luni, 6 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 10



232. «Vai celor ce scriu răutate. Căci când scriu, scriu răutate, abătând judecata celor săraci, răpind hotărârea [în favoarea] sărma­nilor poporului Meu, ca văduva să le fie spre pradă şi orfanul spre jaf. Şi ce vor face în ziua cercetării? Căci necazul vostru va veni de depar­te şi la cine veţi fugi ca să [vă] ajute? Şi unde veţi lăsa slava voastră, ca să nu cădeţi în exil? Şi sub cei ucişi vor cădea. Şi cu toate acestea nu s-a întors mânia, ci mâna este încă înaltă».
Sunt unii care, socotind nevrednic să urmeze Părinţilor şi în­văţăturilor predate de ei, doresc să înceapă ei înşişi erezii. De aceea, scornesc inovaţii faţă de cuvântul drept, scriind răutate şi necuviin­ţă. La aceştia ajung vai-urile, la părinţii cunoaşterii mincinoase şi la scriitorii de învăţături nedumnezeieşti.
Unii ca aceştia îi apucă pe cei săraci în credinţă şi stăpânesc asupra sufletelor văduvite de adevăratul mire, Cuvântul lui Dumne­zeu. Căci chiar dacă văd pe cineva rămas orfan faţă de Dumnezeu din pricina păcatului, şi-l fac pe acesta pradă, promiţându-le [celor prinşi] lipsă deplină de teamă şi aşternându-le înainte o viaţă în plă­cere, doar dacă ar accepta să se alăture învăţăturilor lipsite de Dumnezeu.
         Una ca aceasta este erezia răsărită acum a anomeilor, care îşi arogă iertarea păcatelor pentru cei desfrânaţi, adulteri, sodomiţi, neguţători de sclavi, sperjuri şi mincinoşi, doar dacă îi află pe aceş­tia că li se alătură în blasfemia împotriva Unului-Născut. Către aceş­tia Scriptura spune: «Ce vor face în ziua cercetării»? Numeşte „zi” arătarea Domnului nostru Iisus Hristos din ceruri, în care va veni în lume, răsplătind fiecăruia după faptele lui, când, scriind răutate, vor primi necazul venit asupra lor de sus. «La cine veţi fugi să [vă] ajute»?Căci aţi scris împotriva lui Dumnezeu, Judecătorul viitor şi al morţilor. Scrierile voastre vor fi acuzarea voastră”.

233. Apoi spune: «Unde veţi lăsa slava voastră»?
Cei care vă făliţi şi ţineţi la slava omenească şi doriţi să condu­ceţi erezii ca să dobândiţi nume şi prin aceasta grăiţi nedreptate că­tre înălţime, unde veţi lăsa slava voastră în ziua judecăţii? Dar unii ca aceştia, spune, «vor cădea sub cei ucişi». Acum eşti conducă­tor al celor înşelaţi şi eşti admirat de către ei, [tu] care porţi nume de învăţător şi profesor, slăvit şi fericit de ei. Dar atunci vei fi mai de necinste decât aceştia, care au fost ucişi de tine. Căci primirea învă­ţăturii false este ucidere a sufletului. De aceea, vei fi căzut sub aceş­tia, şi greutatea celor ucişi de tine se va aşeza asupra ta.
Iar de vreme ce fiecare dintre noi scriem de-a lungul vieţii un manuscris al nostru, imprimând în memoria noastră impresia lucru­rilor, poate că şi pe unii ca aceştia îi blamează Scriptura, ca pe unii care scriu răutate. Căci inima celor drepţi este scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, dar inima celor nedrepţi [nu este scrisă] de Duhul lui Dumnezeu celui viu, ci cu cerneala înrudită cu întunericul şi vrăjmaşă a luminii. încât fiecare scrie fie în favoa­rea lui, făcând [fapte] bune, fie, făcând un manuscris împotriva lui, adună răutăţi. Deci, este un manuscris împotriva noastră, scris de mâinile noastre, când facem rele şi este un manuscris în favoarea noastră, când facem [fapte] bune.
Dar sunt deja unii care corup scrisori în contracte şi falsifică caracterele (literele) scrisorilor în [actele] de cumpărare a ţarinilor, în testamente, gajuri şi în diverse tranzacţii, scriind atâtea care au susţinere prin dovada scrisorilor. Şi unii ca aceştia scriu răutate, în­torcând judecata dreaptă de la săraci şi apucând cele ale sărmanilor poporului, ca să le fie văduva spre pradă şi orfanul spre câştig. Tot astfel se întâmplă cuceritorilor la prăzile din războaie, cărora Scrip­tura le aminteşte: «Ce vor face în ziua cercetării»?
Numeşte „zi a cercetării” ziua judecăţii şi a răsplătirii fiecăruia după vrednicia greşelilor, cu care îi ameninţă pe aceştia, că: «Neca­zul vostru va veni de departe».
Să observăm de ce spune astfel «de departe». Mântuirea noas­tră nu este de departe, ci aproape de noi. Căci Dumnezeu spune: «Eu sunt aproape», şi: «Sunt mai aproape de ei decât haina faţă de pielea lor», şi iarăşi, spune: «Porunca pe care o poruncesc astăzi nu este peste putere, nici nu e departe de tine. Nu este sus în cer, ca să spui: Cine se va sui în cer şi ne-o va aduce? Nici nu este dincolo de mare, ca să zici: Cine va străbate pentru noi până dincolo de mare ca să ne-o aducă şi auzind-o să o împlinim? Aproape de tine este cuvân­tul, în gura ta şi în inima ta». Şi Domnul nostru spune: «împără­ţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru». De aceea, cele mai bune [lucruri], prin care este şi mântuirea, sunt aproape de noi şi înlăun­trul [nostru], iar cele potrivnice vin de departe de noi, fiind din afa­ra noastră. Căci păcatul nu există deja în alcătuirea noastră, ci apare ulterior. De aceea, se ameninţă prin profet că şi strâmtorarea care este adusă din cauza greşelilor va veni din afară.


