sâmbătă, 11 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise







   «Cercetaţi Scripturile», a spus Hristos poporului iudeu (Ioan 5, 39), aratînd foarte limpede că nu poate ajunge cineva la viaţa veş­nică, de nu va scormoni ca pe o comoară litera legii căutînd în ea mărgăritarul ascuns, adică pe Hristos, «în care sînt ascunse toate como­rile înţelepciunii şi ale cunoştinţei», după cuvîntul fericitului Pavel (Col. 2, 3). Despre această atît de preacinstită şi minunată înţelep­ciune şi cunoştinţă a spus undeva şi Solomon : «De o vei căuta pe ea ca argintul şi o vei cerceta ca pe nişte comori, vei înţelege frica de Domnul şi vei afla cunoştinţa lui Dumnezeu» (Prov. 2, 4—5).

   Şi nici un lucru nu va fi de o trebuinţă egală pentru cei ce laudă viaţa fără prihană şi se hotărăsc să dobîndească cele ce sînt cele mai bune şi mai înalte ca toate, şi să-şi umple mintea cu lumina dumnezeiască, ca acela de-a se adînci în cuvinte de necuprins ale lui Dumnezeu şi de a-şi face Sfînta Scriptură ca pe un sfeşnic, după Psalmistul care strigă, zicînd : «Sfeşnic picioarelor mele este legea Ta» (Ps. 118. 105).

   Drept aceea, deoarece iubirea cercetării tainei lui Hristos, este în chip clar şi vădit pricină a vieţii veşnice şi a toată bucuria sufle­tească, să ne silim, adăugind sudoarea folositoare înaintea altora, nouă înşine, să adăugăm cele prin care ni se dă de înţeles[1] taina lui Hristos, şi să explicăm fiecare din înţelesurile lor, cu cele ce vor fi spuse de noi, avînd în ele înţelesurile subţiri şi uneori ceva din ceea ce se descoperă mai adevărat în contemplaţii, ca să le fie celor mai învăţaţi bun prilej şi ca nişte trepte care să-i urce spre cunoş­tinţa mai bună, sau cea mai presus de toate.

   Vom expune deci cu folos, mai întîi cele săvîrşite în chip istoric ; apoi lămurindu-le cum se cuvine, le vom arăta istorisirile ca chip şi umbră, şi arătînd vom face clar înţelesul lor. Şi aşa cuvîntul ne va ridica la taina lui Hristos, avîndu-L pe El ca sfîrşit, pentru că este adevărat că «Hristos este sfîrşitul legii şi ai proorocilor» (Rom. 10, 4).

   Iar dacă s-ar întîmpla ca unii să ajungă şi la abateri de la cele cuvenite, aceasta se datoreşte înţelegerii slabe şi neclare a cititorilor.

   Dar e de ştiut că alcătuind cele 17 cărţi despre «închinarea în duh şi adevăr» şi adunînd în ele o mulţime de texte, am rezervat din iconomie, pe seama scrierii de faţă capitolele din ea, lăsîndu-le necercetate, deşi uneori s-a înlîmplat să pomenim unele din cuprinsul lor, siliţi de trebuinţa cuvintului. Vom începe deci cu cele ce sînt mai fine şi mai alese în Facere. Astfel, parcurgînd cele cinci cărţi ale lui Moise, vom cerceta pe lingă ele şi cele din celelalte Scripturi, folosi­toare scopului ce ni l-am propus.



Despre Adam



   1. Cu adevărat învăţatul în ale legii şi preasfîntul Pavel, înţelegînd taina mîntuirii prin Hristos, spune că în El s-a făcut recapitularea celor din cer şi celor de pe pămînt, prin bunăvoirea şi voia lui Dum­nezeu şi Tatăl (Efes. 1, 10), înţelegînd prin recapitulare, îndreptarea din nou şi readucerea tuturor celor corupte la starea în care erau de la început[2]. Căci şi-a amintit, după cuviinţă, de cuvîntul lui Dumnezeu, grăit prin prooroci: «Nu vă aduceţi aminte cele dinţii, şi nu cugetaţi la cele vechi. Iată eu iac noi cele ce răsar acum, şi le veţi cunoaşte pe ele» (Isaia 43, 18—19). Drept aceea şi el ca unul ce era hrănit cu cuvintele dumnezeieşti, a arătat cele spuse nouă în acestea, împlinite în Hristos, zicînd : «Drept aceea, de e cineva in Hristos făptură nouă, cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi» (II Cor. 5, 17 și Apoc. 21, 5). Căci ne-am realcătuit în Hristos şi ne-am făcut făptură nouă. Şi în El şi numai în El ne-am îmbogăţit cu un nume nou. Căci am fost numiţi ai lui Hristos.

   De fapt acelaşi dumnezeiesc Pavel zice iarăşi despre noi : «Iar cei ce sînt ai lui Hristos Iisus, şi-au răstignit trupul împreună cu pati­mile şi cu poftele» (Gal. 5, 4). Căci viaţa celor în Hristos e sfîntă, pentru că e mai presus de patimi şi de necurăţia pămîntească .

