marți, 14 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 3




Despre Noe şi corabie


   1. Noe a fost bărbat bun, iubitor, sincer al celei mai înalte evla­vii, nepunînd nimic mai presus de slava acestora. Şi fiindcă strălucea în acestea şi era cunoscut şi foarte slăvit şi vestit şi încununat cu laude, era pe drept cuvînt admirat. De aceea spre el se va îndrepta cuvîntul nostru, căci cred că nu puţin le va ajuta cititorilor înfăţi­şarea celor întîmplate cu el prin iconomie ca chip şi pildă a mînutirii prin Hristos. Vom istorisi deci toate cele privitoare la el, subţiind grosimea istoriei şi transpunînd într-o înţelegere duhovnicească cele ce s-au săvîrşit pe plan văzut.

   Enos a fost supranumit de cei de atunci dumnezeu. L-au supra­numit aşa, fiindcă s-au minunat de mărimea dreptăţii lui, socotind că se cuvine această numire virtuţii bărbatului. Iar din Enos, sau din cel supranumit dumnezeu, s-au născut alţii, după care şi Lameh, tatăl lui Noe, care se arată îndată la naşterea copilului prooroc, ca şi Zaharia la naşterea fericitului Botezător. Lameh a dat fiului său numele Noe, care înseamnă odihnă, dacă se traduce cuvîntul în limba noastră (greacă). Redînd oarecum pricina pentru care Lameh a dat fiului său acest nume, zice : «Acesta ne va odihni pe noi de lucrurile noastre şi de pămîntul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu» (Fac. 5, 29). Deci cu astfel de strălucite şi optimiste nădejdi a fost întîmpinată de cei de odinioară naşterea lui Noe. El a fost al zecelea la rînd între cei proveniţi din Adam prin Set, trecînd pînă la el trebuinţa tuturor de-a supranumi dumnezei pe cei născut din Enos supranumit cel dintîi dumnezeu.

   «Iar Noe era, zice, de cinci sute de ani şi a născut lui trei fii, pe Sem, Ham şi Iafet» (Fac. 5, 32). Sem s-ar putea traduce din limba Evreilor, în greacă prin desăvîrşire, sau răsad, Ham prin căldură, iar Iafet prin lăţire. Apoi scrie Sfînta Scriptură : «Şi a fost cînd au în­ceput oamenii a se înmulţi pe pămînt şi s-au născut lor fete. Iar văzînd fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor că sînt frumoase, şi-au luat lor femei din toate din care şi-au ales. Şi a zis Domnul Dum­nezeu : Nu va rămînea Duhul Meu în oamenii aceştia in veac, pentru că sînt trupuri. Şi vor fi zilele lor o sută douăzeci de ani. Şi erau uriaşi pe pămînt în zilele acelea» (Fac. 6, 1—4). Şi după aceea: «Cînd intrau fiii lui Dumnezeu la fiicele oamenilor şi le năşteau lor, aceia erau uriaşii, cei din veac numiţi oameni» (Ibid.).

   Căci deoarece neamul omenesc a ajuns să se înmulţească foarte mult, fiii lui Dumnezeu, căzînd în pofta cea mai nebunească, şi-au luat, zice, «femei din toate pe care le-au ales». Şi ştim unele exemple cu care s-a întîmplat aceasta. Unii au înţeles textul aşa : «Iar văzînd îngerii lui Dumnezeu fiicele oamenilor». Însă e vorba de oamenii ce se întorc la patimile iubirii trupeşti şi se aprind de pofta ei urîtă prin îngerii căzuţi, care nu şi-au păzit starea de la început, precum s-a scris (Ioan 8, 44). Căci eu aş spune şi aş susţine că acelora le convine toată patima oamenilor. Iar abaterea de la dreapta judecată a credinţei este, mi se pare, una din cele mai mari nebunii.

   Scopul nostru este să căutăm adevărul în fiecare din cele scrise, nu să înţelegem bolile turmei demonilor. Aceasta pentru că cel mai adesea vedem poftele urmînd mişcărilor din noi. Căci sau iubim patimile trupului, sau obişnuim să ne ocupăm cel mai mult de cele prin care se împlinesc cele ale trupului. Dar plăcerile nu ne duc în afara legilor naturale, potrivit cu ceea ce mi se pare mie însumi bun şi adevărat. De pildă, mîncarea şi băutura şi unirea naturală cu femeile, sînt fapte şi patimi ale trupului. Iar pofta bogăţiei şi a slavei, slujesc plăcerilor trupului şi aproape toate patimile din lume vin prin acestea, după spusa înţeleptului ucenic: «Tot ce e în lume este pofta trupului şi pofta ochilor, şi trufia vieţii» (II Ioan 2, 16). Amarele și cumplitele pofte ale acestora ne vînează cu uşurinţă ca să ne oțărîm să cugetăm şi să lucrăm cele ale trupului. Nici o raţiune nu ne îndeamnă sa iubim cele din afara trupului şi contrare firii. Apoi n-ar fi vecin cu nebunia a spune că duhurile cele aflate în afara trupului şi mai presus de el, se îndrăgesc de cele trupeşti ?[1]. Căci ce mişcare naturală au spre aceasta, sau ce lege Si excită ca pe noi la trebuinţa de-a înseta prin aceste patimi sau prin altele ? Dar prin aceasta nu eliberăm mulţimea demonilor de vina pentru acestea. Căci nelegiuiţi şi spurcaţi şi înclinaţi spre toate cele urîte. Şi bolesc alţii şi de plăcerile contrare firii[2].

   Deci cînd zice dumnezeiasca Scriptură că s-au împreunat cu femei, ar acestea au născut pe aşa numiţii uriaşi (giganţi), adică monştri uriaşi, dar în acelaşi timp oameni raţionali, ce trebuie să înţelegem prin aceasta ? Desigur n-ar putea proveni omul din împreunarea duhu­rilor cu totul străine de trup, cu femeia. Dar unii construiesc mituri deşarte şi falsifică realitatea, îmbrăcînd imposibilul în raţionamente profetice. Ei spun că demonii răi au intrat în bărbaţi şi au lucrat prin sămînţa lor în pricinuirea de naşteri.