234. «Vai asirienilor. Toiagul mâniei Mele şi urgia este în mâini­le lor. Voi trimite urgia Mea asupra neamului fără de lege şi poporului Meu îi voi porunci să facă prăzi şi jefuire şi să calce cetăţile şi să le fa­că pulbere. Dar el n-a cugetat aşa şi cu sufletul n-a socotit aşa, ci a respins gândul (mintea) său ca să distrugă nu puţine neamuri. Şi de îi vor zice: Tu singur eşti conducător, va spune: Nu am luat ţara de dea­supra Babilonului şi Calne, unde s-a zidit turnul. Şi am luat Arabia şi Damascul şi Samaria. în felul în care le-am luat pe acestea, voi lua toate stăpânirile».
Din cauza mulţimii nelegiuirilor poporului, sunt aduşi asupra lor asirienii, nu datorită dreptăţii acestora, ci din cauza nelegiuirii covârşitoare a poporului. Dar, deopotrivă şi aceştia pentru că s­au trufit şi nu au socotit că au fost daţi ca bici pedepsitor împotriva poporului care călca legile dumnezeieşti, ci că datorită lor înşişi ca fiind înzestraţi cu vreo putere [s-a făcut aceasta], [de aceea] sunt blamaţi de Scriptură: „Vai vouă, asirienilor, care sunteţi toiagul mâ­niei Mele, [care] sunteţi unealta pedepsitoare, nu faceţi [aceasta] prin puterea proprie, ci sunteţi aduşi prin lucrarea Celui care vă mişcă asupra celor vrednici să fie loviţi”.
«Şi urgia, spune, este în mâinile lor». Aici numeşte clar pe­deapsa „urgie”, ca şi Psalmistul: «Nu în urgia Ta să mă pedep­seşti». Deci, pedeapsa lui Israel este în mâinile asirienilor. «Urgia Mea o voi trimite asupra neamului fără de lege». Voi aduce pe­deapsă poporului care nu ţine să trăiască după legea care i-a fost po­runcită. «Şi poporului Meu îi voi porunci să facă prăzi». Din iubi­rea [Sa] de oameni Bunul Dumnezeu îl numeşte încă al Său pe po­porul care este fără de lege. Căci trimite urgia pentru că au păcătuit, dar pentru că l-a luat odată prin alegerea părinţilor, nu respinge lu­crarea acestuia. De aceea, spune: «[îi] voi porunci să facă prăzi şi je­fuire şi să calce cetăţile şi să le facă pulbere», ca să ştim că toate [îm­prejurările] triste pe care le suferim, le suportăm din porunca dum­nezeiască.
[Dumnezeu] nu permite să fim lăsaţi puterilor rele şi pedepsi­toare, ci însuşi împarte măsura pedepselor, ţinând cont de puterea celor îngrijiţi. Prăzile sunt cele care se află în jurul celor morţi, că­zuţi în război, fie arme, fie veşminte, fie vreo altă podoabă, iar jefui­rea [este] împărţirea prăzii, împărţită după vrednicia învingătorilor. De aceea, asirienii sunt îndemnaţi să îl prade pe Israel şi să-l jefuias­că, să calce cetăţile lui şi să le facă pulbere.

235. «Dar el n-a cugetat aşa şi cu sufletul n-a socotit aşa», ci s-a fălit în cuget, nu ca şi când poporul ar fi lăsat lui din cauza păca­tului, ci semeţit în cuget şi îndepărtându-şi din propria minte raţiu­nea (cuvântul) adevărată, crede că este [suficient de] puternic să nimicească nu puţine neamuri. Şi pentru că supuşii lui, flatându-l şi linguşindu-l, îi spun: «Tu singur eşti conducător», spune către ei ca şi cum ar vorbi ironic: «Nu am luat ţara de deasupra Babilonului şi Calne»; zice: „încă nu m-am făcut stăpânul tuturor", au scăpat de împărăţia mea ţara de deasupra Babilonului şi Calne, «unde s-a zidit turnul». Pomeneşte de turnul acela vechi, pe care l-au zidit în câmpia Şenaar, zicând: «Veniţi să ne zidim cetate şi turn, înainte să ne despărţim unii de alţii, al cărui vârf să fie până la cer». Numele de Calne nu este obişnuit în întrebuinţarea Scripturii. Conside­răm că se află undeva în Babilonia, pentru că este supranumit Babilon după confuzia limbilor, pe care le-a amestecat Domnul, rupând simfonia cea spre rău. Căci spune Scriptura: «s-a chemat numele lo­cului aceluia amestec, iar în ebraică Babel» *.
Dar, spune, «am luat Arabia şi Damascul şi Samaria. În felul în care le-am luat pe acestea, voi lua toate stăpânirile». De aceea, pentru că şi-a asumat că poate să supună toate cetăţile şi nu a cuge­tat că nu i-a cucerit pe oameni prin puterea proprie, ci le-a fost su­perior prin iconomia lui Dumnezeu Cel care îi disciplinează pe cei care păcătuiesc, de aceea cuvântul profetic îl arată vrednic de plâns.

