marți, 14 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 5



Despre Avraam şi Melchisedec
   1. Dumnezeul tuturor a dat legea spre ajutor, după cum s-a scris (Gal. 3, 24). Căci ea e îndrumătoare (pedagog). Dar taina lui Hristos desăvîrşeşte. Căci nu e deloc greu să vedem aceasta din însăşi Sfintele Scripturi, noi care dobîndim această credinţă din ele şi aflăm adevărul din ea. Ne ajunge spre a cunoaşte aceasta dumne­zeiescul Pavel, care zice despre cele două Testamente : «Porunca dată întîi se desfiinţează pentru neputinţa şi nefolosul ei. Căci legea n-a desăvîrşit nimic; prin ea şi-a făcut cale nădejdea în ceva mai bun, prin care ne apropiem de Dumnezeu» (Evr. 7, 18—19). Deci se poate înainta foarte uşor spre familiaritatea cu Dumnezeu nu prin întîia poruncă mozaică, ci prin nădejdea de care s-a spus că îşi face cale prin ea, care a fost socotită de învăţătorul celor tainice, care a văzut adevărul, că încununează poruncile date. El spune clar că cele ale legii au fost desfiinţate şi declară că cele ale poruncii îndrumătoare de mai înainte nu pot desăvîrşi nimic, scriind Evreilor : «Căci dacă (Testamentul) cel dintîi ar fi fost fără prihană, nu s-ar fi căutat loc pentru al doilea. Pentru că arătînd neajunsul lui, zice : Iată vin zile, zice Domnul, şi voi face pentru casa lui Iuda testament nou, nu ca testamentul pe care l-am făcut pentru părinţii lor în ziua cînd i-am prins de mînă ca să-i scot din pămîntul Egiptului, căci ei n-au rămas în testamentul Meu şi de aceea şi Eu i-am părăsit, zice Domnul. Că acesta e testamentul pe care îl voi face pentru casa lui Israil, după zilele acelea, zice Domnul: Pune-voi legile Mele în mintea lor şi în inimile lor le voi scrie. Şi voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu va mai învăţa fiecare pe aproapele lui şi fiecare pe fratele lui, zicînd: «cunoaşte pe Domnul», pentru că toţi mă vor cunoaşte pe Mine de la mic pînâ la cel mai mare, căci voi fi milostiv cu nedrep­tăţile lor şi de păcatele lor nu-Mi voi mai aduce aminte. Şi zicînd unul nou (testament), a declarat învechit pe primul. Iar ceea ce s-a învechit şi a îmbătrlnit, este aproape de pieire» (Evr. 8, 7—13).
   Deci legea e neputincioasă şi se arată foarte slabă în a desăvîrşi spre sfinţenie. Iar că îndreptarea şi slujirea lui Dumnezeu în Hristos e mai bună, auzi de la Dumnezeu care strigă limpede prin glasul proorocului, celor ce cinstesc slujirea legii şi rămîn alipiţi cu tărie de porunca veche zicînd : «spălaţi-vă, fiţi curaţi» (Isaia 1, 15) ; «Milă voiesc şi nu jertfă şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decit arderile de tot» (Matei 12, 7). În Hristos ara fost miluiţi şi în El am văzut spiritual pe, Tatăl şi am cunoscut pe Dumnezeu cel prin fire.

   2. Dar fiind foarte uşor să îngrămădim mii de texte asemănă­toare celor spuse şi să adăugăm multe cuvinte de ale sfinţilor prooroci, prin care ar putea vedea cineva foarte limpede că Dumne­zeu nu primeşte slujirea după lege, ca să nu abatem cuvîntul de la scopul urmărit de noi şi să nu se lungească explicarea noastră prea mult, sau să apuce pe altă cale, vom îndrepta cuvîntul spre dumne­zeiescul Avraam. Acesta auzind cum s-a primejduit pe neaşteptate nepotul său Lot, care locuise în Sodoma şi fusese luat in robie, şi-a înarmat slugile şi pe oarecare alţii cu numele Eşcol, Avnan şi Mamvre şi s-a năpustit cu vitejie asupra învingătorilor, şi scapă pe om din robia lor. Şi împreună cu el mai scapă o mare mulţime din cei prinşi şi primejduiţi. Şi întorcîndu-se acasă şi aducînd semnele stră­lucite ale biruinţei asupra vrăjmaşilor, cei folosiţi de osteneala lui au simţit trebuinţa să-l întîmpine. Căci s-a scris aşa: «Şi a ieşit împăratul Sodomei întru întîmpinarea lui după întoarcerea lui de la înfrîngerea lui Kedarlaomer şi a împăraţilor celor cu el, în valea lui Şave. Acesta era şesul împăraţilor. Şi Melchisedec, împăratul Salemului, i-a adus lui pîini şi vin. Şi era el preot al lui Dumnezeu Celui Prea înalt. Şi l-a binecuvîntat pe Avraam şi a zis : Binecuvîntat este Avraam lui Dumnezeu Celui Prea înalt, care a făcut cerul şi pămîntul. Şi binecuvîntat este Dumnezeu Cel Prea înalt care a predat pe vrăj­maşii tăi sub mîna ta. Şi i-a dat lui zeciuială din toate» (Fac. 14, 1—20 , Evr. 7, 1—3).

   Priveşte deci chipurile (tipurile) desăvîrşirii lui Hristos strălucind limpede în Melchisedec şi măsura celor după lege în cei mai mici. «Căci fără îndoială că cel mai mic e binecuvîntat de cel mai mare», după cum s-a scris (Evr. 7, 7). Iar Avraam e rădăcina celor din Israil, deci în el se află în frunte şi înaintea tuturor Levi împodobit cu slava preoţiei dumnezeieşti. «Fiindcă el era încă în coapsele lui Avraam» (Evr. 7, 10). Fericitul Avraam era în potenţă tatăl celor ce vor urma din el în cursul timpului. Şi aceasta, socotesc că este ceea ce s-a spus în chip înţelept despre Levi. Căci era în coapsele tatălui cînd l-a întîlnit pe acela Melchisedec. A fost binecuvîntată deci dreptatea cea după lege de slujirea cea în Hristos, al cărei chip era Melchisedec. Cum s-ar îndoi, aşadar, cineva, că e neasemănat mai de folos binecuvîntarea decît ceea ce nu e aceasta. Dar în acestea vom pătrunde mai departe mai amănunţit şi mai stăruitor.