   Noi vom descoperi raţionamentul lor foarte absurd şi plin de ignoranţă. Căci cum vom primi şi cum vom înscrie între cele adevărate ceea ce nu a spus dumnezeiasca Scriptură ? Deci vom citi mai degrabă: «Văzînd fiii lui Dumnezeu fiicele oamenilor că sînt fru­moase, şi-au luat lor femei din toate pe care le-au ales». Ne întă­reşte în convingerea că aceasta este scriitura adevărată şi versiunea altor interpreţi. Aquila zice : «Văzînd fiii dumnezeilor fiicele oame­nilor». Iar Symach în loc de fiii dumnezeilor a pus «fiii celor stăpînitori». Iar fiii dumnezeilor şi ai stăpînitorilor au numit pe urmaşii lui Set şi Enos, pentru evlavia şi iubirea de Dumnezeu aflată în ei şi pentru că puteau birui pe toţi cei ce li se împotriveau, ajutaţi, cum se cuvine, de Dumnezeu susţinătorul neamului acesta strălucit şi sfînt, care nu era amestecat cu celălalt, adică cu urmaşii lui Cain şi Lameh, cel care mergînd pe urmele tatălui său, s-a făcut ucigaş. Căci ultimul a mărturisit : «Am omorît bărbat spre rană mie şi tînăr spre vătămare mie». Deci pînă ce neamul sfinţit vieţuia de sine, neames­tecat cu cel rău, strălucea în ei frumuseţea dumnezeiască neatinsă şi neschimbată şi şi-i făcea minunaţi. Dar cînd au alunecat în iubirea trupească, fermecaţi de chipurile femeilor, s-au făcut apostaţi[3]. «Căci şi-au luat, zice, femei din toate fiicele oamenilor pe care le-au ales», adică din cele ale urmaşilor lui Cain. Ca urmare, deşi se numeau dum­nezei şi fii ai dumnezeilor şi ai stăpînitorilor, au fost atraşi la obiceiu­rile acelora şi la o vieţuire întinată şi urîtă. Şi femeile au născut monştri, Dumnezeu urîţind şi frumuseţile trupurilor omeneşti, din pricina neînfrînării poftelor desfrînate ale celor ce se împreunau. De aceea cei născuţi erau giganţi, adică sălbatici şi robuşti, care pătimesc de o mare urîciune, dar sînt superiori altora prin mărimea trupurilor. De aceea e de ştiut că cuvîntul Scripturii obişnuieşte să numească uriaşi (giganţi) pe cei foarte robuşti. Asftel s-a spus prin glasul pro­orocilor despre Perşi şi Mezi : «Vin uriaşii (giganţii) să umple mînia Mea, bucurîndu-se înjurînd» (Isaia 14, 9).

   Dar nu ne însuşim de loc poveştile mincinoase ale Elinilor. Căci învăţaţii lor, mai ales poeţii, s-au obişnuit, să înfăţişeze şi să aco­modeze firea lucrurilor conform cu ceea ce li se pare lor că e bine : să ridice la înălţime cele mici şi vrednice de lepădat şi să creadă că trebuie să le împodobească cu mituri mincinoase, deşi povestirea e foarte departe de adevăr. Dintre ei unul zice că întreaga Sicilie a fost aruncată în cer de către unul din giganţi. Altul scorneşte despre un alt gigant minciuni cu mult mai grosolane. De fapt giganţii au fost, cum am spus, cumpliţi la vedere, impresionînd prin vigoare, aspri şi înspăimîntători, întrecînd prin mărimea trupurilor pe alţii, dar nu ajungînd pînă la nori, cum s-a obişnuit să fie înfăţişaţi în miturile plăsmuite despre ei.

   2. Amestecîndu-se deci neamurile între ele, au căzut în păcatul neînfrînat. «A văzut, zice, Domnul Dumnezeu, că s-au înmulţit rău­tăţile oamenilor pe pămînt şi că fiecare cugetă cu deadinsul în inima sa la răutăţi în toate zilele ; şi a cugetat (i-a părut rău lui Dumnezeu, că a făcut pe om pe pămînt, după ediţia lui Aquila) : Şi a zis Dumne­zeu : Pierde-voi pe omul pe care l-am făcut de pe fata pământului; de la om pînă la animal şi de la cele ce se tîrăsc pînă la păsările cerului, pentru că Îmi pare rău că I-am făcut pe ei. Iar Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu» (Fac. 6, 5—8).