   Iar că avea să ne vină nouă numele cel nou dat nouă în Hristos, e vădit din faptul că Dumnezeu însuşi a strigat prin glasul sfinţilor : «Celor ce-Mi slujesc Mie li se va da nume nou, care va fi binecu­vântat pe pămînt» (Apoc. 3, 12). Căci vor lăuda pe Dumnezeu Cel adevărat. Deci deoarece cel ce a ales să cugete cele drepte şi cu­venite nu se va îndoi că toate s-au făcut noi în Hristos, să consi­derăm îndreptarea spre bine ca o depărtare de la tot ce e vechi, de la tot ce nu e tare şi întreg, de la ceea ce e corupt şi de la ceea ce s-a depărtat fără judecată de la ceea ce era la început. Cel ce va şti că în aceasta stă scopul cuvîntului nostru, nu va greşi.

   2. Deci Dumnezeu, Meşterul Cel desăvîrşit al tuturor, s-a folosit de Puterea proprie şi atotfăcătoare, adică de Fiul, spre tot ce era de făcut: «Căci toate printr-Însul s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut» (Ioan 1, 3). Prin El a creat la început şi înainte de altele, cerul şi pămîntul şi le-a chemat spre fiinţă, deci nu au fost vreodată. Iar dacă cineva ar întreba : cum şi de unde, va auzi de la noi ca adevărat acest cuvînt înţelept şi foarte bun : «Cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui?» (Rom. 11, 34).

   Dacă deci cineva ar voi să afle acestea, ar avea nevoie neîndoielnic şi numaidecît de o minte şi de o înţelegere ca cele proprii lui Dumnezeu[3]. Dar că cele din noi sînt mici şi cu lotul nimic în raport cu Dumnezeu, ne va arăta El însuşi, zicînd : «Nu sînt gîndurile Mele ca gîndurile voastre, nici căile voastre ca ale Mele. Ci pe cît e de departe cerul de pămînt, pe atît e de departe calea Mea de căile voastre şi cugetările voastre de înţelegerea Mea» (Isaia 55, 8—9). Să se renunţe deci la întrebarea despre acestea, ca la ceva de prisos şi de neînţeles. Căci Dumnezeu crează cum ştie şi ca Unul ce poate.

   Deci după ce au fost făcute, la început, cerul şi pămîntul, s-a adunat mulţimea apelor într-un loc. Căci trebuia să se supună Celui ce-a spus: «Să se adune apa într-o adunare» (Fac. 1, 9). S-a desco­perit deci pămîntul şi a odrăslit pretutindeni o mare varietate de ierburi şi a luat fiinţă în mod neobişnuit o bogăţie de pomi roditori. S-au ivit ciclurile soarelui şi fiecare avea măsura lui, stăpînindu-l de la început ca lege de la Dumnezeu. Căci soarele a fost rînduit pentru ziuă şi spre luminare ,- iar luna pentru noapte şi întuneric. Şi cerul întreg era umplut de stele. Şi de cînd le-a făcut, le-a rînduit, zicînd : «Şi să fie spre semne şi spre vremuri şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pe pămînt» (Fac. 1, 14—15).

   Iar fiindcă Făcătorul tuturor este Viaţă prin fire, a făcut şi firea apelor maica celor înnotătoare şi a celor zburătoare în aer. Iar pămîntului i-a poruncit să scoată firea de multe feluri a animalelor şi neamurile fiarelor sălbatice: Şi s-au făcut îndată toate potrivit poruncii şi mai presus de minte.

   Şi în fiecare din cele făcute era Cuvîntul Făcător: Simpla Lui voire era facerea lor. Iar fiindcă Meşterului tuturor li plăcea podoaba celor făcute, alt gînd a adăugat la urmă, pe cel pentru care au fost fă­cute toate, adică pe om. Căci Făcătorul tuturor, fiind bun prin fire, mai bine zis însuşi Binele, trebuia să se facă cunoscut şi de noi ca ceea ce este. Trebuia ca pămîntul să se umple de cei ce ştiu să-L slăvească şi să cunoască din frumuseţea făpturilor, precum s-a scris, slava Făcătorului. Căci, cum zice proorocul Isaia: «Nu în zadar l-a făcut pe el», adică pămîntul, «ci spre a fi locuit»( Isaia 45, 18). Era deci necesar să se plăsmuiască un animal cuvîntător (raţional), arătîndu-se înaintea lui cele ce îi servesc spre întreţinere şi care să se arate ca făcute pentru un bine [4] . De aceea arătînd mai înainte în podoaba cuvenită cerul şi pămîntul şi cele din ele, a purces la alcătuirea omului, avînd înainte de facerea lui gîndul despre el, precum şi toată cealălaltă zidire a cugetat-o şi întemeiat-o prin Cuvîntul Său ca Dumnezeu.