236. «Ţipaţi, [idoli] ciopliţi din Ierusalim şi din Samaria. Căci cum am făcut Samariei şi [statuilor] făcute de mână ale ei, aşa voi fa­ce şi Ierusalimului şi idolilor lui».
Cum vor ţipa [idolii] ciopliţi, care sunt făcuţi din lemn şi din piatră, sau din orice altă materie, când meşteşugul i-a format în imagini de oameni sau de animale cu patru picioare sau de păsări sau chiar târâtoare, cum sunt statuile egiptenilor?! Iar ţipătul este un glas de durere, care redă durerea inimii printr-un sunet fără sens. Deci, cum vor ţipa [idolii] ciopliţi? Pentru că în lemnele mode­late de mâini omeneşti, sau pietrele, sau chiar şi aurul şi argintul, sau fildeşul, sau altele asemenea din materie de cinste sau de necin­ste din care sunt [făcuţi] idolii adoraţi de neamuri, în acestea stau în chip nevăzut demoni** care zboară într-acolo, desfatându-se de plăcerea miresmelor [de jertfă]. După cum căţeii lacomi hălăduiesc prin locurile pieţelor, unde se află sânge, la fel şi demonii lacomi, prinşi de desfătarea din sânge şi fumul jertfelor, se strâng în jurul soclurilor şi statuilor care le sunt dedicate.
Probabil sunt hrănite oarecum corpurile lor de aer sau chiar de foc, sau din ambele elemente amestecate. Fiindcă şi istoria Regilor arată că puterea demonilor stă lângă statuile dedicate lor. «Căci au luat, spune, cei de alt neam*** chivotul lui Dumnezeu şi l-au introdus în cele avute de Dagon. Şi s-au sculat cei din Azot a doua zi, şi iată Dagon era căzut pe faţă la pământ». Desigur, Dagon era statuia văzută, iar cel care a căzut pe faţă [era] demonul, învins de slava din jurul chivotului lui Dumnezeu. Când acesta a căzut pe fa­ţă, a tras jos cu sine şi [idolul] făcut de mână.
De aceea, despre cei care mănâncă cele jertfite idolilor se spu­ne că sunt părtaşi la masa demonilor. După ce victima este oferi­tă idolului, ceva este împărţit şi demonului care stă lângă, demonul luând o oarecare parte din sângele evaporat şi din grăsimea fumegândă şi din celelalte ale arderilor de tot. Şi cel care bea din cupa din care [s-a vărsat] libaţia bea din cupa demonilor. De aceea, [idolii] ciopliţi vor ţipa, adică demonii [care au] acelaşi nume cu [idolii] ciopliţi.
Şi când spune că Domnul va veni în Egipt şi [idolii] făcuţi de mână ai Egiptului se vor cutremura şi inima lor va fi înfrântă, in­terpretăm acelaşi sens. Căci demonii, care stau în spaţiul din jurul pământului, se vor cutremura şi vor fugi şi vor fi izgoniţi în locul propriu lor din adânc, la venirea Domnului. De aceea, «blestemat tot cel care îşi va face [idol] cioplit şi turnat, lucru al mâinilor meşte­rului, şi îl va aşeza în ascuns», pentru că îşi adună o comoară rea prin [idolul] cioplit, demonul care îi urmează şi atrage [ca] asociat blestemul prin demon.

237. «Şi va fi, când va împlini Domnul [şi] va face toate în mun­tele Sion şi în Ierusalim, că va căuta spre mintea cea mare spre con­ducătorul asirienilor şi spre înălţimea slavei ochilor lor».
        După ce porunceşte [idolilor] ciopliţi din Ierusalim şi din Samaria ţipăt şi prin ameninţarea împotriva lor, ca şi cum Ierusalimul este apoi curăţit şi eliberat de necurăţia idolilor şi disciplinat prin loviturile pedepsitoare, pe care le-a îndurat prin [faptul] că a fost lă­sat asirienilor, apoi Scriptura ameninţă că mută lovitura asupra conducătorului asirienilor. Pentru că s-a semeţit în cugetul lui şi nu a înţeles că păcatul acelora a fost cauza unor asemenea rele, ci a considerat că a putut prin propriul gând şi [propria] putere [să se ridice] împotriva Ierusalimului, din cauza acestei aroganţe şi trufii iraţionale a ridicării minţii, «va căuta, spune, spre mintea cea mare, spre conducătorul asirienilor şi spre înălţimea slavei ochilor lor».
Unul este mare după firea sa, altul după [propria] sa părere şi după mulţimea [lucrurilor] care nu-i aparţin deloc. Iar mintea este mare cu adevărat [dacă] le contemplă pe cele măreţe, [dacă] poate să cerceteze raţiunile zidirii şi din acestea să înţeleagă frumuse­ţea înţelepciunii Meşterului tuturor. Este mare cel care se poate în­deletnici cu iconomia celor făcute de Dumnezeu şi cu pronia care ajunge până la cele mai neînsemnate [lucruri] şi cel care vede de aici judecăţile Lui cele drepte. Este mare mintea care prin îngeri şi pu­teri şi toată slava de dincolo de ceruri îl înţelege pe împăratul slavei şi pe Domnul puterilor. Cel care, totuşi, se fericeşte pe sine şi se semeţeşte s-ar numi, pe bună dreptate, înţelept închipuit şi slab de minte, mai degrabă decât mare potrivit minţii.
Pe lângă aceasta, pentru că este o obişnuit Scripturii să urme­ze opiniei celor mulţi în denumire, a spus „minte mare”, fără să afirme măreţia potrivit firii, ci chemând-o cu o denumire potrivit opiniei [generale]. De aceea, Domnul, pedepsind semeţia şi umilind trufia lui, spune adresându-se minţii celei mari a asirienilor. Res­pingând părerea nevolnică despre mărire, spune că va aduce pe­deapsa slavei ochilor lui. Căci unii definesc „slava”, care este un cu­vânt cu multe sensuri, după unul dintre înţelesuri [drept] „părere slabă”.

        238. Dar se poate ca mintea cea mare şi pricepută să fie luată şi drept vicleană. Precum «şarpele era cel mai priceput dintre fiarele de pe pământ» şi iconomul cel nedrept a lucrat cu pricepere şi «fi­ii acestui veac sunt mai pricepuţi în neamul lor decât fiii luminii». Iar Apostolul ne tâlcuieşte sensul lui „priceput” în [Epistola întâi] către corinteni, spunând: «Dar mă tem ca nu cumva precum şarpele a amăgit-o pe Eva în viclenia lui». Căci a arătat că istoria îi atribu­ie o pricepere blamabilă şarpelui, înlocuind priceperea [adevărată] cu viclenia. Astfel şi mintea mare nu [este înfăţişată] drept ceva lăudabil, după cum rânduiesc cei care cercetează la elini sensurile, spunând că mintea este pricepere adunată, ci [apare] sub nume fals. Fie minunându-se de sine însuşi, fie fiind chemat aşa de lăudători, este numit acum [aşa] de Scriptură.
Iar această minte mare, pentru că ştie că ochii înţeleptului - celui cu adevărat înţelept - sunt în cap, îşi slăveşte ochii, ca una care nu priveşte în jos, nici la cele pământeşti, ci se ocupă de cele înalte şi îşi duce traiul sus. Astfel sunt înţelepţii elinilor, care îşi duc viaţa tăvălindu-se în patimile ruşinoase ale trupului, dar cercetând cele despre cer şi astre, fenomene eterice şi aeriene, îmbrăcându- se cu vreo slavă oarecare în proprii lor ochi.

239. «Căci a zis: Cu putere voi face şi cu înţelepciunea priceperii voi lua hotarele neamurilor şi voi prăda puterea lor. Şi voi cutremura cetăţile locuite şi voi lua întreaga lume în mână ca pe un cuib şi ca pe nişte ouă părăsite o voi ridica. Şi nu va fi cine să scape de mine şi cine să grăiască împotriva mea».
      Acum tâlcuieşte lămurit de ce îl numeşte „minte mare” şi de ce ameninţă că aduce pedepse asupra înălţimii slavei ochilor lui şi zdrobirea cuvintelor lui, de care se folosea împotriva celor mai slabi, cu toată iuţimea ameninţându-i cu tot felul de distrugeri, spunând că puterea lui este de neînvins şi de neoprit. Căci se lăuda că ar fi domn al [tuturor] după cum doreşte şi şi-ar [putea] împlini cu totul [cele] după voie. „Fiindcă am multă putere în cai şi în pedestraşi şi nimeni nu mi se ridică împotrivă, şi pentru că dispun de înţelepciu­ne neatinsă în cele strategice şi de pricepere desăvârşită, de aceea, spune: «voi lua hotarele neamurilor şi voi prăda puterea lor». Căci silind toate neamurile să se plece sub jugul împărăţiei mele, voi face un singur hotar al tuturor, stăpânirea mea. Acum fiecare este sepa­rată de cealaltă prin graniţele proprii. De aceea, luându-le hotarele, le voi sili pe toate să fie sub sceptrul împărăţiei mele”.
«Şi voi prăda puterea lor». Se numeşte „pradă” împărţirea pentru învingători a celor capturate în războaie, când învingătorii îşi împart prin tragere la sorţi fie persoanele captive, fie unul din­tre animale, fie altceva pentru trai. Şi fiecare este vrednic de o parte din pradă după rangul atribuit lui, astfel luând parte la [câştigurile] din război. „Şi, spune, voi cutremura acum cetăţile întemeiate ne­clintit, [le] voi tulbura prin puterea mea şi voi lua întreaga lume în mână ca pe un cuib”. Căci ce trudă este să iei în mână puii fără pene încălziţi în cuib de păsările care îi hrănesc, care nu pot să se folo­sească la fugă nici de aripi, nici de picioare? Apoi, întinzându-şi dis­preţul la oameni şi mărindu-şi puterea, spune că nu ia lumea ca pe un cuib, ci, ca pe nişte ouă părăsite. «Şi nu va fi cine să scape de mi­ne şi cine să grăiască împotriva mea».

240. În [sensul] după literă, conducătorul asirienilor spune acestea semeţindu-se în cuget prin biruinţa împotriva Iudeii şi Samariei şi crezând că va cuceri într-o campanie toate neamurile şi că nimeni nu îi va sta cu braţul împotrivă, ci toate hotarele nea­murilor vor fi desfiinţate prin puterea lui şi toată lumea va fi zgudu­ită de frica venirii sale; iar cel care îi ajunge în mână este mai uşor de prins decât puii de pasăre, mai lesne de distrus prin puterea lui care cercetează toată lumea de sub soare decât atunci când cineva ar lua ouăle, lipsite [fiind acestea] de pasărea care le încălzeşte şi le dă viaţă.
        Dar, de vreme ce trufia [lui] părea să fie mai mare decât [cea] a oamenilor, unii socotesc că aceste cuvinte se potrivesc celui cu adevărat trufaş, care şi-a înălţat gâtul împotriva Celui atotputernic, celui nesupus şi apostat şi care le-a atras în revoltă în propria sa rău­tate şi pe duhurile rele care l-au urmat. Căci acela crede despre sine că este o minte mare şi-şi închipuie că ar contempla [lucruri] înalte şi ameninţă întreaga lume că şi-o va face [supusă] sub el, cel care nici Domnului care îl întreba de unde vine, nu i-a cerut iertare, zi­când: «După ce am colindat prin cele de sub soare şi am umblat prin cele de sub cer, am venit». Acesta a îndrăznit să-I arate [chiar] şi Domnului întregii zidiri împărăţiile pământului şi să zică: «Toate acestea sunt ale mele. Deci, acum, dacă Te pleci [şi] Te închini mie, Ţi le voi da». De aceea, probabil, Scriptura îl numeşte prin enigmă împărat al asirienilor pe stăpânul veacului acestuia. Căci şi Domnul îl numeşte stăpânul acestui veac, spunând: «Acum stăpânul acestui veac va fi aruncat afară», şi după puţin: «Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânul acestei lumi şi nu are nimic în Mine».
Sunt mulţi conducători, unii etnarhi, puşi pentru păzirea şi păstrarea fiecărui popor de sub ei, după cum spune Moise în cânta­re: «Când Cel Preaînalt a împărţit neamurile, când i-a risipit pe fiii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumne­zeu»****. Şi iarăşi, Apostolul spune: «Propovăduim înţelepciunea, dar nu a acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, ci propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre stăpânitorii aces­tui veac n-a cunoscut-o». Şi iarăşi în [cartea] Daniel sunt descrişi conducătorul perşilor şi conducătorul grecilor. Căci îngerul îi spune: «Şi eu am venit la cuvintele tale. Şi cârmuitorul împărăţiei perşilor s­a pus să-mi stea împotrivă. Şi, iată, Mihail, unii dintre cârmuitorii de frunte, a venit să mă ajute; şi l-am lăsat acolo, cu cârmuitorul împă­răţiei perşilor», şi după puţin: «Iar eu, spune, plec şi cârmuitorul grecilor vine». De aceea, poate, dacă acestea sunt spuse de per­soana diavolului, trufia lui este nu împotriva oamenilor, ci împotri­va puterilor spirituale sau împotriva altora.

241. «Se va slăvi oare securea fără cel ce taie cu ea? Sau se va făli ferăstrăul fără cel ce îl trage? La fel, cel ce ridică toiagul sau lem­nul».
Scriptura este critică faţă de semeţia conducătorului asirienilor. Ce gândeşti despre tine, când tai neamurile şi distrugi stăpâni­rea cetăţilor? Căci astfel şi securea s-ar crede mare, când doboară pe [cei mai] masivi dintre copaci la pământ, şi ferăstrăul, când pătrun­de cele [mai] tari şi trainice lemne. Dar nici securea nu taie fără mâini, nici ferăstrăul nu poate să taie fără cel care îl trage şi doboară lemnele cu meşteşug pentru vreo trebuinţă.
De aceea, dacă este [cineva] lăudabil, [acesta este] cel care fo­loseşte securea şi cel care trage cu dibăcie ferăstrăul. Astfel, nu lem­nul care a fost transformat în sceptru trebuie să se bucure de vred­nicia de a conduce, ci cel care ia acestea în mână ca simbol al stăpâ­nirii ce îi revine.
De aceea şi eu te-am luat ca pedeapsă a poporului care a pă­cătuit, folosindu-te de cruzime ca de o secure şi un ferăstrău pentru disciplinarea dreaptă a poporului şi făcută spre folosul lui”. După cum la tribunale călăii puşi să pedepsească nu sunt stăpâni ai răz­bunării, nici nu fac ceva din propria putere sau autoritate, ci pe cele care le sunt atribuite de la legi, la fel şi [neamul] asirienilor nu este un neam puternic, nici nu poate face ceva de la sine, ci după măsura permisă lui de către Cel care Se îngrijeşte de cei care au păcătuit es­te folosit pentru lucrarea pedepsei.

242. «Şi nu aşa, ci va trimite Domnul Savaot la cinstea ta necin­ste şi la slava ta foc arzător se va aprinde. Şi va fi lumina lui Israel foc şi îl va sfinţi în foc arzător şi îl va consuma pădurea ca iarba».
        Aceasta este o răsplată a trufiei iraţionale. „Pentru că te-ai numit minte mare fâlindu-te şi te-ai bucurat de înălţimea slavei ochilor, va trimite Domnul la cinstea ta necinste şi la slava ta foc. Pentru că ai ameninţat că vei lua hotarele neamurilor, vei zgudui cetăţile locuite şi vei lua întreaga lume ca pe un cuib şi ca pe nişte ouă părăsite o vei ridica, fără să scape nimeni şi fără să se împotrivească cineva, de aceea «foc arzător se va aprinde şi lumina lui Israel va fi foc»”.
„Rânduiala lucrurilor, spune, se va întoarce şi Israelul, care acum este umilit şi lăsat [în voia] ta spre pedeapsă din cauza păca­tului, va fi în strălucire. Şi strălucirea aceluia îţi va fi spre distruge­re”. Căci, spune, «lumina lui Israel va fi foc». Şi pentru că sunt lu­crări în legătură cu focul, luminarea şi arderea, [partea] cea dulce şi frumoasă a focului va rămâne lui Israel, luminându-l şi strălucind asupra lui, iar [partea] cea amară şi dureroasă va fi împărţită celui trufaş, arzându-l şi lăsându-l [pradă] chinului nepotolit din cauza arderii.
«Şi îl va sfinţi în foc arzător şi îl va consuma pădurea ca iarba». [Scriptura] arată firea focului, că este curăţitoare. Căci îl va sfinţi, ca printr-un foc arzător. Dar cum sfinţeşte focul? De câte ori consumă pădurea ca iarba. Deci, dacă «Dumnezeul nostru este foc mistui­tor», va mistui, desigur, materia şi patimile care vin din mate­rie sufletului care nu petrece în duh, ci în trup. Trebuie, dar, ştiut că cei care sunt exacţi în sensuri deosebesc „slava” de „faimă” şi spun că „slava” este lauda de la mulţi, iar „faima” lauda de la cei buni. La fel [ei] diferenţiază şi „cinstea”, spunând că [una] este o oarecare demnitate care revine celui serios, fiind vrednicie pentru dar, [fiind­că ei] consideră darul o răsplată a virtuţii, iar [alta este] cinstea din partea celor de faţă [ca] răsplătire pentru [lucruri] care nu sunt de­loc acceptabile.

243. «În ziua aceea se vor stinge munţii şi dealurile şi pădurile şi vor fi consumate de la suflet până la trup».
        După ce Domnul Savaot a trimis necinste la mărirea conducă­torului asirienilor şi la slava lui foc arzător, şi după ce s-a făcut lu­mina lui Israel foc pentru asirian, încât cel nesfinţit în strălucirea luminii să fie curăţit prin arderea focului, care este făcut pentru curăţire şi care consumă ca pe iarbă materia păcatelor aflată [acolo], atunci mistuindu-se materia care aprindea flacăra pedepsitoare, se vor sfârşi arşi, spune, munţii şi dealurile şi pădurile şi va înceta focul incendiului care a consumat şi a mistuit toate, începând de la suflet şi ajungând până la trup. Nimănui nu-i este necunoscută practica Scripturii ca pe cei care se bucură de privilegii şi care au în pregătire foarte mulţi [oameni] să obişnuiască să-i numească „munţi” şi „dea­luri” şi ca pe cei neroditori şi crescuţi fără rost unii lângă alţii, ca şi cum ar avea viaţa automată şi nedesăvârşită şi nu sunt sădiţi din ră­sadul adevăratului Cultivator, să-i numească „păduri”.
Totuşi, focul îi cuprinde pe toţi, începând de la suflet şi oprindu-se apoi la trupuri. Căci păcatele care se află până [la nive­lul] cugetului, cum ar fi adulterul în propria inimă, sunt în suflet o materie vrednică să fie arsă de foc, dar cele care ajung până la fapte, păcatele fiind păstorite cu lucrările [făcute] prin trup şi făptuire, acestea cred că sunt păcate [propriu-zise]. începând de la suflet, dar ajungând în inimă, gândurile rele nu se mărginesc la aceasta, ci ies şi aplecându-se, pătrund în trup şi se arată pe dinafară. Dacă cineva se gândeşte să facă o ucidere, dar nu o înfăptuieşte, uciderea nu i-a ieşit din inimă. Şi cine a privit o femeie ca să o poftească, dar nu a stricat templul lui Dumnezeu, nici nu a făcut din mădularele lui Hristos mădularele unei desfrânate, [acela] îşi face inima sa ca un hotar al păcatului, căci gândul rău nu a ieşit din inima aceluia. Aşa trebuie spus şi despre hoţie, despre idolatrie, despre vrăjitorie şi ce­lelalte feluri de păcate, de vreme ce nu sunt păstrate de trup, ci cur­gând ca dintr-un vas crăpat ajung afară.

244.  «Şi cel ce va fugi va fi ca cel ce fuge de flacără arzătoare. Şi cei ce vor rămâne din ei vor fi un număr [mic] şi un copil îi va scrie».
După arderea cu foc făcută munţilor, dealurilor şi pădurilor, [Scriptura] spune că [numărul] celor scăpaţi va fi mic. Şi astfel, spune, mulţimea lor se va schimba într-un număr mic, încât ei pot fi
înregistraţi chiar şi de un copil, care nu este deloc experimentat nici să numere, nici să scrie. Poate că cel care fuge de la incendiere fuge prin pocăinţă de viaţa cea rea şi prin întoarcere scapă de trupul care îl pedepseşte. Căci oricine, după ce se observă în păcate, simţindu-se că e vrednic de pocăinţa cea prin toiag şi bici, fugind de păcat ca de materia pentru pedeapsă fuge ca de o flacără arzătoare. Şi atunci cei rămaşi vor fi un număr [mic], nu numai pentru că sunt puţini, după cum am arătat, ci şi pentru că sunt apoi vrednici să fie primiţi în număr.
După cum am aflat în cartea Numeri, copiii şi femeile şi bătrâ­nii, care au vârsta necoaptă pentru războaie, şi cel de neam ameste­cat, ca şi străinul din Israel erau lăsaţi deoparte la recensământ, dar erau număraţi cei de la douăzeci de ani în sus, fiind capabili de război. Şi toţi cei întâi-născuţi din Israel sunt număraţi, de la o lună în sus. La fel erau număraţi şi leviţii, de la o lună în sus, şi preoţii care slujeau până la cincizeci de ani.
Dar ce copil - nu bărbat, nici bătrân - îi va scrie pe unii ca aceştia? Nimeni nu va contrazice că sunt întâistătătorii din Biserică, pentru că îşi duc viaţa în lipsă de răutate şi pentru că le-au fost în­credinţate de către cei care au păcătuit secretele, la care nimeni nu a fost martor, ci doar Cel care le cercetează pe cele ascunse ale fiecă­ruia. Acesta îi va scrie pe unii ca aceia, ca şi cum au fost şterşi prin păcat, şi îi înscrie iarăşi pe cei care au fugit de incendiere şi au primit prin pocăinţă curăţirea ca un foc mistuitor al materiei răută­ţilor care se găseşte [în ei]. Pe unii ca aceştia îi scrie.
        Sau poate, pentru că sunt scrişi în cartea vieţii şi înscrişi îm­preună cu drepţii cei vrednici să fie număraţi de dreapta Celui Prea-Înalt, se cuvine să-L înţelegem pe Scribul celor mântuiţi, Cel care [îi] primeşte împreună cu drepţii şi le pune în cartea cerurilor numele celor pocăiţi de la faptele cele rele. Căci, spune, «Bucuraţi-vă, că numele voastre sunt înscrise în ceruri». De aceea, ce copil poate să scrie în ceruri numele celor slăviţi, dacă nu Acela despre Care s-a spus: «Prunc S-a născut nouă, Fiu S-a dat nouă»? Pruncul este Acela Căruia magii I s-au închinat, Acela care S-a coborât în Egipt şi S-a urcat iarăşi în pământul lui Israel. De aceea, dintre multe în­ţelesuri ale Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos cugetate despre El, unul este [acela de] Prunc Care îi va scrie pe cei ce vin prin pocăinţă la cunoaşterea lui Dumnezeu.

245. «Şi va fi în ziua aceea că nu se va mai adăuga rămăşiţa lui Israel şi cei mântuiţi ai lui Iacob nu vor mai nădăjdui spre cei care îi nedreptăţeau, ci se vor încrede în Dumnezeu, Sfântul lui Israel, întru adevăr. Şi va fi rămăşiţa lui Iacob spre Dumnezeul cel puternic».
Acestea fac referire în mod clar la cei care au renunţat la lu­crarea rea şi şi-au mutat propria nădejde la Dumnezeul cel viu. Păcătuind, ne ataşăm de cei potrivnici şi ne încredem în cei care ne nedreptăţesc. O armată rea de demoni [ne] înconjoară, răsturnând sufletele noastre prin momelile plăcerii. Ne ataşăm de aceştia, ca nişte copii fără minte de neguţătorii de sclavi, care adeseori arătându-le jucării de copii, îi înşală pe aceştia şi îi duc departe de ochii părinţilor, printr-o puţină bucurie pregătindu-le robie amară. De aceea, aceştia se ataşează de cei care îi nedreptăţesc. Şi noi, ataşându-ne de momeala plăcerii, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi ne aruncăm în greaua tiranie a demonului neînduplecat, care, pen­tru că este condamnat la focul veşnic, se bucură să aibă pe mulţi condamnaţi cu el.
         De aceea, [Scriptura] spune despre cei care s-au pocăit, că cei rămaşi şi mântuiţi nu vor mai fi ataşaţi de cei care îi nedreptăţesc şi nu vor mai nădăjdui în ei, ci se vor încrede în Dumnezeu, Sfântul lui Israel, cu adevărat. Fericit este cel care s-a lepădat de orice nădejde în cele ale acestei lumi şi îl are ca nădejde a sa doar pe Dumnezeu. Căci după cum «blestemat este omul care îşi are nădejdea în om», tot aşa binecuvântat este cel care se sprijină pe Domnul. Totuşi, să nu treci rapid peste adaos: «Căci, spune, se vor încrede în Dumne­zeu, Sfântul lui Israel, cu adevărat». Nădejdea în Dumnezeu nu permite nehotărârea, nici Domnul nu primeşte să ofere ajutor Lui deplin celui care odată s-a încrezut în avere, slavă omenească şi pu­terea lumii, şi altă dată şi-L pune pe El ca nădejde, ci trebuie [ca acela] să se lase cu adevărat în ajutorul de la Dumnezeu. «Şi va fi, spune, rămăşiţa lui Iacob spre Dumnezeul cel puternic». Acestea fac referire în mod clar la «rămăşiţa aleasă prin har» numită de Apostol, după cum arată următoarele.

246. «Şi de va fi poporul lui Israel ca nisipul mării, o rămăşiţă se va mântui. Căci cuvântul se încheie şi se scurtează în dreptate, căci Domnul va face un cuvânt scurtat în toată lumea».


          Schimbând puţine cuvinte, Apostolul se foloseşte de acest text în Epistola către Romani. Dacă ar cerceta cineva cauza pentru ca­re Apostolul pe unele le omite, iar pe altele le schimbă, acela să ştie, că fiind evreu, nu s-a slujit de traducerile, de care noi ne-am folo­sit, ci tâlcuind textul cum i se prezintă, aşa îl redă. Căci şi ceilalţi par să meargă în paralel mai degrabă cu relatarea apostolică. într- adevăr, înţelesul cuvântului este acesta. S-a spus [mai] sus că şi un copil îi va scrie pe cei mântuiţi de la păcat. De aceea, spune, nimeni să nu se mire dacă numărul lui Israel se va limita la puţini. Nu lua seama la mulţimea celor numiţi cuvioşi, pentru că mulţi au numele lui Hristos, dar mărturia faptelor confirmă pentru puţini denumirea. «Şi de va fi poporul lui Israel ca nisipul mării, o rămăşiţă se va mân­tui».
S-a spus despre poporul de mai dinainte, că mântuirea nu este în mulţime, ci în rămăşiţa mântuită aleasă prin har. Dar care este modul mântuirii? Căci «cuvântul, spune, se încheie şi se scurtează în dreptate». Cel care cuprinde întregul document legislativ şi dis­poziţia profetică în concizia Evangheliei***** şi înfăptuieşte ceea ce i-a fost arătat de către Domnul, acela va fi mântuit. Pentru că «să iu­beşti pe Domnul Dumnezeul tău», şi «să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», «în aceste două porunci sunt cuprinse întreaga Le­ge şi profeţii». Cel care sfârşeşte cuvântul, cel care [îl] aduce în faptă şi îl scurtează ca şi cum ar rezuma lărgimea lui în porunci foarte scurte, acesta este rămăşiţa mântuită. Fiindcă, spune, «toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, şi voi faceţi-le lor asemenea, că aceasta este Legea şi Profeţii». Vezi că în acest înţeles natural cuvântul întreg este încheiat şi scurtat în dreptate. «Căci Domnul va face un cuvânt scurtat în toată lumea». Totuşi, Apostolul spune: «Domnul va face pe pământ». Symmachus şi Theodotion consună cu el: «în mijlocul întregului pământ».
Ceea ce este greu de respectat din Lege: «Nu lua, nu gusta, nu te atinge», poruncile despre sărbători, despre zile, despre arderile de tot, despre curăţiri, despre ispăşire, toate sunt scurtate într-un capitol scurt şi uşor de respectat, încât nicio scuză să nu fie lăsată celor care nu vieţuiesc după Evanghelie.




[*]   Fac. XI, 9. De fapt, numele cetăţii Babilon vine din akkadiană, bab ilăni „poarta zei­lor”, însă textul biblic oferă ceea ce se cheamă o etimologie populară, un joc de cuvinte, cu semnificaţie teologică: Babel, ebraicul pentru Babilon, este pus în legătură cu verbul ebraic balal „a amesteca”. Amestecul limbilor era sugerat de caracterul cosmopolit al cetăţii Babilon. Turnul Babilon (sau Babel) este o referire teologizată la marele zigurat din Babilon dedicat zeului Marduk, numit Esagila.

[**]   Origen îi identifică pe zeii păgâni cu demonii

[***]   „Cei de alt neam”. Septuaginta traduce numele etnic „filisteni” prin „cei de alt neam”.

[****]  Deut. XXXII, 8. Este citată aici Septuaginta, textul ebraic făcând referire la „fiii lui Dumnezeu”.

[*****]   Altfel spus, Legea lui Moise şi Profeţii sunt rezumaţi în Evanghelie.