   Înţelegi că a hotărît să piardă pe tot omul. Dar fiindcă Noe era înfrumuseţat de chipurile evlaviei, se îndură de el şi nu-l pierde cu ceilalţi, ci-l scapă cu toată familia. Şi zice către el: «Sosit-a înaintea fetei Mele sfîrşitul a tot omul, că s-a umplut pămîntul de nedreptă­ţile lor şi iată Eu îi voi pierde pe ei şi pămîntul. Fă-ţi deci ţie o corabie din lemne în patru muchii; despărţituri vei face în corabie şi o vei smoli pe dinlăuntru şi pe dinafară cu smoală. Şi aşa vei face corabia: de trei sute de coţi va fi lungimea corăbiei şi de cincizeci de coti lăţimea şi de treizeci de coţi înălţimea ei. Vei face corabia să se strîmteze şi o vei face să sfîrşească sus într-un cot» (Fac. 6,13—16). Şi după altele, iarăşi: «Şi vei intra în corabie tu, feciorii tăi şi soţia ta şi femeile feciorilor tăi cu tine. Şi din toate fiarele şi din toate animalele şi din toate cîte două. Din toate vei lua în corabie, ca să le hrăneşti cu tine, parte bărbătească şi femeiască vor fi din toate păsările după neamul lor şi din animale după neam şi din toate cele ce se tîrâsc pe pămlnt după neamul lor cîte două perechi. Din toate vor intra la tine să se hrănească cu tine, parte bărbătească şi femeiască... Şi din cele curate vei lua cîte şapte perechi, iar din cele necurate cîte o pereche» (Fac. 6, 18—20 j 7, 2). După ce s-au făcut acestea toate, precum a poruncit Dumnezeul tuturor, a fost înecat tot trupul, ploile şi furtuna inundînd tot pămîntul, prin revăr­sarea puternică a apelor de sus şi din cer. Iar corabia plutea purtînd cu ea sufletele drepţilor. Iar cînd apele au scăzut puţin, «corabia s-a oprit pe munţii Ararat» (Fac. 8, 4). Şi deschizînd Noe fereastra corăbiei, a trimis corbul să vadă de a scăzut apa de pe faţa pămîntului. Iar acela nu s-a întors. Apoi după acela a slobozit un porumb şi acesta neaflînd loc de odihnă picioarelor lui, s-a întors la el în corabie, fiindcă apa se afla încă pe toată faţa pămîntului. Şi întinzînd Noe mîna lui, a introdus porumbul în corabie. După şapte zile a trimis pe al doilea, care s-a întors spre seară avînd în gura lui o ramură de măslin. După şapte zile iarăşi un al treilea, iar acesta nu s-a mai întors la dînsul (Fac. 8, 6—12). Şi aşa a cunoscut că a scăzut apa de pe tot pămîntul. Şi s-a văzut iarăşi uscatul şi cele de pe el. Şi după ce li s-a arătat uscatul şi fiilor lui şi tuturor celor adunate cu el şi au văzut pămîntul eliberat de ape, a zidit îndată altar şi a adus ardere de tot din toate animalele şi păsările curate şi ne­spurcate, dînd mulţumire lui Dumnezeu care i-a scăpat. Făcîndu-se aceasta, «a mirosit Domnul Dumnezeu miros de bună mireasmă şi a zis Domnul Dumnezeu: am cugetat că nu voi mai adăuga a blestema pămîntui pentru faptele oamenilor, pentru că cugetul omului e aplecat cu sîrg din tinerețele lui spre cele rele. Nu voi mai adăuga deci a omorî tot trupul viu, precum am făcut. În toate zilele pămîntului semănătura şi secerişul, răcoarea şi arşiţa, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor înceta» (Fac. 8, 20—21). Şi pe lîngă acestea: «Şi a binecuvîntat Domnul Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis : Înmulliţi-vă şi creşteţi şi umpleţi pămîntui şi-l stâpîniţi pe el. Şi teama şi frica de voi să fie peste toate fiarele pămîntului şi peste toate animalele şi peste toate păsările cerului şi peste toate cele ce se mişcă pe pâmînt şi peste toţi peştii mării ; sub mîinile voastre le-am dat» (Fac. 9, 1—3).

   3. Ajuns cuvîntul nostru pînă aici, povestirea istorică şi după literă, nu mai are nevoie, socotesc, de nimic. Să trecem, mergînd pe urmele celor spuse la înţelesul lăuntric ascuns în ele, sau la desco­perirea tainei lui Hristos şi a mîntuirii prin El, ascunse în chipul lui Noe şi al iconomiei înţelepte şi negrăite a corăbiei.

   Deci Noe s-a născut din Lameh, nu din cel ce-a omorît un bărbat şi un tînăr, ci din omonimul lui provenit din Set. Domnul nostru Iisus Hristos a odrăslit şi el din Israil, Sfînt pentru părinţii lui, dar dintr-un popor cu moravurile lui Lameh şi cu altă dispoziţie ca ucigaşul, dar omonim cu el ca ucigaş. Căci s-a spus undeva către Iudei : «Pe care dintre prooroci n-au ucis părinţii voştri ?» (Fapte 7, 52). Iar de către Hristos: «Şi voi aţi împlinit măsura părinţilor voştri» (Matei 18, 31). Dar şi prin glasul lui Isaia zice : «Cînd veţi întinde mîinile voastre către Mine, voi întoarce ochii Mei de la voi , şi cînd se va înmulţi rugăciunea voastră, nu vă voi auzi pe voi, căci mîinile voastre sînt pline de sînge» (Isaia 1, 15).

   Şi Noe a fost al unsprezecelea de la Adam. Iar Hristos S-a născut după trup iarăşi ca în timpul din urmă şi al unsprezecelea şi împli­neşte iconomia privitoare la noi. Iar aceasta o poţi afla că este aşa şi adevărată, încredinţat deplin şi sigur de Sfintele Scripturi. Căci Cel ce plăteşte pe lucrătorii la vie în ceasul al doisprezecelea a grăit unora, care erau cei din neamuri: «Pentru ce aţi stat aici toată ziua fără lucru ?» (Matei 20, 6). Iar aceştia spunînd deschis: «Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit», căci înainte de venirea Mîntuitoruluî nostru nimeni n-a chemat neamurile la cunoştinţa lui Dumnezeu, El le spune cu bunătate şi plin de milă : «Mergeţi şi voi în vie şi ceea ce va fi drept vă voi da» (Matei 20, 7).

   Şi legea datei prin Moise a poruncit să se săvîrşească junghierea mielului seara şi la lumînare. Căci la apusul timpului şi aproape de sfîrşitul veacului de faţă S-a făcut Om Cuvîntul Unul Născut al lui Dumnezeu şi a suferit junghierea pentru toţi, eliberînd de pedeapsă şi de osîndă şi depărtînd de toată frica acestora pe cei ce au crezut. Căci El este Noe cel adevărat, adică dreptatea şi odihna. Căci aşa se tălmăceşte numele lui. «Fiindcă nu ne îndreptăm, după Scripturi, din faptele dreptăţii pe care le-am făcut noi, ci prin răscumpărarea cea în Hristos Iisus» (Rom. 3, 18, 24). Deci Hristos ni s-a făcut nouă, care credem în El, dreptate şi odihnă, dacă este adevărat cuvîntul : «Iar El fusese străpuns pentru nelegiuirile noastre şi pentru păcatele noastre s-a predat pe Sine şi cu rănile Lui noi toţi ne-am vindecat ; şi Domnul L-a dat pentru păcatele noastre» (Isaia 53, 5—6), după cu­vîntul proorocului. Hristos pătimind deci pentru noi cu trupul, sîntem fericiţi şi vrednici de admirat. Căci oare nu sîntem noi numiţi prin acestea şi nu ne vom bucura de darurile cereşti şi nu ne-am îm­bogăţit cu împărtăşirea de ele ? Şi oare lepădînd povara păcatului, nu ne desfătăm de acum cu fericirea duhovnicească ? De fapt El însuşi ne-a chemat la acestea, zicînd : «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu peste voi şi învăţaţi de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima ; şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 28—29). Că Hristos avea să ne odihnească pe noi, a vestit-o de mai înainte şi arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioare, zicînd : «Nu te teme, Maria, căci ai aflat har la Dum­nezeu. Şi iată vei zămisli în pînteec şi vei naşte Fiu şi vei chema numele Lui, Iisus» (Luca 1, 30—31).