   Iar fiindcă omul este animal cuvîntător cu adevărat minunat şi foarte asemănător cu Dumnezeu, ca să nu pară că e imitaţia slavei supreme, ci să fie prin facere părtaş de însuşirile egale celor ce nu sînt de aici, a cinstit această făptură cu voinţă anticipativă şi cu calitatea de operă a mîinilor Lui. Plăsmuindu-l cu chip din pămînt, l-a făcut animal cuvîntător; şi ca să depăşească raţiunile propriei firi, i-a întipărit îndată duhul nestricăcios, de viaţă făcător . Căci s-a scris : «Şi a suflat în faţa lui suflare de viajă şi s-a făcut omul suflet viu» (Fac. 2, 7).

   Apoi l-a învrednicit de rai şi de desfătare şi i s-a dat stăpînirea peste toate cele de pe pămînt. L-a pus stăpînitor peste peşti şi păsări, i-a supus turmele animalelor sălbatice, ba i-a dat să calce şi peste cele veninoase împreună cu altele. Tuturor le-a poruncit prin legile naturale să se teamă de om. Era deci omul chipul slavei supreme şi icoana puterii dumnezeieşti pe pămînt.

   Dar deoarece cel rînduit să se ridice la atîta slavă şi desfătare trebuia să străvadă că are pe Dumnezeu deasupra lui ca împărat şi Domn, ca nu cumva prin atîtea bunătăţi date de-a gata să lunece în părerea că e liber de stăpînirea şi de sub puterea Celui ce stăpîneşte peste toate, i-a dat îndată o lege şi a unit cu călcarea ei ameninţarea pedepsei Raţiunea păcatului nu era în cele de pe pămînt, odată ce nu există decît Unul şi singur. Iar ca să fie şi sub lege, i s-a găsit lui şi un mod de păzire a ei. «Din tot pomul din rai, zice, să mănînci. Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului, să nu mîncaţi. În ziua in care veţi mânca, cu moarte veţi muri» (Fac. 2, 16—17).

   Apoi scoţînd o coastă a lui Adam, plăsmuieşte femeia spre a-i sluji la naşterea de prunci şi să-i fie convieţuitoare ca una de acelaşi neam şi să trăiască împreună în simplitate; Dar fiindcă a fost dusă prin vicleniile diavolului la neascultare şi şi-a făcut fructul pomului oprit, fruct de mîncare şi s-a rostogolit împreună cu ea strămoşul Adam, îndată firea a fost osîndită la moarte. Şi Dumnezeu i-a spus femeii : «Întru dureri vei naşte copii», iar lui Adam : «Blestemat va fi pămîntul pentru tine» (Fac. 3, 16, 17). Şi pe lîngă acestea au fost scoşi din locurile îmbelşugate şi plăcute de la început şi din desfătarea raiului. Şi de-abia atunci aflînd că erau goi, neacoperiţi şi lipsiţi de veşminte, au primit haine de piele pregătite lor de Dum­nezeu. Şi au numit pămîntul mamă şi s-au îmbrăcat în veşmîntul stricăciunii. Şi socotesc că nu le-a lipsit nimic din ultima mizerie.

   3. Dar socotesc că va zice cineva; Dacă avea să alunece la atîta mizerie omul făcut, n-ar fi fost mult mai bine şi mai potrivit să nu existe ?’ De fapt Dumnezeu l-a făcut strălucitor şi minunat pe cel ce nu peste mult va fi vrednic de plîns şi supus blestemului şi osîndei. Căci nu ignora viitorul, Dumnezeu cel prin fire Creator. Deci fiindcă ştiind aceasta, l-a creat, cum nu a lucrat mai degrabă nedrept decît cu folos, dacă este cu adevărat mai bine celor ce vor fi nenorociţi să nu fie nicidecum făcuţi, după însuşi cuvîntul Mîntuitorului, spus despre ucenicul vînzător al Lui: «Bine i-ar fi fost lui, dacă nu s-ar fi născut» (Marcu 14, 21).

   La acestea aş răspunde că e foarte greşit şi aproape de nebunie, ba chiar mult mai rău, a critica gîndurile lui Dumnezeu ca necorecte şi a socoti că Firea supremă n-a cugetat ceea ce se cuvenea, sau s-a greşit în ceva din ceea ce ne era de folos şi spre bine. Ci se cuvine mai degrabă a vedea în sfaturile şi lucrurile ei neprihănirea şi a renunţa la a gîndi la cele mai presus de cele ce trebuie să le gîndim , şi a părăsi curiozitatea care nu e lipsită de vină, în acestea .

