac. 17, 14).
   Observă că tăierea împrejur în trup s-a arătat de mai înainte ca chip al tăierii împrejur în duh şi în adevăr. Căci se săvîrşea în ziua a opta, în care Hristos a revenit la viaţă dintre morţi şi a fost timpul să ne împărtăşim de Sfîntul Duh şi să primim tăierea împrejur în El, care nu supără trupul, ci curăţeşte duhul, nu eliberîndu-ne de murdă­riile trupeşti, ci vindecîndu-ne de bolile sufleteşti. Căci cînd a revenit  Hristos la viaţă, desfiinţînd stăpinirea morţii, a dat ucenicilor şi pîrga Sfîntului Duh. Căci «a suflat, zice, peste ei, zicînd: Luaţi Duh Sfint» (Ioan 20, 21). Cu acest cuvînt va fi de acord şi preaînţeleptul Ioan, care zice : «Fiindcă încă nu era dat Duhul Sfînt, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit» (Ioan 7, 39). Căci S-a slăvit cînd S-a sculat din morţi, în ziua a opta. De aceea atunci ni s-a dat Duhul şi în El am fost tăiaţi împrejur cu tăierea împrejur cea nefăcută de mînă şi spiri­tuală. Şi acest mod al tăierii împrejur place lui Dumnezeu. Aceasta o spune dumnezeiescul Pavel: «Nu cel arătat în afară este Iudeu, nici tăierea împrejur arătată în trup, ci cel întru ascuns este Iudeu, iar tăierea împrejur este cea a inimii în duh, nu în literă; a, cărei laudă nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu» (Rom. 2, 28).
   Încetînd slujirea legii şi dobîndind stăpinirea, legea cea nouă în Hristos şi ivindu-se popoarele cele credincioase, care au fost puse între fiii celei libere, nemaiavînd duhul robiei (căci strigă: Avva- Părinte), a venit timpul să se părăsească comunitatea Iudeilor şi Sinagoga şi să ia fiinţă ca moştenitor al făgăduinţei poporul ivit din ea. Dar se va întoarce după o vreme şi va fi primită şi ea şi va naşte din bunătatea de sus a Tatălui, pe Mîntuitorul şi Răscumpă­rătorul tuturor.
   E ceea ce arată iarăşi Sfînta Scriptură. Căci se jucau, zice, copiii bătîndu-se între ei : Isaac şi Ismail. Felul jocului, socotesc că era o gonire. Ismail alunga, iar Isaac fugea. Dar mintea celei libere, adică a Sarei, s-a supărat de aceasta. Şi de aceea a şi spus către dumne­zeiescul Avraam : «Alungă pe roaba aceasta si pe fiul ei. Căci nu va moşteni fiul robiei împreună cu fiul meu Isaac». Dar cuvîntul n-a lăsat netulburat pe Avraam. Însă a auzit de la Dumnezeu că trebuie să asculte de cuvintele Sarei. De aceea, dîndu-i Agarei ca merinde pîini şi apă, a poruncit să plece împreună cu copilul din casa stăpî- nului. Iar aceea a plecat întristată şi înlăcrimată. Şi rătăcea prin pustiu. Iar copilul aflîndu-se în primejdie şi plîngînd, «a deschis, zice, Dumnezeu ochii Agarei şi a văzut ea apă şi l-a adăpat» (Fac. 21, 10).
   Observă cum nici jocul copiilor nu e fără un rost spre înţelegerea tainei. Căci Ismail a alungat pe Isaac. Iar că într-un anumit timp cel din roabă, adică Ismail, va prigoni pe cel din liberă, adică poporul credincios în Hristos, a arătat fericitul Pavel zicînd despre Ismail şi Isaac : «Dar precum atunci cel născut după trup a gonit pe cel născut după duh, aşa şi acum»*** (Gal. 4, 20) . Dar fiindcă Ismail luptă îm­potriva celor din cea liberă, e alungată Sinagoga Iudeilor, avînd drept puţină şi slabă merinde, pîine şi apă[6],adică un grad măsurat de cunoştinţă şi binecredincioşie, prin care le era cu putinţă să nu moară cu totul. Căci a zis Dumnezeu undeva, lăsînd în Israil o mică rămă­şiţă de sămînţă a pietăţii după lege : «Şi vor fi lor spre sfinţenie mică în ţările în care vor intra» (Iez. 16). A spus că va fi celor din Israil sămînţă mică, după risipirea lor printre neamuri, ca să nu fie Iudeii foarte tari în putere spre a împlini toată legea, ci doar de-a păstra foarte puţin din ea, adică tăierea împrejur în trup şi Sîmbăta nelu­crătoare. Căci cea care naşte spre robie, adică Sinagoga Iudeilor, are ca merinde numai pîine şi apă.
   A suportat greu Avraam plecarea Agarei, dar a lăsat-o la porunca lui Dumnezeu. Căci a întristat cu adevărat pe Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti căderea lui Israil. Dar s-au despărţit şi nu fără voie de el, pentru voia lui Dumnezeu şi pentru iubirea lui Hristos. Căci scrie dumnezeiescul Pavel : «Că mare îmi este întristarea şi necurmată du­rerea inimii. Căci a-şi fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt Israiliţi».
   Alungată fiind maica Iudeilor, a rătăcit ani îndelungaţi. Şi se primejduia să se piardă cu totul. Dar dacă !!!? vor chema pe Dumnezeu strigînd către El în cursul timpului, vor fi miluiţi în mod sigur. Căci va deschide ochii înţelegerii lor şi vor vedea şi ei izvorul apei vii, adică pe Hristos, şi bînd din El, vor fi vii în El. Iar spălaţi fiind se vor face curaţi, după cuvîntul proorocului. Iar că Hristos este izvorul vieţii, ne asigură Psalmistul, spunînd către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri : «Că ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule! Iar fiii oamenilor în acoperămlntul aripilor Tale vor nădăjdui. Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din valul desfătării Tale îi vei adăpa pe ei. Că la Tine este izvorul vieţii» (Ps. 35, 7—9). Dar acesta nu e altul decît Hristos, prin care şi cu care e slava şi stăpînirea, împreună cu Duhul Lui cel de o fiinţă şi de viaţă Făcător în toţi vecii vecilor fără de sfirşit. Amin.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------


[1] Legea nu dăruieşte nimic, ci arată ce pedeapsă ne aduce pentru un păcat sau altul. Ea ne îndeamnă prin aceasta să ne reţinem de la păcat prin frica de pe­deapsa cu care ne ameninţă. Dar nu ne dă puterea să ne înfrînăm de la păcat. Hris­tos ne-a adus prin harul bunătăţii Lui iertarea de păcate, adică justificarea sau în­dreptarea ; pe de alta ne-a adus prin acela har şi puterea de-a ne înfrîna de la pă­cate. Ne-a adus dreptatea ca un dar, însă şi puterea de-a ne menţine în dreptate. Aceasta a fost preocuparea principală a Sf. Pavel să arate superioritatea credinţei in Hristos faţă de legea veche.

*** Urmaşii unui fiu nelegitim pot prelungi reproşul părintelui aceluia în veci, dacă aceşti urmaşi nu se vor ruga pentru strămoşul lor şi nu vor răscumpăra prin via­ta lor curată vina lui. Avraam n-ar fi rămas în istorie cu un nume de laudă dacă n-ar fi avut urmaşi ai unui fiu legitim.

[2] Rămîne în casa Tatălui Hristos, Fiul întrupat al Lui, iar Ismail, care închipuieşte legea veche, este depărtat de casa Lui.

[3] Pentru iudeii şi pentru adepţii religiilor păgine panteiste, care nu primeau unirea cu Dumnezeu Cel personal şi iubitor prin Hristos în Botez, Botezul era o ade­vărată desăvîrşire, sau pornirea pe drumul desăvîrşirii. De aceea numeau creştinii din primele secole Botezul «Desăvîrşire».

[4] În aceste rînduri din Sf. Ap. Pavel, cele două Testamente sint înţelese de el şi Sf. Chiril cînd ca, două legături ale lui Dumnezeu cu omenirea (legea veche şi cea in Hristos), cînd Agar şi Sara, din care Avraam, ca chip al lui Dumnezeu, a năs­cut pe cei doi fii. Dar între aceste două înţelesuri e o legătură. Dumnezeu a coborit la nivelul spiritual scăzut al omenirii pentru a realiza o legătură nedesăvîrşită cu noi (legea veche), dar in Hristos a găsit omenirea la un nivel ridicat şi a putut naşte ca o lege sau o omenire nouă.

*** Din Isaac se va naşte adevăratul Israel, trecîndu-se de la legea veche la Evanghelie.

[5] Aci Sara e văzută ca maica creştinilor ,iar Agar ca maica celor din Israel care rămîn la legea veche. Se urmează în aceasta Sf. Ap. Pavel (Gal. 4, 24—31).

*** Cînd scria Sf. Pavel Epistola către Galateni, iudeii prigoneau pe cei ce credeau in Hristos.

[6] Providenţa a făcut ca la anul 70 poporul evreiesc să fie alungat de Ro­mani din Ierusalim şi Iudeea. Căci dacă ar fi rămas acolo, creştinismul nu s-ar fi putut întări.