   Dar şi dumnezeieştii prooroci au vestit de mai înainte cu stă­ruinţă odihna ce va veni prin El. Unul a spus : «Îndrăzneşte, Sioane, să nu slăbească mîinile tale, Domnul Dumnezeu este puternic în tine, ca să te mînuiascâ pe tine in iubirea Lui» (Înţel. 3, 16—17). Iar Isaia [4][5] nu numai că nu pune aceasta sub vedere : «Întăriţi-vă, mîini moi şi genunchi slăbiţi, mîngiiaţi-vă. Cei slabi la cuget, întăriţi-vă, nu vă temeţi» (Isaia 35, 3). «Iată Dumnezeul vostru, iată Domnul vine cu patere şi braţul Lui cu stăpînire. Ca păstorul va paşte turma Sa şi cu braţul Său va aduna mieii şi pe cele ce au în pîntece le va mîngîia» (Isaia 40, 10—11).

   Deci Hristos ni s-a făcut nouă dreptate şi odihnă. Ne-a mîntuit pe noi şi de pămîntul pe care l-a blestemat Domnul Dumnezeu. Căci aceasta a spus-o Lameh prorocind despre Noe. Deci nu e nici o în­doială că în Hristos ni s-a iertat vina neascultării lui Adam. «Căci pentru noi blestem S-a făcut», precum s-a scris (Gal. 3, 13), eliberînd pămîntul de vechiul blestem. Fiindcă prin El spunem că Tatăl şi Dumnezeu a recapitulat toate. «Şi cele vechi au trecut, toate noi s-au făcut şi de e cineva în Hristos, e zidire nouă» (II Cor. 5, 17). Aşa a cugetat şi dumnezeiescul Pavel. Căci scrie : «Precum prin ne­ascultarea unui om mulţi s-au făcut păcătoşi, aşa şi prin ascultarea unuia mulţi se vor face drepţi» (Rom. 5, 12). «Iar Hristos S-a făcut ascultător Tatălui pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce» (Filip. 2, 8).

   Precum deci pămîntul a fost blestemat pentru neascultarea de la început a lui Adam, aşa s-a făcut binecuvîntat pentru ascultarea lui Hristos[6]. Dar ne-a eliberat şi altfel pe noi de pămîntul devenit bles­temat. «Căci aşteptăm ceruri noi şi pămînt nou», după făgăduiala Lui, cum a spus şi înţeleptul ucenic al Mîntuitorului (II Petru 3, 13 ; Apoc. 21, 1). El ne-a deschis drum nou la cele de sus şi la ceruri şi S-a făcut înaintemergător pentru noi în pămîntul cel sfînt[7], pe care a spus că-l vor moşteni cei blînzi, adică cei călăuziţi la blîndeţe prin învăţăturile evanghelice. Dacă legea poruncea că trebuie să se răs­pundă celor ce ne nedreptăţesc cu ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte, cu rană pentru rană, nouă Hristos ne spune : «Celui ce te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i pe celălalt» (Matei 5, 39 ; Luca 6, 29).

   Deci Noe a fost al unsprezecelea din Adam prin Set şi Enos, care «nădăjduia să fie chemat cu numele Domnului Dumnezeului său», pentru marea sa evlavie şi vieţuire iubitoare de Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos este înfăţişat şi El de Sfinţii Evanghelişti prove­nind din Adam, prin genealogia care trece, ca să zic aşa, pînă la Iosif.

   4. Dar să vorbim şi de amestecarea şi contopirea celor două neamuri, adică al celui sfînt şi al celui altfel, adică întinat şi necurat. Precum cei din Enos, purtători ai numelui lui Dumnezeu, s-au împă­timit de fiicele oamenilor, prin ceea ce şi-au schimbat îndată felul de-a fi, alegînd să vieţuiască după obiceiurile şi legile acelora şi s-au îmbolnăvit de toată stricăciunea acelora, la fel şi cei din sîngele lui Israil, pînă ce au cultivat o vieţuire sfîntă şi au imitat desăvîrşit evlavia strămoşească, ţineau departe de la ei tot felul de răutate, şi au păstrat în ei cu totul neschimbată lauda unei vieţuiri slăvite. Dar cînd s-au amestecat cu neamurile vecine, fapt condamnat de lege, îndată umplîndu-se de răutatea ce se afla în ei, aplecîndu-se cu uşurinţă spre cele nelegiuite, de ce rele extreme n-au fost cuprinşi ? Şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Căci neamurile închinîndu-se zidirii în locul Ziditorului şi Făcătorului şi căzînd prin aceasta în rătăcirea politeistă, au cinstit turmele dracilor. Israil deşi sfînt prin originea de sus şi prin părinţii săi, a căzut uşor în apostasie. De aceea Dumnezeu zice către ei printr-un glas sfînt: «Duceţi-vâ în ostroavele Hetiimului şi vedeţi şi trimiteţi în Chidar şi înţelegeţi bine şi vedeți de s-au făcut unele ca acestea, dacă neamurile şi-au schimbat dumnezeii lor, deşi aceia nu sînt dumnezeii. Dar poporul Meu a schimbat slava lui şi din aceasta nu va avea nici un folos. Miratu-s-a cerul din aceasta şi s-a cutremurat pămîntul foarte, zice Domnul, că a făcut două rele poporul Meu: M-a părăsit pe Mine, izvorul apei vii şi şi-au săpat lor gropi surpate, care nu vor putea ţinea apă» (Ierem. 10, 10—13). Şi iarăşi: «Că după numărul cetăţilor tale erau dumne­zeii tăi, Iuda, şi după numărul uliţelor Ierusalimului, jertfeau lui Baal. Pentru ce grăiţi către Mine ? Toţi aţi lucrat fărădelege şi toţi v-ați făcut necredincioşi față de Mine, zice Domnul» (Ibid., 28—29). Au căzut la atîta răutate a gîndurilor, ba şi a faptelor, încît s-au împreunat şi cu femeile aflate încă în rătăcire. Iar fiindcă au născut, deşi trebuiau îndată să însemne copiii cu peceţile iudaice, prin tăierea împrejur cea de a opta zi şi pentru ei, au făcut dar demonilor necuraţi cele ale popoarelor sfinţite. Aceasta socotesc că s-a spus despre ei prin cuvîntul proorocului despre ei: «Fii străini s-au născut lor» (Ps. 17, 49).