   Pe lîngă acestea socotesc că trebuie să ţinem seama şi de aceasta și oare celor ce primesc odată cu existenţa şi existenţa bună, le-ar fi mai bine să nu vină la fiinţă, sau să nu existe şi să nu se împărtă­şească de. bunătatea Făcătorului ? Socotesc că nimeni nu se îndoieşte că e mai bine să existe. Căci precum cei ce vor ajunge la o stare nenorocită, vor socoti că ar fi fost mai bine să nu fi fost aduşi la existenţă şi ar alege aceasta, în acelaşi fel, socotesc că cei ce nu vor ajunge la o astfel de stare, vor cugeta că e lucru bun şi de laudă să fie aduşi la existenţă şi să vieţuiască. Deci spune-mi, ce urmează de aici ? Eu spun că în această chestiune trebuie să ne ridicăm la cele cu mult mai presus şi dincolo de noi, înţeleg la fericiţii îngeri. Căci de Dumnezeu au fost făcuţi şi de la El au trecerea de la cele ce nu sînt la existenţă îngerii şi Arhanghelii, Scaunele (Tronurile) şi Stăpîniile, Puterile şi Începătoriile şi înşişi cei faţă de ei prea înalţii Serafimi. Dar între cei ce au fost făcuţi este şi dracul apostat şi puterile cele rele unite cu el. Şi aceştia erau îm­preună cu celelalte făpturi sfinte şi raţionale, care umplu locaşurile de sus, strălucitoare de slavă, care sînt cu mult mai bune decît noi şi au o superioritate neasemănată faţă de noi. Căci s-a spus de Dumnezeu : «Te-am pus pe tine cu Heruvimii» (Iezechil 28, 14).

   Dar Heruvimii cei sfinţi au slava neclintită şi îşi păstrează sta­tornic ceea ce au primit la început. Şi liturghisesc lui Dumnezeu mii de mii şi stau în jurul Lui zeci şi zeci de mii. Însă s-a rostogolit satana cu ceilalţi şi s-a lipsit de slava lui. Deci fiindcă avea să piardă slava lui de la început şi întorcîndu-se cu voia împotriva lui Dum­nezeu, a făcut pe Dumnezeu Creatorul să se depărteze de la creaţiunea Sa, înţeleg a unor îngeri sfinţi şi să se întunece o atît de strălucitoare şi minunată zidire. Dar cum nu s-ar arăta nedreptăţită, dacă n-ar fi fost adusă la existenţă mulţimea care stă în continuare împrejurul Lui şi-I slujeşte (Îi liturghiseşte) şi se păstrează întreagă lui Dumnezeu care a creat-o şi nu suferă să uite de ceea ce a primit la început ? Şi spune-mi ce strică dacă unii au căzut din mîndrie de la starea cea bună ? Căci cei mai buni ca aceştia stau cu Dumnezeu şi fiind plini de bogăţia bunătăţii Lui, Îl preamăresc prin lungi şi nesfîrşite doxologii. Despre ei socotesc că zice fericitul David : «Feri­ciţi cei ce locuiesc in casa Ta, in vecii vecilor Te vor lăuda pe Tine» (Ps. 7, 10). Acesta fiind cuvîntul despre cele de pînă acum ; să trecem la cercetarea celor privitoare la noi, urmînd aceleaşi judecăţi[5] [6].

   4. Căci omul a fost făcut la început încredinţîndu-i-se frînele voinţei lui şi mişcarea spre ceea ce voieşte să aleagă. Fiindcă Dum­nezeu, după al cărui chip a fost alcătuit, este liber . Numai fiind aşa şi nu altfel, este vrednic de laudă. Căci se vede că e lucrător cu voia al virtuţii şi are curăţia ca fruct al judecăţii, nu ca rezultat al necesităţii naturale, care nu-i îngăduie nicidecum să fie purtat în afara binelui, chiar dacă ar alege să lucreze ceea ce nu e bine. Deci omul a primit la început mişcarea liberă şi nesilită în toate cele ce le are de făcut. Dar prin amăgirile dracului a fost dus fără minte spre cele ce nu se cuveneau şi spre neascultarea lipsită de orice raţiune. De aceea a fost osîndit la moarte şi la stricăciune, Dumnezeu prevăzînd, precum socotesc, folosul din acestea. Căci odată întors omul spre păcat, şi îmbolnăvindu-se firea lui de patimi, răul a devenit pe pămînt la fel de neîntrerupt ca şi în duhurile necurate. De aceea s-a inventat cu folos moartea trupului, care nu duce omul la pieirea totală, ci mai degrabă la înnoirea lui şi, ca să spunem aşa, a păstrat vasul ciobit într-un anumit timp pentru o refacere [7].

   Creatorul n-a ignorat că se va întîmpla omului aceasta într-un anumit timp, dar a ştiut şi că odată cu înlăturarea aceasta şi de înlătu­rarea celor necuvenite şi de desfiinţarea stricăciunii şi de readucerea lui la starea cea bună şi de primirea de către el a bunătăţilor de la început.

   Căci a ştiut că va trimite la o anumită vreme în chip omenesc pe Fiul Său care va muri pentru noi şi va desfiinţa stăpînirea morţii, ca să domnească şi peste morţi şi peste vii. Căci ce ? Dacă n-au crezut toţi, mulţimea numărului celor mîntuiţi fiind mai mare, va copleşi numărul celor pierduţi şi va împuţina durerea. Doar s-a spus: «Deci vor arunca roadele căii lor» (Prov. 1, 31). Ei s-ar fi putut mîntui dacă ar fi voit şi ar fi putut scăpa de vătămările ce li s-au pricinuit, de ar fi avut pe Mîntuitorul, sau pe Hristos. Dar, spune-mi, dacă vreun priceput lucrător al pămîntului şi-a umplut grădina cu pomi bine roditori, dar apoi n-a putut scăpa toate pagu­bele venite din diferite pricini, l-ar socoti cineva vinovat pe acela că n-a voit să-şi lucreze cum se cuvine pămîntul ? Socotesc că nimeni nu va face aceasta. Doamne fereşte! Căci acela şi-a pus toată silinţa în sădirea pomilor, dar aceia s-au veştejit. Vom zice oare din cauza aceasta că ar fi fost mai bine să nu fi purces acela la lucrarea pămîntului şi să nu fi produs paradisul prin sădirea unor pomi nobili, ci să lase mai degrabă să se desfiinţeze toate felurile de pomi, ca să nu nedreptăţească pe unii din cei sădiţi ? Cum n-ar fi absurd să cugete cineva că ar fi fost drept să facă aşa ?

   5. Deci nu vom învinovăţi pe Creator că ne-a adus la existenţă, ci mai degrabă pe noi înşine, fiindcă am pătimit cu voia această vătămare, dacă sîntem în starea bună a minţii şi judecăţii. Că adu- cînd pe om la existenţă, a ştiut că va cădea în stricăciune, dar n-a ignorat nici modurile vindecării, ne încredinţează limpede dumne­zeiescul Pavel, mărturisind vechimea mîntuirii prin Hristos în pre- ştiinţa Duhului. Căci scrie ucenicului său Timotei, aşa : «Să nu te ruşinezi de mărturisirea Domnului nostru, nici de mine cel Întemniţat pentru El. Ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelia lui Dumnezeu care ne-a mîntuit pe noi şi ne-a chemat cu chemare sfîntâ, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărire şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor, iar acum, la sfîrşitul vremilor ni s-a dat pe faţă prin arătarea Domnu­lui nostru Iisus Hristos» (II Tim. 1, 8—10). Şi iarăşi altora : «Ştim că celor ce iubesc pe Dumnezeu toate le ajută spre bine, celor ce sînt chemaţi după hotârîrea Lui. Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, i-a şi hotărît de mai înainte să fie asemenea chipului Fiului Său, ca să fie El întîiul născut printre mulţi fraţi. Iar pe cei ce i-a hotărît de mai înainte, i-a şi chemat şi pe cei pe care i-a chemat, i-a şi îndreptat , şi pe cei pe care i-a îndreptat, i-a şi slăvit» (Rom. 8, 28—30) 18 .

   Auzi cum zice că s-a dat harul în Hristos înainte de vremuri veşnice. Dar s-au ştiut şi s-au hotărît de mai înainte de către Dum­nezeu şi Tatăl cei ce vor fi asemenea chipului Fiului Său. Căci s-a ştiut de mai înainte, cum am spus, modul întrupării. Dar s-a împlinit la vremea cuvenită vindecarea bolilor. Aceasta o va mărturisi iarăşi Pavel, scriind aşa : «Iar celui ce poate să vă întărească după Evan­ghelia mea şi după propovăduirea lui Iisus Hristos, potrivit cu des­coperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice. Iar acum arătată prin Scripturile proorocilor după porunca veşnicului Dumnezeu, şi cunoscută la toate neamurile spre ascultarea credinţei, Unuia înţe­leptului Dumnezeu prin Iisus Hristos, căruia fie slava în veac. Amin» (Rom. 16, 25—27).

   S-a făcut acum taina, dar s-a arătat atunci prin lege şi prooroci, după voia lui Dumnezeu şi Tatăl. Căci ne restaurăm în Hristos în starea de la început, desfiinţîndu-se cele ce s-au introdus după aceea prin amăgirea diavolească. Fiindcă a spus iarăşi Pavel despre Hristos Mîntuitorul nostru al tuturor : «Întru care avem descoperirea prin sîngele Lui, iertarea păcatelor după bogăţia bunătăţii Lui, care a prisosii la noi, intru toată înţelepciunea şi priceperea, făcîndu-ne cunoscută taina voii Lui, după bunăvoirea Lui, potrivit hotărîrii Lui spre iconomia plinirii vremilor, ca să fie adunate iarăşi (recapitulate) toate în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pămînt — toate în EL întru care şi moştenire am primit, rînduiţi fiind mai înainte după hotărîrea Celui ce toate le lucrează după sfatul voii Sale, ca să fim spre lauda slavei Sale noi cei ce mai înainte am nădăjduit în Hristos» (Efes. 1, 7—12).

   Iată iarăşi am fost mai înainte rînduiţi, după hotărîrea Tatălui. Căci ne-am îmbogăţit nădejdea mai veche privitoare la existenţă, Dumnezeu cunoscînd de mai înainte aceasta şi hotărînd în sfatul Lui cele ce vor urma pe seama noastră. Căci după ce l-a înşelat pe Adam şi l-a făcut vinovat la început de relele uşurătăţii, şi născocitorul păcatului l-a dus astfel la moarte, a trecut osînda la toţi oa­menii, ca o boală care urcă din rădăcină la cele din ea. Căci a împărăţit de la Adam şi pînă la Moise. Dar Creatorul avînd grije de cei ce au păcătuit după asemănarea neascultării lui Adam, a susţinut prin providenţă făpturile Sale şi a pregătit ca un fel de a doua rădăcină a neamului omenesc, care să ne ridice la nestricăciunea de la început, ca precum chipul celui dinţii şi din pămînt ne-a întipărit necesitatea de-a muri şi de-a ne destrăma în lanţurile stricăciunii, aşa începutul al doilea şi după acela, adică Hristos ne-a întipărit asemănarea cu El prin Duhul, sau nepiericiunea . Şi precum în aceea ne-a dus neascultarea prin pedepsele ce i-au urmat, aşa la împărtă­şirea de aceasta ne aduce ascultarea şi primirea binecuvîntării de sus de la Tatăl. «Căci s-a făcut, zice, primul om, Adam, spre suflet viu, iar al doilea Adam spre Duh de viaţă făcător» (I Cor. 15, 45). Şi iarăşi ne-a explicat acelaşi lucru în altfel, zicînd : «Primul om din ţărina pământului; al doilea om e Domnul din cer. Precum e cel pâmîntesc, aşa sînt şi cei pămînteşti. Si precum am purtat chipul celui pâmîntesc, vom purta şi chipul celui ceresc» (Ibid., 47—49). Şi iarăşi: «Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem» (Gal. 3, 13). «Căci s-a smerit pe Sine» (Filip. 2, 8), precum s-a scris, pogorîndu-Se de bună voie în cele ale noastre Cuvîntul Unul Născut al lui Dumnezeu, nu ca să fie stăpînit de moarte ca noi, aducîndu-Se şi asupra Lui omorîrea lui Adam (odată ce este Cel ce pe toate le face vii), ci ca luînd chipul supus strică­ciunii, să-l prefacă spre viaţă. De aceea S-a făcut trup.

   Aşa scrie şi înţeleptul Pavel: «Deoarece prin om e moartea, prin om e şi învierea din morţi , şi precum în Adam toţi murim, aşa şi în Hristos toţi vom învia» (1 Cor. 15, 21—22)[8]. Deci e absurd a socoti că Adam cel din pămînt şi supus blestemului a transmis puterea acestora ca pe o moştenire naturală întregului neam ome­nesc, dar Emanuel cel din cer şi Dumnezeu după fire, dar care are şi asemănare cu noi şi s-a făcut nouă al doilea Adam, nu a făcut cu îmbelşugare iarăşi părtaşi de viaţa Sa pe cei ce s-ar hotărî să se facă familiari Lui prin credinţă. Căci ne-am făcut contrupeşti cu El prin binecuvîntarea tainică. Dar ne-am unit şi în alt mod, întrucît ne-am făcut părtaşi firii Lui dumnezeieşti prin Duhul (II Petru 1, 4). Şi se sălăşluieşte în sufletele sfinţilor, cum zice fericitul Ioan: «Întru aceasta cunoaştem că este în noi, din Duhul pe care ni L-a dat» (I Ioan 3, 24).

   Deci El este Viaţa noastră, El este îndreptăţirea. Căci s-a scris iarăşi : «Precum greşeala unuia s-a făcut spre osînda tuturor oame­nilor, aşa dreptatea unuia s-a făcut spre îndreptăţirea vieţii tuturor oamenilor» (Rom. 5, 15). Şi iarăşi : «Precum prin neascultarea unui om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, aşa prin ascultarea unui om se vor face drepţi cei mulţi» (Ibid. 19).

   Aşadar e clar că, şi în primul Adam se străvedea taina lui Hristos, nu luînd acelaşi chip în mod neschimbat, ci arătînd un chip contrar aceluia .Cel dinţii a fost începutul neamului nostru spre moarte, spre blestem, spre osîndă; celălalt spre tot ce e contrar, spre viaţă, spre binecuvîntare, spre dreptate. Cel dinţii a primit femeia spre un trup şi prin ea s-a pierdut; Hristos unindu-şi Biserica cu Sine prin Duhul, o eliberează şi o mîntuieşte şi o ridică mai presus de amăgirea diavolească[9] [10] [11]. De aceea ne şi face să strigăm : «Căci noi cunoaştem gindurile Lui» (II Cor. 2, 11). Şi protopărintele Adam a luat ca plată a păcatului şi ca pedeapsă a neascultării stricăciunea. Iar dreptatea i-a fost lui Hristos pricină de învinovăţire, după jude­cata nebunească a Iudeilor. Însă pentru patima morţii se încununează cu cinste şi cu slavă, după cuvîntul fericitului Pavel . Şi lui Adam i se supunea nu numai cele de pe pămînt, ba şi cele cu greutate; iar lui Hristos, toate. «Se va pleca deci Lui tot genunchiul celor cereşti şi al celor păminteşti şi al celor de sub pămint şi toată limba îl va slăvi, că Domn este Iisus Hristos spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin» (Filip. 2, 10—11).
 
