Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 11

Despre Iacob



   1. În multe părţi şi în multe moduri Scriptura de Dumnezeu insu­flată ne-a prezis chipurile mîntuirii în Hristos, aducîndu-le prin aceasta nu puţin folos cititorilor. Căci precum cei deprinşi în arta tablourilor unesc umbrele cu formele variate, schiţate prin culori, aducîndu-le la o vedere mai clară şi dînd tabloului mult farmec, la fel şi înţe­lepciunea Făcătorului a toate, adică Dumnezeu, arată de mai înainte în chip subţire frumuseţea tainei prin multe fapte de laudă, pentru ca cei călăuziţi spre cunoaştere înţelegînd ca prin ghicitură învăţă­tura anticipată şi prevestită, să o aibă ca ajutor spre primirea ade­vărului. Căci petrecem în lumea aceasta deosebindu-ne prea puţin de animalele necuvîntătoare, sau poate căzînd mai jos de ele, dacă e adevărată mustrarea făcută de Dumnezeu celor din Israil, zicînd : «Cu­noscut-a boul pe stâpînul şi asinul ieslea domnului său, iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles» (Isaia 1, 3).
   Iar dacă avînd legea ca pedagog, norodul Iudeilor a fost certat pen­tru o neştiinţă atît de cumplită, ce cuvînt s-ar putea găsi pentru neamuri, cuprinşi de întunericul adinc ai rătăcirii politeiste ? Căci căutînd pururea în jos şi stăpîniţi de patimile trupului, s-au obişnuit să cugete numai la cele de pe pămînt, neputînd să-şi îndrepte ochiul minţii spre cele de laudă ale iubirii lui Dumnezeu. De aceea plîngîndu-se fericiţii prooroci şi vărsînd multe lacrimi, au cheltuit mii de cuvinte pentru noi. Fericitul Isaia zice : «Şi-a lărgit iadul lăcomia şi şi-a deschis gura lui fără încetare» (Isaia 5, 15). Căci nu a fost în­toarcere de la rău. Prinşi sub stăpînirea de nesuportat a lui satana care ne tiranizează, nenorociţii au coborît la iad, eliberaţi de cele de aici, înghiţindu-i moartea în gura ei şi păscîndu-i ca pe noi în­cepătorul păcatului.
   De fapt, nu fără lacrimi, cum am spus adineauri, a pomenit de această nenorocire şi dumnezeiescul David. Căci a spus odată despre noi: «ca nişte oi au fost puşi în iad, moartea îi va paşte pe ei» (Ps. 48, 15); iar altădată: «Cel ce paşti pe Israil, Cel ce povăţuieşti ca pe o oaie pe Iosif ! Cel ce şezi pe heruvimi, arată-te ? Ridică puterea Ta şi vino să ne mîntuieşti pe noi» (Ps. 79, 1—3). De aceea n-am rămas în moarte definitiv. Căci ne-a trimis Dumnezeu şi Tatăl din cer pe bunul Domn Iisus Hristos ca Păstor, care nu-i păstoreşte în iad pe cei ce au venit sub El, ci îi ridică la nestricăciune şi viaţă. Căci îi paşte «între crini şi în păşune bună şi în loc gras», precum s-a scris (Cînt. 2, 16; Ps. 22, 2). Pentru că ne dăruieşte pajiştea duhovnicească şi ne îmbată cu undele de sus şi din cer şi ne face roditori şi pe lîngă aceasta ne lărgeşte într-o mulţime nemă­surată de popoare.
   Aceasta o poate vedea cineva iarăşi ca în umbre, înfăţişînd cuvîntul pe Iacob şi cele scrise despre el, luminînd pe cît se poate ceea ce pare neclar în istoria referitoare la el. Căci s-a scris aşa : «Şi a fost cînd a născut Rahila pe Iosif, a zis Iacob Iui Laban : Lasă-mă să plec la locul meu şi în pămîntul meu. Dă-mi femeile mele şi copiii mei pentru care ţi-am slujit, ca să plec. Căci cunoşti slujirea ce ţi-am slujit-o ţie... şi cîte au fost vitele tale cînd am venit la tine. Că puţine erau cîte aveai înainte de mine şi au crescut într-o mul­ţime. Şi te-a binecuvîntat pe tine Dumnezeu de cînd am pus picio­rul la tine. Dar, cind îmi voi face şi eu o casă a mea ? Şi a zis Laban : Ce să-ţi dau ? Şi i-a zis Iacob : Să nu-mi dai nimic. Iar de-mi vei împlini cuvîntul acesta, voi paşte iarăşi oile tale astăzi şi le voi păzi. Să treacă toate oile tale astăzi şi desparte din ele oaia neagră şi bălţată de cea albă şi caprele la fel. Şi toată oaia pestriţă va fi simbria mea. Şi mă va asculta pe mine dreptatea mea in ziua de mîine, că este simbria mea în faţa ta. Tot ce nu va fi alb şi bălţat între oi, ci cenuşiu între miei va fi al meu. Şi a zis lui Laban : Fie ţie după cu­vîntul tău. Şi a despărţit în ziua aceea ţapii negri şi albi şi toate caprele bălţate şi albe şi tot ce a fost alb între ele şi tot ce a fost negru între mici şi le-a dat pe cele albe fiilor săi. Şi le-a despărţit cale de trei zile intre ele şi între Iacob. Şi Iacob păştea oile lui, iar Laban pe cele rămase» (Fac. 30, 25—36).
   Dar trebuie să înfăţişăm iarăşi mai pe scurt lăţimea istoriei. Apoi să adăugăm care este înţelesul cuvenit al celor cuprinse în ea.

   2. Deci a slujit fericitul Iacob lui Laban pentru cele două fiice, Lia şi Rahila. Cheltuind astfel mulţi ani, după ce i s-a născut lui Iosif din Rahila, care era iubită în mod deosebit de el, se preocupă în sfîrşit, pe drept cuvînt, să se silească să plece acasă. Şi gîndul ple­cării îşi găseşte un motiv întemeiat. De voi îngriji, zice, de ale tale fără plată şi continuu, cînd îmi voi face şi eu o casă a mea ? Sau cînd voi strînge cele trebuincioase vieţii copiilor mei ? Sau cînd voi fi numit şi eu stăpînul unei case ? Acestea le gîndea Iacob. Deci îi cere lui Laban, ca un bun păstor, să-i dea binecuvîntarea pentru plecarea lui. Dar acesta nu-l lasă ; deşi ajunsese la sfîrşitul hotărît al slujirii pentru fiicele lui. Însă îi promite să-i dea simbria cuvenită. Dar Iacob îi aminteşte că i-a fost de folos şi bun şi foarte răbdător şi prilejuitor al binecuvintării lui Dumnezeu. Căci i-a spus: «Te-a binecuvîntat Dumnezeu de cînd am pus piciorul la tine», folosind «piciorul» în loc de intrare. Aceasta a recunoscut-o şi Laban. De aceea acum cere plata şi Laban făgăduieşte să împartă turmele. Şi despărţindu-le îi dă lui pe cele bălţate şi pestriţe. Aceasta făcîndu-se, Iacob se desparte cu copiii lui şi cu turma ce i-a revenit. Dar mai paşte încă şi pe ale lui Laban. E necesar acum să spunem care e în­ţelesul clar şi duhovnicesc al acestora.

   3. Iacob închipuieşte persoana lui Hristos, precum am spus-o mai înainte. Căci Hristos e adevăratul susţinător al călcîiului. Căci a căl­cat cu totul păcatul şi, pe cît înţelegem, s-a arătat ca omul cel atot nou, apărut mai tîrziu decît toţi cei dinainte de El, adică după sfinţii prooroci şi după Moise însuşi. Totuşi are şi cea mai mare ve­chime, pentru că este întîiul născut, pentru că este Unul Născut între mulţi fraţi. El este Cel binecuvîntat de Tatăl prin mulţime de grîu şi vin. Lui i-au slujit neamurile şi i s-au închinat craii. «Şi cel ce-L blestemă, blestemat este; şi cel ce-L binecuvintează, binecuvîntat este», după binecuvîntarea lui Isaac (Fac. 27, 29). El, după asemă­narea lui Iacob, părăsind cerul ca pe o casă părintească, ajung la Laban, cel ce trebuie asemănat cu lumea, care necunoscînd pe Dum­nezeu cel prin fire, fiind bolnav de rătăcirea politeistă. Căci Laban e închinător la idoli.    Lumea e şi ea a lui Hristos, întrucît se înţelege ca Dumnezeu prin fire şi ca Domnul şi Creatorul tuturor ; dar nu e a Lui pentru apostasia (despărţirea) ei şi pentru că se arată ca fiind a altuia din pri­cina păcatului. Căci şi-a luat ca împărat pe satana. Deci Cuvîntul a coborît din cer, ca unul ce a părăsit casa părintească. E ceea ce am spus adineauri. Şi a fost ca străin în lumea Lui proprie. O mărturi­seşte aceasta înţeleptul Ioan, zicînd : «În lume era şi lumea nu L-a cunoscut» (Ioan 1, 10). Cuvîntul acesta se potriveşte poate timpului venirii Lui.
   Dar dumnezeiescul Iacob ni-L arată ca chip în el însuşi căci El era ca Dumnezeu întru ale Sale şi înainte de întrupare, îngrijindu-Se prin pronie de noi, din bunătatea şi iubirea Lui cea după fire şi dum­nezeiască, nefiind cunoscut lumii. Căci Iacob păştea oile lui Laban, măcar că nu avea de la acesta nici o plată, făcînd aceasta numai cu nădejdea că se va căsători cu cele două fiice ale lui şi se va face tatăl al unor fii legitimi. Acestea erau Lia şi Rahila. Căci Fiul fiind Dumnezeu după fire, era în lume. Iar acesta era Laban. Şi păştea într-un mod oarecare, îngrijindu-se ca Dumnezeu de cele trebuincioase vieţii : dăruind rodurile pămîntului, slobozind izvoarele apelor şi undele rîurilor, «fâcînd să răsară soarele» Lui, după cum s-a scris (Matei 5, 45), să coboare ploile, sădind în firea omului înţelegerea înnăscută. Căci El este «lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume» (Ioan 1, 9).

   Şi împlinea acestea, precum am spus, numai pentru bunătatea Lui firească, neprimind atunci nici o altă plată de la cei din lume, nici o slăvire, nici o închinare, nu o înţelegere dreaptă şi cugetare nerătăcită despre El; dar preştiind că va avea la timpul său două soţii care vor fi maicile unor fii legitimi, pe care îi vor naşte spiri­tual. Şi care erau acestea ? Prima, cea mai în vîrstă, adică Lia, purtînd chipul Sinagogii Iudeilor; a doua, care a urmat aceleia nu după mult timp, ci foarte dorită, cea mai tînără, Rahila, adică Bise­rica din neamuri, care a şi născut pe Iosif, care se tălmăceşte adausul lui Dumnezeu. Căci s-a adăugat celor din Israil, turma din neamuri. Dar se înţelege şi altfel, ca cea care a sporit într-o mulţime nenu­mărată prin adausurile credincioşilor din diferite timpuri. Dar ia seama bine. Căci e de folos observaţia atentă în acestea. Lia a născut înainte de Rahila. Apoi între ele, cele două slujnice : Bilha şi Zilpa. Dar în acest timp Iacob era liniştit. Încă nu se gîndea să-şi facă o casă proprie. Dar naşte Rahila pe Iosif şi doreşte în sfîrşit o casă. «Cînd, zice, îmi voi face mie o casă ?» (Fac. 30, 30). Căci Sinagoga Iudeilor a născut pe cei ce slujeau sub lege. Hristos încă nu măr­turisea clar că voieşte să aibă o casă proprie. Dar nici nu preţuia prea mult templul din pietre, pe care îl clădise Solomon[1]. De aceea îi umileşte pe aceia dintre Iudei care se lăudau la culme, zicînd: «Cerul îmi este tron şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce case îmi veţi clădi Mie, zice Domnul. Sau care e locaşul odihnei Mele ?» (Isaia 66, 1). Dar Israil nu s-a făcut casă spirituală a lui Dumnezeu. De aceea n-a locuit în ei.
   Dar cînd a născut Biserica din neamuri poporul cel nou şi în mişcare de adausuri [2] Mîntuitorul şi-a clădit în sfîrşit Sie-şi casă proprie [3]. Şi care e aceasta ? Noi, cei ce am crezut, despre care spune şi prin glasul proorocului : «Da-voi legile Mele în cugetele lor şi în inimile lor le voi scrie. Şi le voi fi lor Dumnezeu şi ei vor fi Mie popor» (Ier. 31, 33; Evr. 10, 16). Căci locuieşte în noi prin Duhul, precum am spus adineauri, cum n-a locuit în Israil. Căci cei dinainte de venirea Lui n-au fost părtaşi ai Duhului, fiind numai un chip al nostru. Aceasta ne-o spune prea înţeleptul Ioan, zicînd : «Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese încă preaslăvit» (Ioan 7, 39). Iar odată înviat din morţi, modelîndu-şi firea omului ca icoană dumnezeiască, le-a insuflat Duhul Sfînt sfin­ţilor apostoli ca celor dintîi, zicînd : «Luaţi Duh Sfînt» (Ioan 20, 22). Dar a spus şi dumnezeiescul Pavel : «Căci n-aţi luat iarăşi duh de robie spre temere, ci aţi luat Duhul înfierii, întru care strigăm : «Avva, Părinte» (Rom. 8, 15).
   Deci în Israil era duh de robie, iar în noi, cei din Rahila, adică din Biserica neamurilor, e Duhul lui Dumnezeu spre înfiere, care ne face casa Lui duhovnicească. Cei din Rahila sînt liberi, căci ochii ei sînt limpezii şi frumoşi, iar Lia nu-i are aşa[4]. Vezi deci că Sinagoga Iudeilor nu e sănătoasă. Aceasta o mărturiseşte prea înţeleptul Pavel: «Căci pînă în ziua de azi rămîne acelaşi acoperămînt la citirea Vechiului Testament, neridicîndu-se, dar el se înlătură în Hristos. Dar pînă azi cînd se citeşte Moise, pe inima lor zace un văl. Dar cînd se vor întoarce către Domnul, vălul se va ridica. Domnul este Duh [5] şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea[6]. Iar noi toţi «privind ca în oglindă, cu faţa descoperită slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului» (II Cor. 3, 14—18).

   Căci ochii Rahilei erau strălucitori, cum am spus adineauri. După ce, aşadar, Rahila cea mai tînără a născut pe Iosif, dumne­zeiescul Iacob se grăbeşte în sfîrşit spre casă. Deci vine Ia Laban care nu-l lasă şi-i spune că a fost binecuvîntat cu o turmă lărgită într-o mare mulţime. Căci lumea are nevoie de Dumnezeu. Deşi poate nu o spune, ştie şi mărturiseşte că toate cele ce-i sînt tre­buincioase vieţii şi spre buna vieţuire sînt de la Dumnezeu. Dar fericitul Iacob cere să i se dea plata, nemairăbdînd să rămînă fără plată. Şi a primit nu fără voie ca plată oile negre şi bălţate. Căci în timpurile de la început şi trecute deşi a chivernisit lumea din bunătatea Lui înnăscută şi dumnezeiască, Dumnezeul Cuvîntul «prin care s-au făcut» (Ioan 1, 3), a lăsat pe cei din ea «să umble în căile lor», după cum s-a scris (Zah. 3, 7). Dar după ce a născut Biserica poporul cel nou şi în adausuri continue, adică pe cei ce au primit prin credinţa în El naşterea din nou, cere lumii ca o plată pentru providenţa Lui, pe cei mai dispuşi să creadă, care au ca chip pe cele cenuşii şi pestriţe. Şi ce înseamnă aceasta ? Totdeauna în turmele oilor şi caprelor de o singură culoare sînt cele mai alese ale păsto­rilor. Iar cele pestriţe şi cenuşii sînt socotite de rîndul al doilea şi nu de acelaşi preţ cu celelalte. Căci lîna lor nu e de o singură culoare, ci diferenţiată, pentru că e de culori deosebite şi ameste­cată. Deci Hristos primeşte din lume nu cele cinstite în ea şi alese de oameni, ci mai degrabă pe cele ce par între ele inferioare şi nu au preţ egal. Afirmarea aceasta e întărită şi de dumnezeiescul Pavel, scriind celor ce au crezut: «Priviţi chemarea voastră, fraţilor, că nu mulţi sînteţi înţelepţi după trup, nu mulţi puternici, nu mulţi de neam bun. Ci cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca să ruşineze pe înţelepţi şi pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cele tari» (I Cor. 1, 26—27).
   Dar se poate înţelege şi altfel, daca vrea cineva să le precizeze, cenuşiul şi pestriţul. Căci cei în Hristos au şi o vrednicie variată în fapte şi cuvinte. Fiindcă surul şi negrul se poate socoti ca ghi- citură şi umbră a tainei lui Hristos, şi cuvîntul neclar despre El pare celor mulţi întunecat. Căci a spus şi dumnezeiescul David în cartea Psalmilor : «Şi-a pus întunericul acoperămlnt al Lui, în jurul Lui, împrejurul Lui, cortul Lui. Apă întunecată în norii văzduhului» (Ps. 17, 13). El aseamănă greutatea de înţeles a dogmelor despre Dumnezeu cu un cort şi numeşte întunericul «apa întunecată în norii văzduhului». Înţelepciunea spune şi ea că unora le dăruieşte cu îmbelşugare puterea de a înţelege pilde şi cuvinte întunecoase, sen­tinţe şi ghicituri ale înţelepţilor (Înţ. Sol. 39, 1 urm.).
   Deci culoarea cenuşie ne face să gîndim la adîncul oarecum ascuns al dogmelor despre Hristos. Iar strălucirea şi claritatea, adică cea în fapte şi binecredincioasă, e închipuită de cealaltă culoare, adică de alb. De aceea şi Stăpînul tuturor ne vesteşte de mai înainte curăţenia credinţei în Hristos, zicînd prin glasul pro­orocului : «Învăţaţi să faceţi bine, căutaţi judecata, izbăviţi pe cel nedreptăţit, faceţi judecata dreaptă orfanului şi faceţi dreptate vă­duvei. Şi veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul, și de vor fi păcatele voastre mohorîte ca zăpada, le voi albi şi de vor fi ca roşeala, ca lîna le voi albi» (Isaia 1, 17—18). Deci în Hristos, Mîntuitorul tuturor sînt aleşi şi au locul de fruntaşi cei ce în lume se află în rîndul al doilea [7], şi sînt socotiţi mai mici ca alţii, deci sînt dispreţuiţi ca nişte cenuşii şi pestriţi spiritual, fiindcă s-au îmbogăţit din adîncul dogmelor despre Dumnezeu şi în cuvîntul ce pare altora neclar dar care de fapt îi distinge prin strălucirea în dreapta credinţă şi în evlavie.

   Deci plata lui Iacob sînt cele pestriţe. Dar să cercetăm, dacă vreţi, cum înşelîndu-l pe Laban, înmulţeşte cele alese, aflînd aceasta chiar din Sfintele Scripturi. Căci spun aşa: «Şi-a luat Iacob sie-şi nuiele verzi de plop, de tei, de nuc şi de paltin. Şi le-a descojit pe ele făcînd crestături albe, alternînd verdeaţa unora cu albul părţilor cojite. Şi se vedea pe nuiele albul părţilor cojite. Şi a pus nuielele, pe care le-a descojit în jgheaburile apei de băut, ca atunci cînd vor veni oile să bea, văzînd nuielele să zămislească oile cum erau nuie­lele. Şi au născut oi albe oile pestriţe, cenuşii şi pătate. Şi mieii i-a despărţit Iacob şi a pus înaintea oilor berbeci albi şi toţi mieii cei pestriţi. Şi şi-a despărţit turmele sale şi nu le-a amestecat pe ele cu oile lui Laban. Şi a fost în timpul cînd zămislea oile luînd în pîntece, a pus Iacob nuielele înaintea oilor în jgheaburi, ca să ză­mislească după nuiele. Iar cînd năşteau oile, nu le punea. Şi au fost cele neînsemnate ale lui Laban, iar cele însemnate ale lui Iacob. Şi s-a îmbogăţit omul foarte mult» (Fac. 30, 37—43).
   Ţine deci de priceperea păstorului să ştie că oile şi caprele nasc oi şi capre asemănătoare cu cele văzute şi cele născute din ele au culori asemănătoare cu ale celor ce le stau în faţă, dacă privesc la ele în timpul cînd zămislesc. Lucrul acesta se împlineşte potrivit unor legi ale firii. Dar acestea sînt de neexplicat şi neîn­ţelese de mintea noastră.
   Deci dumnezeiescul Iacob şi le-a ales iarăşi, potrivit poruncii dumnezeieşti, pe cele cenuşii şi pestriţe. Căci a zis către Lia şi Rahila : «Şi a fost cînd au zămislit oile luînd în pîntece, am văzut cu ochii mei în vis : Şi iată ţapii şi berbecii erau suiţi pe capre şi pe oi, albi şi bălţaţi, cenuşii şi pestriţi. Şi mi-a spus îngerul lui Dumnezeu în vis: Iacobe ! Iar eu am zis: Ce este ? Şi a zis: Priveşte cu ochii tăi şi vezi că ţapii şi berbecii suindu-se pe oi şi pe capre, sînt albi, bălţaţi, cenuşii şi pestriţi» (Fac. 31, 10—12). Acestea le spune Sfînta Scriptură. Dar ridicîndu-ne peste treapta coborîtă a istorisirii, să urcăm la cele duhovniceşti.

   4. Nuiaua (toiagul) ne înfăţişează în ghicitură iarăşi pe Emanuil. Aşa a fost numit de Dumnezeu insuflata Scriptură. Căci dumne­zeiescul Isaia zice : «Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui» (Isaia 11, 1;Fapte 13, 28). Iar dumne­zeiescul David luînd faţa credincioşilor a grăit către Tatăl şi Dum­nezeul din ceruri : «Toiagul Tău şi nuiaua Ta, acestea m-au mîngîiat» (Ps. 22, 5). Căci am fost mîngîiaţi în Hristos şi pe El ni L-am făcut sprijinitor [8]. Fiindcă s-a scris: «Sprijini-va Domnul pe cei drepţi» (Ps. 36, 17). Deci nouă, turmelor de oi cuvîntătoare răspîndite în toată lumea şi în tot universul, Hristos ni se face ca un fel de toiag [9]. Şi nu simplu toiag, ci toiag de tei, de nuc, şi paltin. Căci odrăsleşte din arbori recunoscuţi ca drepţi. Dar teiul e şi semn al morţii. Căci trupul morţilor răspîndeşte mireasma. Iar cea mai dulce dintre miresme o răspîndeşte teiul. Iar Hristos a murit pentru noi şi S-a îngropat, după Scripturi. Iar nucul e semnul vegherii şi neadormirii. Fiindcă lucrează în noi acestea prin fire. Şi Hristos S-a sculat pentru noi. Căci nu S-a lăsat închis de porţile iadului, nici reţinut de legăturile morţii.
   Iar toiagul din paltin arată ridicarea spre înălţime şi spre cele de sus, adică înălţarea la cer a lui Hristos. Căci paltinul e un arbore bine crescut şi foarte înalt. Iar Fiul a fost înălţat de Tatăl. Căci a zis Petru despre El: «Deci S-a înălţat la dreapta Tatălui» (Fapte 2, 33). Iar Pavel spune că El a fost preaînălţat şi a luat nume mai presus de tot numele şi închinare din partea tuturor (Filip. 2, 9).
   Dar acest arbore poate fi înţeles şi altfel de cel ce voieşte. În ce mod ? Cei ce iscodesc etimologiile numirilor spun că paltinul s-a numit aşa şi pentru lărgimea frunzişului lui. Căci ne lărgim şi noi prin credinţă şi iubire, crescînd în Hristos. Dimpotrivă, legea e foarte strimtă şi mintea închinătorilor la idoli e foarte apăsată şi necăjită. De aceea Dumnezeu a grăit turmelor din neamuri prin glasul proorocului: «Învăţaţi-vă să ascultaţi voi cei strîmtoraţi»(Isaia 28, 20). Iar Pavel le scrie Corintenilor care voiau să se în­toarcă la vechea rătăcire după ce au cunoscut lărgimea în cre­dinţă: «Gura noastră s-a deschis către voi, Corintenilor, inima noastră s-a lărgit. Nu sînteţi la strîmtoare cu noi, dar strîmtoare este pentru noi înlăuntrul vostru. Daţi-ne aceeaşi plată. — Vă vorbesc ca unor copii — lărgiţi-vă şi voi inimile voastre, nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi. Căci ce părtăşie are dreptatea și nelegiuirea ? Şi ce are comun întunericul cu lumina ? Ce învoire este între Hristos şi Veliar?» (II Cor. 6, 11—15). Dar şi Psalmistul zice în Duh către acelaşi Emanuil, arătînd îngustimea legii: «Fără de sfîrşit este porunca Ta» (Ps. 118, 96). Şi iarăşi: «Am alergat pe calea poruncilor Tale, cînd ai lărgit inima mea» (Ps. 118, 32). Şi pe lîngă aceasta iarăşi : «Am umblat în lărgime, pentru că am căutat poruncile Tale» (Ps. 118, 45).

   Iar că în calitate de toiag (de nuc), precum am spus adineauri, are o fire pricinuitoare de nedormire, o spune Dumnezeu către pro­orocul Ieremia : «Ce vezi, Ieremia ? Şi eu am zis: văd un toiag din lemn de migdal. Şi a zis Domnul către mine: Bine ai văzut, fiindcă am vegheat asupra cuvintelor Mele, ca să le împlinesc pe ele» (Ierem. 1, 11).
   Aşadar Hristos ni se înfăţişează pe Sine înţeles în chipul toia­gului, ca Cel ce a murit, S-a sculat şi S-a înălţat la cer şi a lărgit prin Duhul în mod spiritual inimile celor ce-L primesc pe El.
   Dar unde a pus Iacob nuielele (toiegele) ? În jghiaburile de băut. Jghiaburile de băut ale turmei cuvîntătoare, adică ale noastre, sînt scrierile lui Moise şi propovăduirile proorocilor, care ne pun la dis­poziţie cuvîntul de sus, de la Dumnezeu. Căci s-a scris: «Scoateţi apă cu veselie din izvoarele mîntuirii» (Isaia 12, 3). În ele vom afla pe Emanuil, toiagul puterii, mort pentru noi, întîiul născut din morţi (Col. 1, 18), înălţat întru slavă şi lărgind pe cei ce cred, precum am spus adineauri. Căci tot cuvîntul sfinţilor prooroci şi al lui Moise se referă la taina lui Hristos. De aceea şi înţeleptul Pavel a spus : «Sfîrşitui legii şi al proorocilor este Hristos» (Rom. 10, 1). Dar Iacob a descojit nuielele, făcînd crestături albe înconjurind verdele lor. Animalele zămisleau astfel animale pestriţe. Căci Hristos încon­joară şi El umbra legii şi acoperămîntul scrierilor proorocilor, făcînd înţelesurile din ele albe şi uşor de văzut. Astfel ne pune în faţă o vedere duhovnicească încîntătoare, convingîndu-ne să zămislim va­rietatea virtuţilor, destoinicia dublă pentru ea, prin faptă şi cuvînt. De fapt dumnezeieştii prooroci ca chipuri ale celor îndreptaţi prin credinţă, au spus limpede : «Pentru frica Ta, Doamne, am luat în pîntece şi am suferit durerile Tale» (Isaia 26, 18). Dar a spus şi în alt loc în mod propriu acelaşi fericit Isaia : «Întăriţi-vă mîinile slabe şi genunchii slăbănogi. Mîngîiaţi-vă cei descurajaţi în cuget. întăriţi-vă, nu vă temeţi. Iată Dumnezeul nostru cu judecată răsplăteşte şi va răsplăti» (Isaia 35, 3). Şi iarăşi: «Iată Domnul vine cu tărie şi braţul Lui cu stăpînire ca un Păstor va paşte turma Lui şi cu braţul Lui va aduna mieii şi de cele ce alăptează va avea grijă» (Isaia 40,10—11). Adică va fi mîngîiere duhovnicească celor ce nasc în dureri cuvîntul dumnezeiesc (înţelegerea lui Dumnezeu) [10] ca unora ce vor fi roditori, dar încă n-au ajuns să nască cele de laudă ale vieţuirii evanghelice. Căci aceasta este un rod al sufletului cuvios şi neîntinat.

   Dar şi-a deosebit, zice, Iacob oile sale, şi nu le-a amestecat cu ale lui Laban. Nu e nici o însoţire între cel sfînt şi întinat şi între cel curat şi pătat (II Cor. 6, 14—15). Căci cei ai lui Hristos sînt des­părţiţi şi nu se amestecă cu cei ce petrec in lume, fiind eliberaţi de toată plăcerea trupească. Ei poartă semnele unei vieţi deosebite, fiind uşor de recunoscut din virtutea lor. «Căci ale lui Laban erau fără semne, iar ale lui Iacob, însemnate» (Fac. 30, 12). Dar Iacob şi-a atras pizma. Căci văzîndu-l îmbogăţit şi prosperînd, fii lui Laban au fost tare muşcaţi de invidie. De aceea s-a şi gîndit să plece şi să se în­toarcă la casa părintească. Fiindcă s-a scris : «Şi s-a îmbogăţit omul foarte. Şi a avut vite multe şi boi şi slugi şi slujnice şi cămile şi asini şi catîri. Dar a auzit Iacob vorbele fiilor lui Laban, care ziceau : A luat Iacob toate ale tatălui nostru şi şi-a făcut toată această slavă din cele ale tatălui nostru. Şi a văzut Iacob fața lui Laban şi iată nu era față de el ca ieri şi ca alaltăieri. Şi a zis Domnul către Iacob «Întoarce-te în pămîntul tatălui tău şi în neamul tău şi voi fi cu tine».
   «Şi trimițînd Iacob a chemat pe Rahila şi Lia în cîmp, unde erau oile. Şi le-a zis lor: Văd fața tatălui vostru şi nu este faţă de mine ca ieri şi alaltăieri. Iar Dumnezeul părintelui meu este cu mine. Şi voi ştiți că am slujit tatălui vostru cu toată puterea mea. Iar tatăl vostru m-a înşelat pe mine şi a schimbat răsplata celor zece mieluşele» (Fac. 30, 43 , 31, 1—7). Apoi zise : «Şi a luat Dumnezeu toate animalele tatălui vostru şi mi le-a dat mie» (Fac. 31, 9).
   Căci s-a îmbogăţit cu adevărat Domnul nostru Iisus Hristos într-o mulţime nenumărată, adunînd din toată lumea pe închinătorii Lui, care aducîndu-I buna lor cugetare ca un dar strălucitor, îi mărturisesc slujirea lor, zicînd : «Noi sîntem poporul păşunii Lui şi oile mîinilor Lui» (Ps. 94, 7). Dar aceasta nu-i lasă în linişte pe fiii lumii. Văzînd pe tatăl lor lipsit de ei şi socotind că mîna bunului păstor i le-a sustras pe cele mai însemnate şi pe cei născuţi sub Hristos împestriţaţi cu virtuţi de multe feluri, murmură zicînd : «A luat Iacob toate ale tatălui nostru şi şi-a făcut din cele ale tatălui nostru toată slava aceasta» (Fac. 31, 1). Şi de fapt ei nu mint. Cuvîntul este adevărat. Căci Hristos a adus pe toţi la Sine, sălăşluind în curţile Sale turmele celor ce au crezut, dobîndind o bogăţie vrednică de Dumnezeu şi o slavă mai presus de toate. De aceea a spus El însuşi către Dumnezeu şi Tatăl Cel din ceruri : «Toate ale Mele ale Tale sînt şi ale Tale ale Mele şi Mă voi slăvi întru ei» (Ioan 17, 10).
   Dar să privim şi răsplata însăşi a lui Iacob. «S-au făcut lui, zice, vite multe şi boi, slugi şi slujnice, cămile şi asini» (Fac. 30, 43). Vezi pe Hristos adunînd la Sine din toate, tot neamul, după cum s-a scris «Asemenea este Împărăţia cerurilor ca un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti» (Matei 13, 47). Primeşte pe rob, ca sa-i dea strălucirea măririi celor liberi. Primeşte pe cei de sub lege ca ajunşi sfinţiţi şi capabili de jertfă duhovnicească, fiind închipuiţi ca oi şi boi. Aceasta pentru ca strămutîndu-i la strălucirea vieţuirii evanghelice, să-i facă mai sfinţiţi. Primeşte pe lîngă aceştia şi nea­mul cel nesfinţit şi necurat închipuit prin cămilă şi asin, ca curăţindu-i de întinăciunea rătăcirii polileiste, să-i facă curaţi şi nevi­novaţi, unindu-i cu cetele sfinţilor.

   Deci stîrniţi spre pismă fiii lui Laban şi Laban însuşi, acesta arăta o faţă încruntată, nezîmbitoare şi stăpînită de invidie. «Nu era fața lui, zice, ca ieri şi alaltăieri». De aceea Dumnezeu i-a poruncit lui Iacob să se întoarcă la ale sale. Iar el a trimis după soţii, după Lia şi Rahila şi le-a povestit limpede nedreptatea tatălui lor. Dar a mai adăugat: «A luat Dumnezeu toate vitele tatălui vostru şi mi le-a dat mie». Şi răspunzînd Rahila şi Lia, i-au zis lui: «Oare nu avem o parte, sau o moştenire în casa tatălui nostru ? Oare n-am fost socotite ca nişte străine de el ? Căci ne-a vîndut pe noi şi a mîncat ca pe o mîncare argintul nostru. Toată bogăţia şi mărirea pe care i le-a răpit Dumnezeu tatălui nostru, vor fi ale noastre şi ale fiilor noştri. Deci toate cîte ți le-a spus ție Dumnezeul tău, fă-le» (Fac. 31, 14—16).
   Aceasta înseamnă că întristîndu-se Bisericile şi fii lor pentru Hristos, li s-a dat mîngîiere mireselor Mîntuitorului, adică Biserici­lor, de la Tatăl. Dar mingîierea ni s-a dăruit prin Fiul, care ne-a co­municat cuvintele de la Tatăl. Căci Cel pe Care L-a trimis Dumnezeu ne grăieşte cuvintele lui Dumnezeu, după cuvîntul lui Ioan.
   Căci priveşte cum a vorbit Dumnezeu lui Iacob, iar acesta mi­reselor lui, Liei şi Rahilei. Iar cuvîntul lui de mîngîiere către ele a fost să plece odată cu mirele lor din casa tatălui. Aşa zice şi Psalmistul în Duh către Biserică: «Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită de poporul tău şi de casa tatălui tău. Că a poftit împăratul frumuseţea ta. Că EI este Domnul Tău şi Lui I te vei în­china» (Ps. 44, 11—12).
   Aşadar, Iacob a grăit mireselor lui cele de la Dumnezeu. Şi ce cuvînt le-a spus : să lase pe Laban, pentru că este nedrept şi rău si zăbavnic la plătirea simbriei ce o datora. Aşa mustră şi Hristos lumea de marea ei nesimţire, pentru că n-a voit să aducă Stăpinului ca răsplată datorată pentru grija ce-a avut-o de ea mul­ţumirile ei, adică darurile ei duhovniceşti, sau credinţa, şi dragostea. Şi totuşi, le avea şi pe acestea toate de la El, fiind prinse prin un­diţă de la Dumnezeu şi Tatăl. Aceasta o spune şi Fiul însuşi către El: «Pe care Mi i-ai dat Mie erau din lume şi Mi i-ai dat Mie» (Ioan 17, 6). Aceasta vrea s-o spună cuvîntul «I-a luat Dumnezeu toate ale tatălui vostru şi mi le-a dat mie».
   Iar miresele Mîntuitorului se făgăduiesc gata să-i urmeze. Căci spun că i-au fost rînduite Lui să îl despartă de lume. De fapt Emanuil a cumpărat Bisericile cu sîngele Său şi le-a înstrăinat de tatăl lor(Fapte 20, 28). Căci nu e nici o raţiune a comuniunii lor cu lumea, sau a menţinerii lor ca parte a lumii din care au fost chemaţi. Căci bogăţia lor şi a fiilor lor e mai degrabă Cel ce e mai presus de minte şi de raţiune. Acesta e partea şi zestrea şi bogăţia lor, slava şi lauda şi tot ce au primit cei ce au ajuns la strălucire şi bunăstare [11].

   Deci se întristează lumea împreună cu fiii din pricina lui Hristos şi se consumă de focul pismei, văzindu-L ajuns la atîta slavă, încît şi-a supus toate cele de sub cer şi stăpîneşte asupra tuturor celor de pe pămint. Ea se tulbură şi-şi întinde nebunia defăimărilor peste orice măsură şi prigoneşte şi ucide şi-şi pune toată puterea în încercarea de-a slăbi slava Mintuitorului şi a Bisericilor Lui şi a fiilor Lui, adică se dovedeşte luptînd la culme împotriva mulţimii credincioşilor. Acest lucru e uşor de aflat de către cei ce voiesc din următoarele: «Sculîndu-se Iacob, a luat femeile lui şi cămilele şi toate averile lui şi toată agoniseala ce şi-o cîştigase în Mesopotamia şi toate ale lui şi a plecat spre Isaac, tatăl lui, in pâmîntul Canaan. Iar Laban a plecat să-şi tundă oile lui. Şi Rahila a furat idolii tatălui ei. Şi s-a ascuns Iacob de Laban Sirul, ca să nu-i spună că fuge. Şi a fugit el şi toate ale lui şi a trecut rîul şi s-a grăbit spre muntele Galaad. Şi a treia zi s-a vestit lui Laban Sirul că a fugit Iacob. Şi luînd pe toţi fraţii lui cu el, l-a urmărit pe el şapte zile şi l-a ajuns în muntele Galaad. Dar a venit Dumnezeu la Laban Sirul noaptea în vis şi i-a zis lui: Păzeşte-te să nu grăieşti rele către Iacob. Şi l-a ajuns Laban pe Iacob. Şi Iacob şi-a înfipt cortul lui în munte. Iar Laban a aşezat pe fraţii lui în muntele Galaad» (Fac. 31, 17—25). Ajunge deci Laban pe Iacob şi-l ceartă foarte că a fugit pe ascuns, şi i-a furat fiicele şi zeii din casă. Şi i-a zis : «Acum deci ai plecat, căci cu dor ai dorit să pleci la casa tatălui tău. Dar de ce ai furat zeii mei ? Însă Iacob nu ştia că Rahila femeia lui i-a furat pe ei. Şi căutînd Laban pe zeii lui, nu i-a aflat la Lia şi nici în ca­merele slujnicelor Bilha şi Zilfa» (Fac. 31, 30—33). Şi fiindcă Rahila se aştepta să fie căutaţi de tatăl ei mai amănunţit la ea, l-a înşelat cu dibăcie : «Căci a luat, zice, idolii şi i-a băgat în desaga cămilei şi a şezut pe ei şi a spus tatălui ei: Nu-mi face greutate, doamne, nu pot să mă scol înaintea ta, că sînt în rînduiala obişnuită a femeilor. Şi a căutat Laban în tot cortul şi n-a aflat idolii» (Fac. 31, 34—38). Negăsindu-i deci şi tulburat în chip firesc de pierderea zeilor săi, fericitul Iacob s-a supărat pe drept cuvînt că l-a urmărit în zadar, neavînd să-l învinovăţească pentru nimic. Apoi şi-au spus cuvinte de împăcare şi s-a făcut între ei înţelegere şi pace. «Căci râspunzînd Laban, a zis lui Iacob : Fiicele tale sînt fiicele mele şi fiii tăi sînt fiii mei şi vitele tale sînt vitele mele şi toate cîte le vezi tu sînt ale mele şi ale fiicelor mele. Ce voi face lor astăzi şi copiilor lor pe care i-au născut ? Acum deci vino să punem legătură eu şi tu şi va fi mărturie între mine şi tine. Şi i-a zis lui: iată nimenea nu este cu noi. Vezi, Dumnezeu este martor între mine şi tine. Şi luînd Iacob o piatră, a pus-o ca stîlp. Şi a zis Iacob fraţilor săi: Adunaţi pietre. Şi au adunat pietre şi au făcut o movilă şi au mîncat acolo pe mo­vilă. Şi i-a zis lui Laban : Movila aceasta e azi mărturie între mine şi tine. Şi a numit-o pe ea Laban: movila mărturiei. Iar Iacob a numit-o movila mărturiei» (Fac. 31, 43—46).

   5. Ne-am silit să povestim pe cît se putea mai pe scurt şi mai ciuntit cele ale istoriei. Dar e de trebuinţă să lămurim înţelesul lor cel mai dinlăuntru. Nu are cineva nevoie de multe cuvinte să arate clar că lumea s-a mîniat pe Hristos Care s-a îmbogăţit cu turmele celor credincioşi şi supărîndu-se îl loveşte. Priveşte cum plecînd Iacob, îl urmăreşte strigînd împreună cu fii lui. Aşa fuge oarecum şi Hristos din lume împreună cu miresele Sale, adică cu Bisericile şi oare­cum se strămută pretutindeni, zicînd spiritual celor ai Săi : «Sculați-vă, să plecăm de aici» (Isaia 14, 31).
   Dar modul plecării nu e sensibil, nici nu se săvîrşeşte trupeşte dintr-un loc în altul. E cu totul neobişnuit a cugeta şi a vorbi aşa despre el. Ci se pleacă de la a cugeta cele ale lumii spre voinţa de-a face în chip folositor cele ce plac lui Dumnezeu. Căci, cum scrie fericitul Pavel: «nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe cea viitoare» (Evr. 13, 14), al cărei Făcător şi Ziditor este Dumnezeu. Dar scrie şi altul dintre Sfinţii Apostoli : «Vă îndemn ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului» (I Petru 2, 11). Umblînd pe pămînt, să ne facem vieţuirea ca în cer (Filip. 3, 20), silindu-ne să nu mai trăim trupeşte, ci mai degrabă în chip sfînt şi duhovnicesc. La aceasta ne ridică pe noi, scriindu-ne, Pavel: «Nu vă faceţi în chipul veacului acesta, ci vă daţi un chip comun prin înnoirea minţii voastre, ca să dovediţi care este voia lui Dumnezeu cea bună şi bineplăcută şi desâvîrşită» (Rom. 12, 2).
   Iar dacă nu ne facem în chipul lumii, părăsind rătăcirea lumească, vom fi urîţi de ea. Şi Mîntuitorul ştiind că aşa se întîmplă, a spus : «Dacă aţi fi fost din lume, lumea ar fi iubit ceea ce este al ei. Dar fiindcă nu sînteţi din lume, de aceea lumea vă urăşte» (Ioan 15, 19). Dar urîndu-vă, vă prigoneşte. Dar pe cel ce strigă şi se umple de mînie nestăpînită, îl frînează Dumnezeu, nelasîndu-l nici măcar să supere cu cuvinte aspre. Căci a zis Dumnezeu către Laban : «Păzeşte-te să nu grăieşti rele împotriva lui Iacob». Dar se supără lumea pentru că a fost jefuită şi a pierdut pe zei. Iar pe aceştia i-a furat Rahila. Dar ia seama cum s-a făcut acest lucru. A căutat Laban pe zei la Lia şi la cele două slujnice «şi nu i-a aflat». Dar a şezut dea­supra lor Rahila, dînd ca motiv cele obişnuite.
   Care e înţelesul acestora ? Nu a fost o ispravă a Sinagogii iu­deilor, dar nici a celor născuţi în robie desfiinţarea idolilor. Ci a Rahilei celei tinere, adică a Bisericii, acoperind de necesitate cele fă­cute de mînă. Ea împlineşte cu idolii ceea ce s-a spus prin prooro­cul : «Şi vei lua idolii cei argintaţi şi pe cei îmbrăcaţi în aur îi vei mărunţi şi-i vei împrăştia ca pe o apă lepădată şi ca pe un gunoi îi vei arunca» (Isaia 30, 22). Iar pentru că n-au fost găsiţi de Laban zeii lui, a făcut legămînt de pace cu dumnezeiescul Iacob. Căci nemaiavînd lumea pe dumnezeii cu nume mincinos, se va face prietenă ba mai mult s-a făcut aliată cu Hristos în păzirea păcii. Iar aceasta este piatra mult probată, cea de mult preţ, unghiulară cinstită, cea din capul unghiului, pusă la temelia Sionului (Efes. 1, 20; Isaia 28, 16)[12]. «Căci a ridicat-o, zice, Iacob ca stîlp», făcînd-o chipul lui Hristos. Se vor aduna însă şi alte pietre, cele ale Sfinţilor Apostoli, sau ale celor îndreptaţi prin credinţă şi sfinţiţi în Duh, preînchipuind clar adunarea în Hristos.

   Despre Sfinţii Apostoli cuvîntul proorocesc a spus ; «Pentru că pietre sfinte se vor tăvăli(rostogoli) pe pămînt» (Zah. 9, 16). Pentru că dum­nezeieştii ucenici au alergat pe tot pămintul, ducînd neamurilor propovăduirea evanghelică. Iar către cei îndreptaţi în credinţă scrie în­ţeleptul Pavel : «întru care şi voi vă zidiţi spre locaş lui Dumnezeu în Duhul Sfînt» (Efes. 2, 21).

   Şi s-a numit adunarea pietrelor de către Laban movila mărturiei. Iar dumnezeiescul Iacob ridicîndu-l la un înţeles şi mai mare şi nea­semănat mai înalt, adică la Hristos, a numit-o Movila mărturiei. Căci Hristos însuşi e capul celor ce cred. Dar şi mulţimea îngerilor e de faţă slujind (liturghisind) Mîntuitorului Hristos care mîntuieşte pe ai Săi şi îi scoate din răutatea lumii, împlinind slujirea rînduită lor. Aceasta o poate afla cineva cu uşurinţă din următoarele. Plecînd La­ban şi întorcîndu-se cu pace acasă, «Iacob privind, a văzut oştirea tăbărîtă şi l-au întîmpinat pe el îngerii lui Dumnezeu. Şi a zis Iacob, cînd i-a văzut pe ei: Aceasta e tabăra lui Dumnezeu şi a chemat numele locului: Tabere» (Fac. 32, 1—2). Căci s-a scris: «Îngerul Domnului va tăbărî împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei» (Ps. 33, 8). Şi iarăşi : «Îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească pe tine în toate căile tale» (Ps. 90, 11). De fapt Dom­nul nostru Iisus Hristos îi izbăveşte pe toţi cei ce-L iubesc pe El, cu Care aduce slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.




Iarăşi despre Iacob


   1. Minunată este viaţa sfinţilor pentru cei ce s-au hotărît să vieţuiască drept. Minunăţia vieţuirii lor întrece orice cuvînt. Dar pilda bună ce o oferă celor ce voiesc să vieţuiască binecredincios, sau modul purtării lor drepte şi plăcute lui Dumnezeu, se poate descrie în chip felurit. Eu spun, sau mai mult însuşi Cuvîntul lui Dumnezeu al insuflatelor Scripturi spune că, cei ce privesc drept felul vieţuirii lor trebuie să le imite credinţa ; dar şi să meargă pe urmele virtuţii aflate în ei. Căci este absurd ca cei ce au fost price­puţi în artele împărăteşti să nu-i facă învăţători în acestea pe cei dina­intea lor şi să nu se silească să-i imite pe cei ce le-au practicat pe acestea cît mai exact; iar noi înşine, al căror scop e să dobîndim virtutea, să ne îndreptăm ochii minţii spre frumuseţea celor mai vechi ca să aflăm într-un mod oarecare de la ei cele prin care se poate face cineva cît mai apropiat de Dumnezeu şi să-şi facă mintea sa pricepută în vieţuirea cea de laudă. Să nu fie deci cu nimic mai puţin pildă dumnezeiescului Iacob pe cît se poate, cel ce ne-a dat o cale nepătată şi potrivită timpului de atunci în privinţa vieţuirii, avînd ca ajutor şi povăţuitor pe Dumnezeul tuturor, care l-a lăsat să ajungă uneori cu folos în osteneli (căci nu poate dobîndi cineva fără su­doare cele de laudă ale virtuţii), iar după asemenea nevoinţe l-a încoronat cu bucurii şi l-a îmbogăţit ca pe unul din cei puternici luptători în marile lupte.

   Să nu spui în sinea ta : pentru ce n-a dăruit Dumnezeu sfinţilor ceea ce-i putea veseli ? Dar aceasta ar fi însemnat să-i lase neexer­citaţi (nedeprinşi) şi nu le-ar fi venit buna existenţă ca preţ al vir­tuţii, ca starea fericită şi bogăţia strălucită a darurilor. Ea le-ar fi fost mai degrabă un rod al pornirii unei voinţe nesupuse încercări­lor. Dar ei trebuiau să se arate mai degrabă probaţi şi vrednici în faţa lui Dumnezeu prin înseşi faptele lor. Şi să fie şi celor de după ei pildă şi chip clar a trebuinţei de-a voi să fie foarte iubitori de fapte şi riguroşi în ele, spre a înţelege că celor ce trăiesc o viaţă fără greutăţi şi vrednică de dispreţ, nu li se cuvine nici o răsplată, ci darurile cele mai deosebite le vin celor foarte iubitori de oste­neală, care au preţuit mai mult dobîndirea bunătăţilor, decît dulceţile vieţii. Aşa a spus careva dintre înţelepţi: «Fiule, de te apropii să slujeşti Domnului, pregăteşte-ţi sufletul de încercare, îndreaptăți inima ta şi rabdă» (Înţ. Sir. 2, 1). Căci «răbdarea naşte probare, iar probarea nădejdea, iar nădejdea nu ruşinează», după cum s-a scris. Să urmărim deci scopul nostru.

   2. După plecarea lui Laban din muntele Galaad, dumnezeiescul Iacob se grăbea spre patrie, voind să ajungă acolo. Dar scăpat de cearta cu Laban, de-abia a răsuflat puţin şi cade îndată în greutăţi şi mai mari. Căci plecînd din Mesopotamia şi mergind spre Canaan, a trebuit să treacă prin Seir unde locuia Esau, fapt care-l făcea să se teamă foarte. Căci nu uitase cum se supărase acela din pricina binecuvîntării şi al drepturilor întîiei naşteri. Dar e vrednic de ştiut şi de admirat modul cum a înlăturat supărarea pentru acestea şi a adus la iubire şi bunătate pe frate. Căci s-a scris : «A trimis Iacob soli înaintea sa la Esau, fratele său, în pămintul Seir, în țara Edom și le-a poruncit lor, zicînd: Aşa să spuneţi domnului meu, Esau : Aşa zice sluga ta, Iacob : Am locuit cu Laban şi am întîrziat pînă acum. Şi am dobîndit boi şi asini, oi şi slugi şi slujnice. Şi am trimis să se vestească domnului meu Esau, ca să afle sluga ta har înaintea ta. Şi s-au întors solii lui Iacob, zicînd : Am fost la fratele tău Esau şi vine întru întîmpinarea ta şi 400 de oameni cu el. Şi s-a temut Iacob foarte şi nu ştia ce să facă. Şi a împărţit poporul ce era cu el şi boii şi oile în două tabere. Şi a zis Iacob : De va veni Esau într-o tabără şi o va tăia pe ea, cealălaltă tabără va scăpa. Şi a zis Iacob : Dumnezeul părintelui meu Avraam şi Dumnezeul părintelui meu Isaac, Doamne, Tu Cel ce mi-ai zis : Pleacă în pămintul naşterii tale şi-ți voi face ţie bine. Mi-ajunge Mie toată dreptatea ta şi tot ade­vărul ce l-ai făcut slugii Tale. Căci numai cu toiagul acesta am trecut Iordanul. Iar acum m-am făcut cu două tabere. Scoate-mă din mîna fratelui meu Esau, că mă tem de el, ca nu cumva venind să mă calce pe mine şi pe mama cu copiii ei. Iar Tu ai zis: Îţi voi face bine şi voi face sâmînţa ta ca nisipul mării şi nu se va putea număra din pricina mulţimii» (Fac. 32. 3—12).
   Observă cum scapă prin linguşire de Esau şi-i potoleşte cu blîndeţe supărarea aceluia şi încearcă să înfrîneze prin cuvinte bune mînia nestăpînită a aceluia. Măcar că ajunsese mai înalt pentru bine- cuvîntarea tatălui său şi se distingea prin slava celor întii născuţi şi avea pe Dumnezeu ajutor, a ales cu sfinţenie să împlinească spusa: «De e cu putinţă, pe cît stă în puterea noastră, trăiţi in pace cu toţi oamenii» (Rom. 12 18). Cîte odată cuvîntul unora este da nesupor­tat pentru că e aspru şi îngîmfat şi plin de dispreţ. Scriitorul Pilde­lor scrie însă ca un înţelept: «Răspunsul smerit întoarce mînia» (Pilde 15, 1). Observă priceperea dreptului binecredincios. Trimite soli care vor cere pace şi vor duce cuvinte blînde lui Esau. Căci aşa le-a poruncit Iacob : «Acestea zice sluga ta Iacob». Dar se întoarce iarăşi şi spre rugăciune şi nu uită niciodată de ajutorul lor. Şi arată că experienţa celor trecute întăreşte şi mai mult nădejdea, zicînd : «Cu toiagul acesta al meu am trecut Iordanul, iar acum am două tabere». Deci a zis : «Avind de acasă numai acest toiag, am trecut Iordanul şi iată m-am făcut stăpînul multora, avîndu-te pe Tine, Stăpîne, binevoitor». Vom învăţa prin acestea şi noi că trebuie să fim blînzi şi paşnici şi să urmărim în tot chipul să vieţuim fără să ne luptăm cu alţii. «Sluga Domnului, zice, nu trebuie să se lupte, ci să fie blînd cu toţi», după cum s-a scris (II Tim. 2, 24). Nimic nu ne împiedică să ne folosim şi de bunele meşteşuguri omeneşti în vederea binelui, ba socotesc că e chiar un lucru dintre cele de laudă. Dar e necesar să cerem (chiar dacă le folosim şi acelea) şi grija lui Dumnezeu şi ajutorul de sus, «nu cugetînd la cele înalte» (Rom. 12, 16), ci gîndindu-ne mai degrabă la ceea ce s-a scris : «Cu cît eşti mai mare, cu atîta mai mult te smereşte şi vei afla har înaintea Domnului» (Înţ. Sir. 3, 20 , Filip. 2, 3).

   Hotărîndu-ne să cugetăm şi să lucrăm aşa, vom cîştiga bunurile păcii şi vom întoarce pe cei ce s-au înfuriat pe noi spre bunătate. «Fiarele sălbatice, zice, vor ajunge la pace cu tine» (Iov. 5, 22).
   Aceasta a făcut-o Iacob. N-a îmblînzit pe fratele său numai cu cuvinte blînde şi line, ci l-a făcut părtaş şi de averile şi bunurile lui, dîndu-i partea cea mai scumpă, oi şi boi, capre şi asini, cămile şi viţei. Căci e mai bună pacea decît averile şi trebuie preţuită mai mult iubirea de fraţi decît posesiunea celor vremelnice. Căci se te­mea, cum am spus, dumnezeiescul Iacob de fratele său Esau şi era trist gîndindu-se că va suferi de mînia lui. Dar acela a călcat peste pizma lui de la început şi l-a îmbrăţişat pe Iacob şi l-a sărutat cu lacrimi şi s-a supus legilor firii care îi îndemnau la iubire. Căci s-a scris : «Şi alergînd Esau în întîmpinarea lui şi îmbrăţişîndu-l, l-a sărutat şi a căzut pe grumazul lui şi au plîns amîndoi» (Fac. 33, 4). Și toate acestea sînt fapte ale blîndeţei, rod al cugetului smerit şi neiubitor de mărire şi dar al bunăvoinţei lui Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, al cugetului care subţiază mîndria şi înmoaie asprimea şi umple de bucurie pe cei ce se silesc să se alipească de El.
   Dar socotesc că trebuie să căutăm în povestire înţelesul duhov­nicesc. Şi să o facem pornind de la începutul cuvîntului. Căci aşa se face lămurită taina lui Hristos celor ce vor să o cunoască bine.

   3. Temîndu-se deci de fratele invidios şi sălbăticit ca o fiară, pe drept cuvînt, dumnezeiescul Iacob, a întreprins călătoria în Haran şi la Laban, consimţind cu călătoria tatălui său, adică Isaac. Căci socotea că aşa va putea sa ocolească cearta cu fratele supărat. Iar ajuns la Laban, s-a căsătorit cu cele două fiice ale aceluia, cu Lia şi cu Rahila. Şi s-a îmbogăţit şi cu naşterea de fii şi cu turme de vite, iar pe lîngă acestea şi cu altă avere. Dar după ce a ajuns la atîta bogăţie, s-a gîndit să aibă casa sa şi pleacă din Haran şi din casa lui Laban, împreună cu cele dobîndite şi cu soţiile şi copiii. Dar urmărindu-l Laban, a fost ajuns de el, dar Hristos le-a insuflat pace şi i-a făcut să se lege prin iubire.Şi au ridicat un stîlp de piatră ca chip al Lui. După aceasta Laban plecînd şi întorcîndu-se acasă, a ajuns la pace şi cu cel ce-i ameninţa viaţa în chip sălbatic, adică cu Esau. Şi s-au îmbrăţişat împreună, îngropind în oarecare mod în înaintările lor spre iubirea întreolaltă supărarea pentru cele trecute, în acestea se cuprinde tot cuvîntul istoriei. Dînd lui Iacob faţa lui Hristos însuşi, ne-am amintit şi de cea a celor îndreptaţi prin cre­dinţă. Iar de Esau am spus că închipuie în el poporul tăierii îm­prejur şi al legii. Acestea mai ales pentru că însuşi Dumnezeu, Stăpînul tuturor îi spune Rebecăi pe cînd purta încă în pîntece doimea copiilor: «Două neamuri şi două popoare se vor ivi din pîntecele tău şi popor va stâpîni pe popor şi cei mai mare va sluji celui mai mic» (Fac. 25, 23).
   Aceasta s-a şi împlinit prin Hristos.Căci cei din Israel fiind primii după timp şi fiind numiţi de aceea întîi născuţi, au ajuns şi au fost puşi după cei credincioşi în Hristos, care au moştenit şi slava celor întîi născuţi, pentru Cel Întîi Născut aflat în ei, care e şi Unul Născut. Pentru că s-au făcut de un chip cu El, avînd a doua naştere prin Duh întru nestricaciune şi sfinţenie.
   Dar ars de pizmă, Esau, adică Israel, a prigonit pe Iacob, adică pe Hristos. însă, precum am spus, cuvîntul nostru în acestea are un înţeles îndoit, luînd seama totdeauna la ceea ce se cuvine, şi de aceea referindu-se cînd la Iacob, ca chip al lui Hristos, cînd la noul, popor cel in credinţă.    Deci prigonit intr-un fel şi nu fără voie, Hristos a plecat in ţara neamurilor, spunînd limpede: «Pârâsit-am casa Mea, lasat-am moştenirea Mea, dat-am sufletul Meu cel iubit în mîinile vrăjmaşilor ei. Fâcutu-s-a moştenirea Mea ca un leu in dumbravă, dat-a asupra Mea glasul ei. Pentru aceea am urît-o pe ea» (Ier. 12, 8). Dar s-a făcut arătat pe Sine din bunătate şi iubire de oameni, după înviere şi femeilor în grădină, zicînd : «Mergeţi, vestiţi fraților Mei, ca să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea» (Matei 28, 10).
   Ajungînd deci în Galileia, ca şi dumnezeiescul Iacob în Haran, a păstorit oile lui Laban, adică ale lumii, care făcea din creaţie un idol şi care era în rătăcire ca şi Laban. Ajungînd acolo, se căsăto­reşte ca un Mire cu o fecioară curată, sau cu Biserica din neamuri,adică cu Rahila, luînd-o împreună cu ea şi pe cea mai înainte căsă­torită prin lege cu El, sau Sinagoga Iudeilor, al cărei chip e Lia. Căci «s-a mîntuit rămăşiţa lui Israil», după cuvîntul, proorocului (Jud. 5, 15, Isaia 10, 22; Rom. 9, 27), deşi nu toată mulţimea a preţuit harul în Hristos prin credinţă. Arătîndu-Se însă la neamuri Hristos ca Mire şi recunoscînd prin Duh pe cît mai mulţi spre înfiere în har şi adunînd o turmă de oi cuvîntătoare cu adevărat greu de numărat, a fost prigonit de lume. Căci s-au împotrivit slavei lui Hristos unii care aveau în lume cinstiri mari şi o stăpînire pămîntească greu de doborît. Dar dumnezeiescul har s-a îndurat şi de ei. Căci a ajuns şi lumea la pace cu Hristos, ca şi Laban cu Iacob. Apoi în timpurile de pe urmă Domnul nostru Iisus Hristos va uni cu Sine şi pe vechiul prigonitor Israel, precum şi Iacob l-a îmbrăţişat pe Esau după întoarcerea din Haran.
   Că după vremuri va fi primit şi Israel în dragostea cea în Hristos. prin credinţă, nu ne putem îndoi dacă ascultăm de cuvintele de Dumnezeu insuflatei Scripturi. De fapt Stăpînul tuturor a spus printr-unul dintre sfinţii prooroci : «Că zile multe vor şedea fiii lui Israel fără împărat şi fără de căpetenie şi fără de jertfă şi fără de altar, fără preoţie şi fără arătători. Şi după acestea se vor întoarce fiii lui Israel şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor şi pe David, împăratul lor şi vor nădăjdui în Domnul şi în bunătatea Lui la sfîrşitul zilelor» (Osea 5, 4—5). Căci adunînd încă Mîntuitorul nostru al tuturor pe cei ce cred din neamuri, s-a despuiat Israel, neavînd legea ca îndrumătoare a celor ce trebuie făcute, neaducînd la altarul dumnezeiesc cele rînduite de lege, ci aşteptind pe Hristos întorcîndu-se de la chemarea neamurilor, ca să şi-l facă şi pe el în sfîrşit al Său prin credinţă şi să-l unească prin legea iubirii cu ceilalţi.[13]
   Observă că bucurîndu-se de naşterile copiilor şi de multe turme de oi, Iacob se întoarce din Haran şi primeşte în sfîrşit şi pe Esau însuşi în iubirea sa. Deci se întoarce Israel la vremea sa, după che­marea neamurilor, şi se va minuna de bogăţia cea în Hristos. Este uşor celor ce voiesc să vadă şi aceasta în cele întîmplate în chip istoric. A trimis Iacob daruri lui Esau aducîndu-l la iubire şi prin generozitatea darurilor. A trimis şi soli la el ca să-l cîştige cu cuvinte de pace. Şi că vor fi şi nu vor întîrzia cele ce-i vor aduce la prietenie la vremea cuvenită, o arată lămurit şi Hristos. Căci a spus către Iudei prin glasul proorocului : «Şi iată, Eu voi trimite la voi pe Ilie Tesviteanul înainte de-a veni ziua cea mare şi luminată a Domnului. Acela va întoarce inima tatălui spre fiu şi inima omului spre aproa­pele lui, ca nu cumva venind să bat pămîntul de tot» (Maleahi. 4, 5). Venind el va readuce la Mine, cum se cuvine, pe Israel cel greu de adus, îl va scoate din vechea mînie, îl va face prieten paşnic al lui Hristos, arătînd ca prezente darurile generozităţii Aceluia, adică cele nădăjduite de cei ce cred. Căci nu se vor mai amîna atunci pentru timpuri îndelungate cele făgăduite celor credincioşi, ci dăruirea va fi în vecinătate şi harul la îndemînă. Pentru că va dispărea îndată fiul păcatului şi va coborî împreună cu sfinţii îngeri din cer Hristos, Mîntuitorul tuturor, prin care şi cu care fie slava Tatălui şi Sfîntului Duh în vecii vecilor. Amin.  [14]




Iarăşi despre Iacob



1. Firea omului a căzut prin păcat şi prin moarte. Înstrăinîndu-se cu totul de Cel ce ştia să-l mîntuiască, cel făcut după chipul dum­nezeiesc s-a supus poverii robiei. Căci şi-a supus grumazul nu cu voia tiraniei satanei, care din foarte mare îngîmfare (fiindcă duhul cel rău este supraîngîmfat), a pornit cu îndrăzneală împotriva tutu­ror, zicînd : «Lumea întreagă o voi cuprinde in mîna mea ca pe un cuib şi ca nişte ouă părăsite îl voi ridica şi nu va rămîne vreunul care să-mi scape, sau să grăiască împotriva mea» (Isaia 10, 14). A împărăţit cu tiranie, cum am spus, şi s-a numit dumnezeul veacului acesta. Şi s-a închinat lumea lui şi a slujit creaţiei în locul Creatorului.
   Dar deoarece Dumnezeu s-a milostivit şi de cei aduşi la această mizerie, a făgăduit să ne trimită pe Fiul Său din cer, care să readucă firea omului iarăşi la ceea ce era la început. «Cele în Hristos sînt zidire nouă», după Scripturi (II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15). Iar aducă­torii bunelor cuvinte la noi s-au făcut fericiţii prooroci. «Proorocind despre harul ce avea să vină la noi şi cercetînd în care şi în ce fel de timp a arătat pe Duhul lui Hristos din ei, care mărturisind de mai înainte patimile lui Hristos şi slavele de după acestea, au dovedii celor cărora s-au descoperit că acestea nu le slujeau lor înşişi, ci nouă» (I Petru 1, 10—12). Aşa scrie ucenicul Mîntuitorului. Şi ei au spus multe cuvinte despre întruparea Mîntuitorului nostru şi că la vremea sa va veni Izbăvitorul. Şi nu va fi nici o supărare să înfăţişăm cititorilor puţine dintre ele. Iar că faptul acesta va fi spre acuzarea mulţimii Iudeilor, se poate vedea din lucrurile înseşi. Căci deşi puteau cunoaşte din cuvintele proorocilor sosirea Mîntuitorului, ba cunoscînd nenorociţii aceasta din însăşi umbra legii, au respins vestirile de la Dumnezeu şi pe Hristos însuşi. E ceea ce ne-a spus şi înţeleptul Pavel : «Împietrire s-a făcut în parte lui Israel» (Rom. 11, 25), «ca văzînd să nu vadă şi auzind să nu audă, nici să înţe­leagă», a spus şi Mîntuitorul însuşi (Matei 13, 13). Deci a spus, mai bine zis ne-a şi înfăţişat pe Emanuil însuşi spunînd clar în scrierile sale, dumnezeiescul Isaia : «Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns pe Mine să binevestesc săracilor, să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor scăparea şi orbilor vederea, să chem anul Domnului primit şi ziua răsplătirii» (Isaia 61, 1). Şi acestea au fost faptele strălucite ale venirii Lui.

   Iar Osea a spus despre El: «Şi se vor aduna fiii Iui Iuda şi fiii lui Israel împreună şi vor pune loruşi o singură domnie şi se vor înalța de pe pămînt, că mare este ziua lui Israel» (Osea 1, l1). Căci au fost foarte mulţi învăţători la Iudei care au îndemnat în cursul timpului să se cinstească Dumnezeul tuturor numai cu buzele şi au dat ca învăţătură popoarelor de sub autoritatea lor poruncile oamenilor. Dar o singură domnie s-a pus împotriva tuturor şi peste toţi şi anume Hristos si prin El ne-am înălţat de la pămînt, adică am învăţat să cugetăm cele de sus. De aceea «mare cu adevărat este ziua lui Israel», adică a seminţiei lui Dumnezeu, sau a Fiului.

   De această zi ne-a amintit şi dumnezeiescul David, zicînd : «Aceasta e ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa» (Ps. 117, 24). Dar şi preaînţeleptul Pavel: «Iată acum vremea bunei aşteptări, iată ziua mîntuirii» (II Cor. 6, 2), în care adică ne-am mîntuit, Hristos chemîndu-ne la aceasta. Căci a spus înţeleptul ucenic : «Nu este alt nume sub cer, dat oamenilor, în care trebuie să ne mîntuim noi» (Fapte 4, 12) 206. Dar auzi şi pe Ieremia zicînd limpede: «Iată vin zile, zice Domnul, şi voi ridica lui David Odraslă dreaptă. Şi va împărăti Împărat şi va fi înţelept şi va face judecată şi dreptate pe pămînt. În zilele Lui se va mîntui Iuda şi Israel va locui cu încredere. Şi acesta e numele Lui, cu care îl va chema pe El Domnul: Iosedec între prooroci» (Ier. 23, 5—6). Căci a împărăţii peste noi, ca împărat drept, Hristos, şi a făcut judecată şi dreptate, eliberînd de păcate pe cei rătăciţi şi osîndind pe vrăjmaşul satana care ne-a ţinut sub tiranie. Iar numele lui este Iosedec, adică dreptatea lui Dumnezeu. «Căci ne-am îndreptat întru El şi nu din faptele dreptăţii pe care le-am făcut noi, ci după mare mila Lui» (Rom. 3, 24)2%b, De aceea a şi spus Dumnezeu şi Tatăl: «Se apropie repede dreptatea Mea, şi mila Mea se va descoperi» (Isaia 56, 1). Căci Hristos s-a făcut nouă milă şi dreptate de la Dum­nezeu şi Tatăl. Cu acest nume L-au numit pe El corul strălucit al sfinţilor [15].

   Astfel fericitul Samuil, vestitul intre prooroci, le-a grăit celor din Israel, zicînd : «Şi iată, eu am umblat înaintea voastră din tine­reţea mea şi pînă în ziua aceasta, iată eu, mărturisiţi mie înaintea Domnului şi înaintea Hristosului (Unsului) Său» (I Regi 12, 2—3). Şi iarăşi : «Martor este Domnul întru voi şi martor Hristosul (Unsul) Său în ziua aceasta, că n-ați aflat în inima mea nimic» (Ibid. 5). Mai lămurit învinovăţea fericitul David neştiinţa iudeilor şi îndrăzneala neînfrînată împotriva lui Hristos şi deşertăciunea gîndurilor lor, copilăria în cugetarea lor, zicînd : «Pentru ce s-au întărîtat neamurile şi au cugetat popoarele deşertăciuni ? Ridicatu-s-au împăraţii pămîntului şi căpeteniile s-au adunat împreună împotriva Domnului şi a Hristosului (Unsului) Său» (Ps. 2, 1—2). De fapt deşerte cu adevărat sînt sfaturile neînţelepte ale Iudeilor împotriva lui Hristos. Căci nu putea muri viaţa, nici nu se putea face stăpînit de porţile iadului. Cel ce a zis şi duhurilor de jos : «Ieşiţi, şi celor din întuneric: luminati-vă» (Isaia 49, 9). A deplîns Ierusalimul şi proorocul Ieremia, ca necinstitor de Dumnezeu, ca ucigător al Domnului, ca spurcat, ca nemulţumitor. Căci a zis: «Duhul dinaintea feței noastre, Hristos (Unsul) Domnul, a fost prins în stricăciunile noastre ; de El am spus :în umbra Lui vom viețui intru neamuri» (Plîngeri 4, 20). Trebuind să aleagă harul prin credinţă, au fost prinşi luptînd împotriva lui Dum­nezeu. De aceea Făcătorul tuturor, Cuvîntul lui Dumnezeu Cel Unul- Născut, coborîndu-Se pe Sine spre deşertare (chenoză), s-a uns de către Tatăl şi s-a făcut ca noi. Şi scopul chenozei (deşertării) a fost să mântuiască pe cei de pe pămînt. De fapt proorocul Sofronie a binevestit, zicînd : «Bucură-te foarte, fiică a Sionului, saltă de ve­selie Israele ; veseleşte-te şi te desfată din toată inima, fiică a Ierusalimului. Şters-a Domnul nedreptăţile tale, răscumpăratu-te-a din mîna vrăjmaşului tău. Împărăţi-va Domnul lui Israel in mijlocul tău, nu vei mai vedea rele» (Sof. 3, 15—16). Iar cei neascultători şi neîn­covoiaţi şi care trec peste orice îndrăzneală, au săvîrşit faţă de El cele mai urîte fapte, făcînd şi gîndind cu uşurinţă tot ce e mai gro­solan. De aceea au şi plătit pedepsele pentru păcate. Căci cei răi, s-au pierdut în chip rău. Dar nu cu totul. Căci «s-a miluit şi s-a mintuit rămăşiţa», după cuvîntul proorocului (Judec. 5, 15; Isaia 10, 22 ; Rom. 9, 27).

   2. Că acestea aşa se vor petrece la vremea sa, ne-a învăţat dum­nezeiescul Iacob, care dă un chip frumos planului lui Dumnezeu. Şi cum se vor petrece, voi spune-o, înfăţişînd cum se cuvine cele din Sfintele Scripturi. Ele sînt aşa : «Sculîndu-se în noaptea aceea, a luat cele două soţii şi cele două slujnice şi cei unsprezece copii ai lui şi a trecut vadul lui Iavoh. Şi au trecut toate ale lui. Şi a rămas Iacob singur. Şi s-a luptat un Om cu el pînă dimineaţa. Dar a văzut că nu-l poate birui şi s-a atins de lăţimea coapsei lui şi a amorţit lăţimea coapsei lui Iacob luptîndu-se cu El. Şi a zis lui: lasă-mă că s-au ivit zorile. Iar el a zis: nu te voi lăsa, pînă ce nu mă vei binecuvinta. Şi i-a zis lui: care este numele tău ? Iar el a zis: Iacob. Şi i-a zis lui: Nu se va mai chema numele tău Iacob, ci Israil, va fi numele tău, pentru că ai fost tare cu Dumnezeu şi cu oamenii puter­nic vei fi. Şi a întrebat Iacob şi a zis : «Arată-mi numele tău. Şi a zis : Pentru ce mă întrebi de numele meu ? Şi l-a binecuvîntat pe el acolo. Şi a chemat Iacob numele locului acela : vederea lui Dumnezeu. Pentru că am văzut pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mîntuit sufle­tul meu. Şi răsărea soarele cînd a trecut peste el faţa lui Dumnezeu. Iar el şchiopăta cu piciorul lui» (Fac. 32, 22—31).
   Deci a trecut dumnezeiescul Iacob toate ale lui Iavoh sau to­rentul şi el a rămas singur. Dar cum nu merită să cunoaştem înţele­sul acestui lucru ? Deci să-l căutăm pe acesta. Căci însuşi şirul cuvîntului ne va conduce la cele duhovniceşti.

   3. Esau locuia în Edom şi Seir şi stăpînea acel pămînt care nu era sub mîna lui Iacob. Acesta după ce a plecat din Mesopotamia şi din casa lui Laban şi se grăbea să vină în pămîntul părintesc, tre­buia să-şi facă drumul prin Edom. De aceea cu multă înţelepciune i-a trimis un salut de pace fratelui său. Căci a trimis la el soli şi daruri strălucite, sperînd că va veni sa-l vadă. Adresîndu-i-se astfel şi trimi- ţîndu-i daruri şi cuvinte de pace, îl îmblînzeşte pe fostul lui duşman de moarte. Căci după ce s-au întors trimişii lui şi i-au spus : «Am ajuns la fratele tău Esau şi iată el vine intru întîmpinarea ta şi patru sute de oameni cu el», temîndu-se dumnezeiescul Iacob foarte, căci nu ştia clar de se va întîlni cu un prieten şi om paşnic, sau stăpinit de obişnuita ură faţă de el şi hotărît să-i arate faptele pizmei, «a trecut toate ale sale şi a rămas singur», gîndind, socotesc în sine că, de se va arăta bun şi blînd, nu va fi greu să vadă femeile şi copiii şi să le grăiască. Iar de va veni aspru şi plin de ură, nepotolit de pornirea de a ucide, va cruţa copiii şi se va milostivi de lacrimile femeilor. Şi apucîndu-l numai pe el, îşi va satisface mînia şi-i va ajunge moartea celui ce l-a supărat spre potolirea lui.
   Dar, precum am spus înainte, cele ce s-au Sntîmplat au întrecut, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi această speranţă. «Căci s-au îmbrăţişat unul pe altul». Prin această întîmplare ni s-a făcut cunoscut înţelesul tainei. Cum şi în ce chip, o voi spune iarăşi.
   A trecut deci toate ale lui peste torent. Iar după ce a rămas sin­gur, s-a luptat cu el un om pînă dimineaţa. Pe cel ce s-a luptat cu Iacob îl socotim un sfînt înger, chip al lui Hristos Cel ca noi pentru omenescul Său. Din faptul că nu a trecut şi el împreună cu alţii to­rentul sau Iavohul, care se tălmăceşte luptă, rezultă că acelora li s-a întîmplat luptă cu cele ce se văd. Dar cum trebuie înţeleasă ra­ţiunea acestui fapt, sau care e sensul lui cel mai lăuntric ? Cu cei ce trec Iordanul al cărui chip e Iavohul, nu se luptă Hristos, nici nu pune pe cei ce cinstesc tainele Lui în starea de luptători sau de vrăj­maşi. Ci mîntuieşte mai degrabă şi încununează pe cei ce au biruit lumea, într-o luptă spirituală : făcîndu-i să strălucească de cinstirile cele mai înalte. Iar numele rîului este luptă. «Căci împărăţia ceru­rilor se ia cu sila şi cei ce se silesc, o răpesc pe ea» (Matei 11, 12). Şi «strîmtă foarte este poarta şi plină de necazuri calea ce duce la viaţă şi puţini sînt cei ce o află pe ea» (Matei 7, 14).
   Faptul acesta a arătat că cei ce vor fi în cursul timpului din Iacob nu vor trece Iordanul, adică nu vor ajunge la har prin Sfîntul Botez şi vor necinsti în mod neevlavios pe Emanuel şi-l vor avea pe El luptător împotriva lor. Iar că cei ce nu-L vor cinsti prin credinţă pe El se vor socoti cu totul ca vrăjmaşi, ne va încredinţa Mîntuitorul însuşi, zicînd : «Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea» (Luca II, 23). Dar cu El sînt cei ce au crezut. Dar cum s-ar îndoi cineva, că şi inversul este adevărat ? [16]

   Dar s-a spus şi aceasta : «S-a luptat cu Iacob Omul pînă dimineaţa şi a văzut că nu-L poate birui». Auzi că lupta a fost noaptea ? Era respins şi cădea şi era biruit, pentru ca voia cele mai presus de pu­terea lui hotărîndu-se să lupte cu Dumnezeu şi să-L biruiască pe Dumnezeu Care toate le poate. Aceasta este, socotesc, ceea ce a spus cîntînd şi dumnezeiescul David despre cei din Israel, că au cugetat lucruri cumplite împotriva capului lor, ca sa nu spun împotriva lui Hristos. «Că au cugetat un sfat pe care nu-l putea face să râmînă» (Ps. 20, 12).
   S-a luptat deci Israil cu Hristos, aflîndu-se în întuneric, adică neavînd mintea în lumină, nici ziua în strălucire, nici luceafărul care răsare spiritual în inimile celor credincioşi. Căci a rămas neascultător şi cum spune proorocul : «Aşteptînd ei lumină, li s-a făcut lor întu­neric ; aşteptînd strălucirea, au umblat în nevedere» (Isaia 59, 9).
   Dar celor îndreptaţi prin credinţă şi îmbogăţiţi prin Duhul, dum­nezeiescul Pavel le scrie, zicînd : «Nu sîntem ai nopţii, nici ai întu­nericului, ci fii ai luminii şi ai zilei» (I Tes.,5, 5)[17]. Iar că cei ce cred în Hristos s-au ridicat deasupra neştiinţei Iudeilor şi au părăsit întu­nericul în care se aflau ei, a arătat-o adăugind : «Noaptea e pe sfîrşite, ziua este aproape. Să lepădăm dar faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cu buna cuviinţă, ca ziua» (Rom. 13, 13—14).

   Aşadar, cei ce au ajuns la credinţa umblă în lumină, iar cei neascultători se luptă cu Hristos ca noaptea şi în întuneric. Aceasta au făcut cei născuţi din Iacob. Dar au slăbit şi au fost biruiţi şi nu pot umbla drept cu picioarele. «Căci s-a atins, zice, Omul care lupta cu Iacob, de lăţimea coapsei lui şi a amorţit lăţimea coapsei lui Iacob, luptindu-se cu El». Să spunem ce trebuie să înţelegem prin aceasta. Coapse sînt în Scriptura de Dumnezeu insuflată, părţile trupului ne­cesare naşterii de copii şi de aceea însăşi naşterea. Căci între coapse se află pentru toţi mădularele necesare naşterii de copii. De aceea fericitul Avraam cînd a trimis pe slujitorul lui credincios în Mesopotamia să ia soţie lui Isaac, i-a poruncit să jure, zicînd : «Pune mîna pe coapsa mea», adică jură pe Dumnezeu şi pe cei ce vor fi din mine şi pe naşterea stăpînului tău. Deci coapsa arată pe cei din coapsă. Aşadar a amorţit coapsa lui Iacob. Şi au şchiopătat cei ce s-au născut din el, adică cei din Israel. Martor este însuşi Mîntuitorul prin glasul lui David, care zice : «Fiii străini M-au minţit pe Mine ; fiii străini au imbătrînit şi au şchiopătat de la cărările lor» (Ps. 17, 49). Iar că Israel a avut de suferit o şchiopătare spirituală, ne-a încredinţat şi preaînţeleptul Pavel. Căci scrie şi el : «Pentru aceea îndreptaţi mîinile slă­bite şi genunchii slăbănogiţi şi faceţi cărări drepte pentru picioarele voastre» (Evr. 12, 12—13), ca să nu apară vreo şchiopătare, ci mai degrabă să se vindece.
   Dar vindecarea unei astfel de şchiopătări nu se face altfel decît numai prin credinţă şi dragostea în Hristos. Iar cei ce n-au dobîndit credinţa, au rămas în şchiopătare şi în strîmbătura patimii, după cu- vîntul fericitului Pavel. Deci boala ce s-a pricinuit coapsei lui Iacob în vreme ce se lupta, e chipul şchiopătării spirituale. Dar n-am greşi, decă am afirma şi spune că celor ce au mintea în noapte şi în întu­neric li se opune şi le face război Hristos, ducîndu-i la şchiopătare duhovnicească. Aceasta o poate afla cineva şi din cele următoare. Căci i-a spus lui Iacob Omul care îl războia : «Lasă-mă. Căci s-au ivit zorile». Înţelegi că nu vrea să lupte, cînd luminează ziua. Pentru că nu se luptă cu cei ce au ajuns în lumină. Cei ce au trecut la lumina atotstrălucitoare pot spune: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, la Tine privesc». Şi pe lîngă aceasta : «Dimineaţa vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea» (Ps. 5, 3). Căci răsă­rind în mintea noastră zorile dreptăţii, adică Hristos, şi aducînd în inimile noastre lumina spirituală, vom sta în faţa Lui plini de strălu­cire prin bunătatea în toate şi ne vom arăta vrednici de privirea Lui.
   Pentru că «ochii Domnului sînt spre cei drepţi» (Ps. 33, 14) . Căci ivindu-se dimineaţa, alungă rătăcirea.

   Dar priveşte cum învaţă cu bună rînduială şi cu bun scop pe Iacob să-l roage pe El, care voia să plece, să se răzgîndească şi să-i dăruiască cele trebuincioase spre mîntuire. Astfel Cel ce a biruit şi putea să plece, fiindcă nu-l lăsa cel biruit, i-a dat acestuia putinţa să aibă ceea ce voia. «Lasă-mă să plec», zice. Un lucru asemănător vom afla că a spus Dumnezeu în mod înţelept şi cu bun scop lui Moise. Acesta se gîndea să ceară pedepsirea lui Israel care se închinase idolului în pustiu (căci îşi făcuse un viţel). Făgăduind fericitului Moise să-şi oprească, dacă voieşte el, mînia, şi cerîndu-i să facă rugăciuni pentru cei ce au păcătuit, îi spune : «Am grăit către tine odată şi de două ori zicînd : Am văzut pe poporul acesta şi iată este un popor tare la cerbice. Lasă-Mă să-i nimicesc pe ei şi să şterg numele lor de sub cer şi te voi face pe tine popor mare» (Ieş. 32, 9—10; 33, 5). Dar cunoscînd Moise iconomia bunătăţii dumnezeieşti, îşi o­preşte (mînia) şi zice : «De le ierţi păcatul, iartă-l. Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea aceasta pe care ai scris-o» (Ieş. 32, 31—32) [18][19]. Deci în modul acesta s-a spus către Iacob de către Cel ce se lupta cu el: «Lasă-mă». Iar Iacob înţelegînd îndată cine este cel ce se luptă cu el şi ajuns la simţirea întregii întîmplări, se preschimbă cu totul şi zice : «Nu te voi lăsa pînă ce nu mă vei binecuvînta» (Fac. 32, 26) m. Şi l-a binecuvîntat şi a fost modul binecuvintării preschimbarea pri­mului lui nume în altul. Căci zice : «Nu se va mai chema numele tău Iacob, ci Israel va fi numele tău», Iacob însemnind ținătorul călcîiului, adică viguros şi treaz in puterea de a împlini cele ce trebuie, iar Israel tălmăcindu-se : mintea văzătoare de Dumnezeu. Dar să spunem, ce înţeles au acestea, repetînd întîi pe scurt istorisirea.

   4. Luptînd Iacob şi fiind biruit şi pătimind în întuneric amorţirea coapsei, la sfirşit îl reţine pe Cel ce-l războia în chip paşnic, la ivi­rea luminii şi cînd vine dimineaţa. Şi-l sileşte pe Acela să-l bine- cuvinteze, şi a fost şi binecuvîntat. Căci i-a fost schimbat numele în Israel. Pentru că opunîndu-i Israel lui Emanuel neascultarea şi nesu­punerea, dar în neştiinţă şi în întunericul necunoaşterii, s-a împietrit şi de-abia l-a recunoscut cînd i-a răsărit în minte lumina dumneze­iască. Iar atunci a fost binecuvîntat de Hristos, deşi poate nu întreg, ci oarecare parte a celor ce-au crezut. «Căci a fost o rămăşiţă a lui Israel aleasă prin Har», după cum s-a scris (Rom. 11, 5) ; şi au crezut nu puţini la număr dintre Iudei (Fapte 17, 12). Şi înaintea altora, dumnezeieştii ucenici, care odinioară erau ca Iacob, ţinînd cu tărie la lege şi oarecum ţinîad călcîiul şi suflînd în jurul lor cu putere şi ferindu-se să supere pe Dumnezeu. Căci erau neclintiţi în dreptatea cea din lege. Dar au ajuns după aceasta şi Israel, adică s-au schimbat în minte văzătoare de Dumnezeu. Căci a cunoaşte pe Hristos, cine este şi de unde a venit şi S-a făcut ca noi, sau care e modul iconomiei Lui cu timpul, înseamnă a primi în minte lumina adevărată a cunoaşterii dumnezeieşti [20]. Iar că, cunoştinţa despre Dumnezeu e mai mare, mai de folos şi neasemănat mai buna decît vieţuirea după lege, ne va încredinţa El Însuşi, zicînd printr-unul dintre prooroci : «Milă voiesc şi nu jertfă; şi cunoştinţa de Dumnezeu în locul arderilor de tot» (Osea 6, 6). Iar Pavel care a fost «după dreptatea din lege» strălu­citor şi fără pată, «socoteşte acestea pagubă fată de înălţimea cunoaş­terii lui Hristos» (Filip. 2, 6—8). Şi faptul că chiar faţă de strălucirea în faptă cunoştinţa nepătată despre Hristos e mai înaltă, ni-l lămu­reşte iarăşi Pavel scriind lui Timotei, ca să-l deprindă în dreapta credinţă : «Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă e de folos în toate, avînd făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare» (I Tim. 4, 8). Căci precum însuşi Mîntuitorul a spus către Tatăl Cel din ceruri : «Aceasta este viața de veci, să Te cu­noască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cel pe care L-ai trimis, pe Iisus Hristos» (Ioan 17, 3). Deci chiar dacă ar fi cineva Iacob, adică dacă ar putea să ţină pe alţii de călcîi şi ar ocoli bine şi cu putere tot ce are un chip stricăcios şi duce la păcat, nu va înainta decît în Hristos şi la o înţelegere cuvenită sfinţilor. Şi aşa se va numi şi Israel, adică văzător de Dumnezeu. În acest caz va fi puternic şi cu oamenii, fiind tare cu Dumnezeu. Căci nu e o faptă a celui bolnav de moleşeală să cunoască pe Dumnezeu şi a ajunge la cunoştinţa Lui[21], chiar dacă nu-L vede decît ca în oglindă şi în ghicitură (I Cor. 13, 12), ci a celui ce a fost ridicat la ea din slăbiciunea lui, încît să nu mai dea nici un preţ celor trupeşti şi lumeşti, ci să tindă cu un cuget viguros şi nepotolit la puterea de a împlini cele plăcute lui Dumnezeu. Acesta «va fi puternic între oameni şi tare cu Dumnezeu».

   Aşadar, dumnezeiescul Iacob a fost binecuvîntat, dar s-a şi ru­gat, zicînd : «Arată-mi numele Tău. Şi a zis : Pentru ce Mă întrebi de numele Meu ?» (Fac. 32, 29). Nu-şi spune Dumnezeu numele, arătînd prin aceasta ce este după fire. Un nume particular dat lui Dum­nezeu, ca omului nu ar fi al lui Dumnezeu. Dar El se numeşte mul­tiplu din cele ce sînt. Căci se numeşte lumina, viată, putere, adevăr, Unul-Născut, strălucire, pecetea Celui ce L-a născut, milă şi Înţelep­ciune, dreptate şi răscumpărare.
   Înţelegînd deci iarăşi fericitul Iacob că Dumnezeu este Cel că­ruia nu I se potriveşte nici un nume particular, a chemat numele lo­cului acela «Vederea lui Dumnezeu». «Căci am văzut, zice, pe Dum­nezeu faţă către fată şi s-a mîntuit sufletul meu» (Fac. 32, 30).
   Priveşte, deci, cum s-a făcut Israel, adică văzător de Dumnezeu. Luptînd cu el un Om, a văzut, zice, pe Dumnezeu faţă către faţă şi s-a mîntuit sufletul lui[22]. Căci cunoştinţa lui Hristos este o putere rnîntuitoare. Pentru că şi Cuvîntul întrupat este Dumnezeu. De aceea zice patriarhul Iacob că a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă.
   Iar răsărind soarele, «a trecut, zice, chipul lui Dumnezeu, dar el a şchiopătat cu coapsa» (Fac. 32, 31). Căci cum am spus, luminaţi fiind iudeii, a încetat lupta. Dar a dispărut şi vederea lui Dumnezeu adică Hristos s-a înălţat la ceruri. Însă n-a fost scăpat de şchiopătare Israel. Fiindcă nu s-a mîntuit întreg. Ci pătimeşte prin cei neascul­tători, neputînd umbla drept în întregime.    Deci i s-a schimbat numele în Israel şi deţinătorul călcîiului s-a prefăcut în mintea văzătoare de Dumnezeu. Şi ce se întîmplă iarăşi după acestea ? «Şi Iacob s-a dus la corturi şi şi-a făcut sieşi case şi viţelor sale corturi. Pentru aceea a chemat numele locului acela, Cor­turi» (Fac. 33, 17).
   Auzi cum a locuit în corturi. Acesta încă este un semn al trecerii cugetării lui Israel la o stare mai înaltă. Căci a făcut corturi şi a locuit în ele. Fiindcă e un rod preţuit de Dumnezeu ca mintea care vede şi s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu şi a crescut prin sporiri în cele bune la desăvîrşire şi tinde spre ea, să nu pună nici un preţ pe lucrurile din lumea aceasta, ci a socotit mai degrabă viaţa, în trup ca o trecere. Aceasta e o minte vrednică de sfinţi şi semnul unei vieţuiri minunate şi mult înălţate. La această înălţime te poate încredinţa că a ajuns fericitul David, care cîntă : «Lasă-mă, că străin şi trecător sînt eu pe pămînt, ca toţi părinţii mei» (Ps. 38, 17). Dar scrie şi Pavel celor ajunşi la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos şi la bărbatul desăvîrşit : «Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea viitoare» (Evr. 13, 14 ; Efes. 4, 13), al cărei Ziditor priceput este Dumnezeu.
   Deci voinţa dumnezeiescului Iacob sau Israel de a locui în cor­turi e semn clar tuturor celor binecugetători, că cei ce năzuiesc spre Dumnezeu şi au mintea luminată se cuvine să privească lucrurile din lumea aceasta ca trecătoare.
   Apoi se mută «lîngă Salim, cetatea Sichimilor», care este în pămîntul Canaan (Fac. 33, 18). Acolo iarăşi dreptul a fost încercat, suferind  de necinstirile pricinuite fiicei sale Dina. Căci aceea fiind încă tînără şi fecioară, a ieşit din cortul tatălui, văzînd fetele localnicilor; Căci partea femeiască a iubit totdeauna să se întîlnească cu cele de aceeaşi vîrstă. Deci a ieşit tînăra. Şi Sichexn, fiul lui Emor, a silit-o la fapta necuvenită. A violat-o şi stăpînit ele o poftă neînfrînată voia să ia fata de soţie. Atunci Simeon şi Levi, fraţii tinerei, au fost aprinşi de mînie şi socotind aceasta o batjocură de nesuportat, au hotărît să răspundă cu asprime celor ce au batjocorit-o. Îi conving deci pe Sichimiţi să primească tăierea împrejur care pentru ei era o practică moştenită de la părinţi şi legiuită. Dar apoi îi omoară, lăsînd la o parte orice milă şi îndurare. Dumnezeiescul Iacob s-a su­părat foarte pentru această faptă şi i-a certat, zicînd : «M-aţi făcut urît, încît voi fi socotit rău celor ce locuiesc pe acest pămînt» (Fac. :34, 30). Căci nu şi-au temperat ucigaşii mînia lor, nici n-au cugetat ca nişte crescuţi de un tată drept faţă de cei ce nu erau cu totul .abătuţi de la orice bine. Căci au depopulat (cetatea), omorînd pe cei ce s-au hotărît să cugete aceleaşi cu ei şi au îndrăznit să se încreadă în ei. Dar să spunem ce folos avem noi din acestea, căci de Dumnezeu insuflata Scriptură nu cuprinde nici o istorisire fără rost.

   5. Deci am primit o naştere duhovnicească şi am fost puşi prin Hristos între fiii lui Dumnezeu. Dar dacă s-ar întîmpla ca un suflet născut din nou prin Sfîntul Botez şi ridicat la starea de fiică a lui Dumnezeu , să fie corupt de către cei ce obişnuiesc să facă aceasta, sau să fie amăgit să cugete cele trupeşti, sau să fie dus la idei greşite despre Dumnezeu (căci aşa sînt cu adevărat părerile ereticilor răucredincioşi), şi fraţii în credinţă ai celui batjocorit, fie că sînt din cinul preoţesc, cum a fost şi Levi, fie că ar fi ca Simeon, adică din ceata celor ascultători (căci Simeon se tălmăceşte ascultător), s-ar indigna că a fost batjocorit careva dintre cei înrudiţi cu ei, să nu ajungă pînă la vărsarea sîngelui, nici să nu supună pe cei ce l-au corupt la pedepse sălbatice, ca să nu audă pe Hristos spunîndu-le : «M-aţi făcut urît, încît sînt socotit rău de cei ce locuiesc in acest pămint». Căci e necesar să ne amintim că însuşi Mîntuitorul l-a certat pe dumneze­iescul Petru care a scos sabia, zicînd : «întoarce sabia ta in teaca ei. Căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri» (Matei 26, 52).

   Fiindcă nu trebuie să ne înarmăm cu săbii împotriva vrăjmaşilor, noi cei ce am ales să luptăm pentru dreapta credinţă în Dumnezeu, ci să fim iubitori de pătimire şi dacă voiesc vreunii să ne prigonească, să binecuvîntăți pe cei ce ne ocărăsc şi pătimind să nu răspundem, ci să ne predăm mai degrabă celui ce ne judecă în chip drept. Să se păzească cei ce voiesc să se ferească de corupere, să nu iasă din cortul părintesc, adică din casa lui Dumnezeu, nici să nu se ames­tece în turmele celor de alt neam, sau ale celor cu alte cugetări. Căci ieşind Dina din cortul părintesc, a fost dusă în casa lui Sichem. Dar n-ar fi fost batjocorită niciodată dacă ar fi rămas în încăperile tatălui şi ar fi petrecut în corturile sfinţilor. Că acest lucru e bun şi de mare folos, ne va încredinţa fericitul David, care zice : «Una am cerut-o de la Domnul şi aceasta voi căuta-o : să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul cel sfînt al Lui. Pentru că m-a ascuns pe mine în cortul Lui, în ziua răutăţilor m-a acoperit în ascunzimea cortului Lui» (Ps. 26, 7—8).

   Înfricoşîndu-se şi întristîndu-se Iacob, Dumnezeu i-a poruncit să plece de acolo. Şi s-a întîmplat aşa: «A zis Dumnezeu către Iacob : Scoală-te şi urcă la locul Betel şi locuieşte acolo, şi fă (acolo) un altar (jertfelnic) lui Dumnezeu care s-a arătat ţie, cînd ai fugit de la faţa lui Esau, fratele tău. Şi a spus Iacob casei lui şi tuturor celor cu el: Scoateţi zeii străini din mijlocul vostru şi curăţiţi-vă şi schimbaţi hainele voastre şi sculîndu-ne să urcăm la Betel şi să facem acolo altar lui Dumnezeu Celui ce m-a auzit pe mine în ziua necazului meu, Celui ce a fost cu mine şi m-a izbăvit pe mine în calea pe care am călătorit. Şi au dat lui Iacob pe zeii străini, care erau în mîinile lor şi cerceii ce erau în urechile lor şi le-a ascuns pe ele Iacob sub ste­jarul de lîngă Sichem şi le-au pierdut pe ele pînă în ziua de azi». «Şi l-a chemat Dumnezeul tuturor de la Sichem la Betel», iar el n-a fost neascultător. Apoi au ajuns în Luza şi s-a învrednicit de vederea lui Dumnezeu, şi a fost asigurat prin făgăduinţe că va fi părintele multor neamuri. «Apoi s-a suit în Betel şi a ridicat un stîlp în locul în care a vorbit Dumnezeu cu el, stîlp de piatră şi a turnat peste el cenuşă şi a vărsat peste ea untdelemn. Şi a chemat Iacob numele locului în care i-a vorbit lui Dumnezeu, Betel» (Fac. 35, 1—4).

   Multe ştiri vădite contribuie la dovedirea că Iacob s-a întors în pămîntul Israel şi a ales mutarea în locul neasemănat mai bun. Dar a locuit în corturi cel ce a arătat prin aceasta viaţa trecătoare a sfinţilor în lumea aceasta. Apoi pătimind între timp cele întîmplate fiicei lui şi supărîndu-se nu puţin pentru cei pedepsiţi în mod nedemn de mînia lui Simeon şi Levi, i-a certat aspru, arătîndu-ne prin fapte că sfinţii trebuie să arate răbdare şi nerăzbunare în ispite.

   Iar fiindcă a fost chemat de Dumnezeu şi s-a suit în Betel, adică în casa lui Dumnezeu (căci aşa se tălmăceşte Bet-El), slujeşte (ierurghiseşte) lui Dumnezeu şi se dovedeşte iniţiator în cele tainice. Căci el arată clar celor de după el în ce chip se cuvine a intra în casa lui Dumnezeu. Astfel a poruncit să se lepede ca un gunoi şi ca o necurăţie zeii străini şi să se schimbe îmbrăcămintea. E ceea ce şi obiş­nuim să facem cînd sintem chemaţi sub vederea lui Dumnezeu şi in­trăm în dumnezeiescul Lui locaş, mai ales în timpul Sfîntului Botez. Căci trebuie să scoatem din noi zeii străini şi despărţindu-ne de ei să zicem : «Mă lepăd de tine, satana, şi de toată pompa ta (de tot ce te înconjoară) şi de toată slujirea (latria) ta»[23]. Dar trebuie ca toţi să schimbăm şi hainele, arătînd prin aceasta că ne dezbrăcăm de omul vechi, care se strică prin poftele stricăciunii şi îmbrăcăm pe cel nou care se înnoieşte după chipul Celui ce l-a zidit pe El (Col. 3, 9—10).

   Dar au aruncat şi cerceii din urechile lor femeile care erau cu Iacob. Căci intrînd femeile în casa lui Dumnezeu, nemaiavînd nici o podoabă trupească, leapădă şi părul lor, sau eliberează capetele lor de vinile ce le vin din mîndria lor. Aceasta socotesc că înseamnă scoa­terea de către femei a podoabei din urechi. Cînd urcăm deci în Betel, adică în casa lui Dumnezeu, acolo recunoaştem piatra cea aleasă, care s-a făcut capul unghiului, adică pe Hristos (Matei 21, 42 şi în alte locuri). Îl vom vedea uns de Tatăl spre veselia şi bucuria a toată făptură de sub cer. Căci s-a uns, precum am spus, de către Dumnezeu şi Tatăl, însuşi Fiul. «Veselia noastră a tuturora este bucuria universală», după cuvîntul Psalmistului (Ps. 44, 3). O vezi şi pe aceasta preînchipuită în cele spuse de noi adineauri: «A ridicat Iacob piatra ca stîlp, udînd-o cu untdelemn şi vin» (Fac. 35, 14). Ceea ce s-a făcut a fost chip al tainei lui Hristos, prin care şi cu care fie slava Tatălui împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

---------------------------------------------------------------------------------------------


[1] Pînă ce iudeii n-au dus pînă la răstignirea Lui refuzul Lui, Hristos nu se gîndea să întemeieze o Biserică a neamurilor, deosebită de cea a lui Israel. Voia o Biserică în care să se cuprindă şi ei. În acest sens nu preţuia templul ca centru care să ţină pe Evrei deosebiţi.

[2] Odată întemeiată Biserica din neamuri, ea nu mai era limitată în margi­nile rigide ale unui singur popor, ci se adaugă la ea, popor după popor.

[3] Acum Dumnezeu şi-a făcut cu adevărat în oameni o casă în care locuieşte. Ei nu mai sînt sub o lege, pe care a dat-o Dumnezeu ce se ţine la distanţă. El însuşi este în ei ca putere a iubirii, ca Tatăl şi Frate al lor.

[4] Robul nu are curajul să privească în fată pe Stăpîn, cum are Fiul.

[5] Cei care se alipesc de Hristos, primind Duhul Lui, văd înţelesul duhov­nicesc al textelor din Vechiul Testament. Căci au devenit ei înşişi duhovniceşti. Ei nu mai rămln la istoria din afară şi la literă. Căci Hristos e nedespărţit de Duhul, Care întăreşte duhul nostru, sau ne ridică la viaţa şi la înţelegerea duhovnicească nu la împlinirea exterioară a poruncilor.

[6] Cei din legea veche nu puteau privi faţa descoperită a lui Moise plină de slava lui Dumnezeu. De aceea acela îşi punea pe faţă un văl. Numai aşa îl puteau privi, sau numai punîndu-şi ei un văl pe faţa lor, un văl atenuat pe ochii lor. Dar cei în Hristos puteau privi cu faţa descoperită chiar faţa lui Hristos, infinit mai plină de slavă decît faţa lui Moise. Căci ne da Duhul Lui. Şi privind în comun faţa lui Hristos, ne modelăm faţa după faţa Lui, ca chip al unui suflet care se aseamănă cu sufletul Lui, umplîndu-ne tot mai mult de slava care iradiază din El pe faţa Lui.

[7] În lume reuşesc cei dibaci in vicleşuguri, cei lăudăroşi, «şmecherii». Cei cinstiţi în cuvînt şi curaţi in gînd, cei smeriţi şi nepreocupaţi de interese egoiste, se află în lume în rîndul al doilea. Nu se îmbulzesc la locul întîi, nu ajung la treapta care îi fac temuţi şi linguşiţi de ceilalţi. Dar aceştia sînt oamenii adevăraţi, care au în ochii lui Hristos locul de cinste. Vorbirea lor subtilă şi caldă despre Dumnezeu e dispreţuită ca aiureală de cei superficiali, deşi ea îi înalţă cu adevărat în viaţă.

[8] Toiagul şi nuiaua nu se iau aici În înţelesul de instrumente de bătaie, ci în înţelesul de instrument de sprijin. Hristos e un toiag pe care ne putem sprijini în veci. E toiagul ferm şi sigur al vieţii noastre veşnice. El nu se învecheşte, nu slăbeşte.

[9] Aici Hristos ca toiag are sensul de îndrumător pe calea ce duce la păşu­nile cele bogate ale veşnicei împărăţii.

[10] Se cere un efort pentru a ajunge la un Înţeles şi la un cuvînt corespun­zător cu Dumnezeu, deşi nu cuprindem toată bogăţia dumnezeiască in el. S-a cerut un efort Părinţilor să ajungă la definirea lui Hristos ca o Persoană în două firi, contrare nestorianismului, care vedea în El două persoane, şi monofizitismului care vedea in El o singură fire. Dar aceasta nu înseamnă că înlelegem deplin ce Înseamnă acest adevăr.

[11] Fiii Bisericii «s-au chemat din lume», Înţeleasă ca cea care s-a înstrăinat de Dumnezeu prin păcat, deşi fac parte din ea ca creaţie providenţială de Dumne­zeu. Ei au primit în locul sărăciei în care au ajuns prin păcat, sau prin despărţirea de Dumnezeu, bogăţia nesfîrşită a bunătăţilor dumnezeieşti în care se află umanitatea lui Hristos. Ecclesia — gruparea celor «chemaţi din» (lume). In religiile panteiste credincioşii nu sînt «chemaţi din lume» pentru că zeii sînt înseşi forţele lumii (Venus — frumuseţea ei, Atena — înţelepciunea ei, etc.). La moarte ei se topesc în lume, pe cînd în creştinism numai trupul se duce în pămînt, căci sufletul se duce la Dumnezeu, dincolo de lume.

[12] Biserica formată din credincioşi e movila mărturiei, Căci e deosebită de Hristos, Care e mărturia. Iar Hristos este El însuşi Martorul, sau Mărturia ca ipostasul dumnezeiesc făcut om, El nu dă mărturie despre altul, nu e martorul altuia. Ci El dă mărturie despre Sine însuşi. El e Adevărul care se mărturiseşte pe Sine.

[13] E o mare taină care se afirmă aici potrivit Ap. Pavel în (Rom. 11, 25—26): că împietrire s-a făcut lui Israel, în parte, pînă va intra tot numărul paginilor. Poate păgînii n-ar fi venit la Hristos, dacă El ar fi apărut înconjurat de tot poporul Israel. Poate că Israel nu era încă pregătit să renunţe la mîndria că el e singurul popor ales. Poate văzînd pe creştinii dintre păgîni slăbind în credinţa în Hristos, vor veni ei să arate marea înălţime a umanităţii în Hristos. Tenacitatea lor, subtili­tatea rafinată, solidaritatea cîştigată în cursul unei istorii în care au luptat din greu ca să se menţină şi impună va putea aduce micii elite creştine care se va menţine o mare şi finală înălţime spirituală. Vor avea atunci şi ca adevărata jertfă în locul jertfelor inferioare pe care le-au pierdut: jertfa de Sine a lui Hristos şi a omului în Hristos.

[14] Poate Israel va fi adus la Hristos de marile semne ale venirii Domnului, între care vor fi şi începutul revărsării bunătăţilor spirituale ale veacului viitor.

[15] Dreptatea nu este o realitate, sau o calitate impersonală. Dreptatea este Dumnezeu însuşi ca Persoană ; şi Fiul Lui. Căci nu-I vine lui Dumnezeu de undeva din afară, în baza unui efort de-a o ciştiga. Dar Tatăl L-a făcut pe Fiul Său dreptate pentru noi, binevoind să-L trimită la noi ca om. L-a făcut dreptate la nivelul nostru şi pentru trebuinţa noastră, comunicîndu-Se nouă ca dreptate între noi. Dar trimiţindu-L ca om între noi, L-a făcut să se facă şi milă pentru trebuinţele noastre, la ni­velul nostru. Căci în relaţia dintre Persoanele treimice iubirea nu trebue să se ma­nifeste ca milă.

[16] Sf. Chiril nu-l mai prezintă aici pe Iacob ca chipul celor ce vor primi pe Hristos de la început, ci ca chipul celor ce vor lupta împotriva lui si pe Hristos ca luptînd împotriva urmaşilor lui. Dimpotrivă, cei ce trec Iordanul sînt prezentaţi ca cei ce vor lupta cu torentul lumii pentru Hristos. Dar pînă la urmă lupta lui Iacob se încheie şi el cere binecuvîntarca lui Hristos.

[17] Israel a socotit că nu trebuie să se supună lui Hristos, Care S-a arătat ca om. A crezut că Dumnezeu nu se poate arăta ca om. N-a văzut înălţimea lui Dum­nezeu în îmbrăcarea Lui ca om pentru veci. Va trebui să facă toată noaptea istoriei experienţa că acest Om nu poate fi biruit, deci nu e numai om. Israel a fost obişnuit de legea de pe Sinai să nu se supună omului, să creadă că Dumnezeu nu se poate face un om în care se arată mai mult măreţia Lui, decît în distanta şi superioritatea înfri­coşătoare ce a trebuit să şi-o manifeste atîta timp cît oamenii trebuiau dezvătaţi să confunde pe Dumnezeu cu forţele naturii, sau chiar cu omul. Numai la sfîrşitul nop­ţii istoriei, după ce va vedea că nu poate birui pe Omul-Hristos şi după ce va înţe­lege că umanitatea poate fi ridicată la înălţimea de-a fi mediu al lui Dumnezeu Cel mai presus de toate, îl va accepta pe Hristos şi-I va cere binecuviniarea. Pînă atunci «va fi tare cu Dumnezeu», nelăsîndu-se biruit de Hristos.

[18] Fiecare popor e scris în cartea, sau in atenţia lui Dumnezeu cu o lormă unică a spiritualităţii create de imaginaţia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu e liber chiar fată de El, sau de hotărîrile odată luate ale Lui. El iartă păcatele unui popor, cînd vede la acesta o întoarcere sau şi inşi nepierduti cu totul in înstrăinare totală de Dumnezeu. Dar cînd nu le mai vede acestea, El poate şi pierde un popor.

[19] E bine pînă ce Hristos mai luptă cu un popor, sau cu un om, aducindu-i remuşcări şi necazuri, în scopul întoarcerii Lui. In sensul acesta Hristos a luptat cu poporul evreiesc toată istoria de la venirea Lui in lume. E însă cu totul rău cînd îl lasă în plata lui, în mulţumirea oarbă de sine pentru o viată de necredinţă. Iacob cerînd la venirea zilei binecuvintarea lui Hristos, prevesteşte întoarcerea urmaşilor Lui la sfirşitul istoriei, care pentru el a fost o noapte a minţii.

[20] A vedea că Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om, că nu e deci dintre noi, şi că prin aceasta ne-a putut scăpa de moarte definitiv, înseamnă a da minţii lumina unui sens al existenţei. Altfel totul e fără sens, rămînind închişi în legile unei exis­tenţe în care oamenii se nasc ca să moară definitiv. în acest caz nu vedem o ur­mare a faptului existenţei lui Dumnezeu, sau nu avem o dovadă reală a existenţei Lui.

[21] Chiar în faptul că a luptat cu Hristos pentru că avea despre Dumnezeu o idee ca despre unul ce e transcendent creaţiei si omului, dar că atunci cînd s-a convins că omul care luptă împotriva lui nu era numai om. l-a făcut pe Dumnezeu să-l numească pe de o parte «tare cu Dumnezeu», pe de alta ca cel ce a ajuns să vadă în Hristos pe Dumnezeu «văzător de Dumnezeu».

[22] În Omul care lupta cu el şi nu l-a putut birui, a văzut pe Dumnezeu. Adică a văzut in Hristos pe Dumnezeu făcut om. A văzut in sfîrşit pe Dumnezeu pe care Israel îl socoteşte cu neputinţă de întrupat, în Hristos-Omul. Aceasta o măreţia credinţei creştine şi adevărul ei: vede pe Dumnezeu dînd atîta valoare omului, că se face Om, ca să ridice pe om la înălţimea lui Dumnezeu. Prin aceasta, omul care are fată, vede pe Dumnezeu îmbrăcat în faţa omenească. Fata omului capătă o capacitate de a revela bogăţia şi adîncimea spirituală a lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu pe de o parte S-a coborît la comuniunea intimă şi iubitoare cu noi luînd fată omenească, pe de alta a arătat la ce înălţime de bunătate şi comu­nicare a putut fi ridicată faţa omenească. Faţa Lui a dat putere apostolilor să se mîntuiască şi feţele oamenilor tari în credinţă dă şi altora putere să se mîntuiască. Oamenii comunică prin feţe. Dumnezeu luînd faţă omenească comunică în gradul cel mai înalt cu noi.

[23]  Zeii de care se lepădau la botez paginii erau socotiţi una cu satana şi cu acoliţii lui. Iar slujirea în religiile păgîne panteiste era socotită slujire adusă satanei.