   Deci stricîndu-se neamul sfînt prin împreunarea cu cel rău şi cu cei ce erau de o calitate şi de judecată şi de moravuri deosebite făcîndu-se una Israil şi neamurile, Făcătorul tuturor pregătea cu dreptate nimicirea tuturor fiinţelor de pe pămînt. Dar biruit de bunătatea firească a Lui, nu şi-a revărsat urgia egală cu păcatele lor. Iar ca să nu nimicească tot neamul omenesc de pe pămînt, şi-a arătat prin Noe de mai înainte îndreptăţirea din credinţă şi iertarea prin apă. Astfel S-a făcut om «şi cu oamenii pe pămînt S-a arătat» (Baruh 3, 24), după cum s-a scris, Unul Născut, Noe cel mai adevărat , şi a construit Biserica, arătată în chipul acelei vestite corăbii, în care cei ce intră scapă de nimicirea ce ameninţă lumea. Aşa tîlcuieşte şi dumnezeiescul Pavel taina legată de corabie, zicînd : « Prin credinţă luînd Noe înştiinţare despre cele ce aveau să vie, a gătit corabia spre mîntuirea casei sale» (Evr. 6, 7), în care, cum zice şi Petru : «s-au mîntuit prin apă puţine suflete, adică opt». Iar aceasta închipuia Botezul care ne mîntuieşte acum pe noi «nu de ştergere a întinăciunii, ci ca încredere a conştiinţei celei bune în Dumnezeu» (I Petru 3, 20—21).

   În ce fel a fost deci construită corabia ? «Vei face, zice, de trei sute de coţi lungimea, corabia, lărgimea de cincizeci şi înălţimea de treizeci. Vei face corabia să se strimteze şi o vei stîrşi pe ea într-un cot» (Fac. 6, 15—16). Că această alcătuire închipuia taina lui Hristos, deşi foarte ceţos, se va face cu uşurinţă clar oricăruia, citind ceea ce scrie dumnezeiescul Pavel celor îndreptăţiţi prin credinţă, pentru care se ruga neîncetat «ca să poată înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adîncimea şi înălţimea şi să cunoască iubirea lui Hristos, care covîrşeşte toată cunoştinţa» (Efes.3, 18) .

   5. Care e deci înţelesul (raţiunea) măsurilor corăbiei ? E arătarea dreaptă şi mai presus de toate a Sfintei şi celei de o fiinţă Treimi şi atotdesăvîrşirea întreagă în toată privinţa a Dumnezeirii celei una. Aceasta ar putea-o vedea cineva arătată ca Una în numerele date, gindindu-se la ea. Căci e obiceiul de Dumnezeu insuflatei Scripturi să facă din numerele ce se întorc ca un cerc un simbol al desăvîrşirii. De pildă : începînd cu prima zi a săptămînii (şeptimea) sfîrşeşte Sîmbăta cu a şaptea, apoi iarăşi numărăm pe a doua, începînd de la prima zi pînă ia a şaptea. La fel ajungînd la numărul zece, începem iarăşi de la prima zi a decadei următoare. Şi în acelaşi mod şi potri­vit aceleiaşi raţiuni se constituie un număr desăvîrşit din numere desăvîrşite, adică o suta din zece decade, avînd atît întoarcerea în [8][9] cerc, cît şi înaintarea la monadă. Deci precum am zis, pentru dum­nezeiasca Scriptură este un simbol al desăvîrşirii tot numărul căruia îi este propriu să înainteze pînă la capătul rînduit lui. Priveşte deci în cele trei sute de coti închipuită desăvîrşirea Sfintei Treimi[10]. Căci aceasta este lungimea corăbiei. Iar că desăvîrşirea desăvîrşirilor este, ca să spunem aşa, Dumnezeu în unitate, o arată lărgimea corăbiei, care se întinde pe cincizeci de coţi, dat fiindcă la cele şapte şeptimi* se adaugă şi unitatea întrucît firea lui Dumnezeu este una. Iar înălţimea, nu naşte în noi decît acest înţeles. Căci ea termină a treia decadă a coţilor, sfîrşind iarăşi în cel Unul aflat deasupra tuturor şi cel mai sus. «Căci de treizeci de coti, zice, va fi înălţimea ei şi o vei sfîrşi într-un cot». Fiindcă Sfînta Treime lărgindu-Se în trei ipostasuri şi Persoane deosebite, e concentrată oarecum într-o singură fire a Dumnezeirii. Căci Elinii preţuiesc calea spre rătăcirea politeistă dar noi cugetînd şi afirmînd ca adevăr pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfintul Duh în ipostasuri proprii, obişnuim să-I vedem uniţi în unitatea firii. Şi ridicîndu-ne la identitatea fiinţei încheiem într-un cot corabia cea mare şi largă şi înaltă. Astfel ne mîntuieşte Hristos prin credinţă şi ne introduce ca într-o corabie în Biserică, în care intrînd, scăpăm de frica morţii, nemaifiind judecaţi împreună cu lumea. Căci va fi împreună cu noi dreptul Noe, adică Hristos [11].