   3. Va întreba poate, înainte de alţii, cel hotărît să tăgăduiască pe Hristos, cine a fost Melchisedec ? Căci unii se îmbată cu felurite păreri despre el, cuceriţi în mod neînţelept de nori deşerţi şi ne­atenţi la cele proprii Scripturii de Dumnezeu insuflate. Unii spun că Duhul Sfînt îl întîlnim ca o închipuire a noastră şi s-a arătat numai biruitorului Avraam. Alţii nu spus aceasta. Căci se tem de căderea în această nelegiuire. Ei afirmă că în acestea se vorbeşte de puterea strălucită şi superioară a mulţimii îngerilor. Pe aceştia socotesc că i-a atras la o astfel de părere în privinţa acestui fapt o minte slabă şi prostească. Ei zic că odată ce Salem se tălmăceşte pace, iar Melchi­sedec s-a numit împăratul Salemului, el nu trebuie înţeles ca om, ci prin el e indicat Duhul. Căci pacea e proprie lui Dumnezeu şi El e Stăpînitorul păcii. La acestea adaugă: Dacă nu are nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii cum n-ar fi un semn al nebuniei să se atribuie omului lipsa de început şi de sfîrşit ? Deci şi aceasta arată că prin el trebuie înţeles Duhul. Iar dacă s-a asemănat cu Fiul Celui Preaînalt şi rămîne preot în veci, nu trebuie să se cugete din toate acestea că Melchisedec nu e om ? Apoi cu toate acestea împletind alte gînduri socotesc să confirme ca adevărată opinia lor care nu ştiu de unde e luată.

   Noi simţim trebuinţa să spunem ce ne-a venit în minte, hotărîţi să opunem părerilor acelora ceea ce socotim că e adevărat şi drept. Întîi, dacă ar voi cineva să cugete cele cuvenite, ar mărturisi şi ei împreună cu noi că Salem este o cetate, peste care n-a împărăţit primul şi singurul Melchisedec, ci au fost foarte mulţi înainte de el şi după el. Iar dacă cineva ar cugeta că noi minţim, să vină şi să arate că Melchisedec împărăteşte în Salem şi acum, deşi el este una din cetăţile Iudeilor, care s-a numit după aceea Ierusalim, care şi el se tălmăceşte vederea păcii. Dar nu poate dovedi cineva aceasta. Deci pentru cei ce cunosc tîlcuirile numirilor e o dovadă de neştiinţă să îndrăznească a se nega lucrurile sigure şi mărturisite. Dar că o astfel de faptă în cazul de faţă este un lucru al neştiinţei şi al nepriceperii, o vom vedea cu uşurinţă, cugetînd şi la următoarele : Ierusalim se tălmăceşte, cum am spus adineaori : Vederea păcii, sau : dincolo de hotarul (meteorul) morţii. Iar Israil : mintea care vede pe Dumnezeu. Şi Iuda : laudă şi cîntare de laudă. Dar Sfînta Scriptură a arătat pe faţă cîţi împăraţi răucredincioşi şi plini de păcate ai Ieru­salimului au domnit în cursul timpului peste Israil şi Iuda. Deci fiindcă nu ar fi putut fi împărat pămîntesc al vederii păcii, al laudei şi al cîntării de laudă, nici nu se cuvine omului aceasta, se cuvine să spunem, ţinînd seama de tîlcuirile numirilor, că cei ce au împărăţit în cursul timpului sînt umbre şi chipuri şi nu oameni ? Sau mai degrabă Duhul, ca şi despre Melchisedec ? Iar că înţelesul numirilor, sau al tălmăcirilor, nu sileşte în nici un fel firea lucrurilor să se facă asemenea, poţi s-o afli şi din aceasta. Oare nu va socoti şi nu va spune cineva că e adevărat, că dacă Ierusalimul este vedere a păcii, trebuia ca el să nu ignore pe Hristos ? «Căci El este pacea noastră», după Scripturi (Efes. 2, 14). Dar nu L-a văzut cu ochii înţelegerii pe Cel prin care am avut aducerea şi am fost alipiţi de Tatăl în unitatea cea în Duh, pe «Cel care a făcut pe cele două una» (Ibid.), şi a zidit într-un om nou cele două popoare. Cum deci este vedere a păcii, dacă nu l-a văzut pe Hristos ? Şi dacă este dincolo de hotarul (meteorul) morţii, adică mai tare ca moartea, sau mai presus de ea, cum s-a pierdut nenorocitul din pricina necredinţei în Hristos ? Căci El însuşi le-a grăit Iudeilor, zicînd: «Amin zic vouă, de nu veţi crede că Eu sînt, veţi muri intru păcatele voastre» (Ioan 8, 24).
    Şi dacă Israil se tălmăceşte ca «mintea care vede pe Dumnezeu», pentru ce n-a văzut slava lui Hristos, prin care şi în care am cunoscut pe Tatăl ? Şi cum au fost cuprinşi de întuneric ? Sau cum s-a spus despre ei care se socoteau conducători : «Lăsaţi-i pe ei, sînt orbi con­ducători ai orbilor ?» (Matei 15, 14). Căci cum s-ar socoti oarbă mintea care vede pe Dumnezeu ? Deci e o mare neştiinţă a atribui numirilor puterea proprie lucrurilor. Prin urmare nimic nu ne împiedică să socotim că e drept şi cuvenit să cugetăm pe Melchisedec că a fost un om care a împărăţit într-un anumit timp peste Salem, chiar dacă se tălmăceşte pace .

   4. Dar mai trebuie văzut în cele spuse şi aceasta. Acum de-abia vedem tainele dumnezeieşti prin oglindă şi ghicitură (I Cor. 13, 12). Deoarece nu avem nimic în cele create care să semene deplin cu firea dumnezeiască şi negrăită, vom aduna din cît mai multe exemple oarecare putere să înţelegem şi să spunem ceva despre ea, pe cît ne e posibil. Nu mai puţin de nepătruns este taina lui Hristos şi sensul întrupării lui care nu poate fi cuprins de oricine. Şi foarte adîncă este raţiunea iconomiei. Căci Unul Născut fiind Dumnezeu din Dum­nezeu după fire s-a făcut om «şi S-a sălăşluit intre noi» (Ioan 1, 14). El S-a făcut şi Apostolul şi Arhiereul nostru şi ne-a eliberat de legea zăbavnică la limbă, trecînd la frumosul grai al învăţăturilor evan­ghelice. Dar nu numai aceasta, ci fiind noi prizonieri a biruit pe stăpînitorul veacului acesta şi a scos pe cei adormiţi din prăpăstiile iadului, a întemeiat Biserica, s-a hirotonit căpetenie a noastră, a  trecut în credinţă Iordanul a dat tăirea împrejur în duh şi ne-a introdus în Împărăţia cerurilor.
   Pentru faptul că s-a făcut ca noi socotesc că ajunge ceea ce a spus dumnezeiescul Evanghelist: «Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi» (Ioan 1, 14). Iar faptul că S-a uns şi întru Preot şi Apostol, ni-l arată foarte lămurit pilda lui Aaron. Căci acela s-a uns cu untdelemn sfinţit şi a fost pus căpetenie şi conducător al preoţilor şi al poporului, ba a primit şi o tăbliţă de aur pe vîrful frunţii lui, avînd scris pe ea numele Domnului (Ieş. 29, 6). Iar aceasta era în chip lămurit simbolul Mîntuitorului nostru împărat şi ca o diademă strălucitoare şi slăvită.
   Iar că slujirea prin Hristos e mai înaltă decit cea a legii, poate vedea cineva de la Aaron, ca şi de la Melchisedec. Căci Leviţii pri­meau zeciuiala, potrivit legii, de la fiii lui Israil. Dar Dumnezeu a poruncit ca din zeciuiala Leviţilor să se dea zeciuială căpeteniei lor, Aaron, care era împodobit cu cele mai înalte cinstiri prin faptele preoţiei lui. Deci observă că luînd zeciuiala în numele lui Aaron, Levi trebuia să dea zeciuială. Iar Aaron închipuia pe Hristos. Şi toţi ceilalţi Leviţi şi preoţi săvîrşeau jertfele cele după lege, trebuind să stea în prima încăpere a cortului. Singur dumnezeiescul «Aaron intra odată pe an în Sfintele Sfintelor», după cum s-a scris (Evr. 9, 6—7) şi nu fără sînge, după lege.
   Dar şi în acesta e un chip (tip) al lui Hristos, «care a murit odată pentru păcatele noastre» (I Petru 3, 18), după Scripturi, intrînd în cortul cel de sus şi atotsfînt. Această cale ne-a înnoit-o şi nouă, sfinţind prin sîngele Său Biserica. Şi dumnezeiescul Moise fiind ales pentru trimitere (pentru apostolie), s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd : «Rogu-mă, Doamne, nu sînt mai bun vorbitor ca înainte de ieri, nici ca mai înainte de a treia zi, nici ca de cind ai început a grăi slugii Tale; sînt slab la glas şi zăbavnic la limbă» (leş. 4, 10). Şi a adăugat la acestea: «Alege pe altul puternic, pe care îl vei trimite» (Ieş. 4, 13). Dar Dumnezeul tuturor a zis către el: «Nu. Iată Aaron, fratele tău, levitul. Ştiu că el grăind va grăi în locul tău şi iată el va ieşi în întîmpinarea ta. Şi văzîndu-te pe tine, se va bucura întru sine. Şi vei grăi către el şi vei pune cuvintele Mele în gura lui şi vă voi învăţa pe voi ce să faceţi şi el va grăi în locul tău către popor şi el va fi gura ta» (Ieş. 4, 14—16).
   Legea veche fiind în mod vădit greoaie la limbă şi ştiind că nu poate exprima decît prin reveniri îndelungate ale Scripturii şi bîlbîind voinţa lui Dumnezeu, Hristos s-a făcut gura lui Moise, cea binecuvîntătoare, mutînd chipurile în adevăr şi punînd în faţa celor de pre­tutindeni cunoştinţa de-a gata a celor de trebuinţă. De aceea zice psalmistul: «Auziţi acestea, toate neamurile, băgaţi-le în urechi toţi cei ce locuiţi în lume» (Ps. 48, 1). Deci Hristos a fost preînchipuit în Aaron. Şi să nu te miri de ceea ce e şi mai minunat, dacă în cei ce L-au cunoscut pe El şi cunoşteau legea, a schiţat umbra măririi Lui.
   Dar El s-a arătat şi într-un bărbat de alt neam care a slobozit pe Israil din robie şi a zidit sfînta şi sfinţita cetate şi avea o putere de nebiruit împotriva tuturor. Dar voi face mai lămurită istorisirea despre aceasta după ce am înfăţişat-o pe cît s-a putut mai pe scurt.

   5. Iudeii au fost duşi odinioară în robie şi cei din Israil au fost asupriţi în Babilon mulţi ani, ţinuţi într-o robie aspră şi barbară. Dar după ce Cyrus, fiul lui Cambisi, a ajuns stăpîn şi peste Mezi şi peste Perşi, a pornit război împotriva Asirienilor, care erau vecini de graniţă, a cucerit şi Babilonul şi a eliberat pe Iudei care plîngeau sub tirania Asirienilor pînă la lacrimi şi declarau că li s-a prezis de către Dumnezeu prin glasul sfinţilor că va veni la vremea potrivită Acela care va birui pe vrăjmaşi şi îi va elibera de lanţuri pe cei oprimaţi şi că Acela va ridica iarăşi templul din Ierusalim, pe care Asirienii l-au ars, din necredinţa în Dumnezeu. Că cei din Israil n-au minţit în acestea, o aflăm cercetînd scrierile sfinţilor prooroci. Căci a zis Dumnezeu prin glasul lui Isaia: «Aşa zice Domnul. Cel ce te-am izbăvit pe tine şi te-am plăsmuit din pîntece: Eu Domnul cel ce săvîrşesc acestea, întins-am cerul singur şi am întărit pămîntul. Cine altul va risipi semnele celor ce grăiesc din pîntece şi vrăjile din inimă ? Cel ce întoarce pe cei înţelepţi la cele dinapoi şi înebuneşte sfatul lor ? Şi întăreşte cuvintele slugii Sale şi adevereşte sfatul înge­rilor Săi ? Cel ce zice Ierusalimului: Locuit vei fi; şi cetăţilor Iudeii: Zidite veţi fi. Şi pustiile ei vor odrăsli. Cel ce zice adîncului: Pustii-te-vei şi rîurile tale le voi seca. Cel ce zice lui Cyrus să înţe­leagă şi toate voile Mele va face. Cel ce zice Ierusalimului: Zidite-vei şi casa Mea cea sfîntă o vei întemeia. Aşa zice Domnul Dumnezeu unsului Meu Cyrus, pe care l-am ţinut de-a dreapta ca să asculte de el neamuri şi puterea împăraţilor voi sfărîma. Voi deschide uşi înaintea lui şi cetăţile nu i se vor închide. Eu voi merge înaintea ta şi munţi voi netezi, uşi de aramă voi zdrobi şi lanţuri de fier voi sfărîma. Şi-ţi voi da ţie visitierii întunecate, ascunse, nevăzute; le voi deschide ţie. Ca să cunoşti că Eu sînt Domnul Dumnezeu cel ce chem numele tău, Dumnezeul lui Israil. Pentru Iacob sluga Mea şi pentru Israil alesul Meu, Eu te voi chema pe numele tău şi te voi primi pe tine. Dar tu nu ai cunoscut că Eu sint Domnul Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Mine. Şi nu M-ai cunoscut» (Isaia 44, 24—29, 45, 1—5).
   Auzi cît de limpede spune: «Nu M-ai cunoscut ?». Şi nu pune între cei ce cunosc pe Dumnezeu pe cel ce a ajuns la o situaţie atit de slăvită şi e mai înalt ca împăraţii şi stăpîn atît de multor neamuri. Faptele lui au fost chipuri ale biruinţelor săvirşite de Hristos. Căci a prezis că El va risipi vrăjitoriile mincinoase ale Babilonieni­lor şi semnele celor ce scorneau mituri din pîntece. Iar sfaturile sau prezicerile proorocilor săi, pe care i-a numit şi îngeri, nu le declară mincinoase. Ba a vestit de mai înainte şi că va zidi cetăţile Iudeilor şi că va pustii adîncul şi va seca toate rîurile lui. Iar zicînd adinc, socotesc că înţelege mulţimea celor ce locuiesc în el. Iar rîurile lui, neamurile ce curg de pretutindeni în ajutor. Dar să vorbim lămurit despre Cyrus, mutînd cu pătrunderea subţire la taina lui Hristos isprăvile aceluia.