 




[1] Toată Scriptura e cuvînt revelat al lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu vorbeşte prin Cuvîntul Său ipostatic. Acesta e sînul potenţial şi Subiectul tuturor cuvin­telor şi al actelor Lui în istoria omenească. Chiar prin actul creaţiei lumii prin El se dă fiinţa plasticizată cuvintelor Lui şi persoanele care vin la existenţă sint chipuri ale Lui, cu care conlucrează dacă ele voiesc, În desfăşurarea istoriei ca pregătire pentru venirea Lui în trup şi pentru mîntuirea lumii prin El. Istoria se compune din faptele celor ce recunosc pe Cuvîntul neîntrupat şi apoi intrupat pentru a ajunge la viata veşnică în El şi din contestarea Lui de către alţii şi deci a unui sens al el. Aceasta e tema fundamentală a istoriei.

[2] Avem aici înţelegerea lucrării mîntuitoare a lui Hristos ca refacere a uma­nului aşa cum a fost creat de Dumnezeu, nu ca o satisfacere juridică a onoarei lui Dumnezeu jignită de către oameni prin păcat. Chiar prin asumarea firii umane în Persoana Fiului lui Dumnezeu, această fire a fost refăcută, prin legătura în care a fost pusă cu Dumnezeu. E o refacere întărită prin Jertfă şi înviere. Această eliberare de egoism a firii umane, aduce şi o reunificare a tuturor în Hristos.

[3] Cît de străini de Hristos sînt neoprotestanţii, care dispreţuiesc crucea pe motiv că lui Hristos nu-i place să I se amintească de ea, pentru că n-a primit-o decît de silă. Omenescul nu se poate mîntui fără cruce. Căci numai prin ea omorîm patimile păcătoase. Crucea este singura cale spre înnoire, spre înviere, spre mîntuire. Ea e esenţa creştinismului. Cei ce refuză crucea, nu sînt ai lui Hristos.

[4] Cele necesare omului trebuiau să fie create înaintea lui căci omul nu putea exista nici o clipă fără aer. Pe de altă parte natura nu se arată numai necesară omului, ci şi fără rost în absenţa omului. Pentru ce ar fi fost făcută ca bună pentru întreţinerea omului, fără existenţa lui ? Raţionalitatea naturii se încoronează prin faptul că e făcută pentru om, fiinţa pe care o întreţine pentru ca prin raţiunea lui să-şi dea seama de raţionalitatea ei. Dar pentru ce ar trebui să-şi dea seama de raţionalitatea ei, dacă nu pentru a slăvi pe Cel oare a făcut-o astfel pentru el, dat fiind că nici ea nu s-a putut face astfel, nici el.

[5] Dacă Dumnezeu n-ar fi făcut existenta bună, răul la care ajung unele creaturi ar proveni din ea, deci El ar fi vinovat de răul ce se iveşte din ea. Dar odată ce a făcut-o bună, dar şi cu libertatea de-a se păstra bună şi de a înainta în bunătate, sau de-a cădea din ea, Dumnezeu n-are nici o vină pentru răul la care ea se abate. Şi iarăşi dacă n-ar fi făpturi oare se menţin şi sporesc în bine, s-ar putea spune că El nu le-a dat puterea spre bine. Dar odată ce unele din ele se păstrează şi sporesc in bine, e o dovadă că această putere o au de la El. Deci pentru răul în care cad unele, sint vinovate ele înseşi. Acestea îl pot acuza pe Dumnezeu pentru mizeria în care au ajuns. Dar lauda ce l-o aduc cele ce rămîn în bine, dezminte acuza acelora. Nici o creatură n-ar putea ajunge la bine, dacă n-ar avea putere pentru el de la Dumnezeu, Creatorul el. Rău însă poţi ajunge şi fără Dumnezeu. Mai precis, la rău se ajunge cînd se neagă Dumnezeu.

[6] Dumnezeu nu poate să nu fie liber. Dacă ar fi supus vreunor porniri, sau legi, ele ar fi mai tari ca El. Deci n-ar fi Dumnezeu. Iar dacă e liber, El poate şi crea făpturi libere ca să-l semene cît mai mult. Dacă n-ar putea crea decit făpturi nelibere, puterea Lui creatoare ar fi mărginită; şi s-ar teme de alte fiinţe libere. Paradoxul oului stă în faptul că pe de o parte e din nimic, deci total dependent de El, pe de alta este liber, puţind lucra şi contrar lui Dumnezeu, fără ca prin aceasta să ameninţe existenta Lui, ci slăbindu-şi existenta proprie, pe care totuşi Dumnezeu i-o menţine. Numai în crearea lumii din nimic, Dumnezeu îşi manifestă libertatea in raport cu ea şi imprimă şi omului creat libertatea. Dacă lumea ar ieşi din El, ar ieşi fără voia Lui; dacă ar întocmi-o dintr-o substanţă coexistentă cu El din veci, iarăşi n-ar dovedi că e deplin liber. In aceste cazuri n-ar putea fi nici omul liber.

[7] Dumnezeu nu poate lăsa să piară de tot ceea ce a gîndit El din veci. Dar se foloseşte totuşi de o parţială şi temporară descompletare a făpturilor umane, pentru a le ajuta prin frica de ea, să se pregătească spiritual pentru refacerea întregimii lor. Moartea e şi o pedeapsă, dar şi un mijloc de depăşire a stării de păcat. Pentru patru motive a lăsat Dumnezeu moartea :
  a) «ca să nu fie răutatea fără de sfîrşit». Duşmănia dintre oameni, mîndria, lăcomia, ar creste necontenit, 
  b) Oamenii ar rămine închişi în cunoaşterea monotonă a lumii acesteia, care are o limită în progresul ei, precum arată preluarea ei de la o generaţie la alta. 
  c) Dacă n-ar muri, trupurile oamenilor şi materia lumii nu s-ar corupe, oamenii n-ar îmbătrîni. Patimile lor ar fi mereu în vigoare,
  d) Rămînînd toţi în viaţă la nesfirşit, nu s-ar mai înmulţi, căci n-ar mai încăpea pe pămînt. Spiritualitatea umană n-ar avea formele atit de bogate prin persoane indefinite la număr.

[8] Odată ce toţi ne naştem ca succesori ai lui Adam, nu putem ajunge la uni­rea cu Hristos, fără să fim întîi succesori ai lui Adam. În Adam a fost creat tot nea­mul omenesc. Dumnezeu nu se desminte desfiinţîndu-l, ci-l reface pe acesta însuşi. De aceea trăim şi moartea venită prin Adam, ca să ajungem la învierea în Hristos, a celui de al doilea început al aceleiaşi umanităţi. Omul e o minune chiar în starea lui căzută. Nu se poate ca Dumnezeu să anuleze această minune făcută de El. Ci o reface, arătînd şi mai mult minunea Lui, prin faptul că însuşi Fiul, Lui, Cel de o fiinţă cu El, Se face purtătorul personal al umanităţii. Dacă Dumnezeu a făcut minunea care e omul — şi numai o Persoană atotputer­nică a putut face această minune — e firesc ca să o şi refacă, prin faptul că Însuşi Fiul Său Se face şi om. Primul Adam mărturiseşte existenţa şi iubirea lui Dumnezeu şi trebuinţa de-a fi ridicat la treapta Celui de al doilea Adam. Al doilea Adam (Hristos), aduce o şi mai mare mărturie despre bunătatea lui Dumnezeu, dar şi despre minunea omului. Fără al doilea Adam, primul ar fi o minune incompletă, ba chiar anulată.

[9] În Adam se prefigura Hristos, nu ca unul ce va aduce în toti păcatul şi moartea, ci ca unul care, dimpotrivă, va aduce in toţi cei ce vor voi eliberarea de păcat şi de moarte. Într-un fel se Încadrează şi Hristos în umanitatea care a început prin Adam, dar Hristos Se face în umanitatea în care Se încadrează ca un alt fel de început. E urmaşul lui Adam, dar în acelaş timp un urmaş contrar al lui Adam. Mai bine zis e restauratorul umanităţii ce începe cu Adam. Dar Hristos e prefigurat în Adam şi prin faptul că El e Adam cel dinainte de cădere. Dacă există Adam şi noi din el, datorită creării lui de Dumnezeu din iubire, e sigur că vom şi învia din moar­tea in care am căzut prin unirea cu Fiul Său. Odată ce a fost Adam, a trebuit să fie şi Hristos. Numai dacă am fi produsul naturii am muri definitiv.

[10] În Adam (oamenii) unirea e însoţită de patimă, de aceea şi de duşmănie. E o unire în neunire. Hristos aduce in El unirea noastră nepătimaşă, din iubire curată.

[11] Oamenii nu mai înţelegeau dreptatea lui Dumnezeu. De aceea au condam­nat pe Hristos Care S-a conformat ei. Dar Dumnezeu preţuind-o, a încununat cu slavă pe Hristos care a primit moartea pentru dreptate. Aceasta arată cît de mult s-au de­părtat oamenii de la adevărata dreptate, ca iubire de oameni cu sfidarea nedreptelor rînduieli omeneşti. Şi cît de mult a restabilit Hristos această dreptate.