   6. Dar socotesc că se cuvine să pătrundem mai bine la înţelesul celor ce au intrat cu Noe în corabie, dobîndind mîntuirea prin cre­dinţă şi apă. Căci s-a scris că «a intrat Noe în corabie şi feciorii lui cu el». Şi au luat cu ei şi din toate animalele şi din păsări, din cele curate cîte şapte, iar din cele necurate cîte două. Aşa li s-a părut că a hotărît Dumnezeu. Iar numele fiilor lui erau : Sem, Ham şi Iafet. Cel dinţii se tîlcuieşte răsad şi desăvîrşit, Ham, căldură şi Iafet, lăţime. Căci ne-am mîntuit în Hristos prin credinţă cei ce de la vieţuirea nedesăvîrşită după lege am fost sădiţi în desăvîrşirea vieţuirii duhovniceşti, ca nişte răsaduri subţiri. De aceea şi dumne­zeiescul David reproşa norodului iudeu că n-a primit dreptatea în Hristos, zicînd: «Ai iubit răutatea mai mult decît bunătatea, ne­dreptatea mai mult decît a grăi dreptatea, iubita-i toate cuvintele pierzării, limba vicleană» (Ps. 51, 2—3). Căci au hulit fără frîu pe Fiul. «De aceea Dumnezeu te va desfiinţa pînă la capăt, te va smulge şi te va strămuta din cortul tău şi rădăcina ta din locul celor vii» (Ps. 51, 4). Iar despre cei ce au iubit dreptatea şi viaţa, zice: «Sădiţi fiind în casa Domnului, în curţile Dumnezeului nostru vor înflori» (Ps. 91, 13). Căci n-a făcut lucrător în noi Emanuil harul Său fără focul dumnezeiesc şi spiritual şi fără căldura Duhului[12]. Despre aceasta ne încredinţează şi dumnezeiescul Pavel, zicînd că Dumne­zeu «voieşte să vadă pe cei chemaţi întru sfinţenie arzînd întru Duhul» (II Test. 2, 13 ; Rom. 12, 11). Nu mai puţin ne încredinţează de aceasta şi înţeleptul Ioan, zicînd : «Eu vă botez cu apă spre pocăinţă ; iar Cel ce vine după mine este mai tare declt mine. Lui nu sînt vrednic să-I dezleg încălţămintea. El vă va boteza pe voi cu Duhul Sfînt şi cu foc» (Matei 3, 11—12). Căci s-a răcit iubirea Iudei­lor pentru că «s-a Înmulţit nelegiuirea lor», precum s-a scris (Ps. 15, 4). Iar noi sîntem fierbinţi foarte. De aceea zicem : «Cine ne va des­părţi pe noi de dragostea lui Hristos ? Necazul, sau strîmtorarea, sau foamea, sau prigonirea, sau goliciunea, sau primejdia, sau sabia ?» (Rom. 8, 35).

   Drept aceea chipul clar al celor fierbinţi este Ham, prin care se înţelege căldura. Iar că am fost duşi şi la lărgimea inimii ieşind din necazul vieţii după lege, ne-o arată Iafet cel de al treilea, care a fost supranumit lâțime. Căci Iudeilor le-a grăit Dumnezeu prin glasul lui Isaia : «Auziţi cuvîntul Domnului, bărbaţi necăjiţi şi conducători ai poporului lui Ierusalim» (Isaia 28, 14). Şi ieşind din în­gustimea legii a grăit unora din cei ce au crezut: «Gura noastră s-a deschis spre voi, Corinteni. Inima noastră s-a lărgit: Nu vă aflaţi la strîmtoare în noi. Dar sînteţi îngustaţi în inimile voastre. Plătin- du-mi cu aceeaşi plată, vă vorbesc ca unor copii ai mei, lărgiți-vă şi voi. Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi» (II Cor. 6, 11—13). Căci aceia urmau poruncilor Iudeilor, deşertatelor îndem­nuri fără sens. Dar zice undeva şi David către Hristos, Mîntuitorul tuturor, ca în numele noului popor în Hristos : «Pe calea poruncilor Tale am umblat, cînd ai lărgit inima mea» (Ps. 118, 32). Căci S-a lărgit mintea noastră spre înţelepciune, fiindcă s-a sălăşluit şi locuieşte prin Duhul în sufletele tuturor, Emanuil . Iar aşa devin cei ce sînt în Hristos prin credinţă.
   7. Iar că e foarte mare mulţimea prea curată a celor îndreptaţi în Hristos şi mică cea din Iudei, va înţelege cineva fără greutate din aceasta. A introdus în corabie şapte animale din cele curate, dar numai cîte două din cele necurate. Acestea sînt Iudeii care au omorît pe Domnul. «Căci s-a mîntuit rămăşiţa», după cuvîntul pro­orocului (Isaia 10, 22 ; Rom. 9, 27). Iar că în cursul timpului aveau să se despartă şi să se depărteze de la credinţă unii din sîngele lui Israil, a închipuit-o iarăşi spusa : «A trimis, zice, din corabie corbul ca să vadă de-a încetat apa. Dar acela nu s-a întors». Căci neaflînd socotesc, loc de sprijin şi de oprire s-a înecat în ape. Deci despăr­ţirea de credinţa în Hristos e numai decit pricină de pieire. Aceasta o spune şi fericitul Pavel celor ce socoteau că după primirea credin­ţei se pot desăvîrşi în lege, sau vor fi desăvîrşiţi în ea : «Cei ce credeți că vă îndreptaţi prin lege, v-aţi rupt de Hristos, aţi căzut din har. Căci noi aşteptăm în Duh nădejdea îndreptării» (Gal. 5, 4—5). Observă cum corbul care s-a despărţit a fost din animalele necurate. Căci erau unii dintre Iudei care după îndreptarea în Hristos se întorceau la umbra legii. Despre aceştia socotesc că scrie şi înţe­leptul Ioan : «De la noi au ieşit, dar nu erau dintre noi. Căci dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas cu noi» (I Ioan 2, 19). «Dar grăieşte şi Duhul în mod lămurit că în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, urmînd duhurilor înşelătoare» (I Tim. 4, 1). [13]