   6. Cyrus a avut ca mamă pe Mandane, fiica lui Astiage, prin­cipele Mezilor. Iar ca tată pe Cambise, pers după neam şi foarte măsurat în moravuri. De aceea unii dintre cei vechi l-au numit pe Cyrus de soiuri sau firi diferite, pentru deosebirea de neam a tatălui şi a mamei. Căci Perşii erau alt neam decît Mezii.
   Dar aceasta o poţi vedea şi în Hristos. Căci a avut ca Maică după trup pe Sfînta Fecioară, care a fost ca noi de fire omenească, iar tată ca noi neavînd. Deci ca să spunem aşa, a fost întru totul supe­rior după fire, întrecînd tot ce se află între cele create. De aceea a şi spus către Iudei care socoteau că este ca noi şi s-a născut ca noi: «Voi sinteţi din cele de jos, iar Eu sint din cele de sus» (Ioan 8, 23). Şi Cyrus a stăpînit peste multe neamuri nenumărate, şi l-a primit toată cetatea. Şi a luat vistierii întunecate, ascunse, nevăzute, şi a eliberat pe Israil dintr-o îndelungată robie. Emanuil S-a făcut împărat peste tot pămîntul de sub cer şi-L primeşte toată cetatea ca pe Mîntuitorul şi Răscumpărătorul tuturor ; şi a eliberat din robia şi tirania diavolească tot neamul pe care aceasta l-a supus şi l-a silit să-i slu­jească. Iar coborînd şi la iad, a deşertat şi vistieriile întunecate, ascunse, nevăzute. «A zdrobit porţi de aramă şi a sfărîmat lanţuri de fier». Căci a spus celor din legături : «Ieşiţi» ; şi celor din întu­neric : «Descoperiţi-vă» (Isaia 49, 9). De aceea a spus şi odinioară către Iov cel atot suferind şi luptător nebiruit: «Ai venit la izvorul mării, pe urmele adîncului umblata-i. Deschisu-Ţi-s-au de frică porţile morţii, portarii iadului văzîndu-Te pe Tine s-au spăimîntat» (Iov 38, 16—17). Să citim acestea ca unii care întreabă. Căci cuvîntul ne arată biruinţele lui Hristos şi cele săvîrşite în adîncimile iadului Fiindcă spre aceasta a murit Hristos şi a trăit, ca să domnească şi peste morţi şi peste vii .
   Şi Cyrus dînd odinioară bani, a poruncit să se rezidească templul din Ierusalim. Emanuil a întemeiat Biserica cea cu adevărat sfîntă şi cetatea cea vestită, dărîmînd cu totul ca pe un Babilon idolatria în- gîmfată şi înjurătoare de Dumnezeu.
   Despre Cyrus Dumnezeu zice : «Toate voile Mele le va face». Iar Mîntuitorul nostru a spus mulţimii Iudeilor care-L dispreţuiau pe El: «Voi judecaţi după trup» (Ioan 8, 15). Şi iarăşi: «Şi de vă judec Eu, judecata Mea dreaptă este. Că nu caut voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis» (Ioan 5, 38).
   Şi lui Cyrus Dumnezeu i-a zis : «Te-am chemat cu numele Meu». Iar Emanuil e cu adevărat Domnul, deşi S-a arătat ca om. Iar că cele ale lui Cyrus au fost un chip al slavei lui Hristos, ne va încredinţa în mod sigur cele următoare, spuse prin glasul proorocului: «Eu am făcut pămintul şi pe om pe el Eu am făcut cu mîinile Mele cerul şi am poruncit tuturor stelelor. Eu L-am ridicat pe El cu drep­tate împărat şi toate căile Lui sînt drepte. Acesta va zidi cetatea Mea şi va Întoarce robia poporului Meu, nu cu preţ, nici cu daruri. Aşa zice Domnul Savaot: Ostenit-a Egipteanul şi negustoriile Etio­pienilor şi bărbaţii cei înalţi din Saba la Tine vor trece şi Ţie vor fi robi şi după Tine vor merge legaţi de mîini cu cătuşe şi se vor În­china Ţie şi Ţie se vor ruga, că întru Tine este Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Tine. Că Tu eşti Dumnezeu şi noi n-am ştiut, Dumnezeul lui Israil Mîntuitorul. Ruşina-se-vor şi se vor înfrunta toţi vrăjmaşii Lui şi vor umbla întru ruşine» (Isaia 45, 12—16).
   Căci El este Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi omul, Cel ce a împodobit cerul cu stele, a ridicat nouă ca dreptate pe Iisus care ne-a răscumpărat în dar. «Căci am fost îndreptaţi întru credinţă» (Rom. 5, 1). Acesta ne-a slobozit din legături şi robie, a zidit duhovniceşte Ierusalimul spiritual şi a întemeiat Biserica, ca să nu poată fi «biruită nici de porţile iadului» (Matei 16, 18), şi să nu fie biruită de vrăjmaşi.
   Cei ce rătăceau odinioară cunoscînd că acesta este Dumnezeu după fire, spun: «Tu eşti Dumnezeul nostru, şi n-am ştiut. Şi nu este Dumnezeu afară de Tine» (Isaia 45, 15). Acestuia I se vor închina, Lui se va pleca «tot genunchiul» şi «toată limba va mărturisi că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl» (Filip. 2, 10—11). Acestuia au îndrăznit unii din Israil să I se împotrivească. Dar au fost făcuţi de ruşine şi au căzut şi au umblat strîmb după cuvîntul proorocului.
   Deci Cyrus al lui Cambise a întemeiat casa (templul) lui Dum­nezeu în Ierusalim, ca chip al lui Hristos. Dar că Emanuil însuşi avea să ducă la capăt fapta aceasta în mod duhovnicesc şi spiritual o poate observa cineva şi în alt chip. După ce Cyrus a eliberat din robia Babilonului pe Israil, s-au ivit îndată învăţători şi conducători ai poporului. Aceştia au fost Zorobabel al lui Salatiel din seminţia lui Iuda şi Iisus al lui Iosedec, preotul cel mare. Acestora ajunşi în Ierusalim, Dumnezeu le-a dat în grijă, prin glasul proorocului Agheu, zidirea templului. Căci s-a scris: «În al doilea an, în timpul lui Darie împăratul, în luna a şasea, în prima zi a lunii, a fost cuvîntul Domnului în mîna lui Agheu proorocul, zicînd : Grăieşte către Zoro­babel, fiul lui Salatiel din seminţia lui Iuda şi către Iosua, preotul cel mare, fiul lui Iosedec, zicînd : Acestea grăieşte Domnul Atotţiitorul: Poporul acesta zice: N-a sosit vremea să se zidească casa Domnului. Şi a fost cuvîntul în mîna lui Agheu proorocul, zicînd: Este vouă vreme ca să locuiţi în casele voastre înfundate, iar casa Mea este pustie?» (Agheu 1, 1, 4). Şi după altele iarăşi: «Şi a trezit Domnul duhul lui Zorobabel al lui Salatiel din seminţia lui Iuda şi duhul lui Iosua al preotului cel mare fiul lui Iosedec, şi duhul celorlalţi din tot poporul. Şi au intrat şi făceau lucrurile în casa Domnului Atot-ţiitorul Dumnezeului lor» (Agheu 1, 14).
   Observă în chip şi icoană îndoită pe Emanuil, ca împărat, în Zoro­babel, care era din seminţia lui Iuda care stăpînea atunci în Israil, iar ca Arhiereu în Iosua, arhiereul cel mare, care conducea pe calea ce duce la sfînta cetate din ţara celor de alt neam, adică din cel al Babilonienilor. Observă că e şi meşterul ziditor şi îngrijitor al sfîntului templu. La fel noi, urmînd prin credinţă conducătorului Hristos, ca unui împărat şi Arhiereu, scăpaţi de sub tirania diavolească şi ca din pămîntul celor de alt neam, din rătăcirea lumească, intrăm în sfînta cetate, adică în Biserica celor întîi născuţi, pe care o va clădi Hristos din pietre inteligibile. O va mărturisi aceasta Pavel, scriind celor ce-au fost răscumpăraţi prin credinţă şi s-au hotărît să păşească pe urmele lui Hristos : «Întru Care şi voi sînteti împreună zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh» (Efes. 2, 22). Iar că slava Bisericii e mai mare decît cea dintîi şi veche a templului clădit din pietre *, o spune Dumnezeu însuşi, zicînd prin glasul lui Agheu : «Cine dintre voi a văzut casa aceasta întru slava ei cea dintîi şi cum este acum ? Oare nu este fără nici un preţ în ochii voştri ?» (Agheu 2, 3). Şi după altele iarăşi: «Al Meu este argintul şi al Meu este aurul, zice Domnul Atotţiitorul, pentru că mărimea de pe urmă a casei acesteia, va fi mai mare decît cea dintîi, zice Domnul Atotţiitorul; şi în locul acesta voi da pace» (Agheu 2, 9—10). Şi pacea sufletului o are tot cel ce contribuie la înălţarea acestui templu. Şi multe alte va culege cineva fără osteneală, prin care Hristos ni se descrie ca celor de odinioară .
   Dar pentru a nu ni se abate cuvîntul de la ceea ce se cuvine prin mulţimea exemplelor, lăsînd cele ce pot duce şi la altele, vom spune aceasta : că din două trebuie să alegem numaidecît una : adică sau vom dispreţui cu totul pe cei prin care acelea au fost făcute, socotind că nu e fără greşeală a le considera chipuri, dacă se înţe­leg ca făcute prin oameni ca noi, deşi au în ele mult din ceea ce e potrivit lui Dumnezeu, sau spunînd că Duhul ia pururea chipul celor ale noastre, vom mărturisi în mod necesar că El a luat şi forma lui Cyrus, care nu ştia de Dumnezeu. Căci s-a zis către el: «Iar tu nu mai cunoscut». Înlăturîndu-se cele socotite prezente în chipuri, Aaron se va socoti o simplă umbră ; iar Zorobabel al lui Salatiel şi Iosua preotul cel mare, fiul lui Iosedec, nu vor fi decît nişte nume goale.

   7. Dar socotesc că mai mult se conformează raţiunii cuvenite cei ce cugetă că Melchisedec a fost om, care a împărăţit peste cetatea Salem. Iar pe el ni l-a înfăţişat ca chip al lui Hristos, Pavel cel cu mintea subţire pentru tîlcuri duhovniceşti (Evr. 7, 1 urm.). Cei ce i s-au împotrivit după aceasta, spun că Melchisedec nu a fost om, ci mai degrabă Duhul Sfînt, sau altă putere oarecare din cele de sus şi din cer, avînd o lucrare slujitoare. Plăcîndu-le unora să cugete astfel, noi spunem că ei greşesc în două feluri: coboară firea dumne­zeiască şi negrăită a Duhului la un mod necuvenit şi ridică zidirea născută şi făcută în mod flecar la o slavă mai presus de ea. Şi voi spune în ce mod. Despre Melchisedec s-a scris că: «era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt». Dar dacă Melchisedec este Duhul Sfînt, Duhul a fost coborît între preoţi şi are o slujire liturgică. Şi va lăuda şi El împreună cu sfinţii îngeri pe Dumnezeu Cel Prea înalt. Căci s-a scris: «Binecuvîntaţi pe Domnul toţi îngerii Lui, slujitorii Lui, cei ce faceţi voia Lui» (Ps. 102, 20). Căci nu e nici o îndoială, că cel ce slujeşte altuia şi nu sie însuşi, slujeşte lui Dumnezeu, Care e mai înalt. Deci dacă zicem că Duhul face slujba de preot, este mai prejos de firea dumnezeiască şi se află mai degrabă între cele create şi se va închina lui Dumnezeu cu noi. Şi desigur nu se va sfinţi pe Sine însuşi, fiindcă cel ce se sfinţeşte, se sfinţeşte de cineva mai mare decît el după fire. Se va sfinţi împreună cu noi. Cum deci va fi şi Dumnezeu după fire cel ce e sfinţit (de cineva) ?
   Oare nu e sfinţit orice preot şi apoi se apropie de slujirea preo­ţească sfinţitoare ?. «Căci nu-şi ia cineva singur cinstea aceasta, ci dacă e chemat de Dumnezeu, precum şi Aaron», după cum s-a scris (Evr. 5, 4). Iar Pavel a adăugat: «Şi însuşi Hristos nu S-a slăvit pe Sine ca să se facă Arhiereu, ci Cel ce a zis către El: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut» (Ps. 2, 7). Precum zice şi în alt loc : «Tu eşti Preot în veac, după rînduiala lui Melchisedec» (Ps. 109, 4 ; Evr. 5, 5—6). Căci trebuie ştiut că nu s-ar putea spune că însuşi Fiul şi Cuvîntul cel din Tatăl săvîrşeşte slujba de preot şi s-a aşezat în starea de liturghisitor, dacă nu s-ar cugeta că S-a făcut ca noi şi precum s-a numit Prooroc (Deut. 18, 13; Fapte 3, 22) şi Apostol (Evr. 3, 1) pentru umanitatea Lui, aşa şi Preot. Căci numai chipului de rob i se cuvin cele potrivite robului. Şi aceasta este chenoza (deşertarea de slavă). Căci Cel ce era în chipul şi în egalitatea Tatălui, Căruia îi stau de faţă însăşi Serafimii cei de sus, Căruia îi slujesc (liturghisesc) mii de mii de îngeri (Dan. 7, 10), cînd s-a deşertat pe Sine (Filip. 2, 7), se spune că S-a arătat slujitor (Preot) al celor sfinte şi al cortului celui adevărat de sus. Atunci a fost şi sfinţit împreună cu noi Cel ce e mai presus de toată zidirea. «Cel ce sfinţeşte, zice, şi cei ce sînt sfinţiţi, dintr-UnuI sînt toţi. Deci nu se ruşinează a-i numi pe ei fraţi, zicînd: Vesti-voi numele Tău fraţilor Mei» (Evr. 2, 11—12).
   Deci Cel ce sfinţeşte ca Dumnezeu cînd S-a făcut om, şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14) şi ni S-a făcut Frate după umanitate, atunci se spune că se şi sfinţeşte (e sfinţit) împreună cu noi. Aşadar şi trebuinţa de a sluji ca Preot şi de a fi sfinţit împreună cu noi ţine de iconomia cu trupul. Şi acesteia i le atribuim, dacă voim să cugetăm drept şi fără greşeală, măsurilor chenozei. Iar dacă despre Duhul nu spunem niciodată că a slujit ca preot, deşertîndu-Se pe Sine, îl privăm de slava Lui dumnezeiască, şi îl socotim între cele de sub Dumnezeu, dîndu-I ca măsură calitatea de creat. Sau să ne arate că Duhul S-a întrupat şi a suportat o coborîre din iconomie, ca şi Fiul. Însă din faptul că Sfînta şi închinata Treime este de o fiinţă, nu urmează că poate atribui cineva oricărei Persoane a ei, căreia ar voi, raţiunea întrupării. Căci nu S-a făcut om însuşi Tatăl, nici Duhul Sfînt, ci numai Fiul. Aşa ne-au învăţat dumnezeieştile Scripturi. Pentru ce strîmbă deci adevărul şi-L coboară pe Duhul Sfînt, care n-a avut motiv să se fi golit de slavă în măsurile smereniei (cheno­zei), dacă îl pun în numărul celor aşezaţi spre slujirea preoţească ? Căci Melchisedec era preot. Dar ei zic că Duhul şi-a dat El însuşi Sie-şi calitatea de preot spre cinstirea Fiului pentru a fi Chip al preoţiei viitoare a Acestuia.
   Dar aş zice, Duhul Sfînt a socotit în acest caz cinstirea şi iubirea Fiului şi prea puţin poartă grija de acest lucru. Şi cum nu e o aiureală a gîndi şi spune aceasta? Căci Mîngîietorul sau Duhul slă­veşte pe Fiul. Fiindcă Acesta zice despre El: «Acela pe Mine Mă slăveşte» (Ioan 16, 14). Dar dacă voieşte să-L cinstească şi anume fără sfîrşit, de ce nu s-a făcut mai degrabă Aaron ? Sau Cyrus care a domnit peste Perşi şi Mezi, sau Iosua, fiul lui Iosedec şi Zorobabel, fiul lui Salatiel, din seminţia lui Iuda, sau Moise, căruia i s-a spus ca unuia ce purta în sine mijlocirea lui Hristos : «Prooroc voi ridica lor din fraţii lor, ca pe tine, şi voi da cuvintele Mele în gura Lui, şi El le va grăi lor după cum voi porunci Eu» (Deut. 18, 18; Fapte 3, 22). De ce nu S-a făcut El şi Isus al lui Navi, căpetenie după Moise, care a trecut pe fiii lui Israil peste Iordan şi i-a tăiat împrejur cu pietricele, ba i-a şi introdus în pămîntul făgăduinţei ? Dar oare nu ne-am botezat şi nu ne-am tăiat împrejur cu tăiere nefăcută de mînă în Hristos prin Duhul, făcîndu-ne părtaşi ai împărăţiei ceru­rilor ?. Cum nu e clar lucrul acesta !
   Altfel vom admite că Duhul a luat chip permanent în fiecare din cei numiţi, ca să cinstească pe Fiul, sau că e adevărat cuvîntul că nu se îngrijeşte de ceea ce îi este propriu şi a rămas numai unora din cei mai vechi să se formeze chip şi asemănare a Fiului. Dar să ne ferim de aceste gînduri nebuneşti. Deci Mălchisedec a fost om, nu Duhul Sfînt.
   8. Iar că nu este nici vreo putere sfîntă şi slujitoare, cum au cugetat unii, să o arătăm culegînd cîteva din cele cuvenite spre dove­direa adevărului. Aceia socotesc că au un motiv frumos şi înţelept pentru aceasta, după părerea lor. Căci odată ce s-a scris zic despre Melchisedec că «era fără tată şi fără mamă, şi fără spiţă de neam» (Evr. 7, 3) şi a binecuvîntat pe Avraam, dar «se binecuvintează cel mai mic, de către cel mai mare» (Evr. 7, 7), fără nici o îndoială, nu e înţeles ca unul din noi, ci este înger prin fire, o putere de mare cinste şi slavă dintre cele de sus. Eu însă, prieteni, mă mir foarte, că pe aceştia i-a abătut de la ceea ce e de folos şi cuvenit şi i-a depărtat de la cugetarea necesară pentru aflarea adevăratului respect pentru dumnezeiescul Avraam. Căci arătîndu-ne pe Melchisedec ca chip al lui Emanuil, nu privesc la calitatea lucrurilor, nici nu cerce­tează modul preoţiei, ci sucesc firea a ceea ce ţine de aceasta. Fiindcă le-ar putea spune cineva cu dreptate : ce se opune ca să fie binecu­vîntat Avraam de Melchisedec ca om, chiar şi dacă nu ar fi cugetat câ este mai mare ca acela? Fiindcă nu se dau în acestea spre cunoaştere firile, ci înţelesul celor săvîrşite şi se preînchipuiesc raţiu­nile adevărului mai înalt al ghiciturilor date ca umbre. Fiindcă este cu totul absurd să nu se opună cele semnificate umbrelor, ci să Se cerceteze mai degrabă firile celor ce se prezintă şi să se caute înţelesul acestora. Aaron a fost ales ca intîistătător şi căpetenie a cortului încununat cu cele mai înalte cinstiri în preoţie. Şi cum a fost sfinţit ? S-a junghiat un berbec şi s-a uns cu sîngele lui vîrful urechii lui drepte şi al mîinii şi piciorului şi aşa s-a introdus în preoţie (Ieşi 29, 20). Dar i-aş întreba pe aceştia : dacă bunul acesta ţine de firile celor ce-au sfinţit şi au fost sfinţite şi nu se referă mai degrabă la frumuseţea adevărului, cum se mai binecuvintează cel mai mic de către cel mai mare ? Să spună aceia ce e mai mare în acestea. Oare vom pune pe Aaron în urma berbecului ? În acest caz fiinţa raţională şi-ar găsi desăvîrşirea în animalul necuvîntător. Vom spune că cel ales a fost sfinţit spre preoţie prin sîngele oilor şi că cenuşa viţelului turnată, sfinţeşte pe cei împărtăşiţi de ea spre curăţirea trupului. Dar ce e aceasta? Care e adîncimea înţelesurilor? Cele săvîrşite sînt chipuri şi ca să spunem aşa, erau preînchipuiri ale sfinţirii în Hristos ? Iar chipul în lucruri nu se află în firea celor ce sfinţesc sau sînt sfinţite. Dacă n-ar fi aşa, ceea ce e mai înalt se binecuvintează de către ceea ce e mai mic, dacă firea omului e mai înaltă decît firea viţelului sau a berbecului. Deci să nu fie ruşinaţi aceia, chiar dacă Avraam fiind cu mult mai înalt ca Melchisedec, se spune că a fost bihecuvîntăt de acela. Căci chipul era cel ce a biruit, nu firea celui ce l-a binecuvîntat.
   Dar mă mir şi de faptul că declarîridu-l şi după chipul şi ase­mănarea Fuului, spun că a fost fără tată şi fără mamă ca un înger,deşi Hristos Se naşte şi din Tată şi din Maică. Căci I-a fost Maică pe pămînt Sfinta Fecioară. Iar în cer I-a fost şi Îi este Tată, Dumne­zeu. Desigur, socotesc că chipurile trebuie să se desemneze după arhetipuri. De aceea fiindcă dumnezeiescul Pavel a spus că «Melchisedec nu are nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii» (Evr. 7, 3), ei susţin şi zic că el este o putere raţională şi preoţească, neînţelegind că ei trec peste ceva necesar. Şi anume peste faptul că nimic din cele create nu e fără de început după timp. Dar tot ce a fost adus la existenţă, are şi început al vieţii şi al zilelor. Deci care a fost scopul acestui cuvînt al fericitului Pavel ? Sau cum a înfăţişat pe Melchisedec «ca chip şi asemănare a lui Hristos ?».
   Despărţind deci mintea de simple raţionamente, să cercetăm chestiunea şi să exprimăm rezultatul cum se cuvine.

   9. Fiind foarte învăţat în ale legii, Pavel nu vorbeşte Iudeilor din simple raţionamente, ci din Scripturile lui Moise, cu care putea să respingă şi pe cei ce nu cedau şi se opuneau adevărului, cunoscîndu-le pe ele. Îl priveşte deci pe Melchisedec ca chip şi ase­mănare a lui Hristos, pentru că se numea «împărat al dreptăţii şi al păcii» (Evr. 7, 2). Dar aceasta sa cuvenea să se spună printr-o tainică raţiune, numai de Emanuil. Căci El S-a arătat celor de pe pămînt ca Făcător al păcii. «Şi ne-am îndreptat întru El» (Rom. 5, 1 ; I Cor. 6, 2), eliberîndu-ne de sub jugul păcatului. Şi am dobîndit şi pacea faţă de Tatăl şi Dumnezeu, spălîndu-ne de necurăţirea moravurilor care stăteau între noi şi ne despărţea de El, unindu-ne cu El în Duh. Căci «cel ce se alipeşte de Domnul, este un duh cu El» (I Cor. 6, 17).
   «Melchi» înseamnă în limba greacă împărat, iar «Sedeca», drep­tate. Deci poate vedea cineva în Melchisedec, din combinarea aces­tor cuvinte în numele lui, după înţelesul semnificaţiei lor, pe «îm­păratul dreptăţii». Iar în faptul că i s-a spus «împăratul Salemului», pe «împăratul păcii». Deci dumnezeiescul Pavel a aplicat acestea lui Hristos, văzînd o asemănare clară şi vădită a lui Melchisedec cu El. Dar îl vede pe acela şi ca simbol al preoţiei mai presus de lege, prin faptul că a binecuvîntat pe Avraam, şi i-a oferit vin şi pîine (Fac. 14, 17—18) . Căci nu sîntem binecuvîntaţi altfel de Hristos, Preotul Cel Mare şi adevărat. Şi sîntem binecuvîntaţi ca dumnezeiescul Avraam, noi care am luptat cu tărie împotriva stăpînitorilor veacului acesta şi ne-am dovedit superiori mîinii vrăjmaşilor şi nelegaţi de nimic din cele ale lumii, ba am socotit mai degrabă o bogăţie spirituală cele ale lui Dumnezeu şi împărtăşirea slăvită şi neveşte­jită a darurilor de sus. Căci observă că Melchisedec l-a binecuvîntat pe Avraam care s-a întors, precum s-a spus, biruitor de la tăierea regilor, dar n-a voit să primească nimic de la împăratul Sodomei pentru biruinţa lui. Fiindcă a zis căpetenia Sodomei către Avraam : «Dă-mi bărbaţii, iar caii ia-ți-i ţie». Iar Avraam nu a voit să-şi însu­şească nimic din ale aceluia: «Întinde-voi mîna mea către Dumne­zeul Cel Preainalt, Care a făcut cerul şi pâmintul, de voi lua ceva din ale tale, de la ață pînă la legătura încălţămintei; ca să nu spui : Eu l-am îmbogăţit pe Avraam» (Fac. 14, 22). Căci nu e obiceiul sfin­ţilor să se bucure de bogăţia lumească.
   Biruind deci pe vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi şi neprimind nimic de la lume, ci cinstind mai mult bogăţia de sus, sîntem binecuvîntaţi de Hristos, împăratul păcii. Sîntem binecuvîntaţi ca cei ce primim locuinţa cerească ca merinde a vieţii celei de taină. Căci nu se poate vorbi despre ele. Sîntem binecuvîntaţi de Hristos şi prin ce­rerile Lui pentru noi către Tatăl. Căci Melchisedec l-a binecuvîn­tat pe Avraam, zicînd : «Binecuvîntat este Dumnezeu Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi sub mîna ta» (Fac. 14, 20). Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Jertfa de ispăşire a noastră a tuturor, zice: «Părinte Sfinte, păzeşte-i pe aceştia în numele Tău» (Ioan 17, 11).
   Deci şi din tîlcuirea numelor, se ia ceea ce e de folos spre închi­puirea lui Hristos. Şi chiar modul de slujire a preoţiei s-a pus sub ochi ca arătare lămurită a Lui. Căci «Melchisedec i-a adus pîine şi vin».
   Iar că Melchisedec a fost fără tată şi fără mamă, adică fără spiţă de neam, sau ca neavînd început al zilelor sau sfîrşit al vieţii, nu a spus nicăieri Sfînta Scriptură. Atunci dumnezeiescul Pavel a spus un lucru fals, ar zice poate cineva. Noi nu o spunem aceasta. Doamne fereşte. Căci el grăieşte adevărul. Ci tîlcuitorul tainelor ri­dică şi declaraţia despre acestea la înţelesul de chip al slavei lui Emanuil. Scriptura de Dumnezeu insuflată ne-a spus doar că Melchisedec era numai preot, prin faptul că i-a dat neamul, sau că din tată şi mamă s-a născut. Dar nu aflăm adăugîndu-i-se nici la ce număr de ani a sfârşit, sau ce succesori a avut în preoţie. Această înfățișare ne ajută să-l vedem preînchipuind veşnicia şi lipsa de început a lui Hristos ca Dumnezeu. Fără de început zic în privinţa cantităţii, adică după timp. Căci El este Făcătorul veacurilor. Dar pe lîngă aceasta înseamnă şi nesfîrşirea preoţiei. De aceea zice fe­ricitul Pavel despre Melchisedec că n-a avut «nici început zilelor, nici sfîrşit al vieţii, ci făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu rămîne pururea preot» (Evr. 7, 3). Se pare însă că a voit să spună și alt lucru înţelept. Şi ce este acesta, voi încerca să spun, pe cît voi putea .

   10. Iudeii, se împotriveau predicilor despre Hristos şi îndrăzneau să ia în rîs străduinţele apostolice, opunîndu-le acestea două: una, că e cu neputinţă să facă deşartă porunca dată părinţilor prin prea- înţeleptul Moise, şi să desfiinţeze legea, prin altă vieţuire necunoscută nimănui din cei de odinioară şi introdusă pe neaşteptate ; alta, constă în afirmarea că  trebuie să se ia slava preoţiei de la seminţia aleasă, adică a lui Levi; căci Dumnezeu îi alungă de la slujirea în templu pe cei ce nu sînt din ea şi îndată supune osîndei celei mai aspre o astfel de îndrăzneală. Pavel, învăţat fiind în ale legii, se luptă şi încearcă să adeverească prin dreapta judecată, dar şi din însăşi Scriptura de Dumnezeu insuflată că s-a vestit de mai înainte înnoirea legii şi a preoţiei însăşi şi dovada despre amîndouă acestea s-a luminat de mai înainte prin chipuri (tipuri). Astfel dovedeşte, că Melchisedec nu a fost din seminţia lui Levi, apoi arată că a fost preot al lui Dumnezeu Cel Prea Înalt aducînd pîine şi vin. Căci scrie despre el: «Vedeți dar, cît de mare e acesta, căruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de război. Cei din fiii lui Levi care primesc preoţia, au poruncă să ia zeciuială de la popor, după lege, adică de la fraţii lor măcar că şi aceştia au ieşit din coapsa lui Avraam. Iar Melchisedec, care nu-şi trage neamul din ei, a luat zeciuială de la Avraam şi a binecuvîntat pe cel ce avea făgăduinţele. Fără de nici o îndoială, cel mai mic e binecuvîntat de cel mai mare».(Evr., 7, 4—7).
   Dar nu în fire spunem că avea Melchisedec superioritatea, ci în calitatea de preot. De aceea nu s-a reţinut Avraam, ci i-a recu­noscut ceea ce avea superior, cinstindu-l şi prin darurile zeciuielii. Cei din sîngele lui Levi iau zeciuială de la popor, măcar că sînt fraţi. Iar cel ce nu e din neamul lor, adică Melchisedec (care nu era din seminţia lui Levi), a luat zeciuială lui Avraam şi l-a binecuvîntat. În acestea se arată ca chip (tip). Căci Hristos la fel, schiţat în umbre, fiind in afara spiţei celor rînduiţi să fie preoţi după lege (căci s-a născut din seminţia lui Iuda, căreia nu i-a promis nimic în privinţa preoţiei), a luat zeciuială fiilor lui Levi, adică preoţiei celei după lege. De aceea i s-a luat acesteia zeciuială odinioară de către Melchi­sedec, apoi şi de Aaron. Căci lua şi acesta zeciuială de la fiii lui Levi, avînd şi acesta chipul preoţiei lui Hristos, precum am spus mai înainte.

   11. Deci s-a dovedit prin Melchisedec că se va muta odată bunul preoţiei de la seminţia care împlinea slujba preoţiei după lege ; deci şi că va străluci modul şi legea unei alte slujiri preoţeşti. Căci era necesar ca împreună cu lucrările preoţeşti să se strămute şi să se preschimbe şi legea însăşi. De aceea şi dumnezeiescul Pavel explicîndu-le acestea, zice : «Dacă desăvirşirea ar fi fost prin preoţia levitică, (căci legea s-a dat poporului pe temeiul ei), ce nevoie ar fi fost să se ridice alt Preot după rînduiala lui Melchisedec şi să nu se zică după rînduiala lui Aaron ? Dar schimbîndu-se preoţia, e nevoie să se facă şi schimbarea legii» (Evr. 7, 11—12). Şi iarăşi: «Apoi este un lucru şi mai lămurit că dacă se ridică un alt Preot după rînduiala lui Melchisedec, nu s-a făcut după legea unei porunci trupeşti, ci cu puterea unei vieţi nepieritoare. Căci se mărturiseşte despre el: Tu eşti preot în veac după rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 7, 15—17; Ps. 109, 4) .
   Vezi cum condamnă preoţia cea după lege ca una care n-a putut desăvîrşi nimic, dovedind introducerea poruncii mai înalte ca de cel mai mare folos. Căci dacă ar fi fost în aceea, ceea ce era de trebuinţă, pentru ce, zice, nu s-ar fi arătat celălalt preot după rînduiala lui Aaron şi nu după rînduiala lui Melchisedec (Evr. 7, 11), care era asemănarea şi chipul lui Hristos, «cel care nu mai slujeşte ca preot în mod trupesc, ci din puterea vieţii nepieritoare ?» . Căci ne hră­neşte spre viaţa neveştejită prin tainicile lucrări preoţeşti, chiar dacă Aaron mai slujeşte trupeşte ca preot. Căci prin el se aduceau jertfe de boi şi se făceau junghieri de boi şi se făceau junghieri de oi şi se stropea cu cenuşa viţelului peste cei ce se împărtăşeau, pentru curăţia trupului, dar şi altele pe lîngă acestea, care nu desăvîrşeau conştiinţa celor ce ţineau acest cult. «Căci era cu neputinţă ca sîngele de tauri să şteargă păcatele» (Evr. 10, 4). Cînd deci ni s-a adus astfel de slujire preoţească, străină de obiceiurile dintîi şi vechi, a venit numaidecît şi alt Preot. Şi dacă Dumnezeu a anunţat alt Testament, învechindu-se cel dintîi, Preotul după rînduiala lui Melchisedec, care trebuie înţeles şi ca cel veşnic, nu este altul decît Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care fie slava lui Dum­nezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.


 ------------------------------------------------------------------------------------------






* Templul vechi era clădit din pietre materiale. El era numai chipul celui din pietrele vii ale credincioşilor, sau al Bisericii. Templul vechi era aşezat întru-n singur loc, Biserica e pretutindeni unde sînt credincioşi, care toţi se simt uniţi în Hristos. De aceea ei se pot şi aduna oriunde există mai mulţi într-un locaş. Dar ade­vărata Biserică sînt ei. Pentru că unde sînt adunaţi ei la un loc, e şi Hristos în mij­locul lor şi li se împărtăşeşte prin trupul şi sîngele Lui. A fi «pietre vii» clădite în Biserică, înseamnă a se şi articula împreună în acelaş întreg spiritual, dar a fi şi fermi în stârnirea în locul ce-l deţine în acest întreg. Ei nu fac parte din Biserică datorită rudeniei de sînge, ci credinţei în Hristos.