   Dar observă că şi pentru următorul lucru s-a dat un chip lămurit prin Noe. Căci s-a trimis întîiul şi al doilea porumbel ca să cunoască de s-a oprit potopul. Iar aceştia s-au întors în corabie ca la un cuib, unul avînd în cioc, precum s-a scris, o ramură de măslin. Căci se trimit sfinţii (Apostoli) ca să cerceteze lumea şi pe cei din ea. Şi se întorc vorbind despre pace. Căci aceasta socotesc că o spune prin chip ramura de măslin aflată în gura porumbului. Fiindcă planta este totdeauna un simbol al păcii. Deci cei curăţiţi prin cre­dinţă sînt iubitori de Dumnezeu şi prin blîndeţea vieţuirii lor evan­ghelice, aleşi ai lui Dumnezeu. Dar că şi dintre ei se vor depărta unii în vremurile de apoi, precum am spus înainte, ne-o arată un alt chip. Căci s-a trimis un al treilea porumbel şi nu s-a mai gîndit să se întoarcă. Ci a rămas afară, iar încetînd potopul, corabia s-a oprit pe munţii Ararat, care se tălmăceşte «mărturia coborîrii». Căci cei ajunşi înalţi şi ca unii aflaţi în munţi pentru vieţuirea lor evan­ghelică mai presus de toate, cei aflaţi în Hristos prin credinţă, pro­povăduiesc pe Dumnezeu Cuvîntul cel coborît de sus şi din cer. De aceea şi Dumnezeu le-a spus prin glasul proorocului : «Fiţi Mie martori şi Eu sint martor, zice Domnul Dumnezeu, şi copilul Meu pe care L-am ales» (Isaia 43, 10). Deci slava lui Hristos e mai presus de cele de jos ale pămîntului.

   8. Dar Emanuil s-a făcut pentru noi şi Arhiereu, prin care am dobîndit şi «aducerea la Tatăl şi Dumnezeu» (Efes. 3, 18), şi ne-am înnoit în starea de la început, eliberaţi de blestemul care ne-a venit prin protopărintele. Aceasta, se poate vedea din cele scrise mai departe : «Iar cînd s-a uscat pămintul, a ieşit Noe din corabie şi toţi cei împreună cu el. Şi a clădit jertfelnic (altar) lui Dumnezeu şi a luat din toate animalele curate şi din toate păsările curate şi a adus arderi de tot pe altar. Şi a mirosit Dumnezeu miros de bună mireasmă. Şi a zis Domnul Dumnezeu, cugetînd : Nu voi mai adăuga a blestema pămîntul pentru faptele oamenilor» (Fac. 8, 18—21). Şi după altele iarăşi: «Şi a binecuvîntat Domnul Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis lor : Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi stâpîniţi-l pe el ; şi frica şi tremurarea de voi să fie peste toate fiarele şi animalele şi peste toate păsările cerului şi peste toate cele ce se mişcă pe pămînt şi peste mări; sub mîinile voastre le-am dat» (Fac. 0, 1—2). Aşadar cînd s-a făcut Hristos Arhiereul nostru şi am fost aduşi prin El spiritual întru miros de bună-mireasmă lui Dumnezeu şi Tatăl, atunci ne-am şi învrednicit îmbelşugat de bunăvoinţa Lui şi am doborît înfierea şi gura, ca să nu mai aibă moartea putere asupra noastră. Căci odată dezlegat blestemul, încetează şi cele ce au urmat din blestemul acela. Fiindcă am fost binecuvîntaţi in Hristos, cu care şi prin care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl, împreună cu Duhul Sfînt în vecii vecilor. Amin [14][15].


--------------------------------------------------------------------------

[1] Toată expunerea din acest pasaj vrea să demonstreze că nu diavolii în­şişi se unesc cu fiicele oamenilor, ci ei îi împing pe oameni la sporirea acestei pa­timi. În om patimile se produc prin satisfacerea exagerată a unor trebuinţe naturale ale lui, datorită faptului că e fiinţă purtătoare de trup.

[2] E vorba sau de plăcerile pătimaşe, ca satisfaceri exagerate ale trebuinţelor naturale, sau de plăcerile pe care demonii nu le au prin fire, întrucât nu au trupuri.

[3] Expresia biblică despre fiii lui Dumnezeu care s-au împreunat cu fiicele oa­menilor, înţeleasă ca referindu-se la oamenii iubitori de Dumnezeu, care s-au unit cu femei mai uşuratice, dînd naştere unor fii cu sufletul la mijloc, între iubirea lui Dum­nezeu şi a lumii, numiţi giganţi (uriaşi), redă poşte o tradiţie arhaică comună, care după apariţia religiilor panteiste a luat în acelea forma despre zeii care unindu-se cu femeile, au dat naştere giganţilor în luptă cu zeii, cum se spune în vechea mito­logie elină. Acest gigantism poate lua în cursul istoriei nu numai forma panteismu­lui religios, ci şi forma negării divinităţii dc orice fel. El poate da reprezentanţilor lui iluzia unei tot mai mari puteri prin dezvoltarea unei tehnici, care insă cuprinde şi posibilităţi distrugătoare.

[4] Hristos este odihna noastră, sau liniştea veşnică a conştiinţei de orice vină şi teamă de pedeapsă. Căci El este dreptatea sau curăţie desăvîrşită în Persoană, pe care ne-o transmite şi nouă unindu-se cu noi. Lîngă omul liniştit, mă liniştesc şi eu. E o comunicare interioară de la om la om. Cu atit mai mult de la Fiul lui Dumnezeii făcut om la noi dacă I ne deschidem cu credinţă.

[5] «Călugării sciţi» (daco-romani) s-au dus in anul 519 la Constantinopol şi Roma cu formula : «Unul din Treime a pătimit cu trupul». Era o precizare necesară a formulei de aici a Sf. Chiril împotriva formulei toopaschite a monoteliţilor că Sfinta Treime însăşi a pătimit, sau împotriva nestorienilor care puteau înţelege prin Hris­tos numai o persoană umană. Împăralul Justinian a căutat să-i împace pe cei din Roma cu «călugării sciţi», unde se duseseră aceştia cu formula Sf. Chiril: Hristos a pătimit cu trupul . Dar pină la urmă el a acceptat formula acelor călugări şi ea s-a in­trodus şi în Liturghia ortodoxă (Antifonul 2). În fond Hristos este ipostasul divin în­trupat. Deci cele două formule sînt egale.

[6] E o strinsă legătură între om şi pămînt. Răutatea primului Adam a întins răul şi blestemul peste tot pămîntul. Curăţia şi bunătatea Celui de al doilea a întins peste tot pămîntul curăţia şi l-a apropiat de Dumnezeu.

[7] S-a făcut Inainte-Mergător al nostru la cer, sau la veşnica viată fericită, întrucît S-a făcut primul om, Care a putut intra prin jertfa Lui acolo, arătîndu-se prin ea nu numai pe Sine curat de orice egoism, ci ajutîndu-ne şi pe noi să ne facem aşa. Acest cer întrucît este pentru noi, este totodată pămîntul cel care nu mai e pentru noi pricinuitor de ispite. Pămîntul devine cer prin sfinţenia celor ce-l locuiesc avînd în mijlocul lor pe Hristos, şi cerul, pămînt sfînt.

[8] Noe este chipul lui Hristos care va veni, dar şi al celor ce vor fi mîntuiţi prin credinţă şi iertaţi prin Botez.

[9] Corabia reprezintă, cu măsurile ei, încăperea nemărginită a Bisericii şi in­finitatea lui Dumnezeu, egală cu desăvîrşirea, pe care o dă şi Bisericii, aflîndu-Se în ea. Toţi pot încăpea în Biserică, pentru că toţi pot încăpea în ea. Şi ei nu sfîrşesc a înainta în desăvîrşirea lui Dumnezeu aflată în ea.

[10] Desăvîrşirile nu sînt infinităţi haotice. Ci fiecare persoană si comuniunea unei persoane cu orice persoană este un întreg In care se trăieşte într-o formă pro­prie infinitatea sau desăvîrşirea. Dar toate aceste infinităţi sau desăvîrşiri se hră­nesc din infinitatea sau desăvîrşirea supremă absolut suficientă sieşi, în dragoste şi putere a Sfintei Treimi. Toate cele ce sînt in comunicare cu Sfînta Treime, trăiesc desăvîrşirea sau infinitatea în formă proprie, nu ca avind-o de la ele, ci de la Ea. Aceea e desăvîrşirea dcsăvîrşită, cum se spune in text, in continuare.

 * Tot timpul celor de şapte ori şapte zile, sau şapte săptămîni, sfîrşeşte se împlineşte în veşnicia lui Dumnezeu cel Unul. Pentru înaintarea spre veşnicie şi pentru pregătirea spre ea ne este dat timpul. Timpul nu e etern. Ar fi fără rost dacă ar fi aşa.
[11] Locaşul bisericii a avut de la început forma unei corăbii în care credin­cioşii intrînd de la Apus înaintează spre Răsărit, spre altar unde este Hristos pe al­tar. Căci Dumnezeu este la Răsărit, de unde vine Soarele ,lumina, viata. Însăşi încă­perea în care stau credincioşii se numeşte naos, sau corabie. Se vede în aceasta influenta temei corăbiei mîntuitoare a lui Noe. Viata noastră e un drum spre Dum­nezeu, spre originea noastră. Găsim originea noastră înaintea noastră, cum spune Sf. Maxim, în Răsp. c. Talasie, 51, Filoc. rom. III, p. 320.

[12] Harul lui Hristos, dat nouă în Taine, poate sta în noi şi fără să lucreze, dacă nu răspundem cu lucrarea noastră la lucrarea lui. Aşa înţelegem că deşi nu ni se ia, totuşi nu ne folosim de prezenta lui. Dar noi răspundem lucrării harului, «mişcaţi şi încălziţi de Duhul lui Hristos». Se realizează oarecum în noi un dialog viu între Hris­tos şi Duhul Său cel Sfînt, E un dialog în care sîntem prinşi şi noi, dacă voim. Fără dialogul între Hristos şi Duhul Său în noi, n-am putea intra şi noi în acest dialog viu cu Hristos. Duhul face acum acest dialog cu Hristos avîndu-ne în El. Precum Hristos ni S-a făcut accesibil ca om în dialogul cu noi, aşa şi Duhul S-a introdus în noi oamenii ca să răspundem lui Hristos. Se realizează intre Hristos şi noi legătura dialogică intimă care este între El şi Duhul Său cel Sfînt. Amitidoi S-au coborît la nivelul nostru, oa să ne ridice în dialogul dintre ei.

[13] bis. Inima care iubeşte pe toţi, chiar şi pe duşmani, se lărgeşte. Inima celor de sub lege nu avea această lărgime, pentru că nu era îndemnată să iubească pe toţi. În inima alipită la Hristos. El locuieşte in ea cu iubirea Lui. Căci El este Cuvîn- tul prin Care toate s-au făcut şi Care S-a făcut om pentru a ne mintui pe toţi prin jertfa Lui. El ca Logosul tuturor, a pus pecetea raţiunii Sale supreme şi unice pe toţi, ridiclndu-ne la o judecată şi înţelegere unitară. Şi o face aceasta prin Duhul Său de Viaţă făcător, prin pornirea spre comuniune ce ne-o sădeşte.

[14] În ceea ce face Dumnezeu ca Noe se arată prima dată că El nu lasă ome­nirea căzută în păcat supusă blestemului pronunţat asupra lui Adam, ci aduce o în­toarcere în istoria ei. Acum Dumnezeu binecuvîntează din nou noul Început al ome­nirii. Căci Noe apare ca un om nou, ascultător de Dumnezeu. El închipuie prin aceasta pe Hristos. Li se porunceşte oamenilor iarăşi să se înmulţească şi să stăpi ncască peste toate. Se afirmă din nou superioritatea omului faţă de toată creaţia prin spirit. Omul primeşte din nou binecuvîntarea pentru a aduce jertfe curate lui Dum­nezeu. Prin jertfă se intră la inima lui Dumnezeu, căci omul se recunoaşte prin aceasta supus lui Dumnezeu, pînă a uita de sine prin, recunoaşterea măririi iui Dum­nezeu. Numai jertfindu-te pe tine pentru cineva, intri la inima Lui. Cine se afirmă pe sine în fata altuia, se închide în zidul mîndriei fată de acela. Trebuie să afirmi pe altul pînă la a muri pentru el. ca să capeţi valoare în fata lui. El are nevoie să fie afirmat de tine. Dar prin aceasta el vede valoarea ta. Dumnezeu n-are nevoie de mine, ca să-şi trăiască mai din plin existenţa. Dar avem şi noi nevoie să ne afir­măm prin jertfa de noi înşine. Murind pentru altul, acela învie prin mine, ca să mă invie El pe mine.

[15] De aceea se pun în dialog imediat după Dumnezeu. Ei ne aduc la existenţă, folosind în continuare puterea creatoare a lui Dumnezeu. Şi în iubirea lor față de cei născuţi e activă iubirea lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale.