miercuri, 29 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 12




Despre Iosif 


   1. Mare este, fără îndoială, taina dreptei credinţe, adică taina lui Hristos. Şi adine este foarte cuvîntul despre El şi scopul iconomiei (mîntuirii) cu trupul. De aceea nu se face uşor vădită celor ce voiesc să o înţeleagă în chip simplu, ci celor ce cugetă la ea nu fără sudoare. Aceştia, luminaţi fiind de harul dumnezeiesc, sînt înţelepţi şi ascuţiţi la minte şi cunoscători ai Scripturii, Legii şi proorocilor. Astfel dumnezeiescul Petru, întîiul între ucenici a mărturisit în chip drept credinţa. Dar a şi auzit de la Hristos : «Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi suflet ți-a descoperit ţie, ci Tatăl Meu Cel din ceruri» (Matei 16, 17). Căci Tatăl ne dă nouă în chip tainic cuvîntul despre Fiul. Şi aşa ne mintuieşte aducîndu-ne la Mîntuitorul şi Răs­cumpărătorul însuşi. Căci zice Acesta : «Nimenea nu vine la Mine de nu-l va trage pe el Tatăl, care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 41).

   Deci ca să înţelegem cuvîntul despre El, culegînd credinţa ne­rătăcită din toată Sfînta Scriptură şi să nu avem inima clătinîndu-se ca îmbătată de îndoieli blestemate, nici să nu cădem în agitaţiile neştiinţei, să auzim pe Dumnezeu grăind prin glasul proorocilor: «Le-au plăcut să alerge cu picioarele lor şi nu le-au cruţat; şi Dum­nezeu a binevoit întru ei» (Ier. 14, 20). De aceea ne întăreşte în adevăr prin zeci de mii de chipuri şi a pus bazele credinţei în El cu folos prin cele petrecute înainte în diferite timpuri, înfăţişîndu-ne chipuri strălucitoare ale cunoştinţei Lui.

   Să vedem, deci, de nu este şi în cele privitoare la dumnezeiescul Iosif, iarăşi, precum am spus, un adevăr. Iar cele privitoare la el sînt astfel: «Acestea sînt naşterile din Iacob : Cînd Iosif avea şapte­sprezece ani, păştea oile cu fraţii săi, fiind tînăr: cu fiii Bilhei şi cu fiii Zilfei, femeile tatălui său. Şi ei l-au bîrfit rău pe Iosif la Israel, tatăl lui. Dar Iacob iubea pe Iosif mai mult decît pe toţi fiii lui, că era fiul bătrîneţii lui. Şi i-a făcut lui o haină pestriţă. Iar văzînd fraţii lui că tatăl îl iubeşte mai mult ca pe toţi fiii lui, l-au urît pe el şi nu-i puteau vorbi lui nimic împăciuitor» (Fac. 37, 2—4).

   2. Scriitorul cărţii a făcut mai întîi o înşirare amănunţită a celor ce s-au născut din Esau. Sfînta Scriptură ne-a arătat care din care s-au născut şi în ce pămînturi au locuit toţi şi care au domnit peste care, fără să fi făcut careva ceva vestit şi vrednic de ţinut în amin­tire. De acea cuvîntul trece repede peste cei numiţi şi se opreşte la dumnezeiescul Iosif şi face o descriere strălucitoare a celor născuţi din sîngele lui Iacob. Iosif fiind cel mai tînăr dintre ceilalţi (căci avea şaptesprezece ani), nu se ferea de sudoarea păstoritului. Ci în­dura împreună cu ceilalţi fraţi aceleaşi oboseli, nepreţuind lenevirea atît de plăcută adolescenţilor şi iubită de ei şi neocolind grija dinainte de vreme a vieţii şi neiubind mai mult odihna, ca unul ce se afla încă între cei de vîrsta fragedă. Ci aflîndu-se ca un bătrîn în seninătatea gîndurilor şi avînd mintea bine lucrătoare şi folosindu-se de multa raţiune şi prin aceasta arătând de mai înainte frumu­seţea strălucirii viitoare, era admirat pe drept cuvînt de fericitul şi iubitorul său părinte, care-l învrednicea de o dragoste şi de o cruţare deosebită. «Căci era, zice, fiul bătrîneţelor sale».

   Şi ce este aceasta? Raţiunea noastră stăpîneşte dispoziţiile din noi. De aceea, iubirea părinţilor faţă de copii este egală în toate la unii şi nu e în nici un fel mai mică faţă de unii din ei. Dar adeseori natura pune stăpînire pe minte şi o sileşte convingînd-o să dăruiască celor mai buni ceva mai mult decît celorlalţi, ca unora ce au nevoie de o grijă mai mare. Pe de altă parte, cînd sînt mulţi cei născuţi, iubirea sporită se acumulează spre cel din urmă, acesta răpind oare­cum spre sine afecţiunea dăruită celor de mai înainte. Căci mintea omenească este iubitoare de noutate şi nu se satură cu cei mai înainte născuţi, ci cei încă neexistenţi sau dobîndiţi de curînd o preschimbă şi o îmbogăţesc cu o afecţiune mai puternică faţă de ei.

   Dumnezeiescul Iacob iubea, aşadar, pe Iosif mai mult decît pe ceilalţi. Fiindcă «era fiul bătrîneţelor lui». Mai trebuie ştiut că deşi cu Lia se căsătorise mai înainte în Haran, iubise pe Rahila, care i-a născut pe Iosif şi murise născînd pe Veniamin. Pe lîngă aceasta mai spunem că erau fiii bătrîneţelor. Iar destoinicia lui Iosif, superioară în toată faţă de a tuturor, făcea şi ea pe bătrîn să încline în mod deo­sebit spre el. Căci se gîndea, cu drept cuvînt, că va fi un om stră­lucitor şi vestit. Şi cel ce nu da atenţie zburdărilor tinereşti, purtîndu-se de pe atunci ca un bărbat, cum nu ar fi fost admirat în mod deo­sebit ? De aceea a născocit şi fericitul Iacob ceva nou pentru el faţă de ceilalţi ,l-a cinstit cu o haină pestriţă şi cu o îmbrăcăminte mai aleasă.

   Dar ce a urmat de aci ? Fiii Bilhei şi ai Zilfei au fost împinşi spre mînie şi au fost atraşi spre o supărare furioasă şi spre o invi­die faţă de adolescent şi de fiii celei libere, adică ai Liei. Căci deşi tînărul nu le făcuse nici un rău, dragostea tatălui şi destoinicia tînărului au aprins în ei focul nedreptei pizme şi de la împunsăturile prin ascuţişul limbii, sau de la bîrfire şi pîră au ajuns pînă la a-l osîndi ca nişte duşmani. Aceasta socotesc că înseamnă : «L-au supus pe Iosif relei bîrfeli către Israel, tatăl lor». Deci începînd cu nişte arun­cări de gînduri neprietenoase, s-a ajuns la bîrfiri şi batjocuri ale limbii neînfrînate, pusă în slujba pizmei. Duşmănia lor s-a aprins şi mai tare, hrănită de pricina următoare: Dumnezeu s-a arătat tînărului prezicîndu-i că va ajunge strălucitor şi vestit şi mai presus de fraţi, încununat la sfîrşit de mari cinstiri. Aceasta era o chemare adresată tînărului de a-şi ascuţi dorinţa spre virtute. Căci precum antrenorii tinerilor ungîndu-i îi încurajează la întreceri foarte îndrăzneţe şi îi conving să se hotărască pentru eforturi obositoare, prevăzîndu-le pre­miile care unesc cinstirile luptătorilor cu slava ce le-o aduc acla­maţiile privitorilor, laudele şi aplauzele lor, aşa şi Dumnezeul tuturor cînd vede un suflet talentat, care se distinge printr-o minte probată şi neprihănită, îl cheamă spre hotărîrea de-a face binele arătîndu-i de mai înainte cele ce vor fi şi stîrnindu-i cu bun scop (iconomic) voinţa spre virtuţi. Deci i-a venit tînărului Iosif o vedere şi un glas de sus. Iar acela minunîndu-se, socotesc, le-a comunicat fraţilor, zicînd : «Auziţi visul acesta pe care l-am visat. Mi se părea că noi legam snopi în ţarină. Şi s-a ridicat snopul meu şi a stătut drept. Iar snopii voştri înconjurîndu-l, se închinau snopului meu. Iar fraţii lui i-au zis : Nu cumva împărăţind vei împăraţi peste noi, sau domnind vei domni ? Şi au adăugat a-l urî şi mai mult din pricina visului lui şi din pricina cuvintelor lui» (Fac. 37, 6—8).


   Observă cum creşte ciuda în ei şi cum fac din cele arătate ale visului lui ca o hrană a pizmei lor. Cei ce la început erau nu puţin iritaţi pentru cinstirea lui deosebită, cum ar fi suportat să voiască să i se închine şi să-i recunoască un rang atît de respectat şi de superior ? Căci merită să vedem cum pizma are mereu aceeaşi me­rinde urîtă şi creşte prin aceleaşi răutăţi. Vom afla că fiara este oarbă şi potrivnică lui Dumnezeu. Căci ia seama cum Dumnezeu ves­tind de mai înainte lui Iosif strălucirea slavei lui viitoare, trebuie gîndit clar că Dumnezeu care toate le judecă, nu aduce cinstirile înalte celor nevrednici de ele, apoi că îi sînt plăcuţi cei ce se bucură de fratele care are o nădejde frumoasă şi e cinstit prin voinţa dum­nezeiască, nu însă cei ce nu fac aceasta, ci îşi ascut acul pizmei şi se înfurie ca nişte fiare, ba îl ocărăsc şi pe Dumnezeu Care a făgă­duit aceluia slava şi îi vesteşte aceluia de mai înainte că se va bucura de admiraţie. Aceasta vom afla că s-a petrecut cu Cain şi Abel. Fiindcă Dumnezeul tuturor a învrednicit de laudă jertfa lui Abel, şi slobozind foc din cer, a primit darul adus de el, dar celei aduse de Cain nu i-a dat atenţie ; acesta a primit în el îndată pizma ucigătoare, şi opunînd hotărîrii de sus mînia sa, îl înşeală pe frate cu viclenie şi-l omoară. Căci în acestea sfîrşeşte totdeauna pizma.

   Dar care e înţelesul vedeniilor ? Vom primi snopul ca semn al timpului. Ridicarea unuia arată slava viitoare. Snopul dumnezeiescu­lui Iosif închinat de al celorlalţi, anunţă de mai înainte ca printr-o ghicitură, că va veni un timp cînd el va fi slăvit şi mulţimea fraţilor va cădea înaintea lui şi i se vor supune.

   Dar visul lui Iosif nu s-a oprit la atîta. Ci a avut şi altul despre acelaşi lucru, pe care l-a povestit fericitului tată şi fraţilor : «A văzut, zice, un alt vis şi l-a povestit pe ei tatălui şi fraţilor săi. Şi a zis : Iată am avut un alt vis : cum că soarele şi luna şi douăsprezece stele mi se închinau mie. Şi l-a certat pe el tatăl său si a zis lui: Ce este visul acesta pe care l-ai visat ? Nu cumva vom veni eu şi mama ta şi fraţii tăi să ne închinăm ţie pe pămînt ? Şi l-au pizmuit fraţii săi, iar tatăl său păstra cuvîntul» (Fac. 37, 9, 14). Bătrînul era priceput şi înzestrat cu o minte ascuţită. El înţelege sensul vedeniilor, dar ceartă pe copil, zicînd : «Nu cumva venind eu şi mama ta şi fraţii tăi, ne vom închina ţie pe pămînt ?». Şi cum înţelege aceasta ? Ca un înţelept ştie că e trebuincioasă şi certarea. Căci taie cu priceperea pizma ascultătorilor şi opreşte într-un oarecare fel pe tînăr să se reverse, stăpînit de o îndrăzneală greu de suportat, şi-l cheamă la linişte. Nu lasă pe băieţandru sa se fălească față de fraţi cu nădejdea viselor, dar nici să dispreţuiască în mod nesocotit cinstea datorată tatălui şi să răpească la sine înainte de vreme întrecerea celorlalţi în strălucire.

   Priveşte cum îndreaptă cu pricepere spre un sfîrşit imposibil în­ţelesul vedeniilor. Căci Rahila, care născuse pe Iosif, murise. «Nu cumva, zice, eu şi mama ta ne vom închina ţie ?». A spus-o aceasta precum am zis adineauri, ca să înfrîngă puterea afirmării tînărului şi ca să potolească pizma fraţilor împotriva lui. Dar el crede că lucrul se va împlini. Căci n-a ascultat fără interes, nici nu socoteşte cuvin­tele vrednice de uitare, sau deşarte. Ci «le-a păzit pe ele», pentru că îndrăznea să spere în împlinirea lor.

   Iar după povestirea viselor, «fraţii au plecat împreună cu oile să le pască în Sichem» (Fac. 27, 12). Apoi trecînd puţin timp, tatăl în­deamnă pe adolescent să meargă să viziteze pe fraţi. «Iată fraţii tăi pasc oile în Sichem. Vino să te trimit la ei. Şi a zis lui: Iată-mă, sînt gata. Şi i-a zis lui Israel: Mergi şi vezi de sînt sănătoşi fraţii tăi şi oile şi-mi adu vestea» (Fac. 37, 13—14). Deci făgăduieşte să meargă îndată şi de fapt porneşte şi pleacă din valea Hebronului. «Iar rătă­cind el prin pustiu, l-a întrebat cineva de unde vine şi unde merge şi pe cine caută. Iar el a răspuns îndată: Îi caut pe fraţii mei, spune-mi unde pasc oile ? Şi i-a zis lui omul: Au plecat de aici. Căci i-am auzit zicînd : «Plecăm în Dotaim» (Fac. 37, 55—17). Ajungînd acolo (fraţii lui) se sfătuiau cum nu se cuvine. Căci socoteau sosită vremea să-şi împlinească pizma de odinioară. Cu deosebire doreau să-l omoare numaidecît fiii slujnicelor Bilha şi Zilfa. Căci ziceau : «Iată vine visătorul. Veniţi acum să-l omorîm şi-l vom arunca într-o groapă şi vom spune: O fiară rea l-a mîncat pe el. Şi vom vedea ce se va alege din visurile lui. Dar auzind Ruben, l-a scos pe el din mâinile lor, zicînd: Să nu-i luăm viaţa. Şi a zis lor Ruben: Să nu vărsați sînge. Aruncaţi-l într-una din gropile acestea din pustie, iar mîna să nu o ridicaţi asupra lui. A spus acestea ca să-l scoată din mîinile lor şi să-l redea pe el tatălui său» (Fac. 37, 19—22).

   Scoţîndu-i deci haina pestriţă l-au aruncat într-o groapă fără să-l omoare, dar ca pe unul ce va muri nu peste mult timp.

   Iar trecînd nişte Ismailiţi, negustori de aromate, în drum spre Egipt, la sfatul lui Iuda (căci Ruben a spus lămurit că nu trebuie să omoare pe fratele lor), l-au vîndut pe adolescent negustorilor acelora, care au voit să-l cumpere cu douăzeci de piese de argint.

   Şi a fost dus Iosif în Egipt. Iar Ruben neştiind de această faptă, s-a dus la groapă. Iar nevăzîndu-l pe băieţandru, socotind că a fost omorît, şi-a rupt haina sa, învinovăţind pe ceilalţi pentru Iosif şi zicînd : «Băiatul nu este. Unde mă voi duce ?» (Fac. 37, 29—30). Numai că nu zice : Cum mă voi întoarce la tata, sau cum ne va mai primi peste tot neavînd pe cel iubit ? Şi ce vom spune tatălui care ne va întreba de băiat ? Iar aceia pătînd haina cea pestriţă cu sîngele unei capre, au adus-o tatălui, născocind cu înşelăciune şi viclenie cuvinte ameţitoare. Căci au zis : «Aceasta am aflat-o. Vezi de e haina fiului tău sau nu» (Fac. 37, 32). Şi a plîns Iacob şi parcă mustrînd pizma fiilor săi şi urîtele lor gînduri, a zis: «O fiară rea a mîncat pe Iosif» (Fac. 37, 33). Greu de potolit cu totul şi de neînăbuşit i-a fost durerea pentru pierderea băiatului.

   Ajungînd la sfîrşit cuvîntul istorisirii, cugetarea se va strămuta iarăşi la cercetarea celor mai dinlăuntru. Şi colorînd adevărul cu întîmplările exterioare ca nişte umbre, vom face vădită frumuseţea lui contemplată, pe cît e cu putinţă.

   3. Deci a născut pe Iosif Rahila cea mai tînără, care era frumoasă la chip şi-şi răspîndea farmecul prin scînteierile strălucitoare ale ochilor. Căci s-a scris că «ochii Liei erau slabi, iar Rahila era fru­moasă la chip şi arătoasă foarte la vedere» (Fac. 29, 17). Iar de Lia am spus că e maica Iudeilor, adică Sinagoga, dovada acestora luînd-o din tălmăcirea ochilor şi a numelui. Căci vederea dinlăuntru şi min­tală a Sinagogii e cu adevărat lipsită de frumuseţe şi suferind mult de boală. Fiindcă «au ochi şi nu văd», după cuvîntul proorocului (Ps. 118, 5; Ier. 5, 24). Pentru că n-au înţeles cele ale lui Moise, nici n-au ajuns să vadă tainele din el, prin care e schiţat în multe feluri Emanuil. Căci s-a ostenit mult Sinagoga Iudeilor, avînd legea dată ei prin Moise ca o povară grea şi anevoie de purtat.

   De aceea Hristos i-a chemat pe ei, cei osteniţi şi împovăraţi, la uşurinţa prin credinţă, zicînd «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi îm­povăraţi şi vă voi odihni pe voi» (Matei 11, 28). În aceştia era Lia.

   Dar ochii Rahilei erau foarte curaţi. Căci Biserica din neamuri a văzut slava lui Hristos şi în El pe Tatăl. Dar a fost chemată în casa Mirelui, adică a lui Hristos, după prima. Aceasta e foarte tînără, neavînd nici o zbîrcitură, deşi a fost chemată, după ce s-a învechit prima şi îmbătrînind ajunsese aproape de moarte. Dar şi Rahila se tălmăceşte turma lui Dumnezeu. Fiindcă Biserica e turma Mîntuitorului, precum a spus Iudeilor printr-unul din sfinţii prooroci : «Şi am zis : Nu vă voi paşte pe voi. Ceea ce moare, să moară şi ceea ce lipseşte, să lipsească. Şi ceilalţi să mănînce fiecare cărnurile aproa­pelui său» (Zah. 11, 9). Iar despre noi : «Oile Mele ascultă glasul Meu şi-Mi urmează Mie. Şi Eu le dau lor viaţa veşnică» (Ioan 10, 27—28).

   El este deci Păstor bun şi în toate este cel dintîi. Dar s-a numit şi oaie, pentru că s-a făcut ca noi. De fapt înţeleptul Ioan L-a arătat pe El mulţimii Iudeilor, zicînd : «Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan 1, 20). Zeci de mii de miei s-au junghiat după chipul legii, dar nici unul n-a şters păcatul lumii. «Căci e cu neputinţă ca sîngele de taur să şteargă păcatul» (Evr. 10, 4). Dar a ridicat păcatul lumii Mielul neprihănit, Cel adevărat, jertfa neprihănită.

   Deci s-a socotit şi oaie împreună cu noi (Isaia 53, 7). Pentru aceasta se poate numi şi Fiu al Bisericii, ca Întîiul Născut între fraţi (Rom. 8, 29). Dar e de ştiut că şi Iosif se tălmăceşte adaus şi creş­tere a lui Dumnezeu. Căci pururea e în adaus şi creştere sfînta mulţime a fiilor Bisericii. De aceea s-a şi spus către ea : «Ridică împrejur ochii tai, Sioane, şi vezi pe toţi. Iată s-au adunat şi au venit la tine» (Isaia 49, 18 ; 9, 4). Şi iarăşi : «Iată aceştia vin de departe,aceştia de la la miazănoapte şi aceştia de la mare, iar alţii din ţara Perşilor» (Isaia 49, 12). Dar s-a scris şi în Faptele Apostolilor, într-un loc că Domnul a adăugat pe cei ce se mîntuiesc în fiecare zi la un loc (Fapte 2, 47); iar în alt loc că: «Tot mai mult se adăugau cei ce credeau în Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei» (Fapte 5, 14). De aceea, precum am spus, se cuvine să se înţeleagă prin Iosif cel spiritual, adausul lui Dumnezeu la cei în Hristos. Dar nu s-ar depărta cuvîntul de la scop dacă i-ar socoti pe cei ce cred în El, în mod iconomic ca pe El însuşi. Căci El este capul ; iar noi, trup şi mădulare din parte (Col. 1, 18; Efes.5, 30). Şi El este viaţa iar noi am odrăslit ca nişte mlădiţe în El, legaţi cu El prin unirea după Duh in sfinţenie.

   Şi «era, zice, Iosif de şaptesprezece ani»(Fac. 27, 1). Dar spune că şi Emanuil e cel mai tînăr dintre ceilalţi, socotind mai bătrîni in timp pe cei ce s-au născut înaintea Lui, ca Moise şi proorocii. Dar forţînd înţelesul celor scrise, socotim că în aceasta e şi un alt în­ţeles. Căci şi numărul anilor ne înfăţişează taina adîncă a iconomiei cu trupul (a întrupării). Şi vom încerca să lămurim în ce mod, pe cît ne e cu putinţă, aşa cum am mai spus-o şi în alte locuri pe cît îmi amintesc.

   4. Este obiceiul dumnezeieştii Scripturi ca numerele care se repetă după cele ajunse la împlinirea rîndurilor lor, să le soco­tească simboluri ale desăvîrşirii. De pildă : Dacă ar voi cineva să înşire numere pînă la decadă şi să se treacă peste ea, începe iarăşi de la unu ca să meargă iarăşi la sfîrşit. La fel va face cu săptămîna. Începînd de la prima zi, ajunge la urmă la a şaptea. Apoi închizînd în sfîrşitul lor numărul zilelor, revine iarăşi la prima. Deci Sfînta Scriptură face aceste numere simboluri ale desăvîrşirii. Astfel la împărţirea talanţilor, de cel care a ajuns la sfîrşitul bunei lucrări după Dumnezeu spune că a luat zece talanţi (Matei 25, 11—29) , şi a fost pus peste zece cetăţi (Luca 19, 17). Prin aceasta Cel ce toate le îm­parte, adică Hristos, arată că va egaliza încununările cu desăvîrşirea bunei Lui aprobări. Iar careva dintre sfinţi a spus de o stearpă că a născut şapte, arătînd prin şapte mulţi, care oricîţi ar fi, se pot socoti ca arătînd desăvîrşirea de către cei ce ar voi să-i numere.

   Cînd deci se spune despre Iosif că era de şaptesprezece (zece şi şapte) ani, vom înţelege prin el pe Emanuil sau pe Hristos şi Fiul Cel Unul desăvîrşit din două firi, din Dumnezeire şi umanitate. Căci nu vom admite părerea unora care socotesc că a fost gol de suflet raţional acel templu dumnezeiesc pe care şi l-a format Dumnezeu Cuvîntul din Sfînta Fecioară. Ci precum a fost desăvîrşit în Dum­nezeire, aşa şi în umanitate, dar compus în chip negrăit şi mai presus de minte în Unul. Deci numărul zece înseamnă şi ne dă de înţeles desăvîrşirea în Dumnezeire. Iar că şi în umanitate este aşa ne-o arată numărul şapte, care e mai mic decît zece care reprezintă Treimea, dar îi este adăugat şi slujeşte lui. Căci după zece a venit şapte. Cuvîntul Cel din Tatăl se află în starea de depăşire a Treimii, sau a Dumnezeirii; iar omenescul Lui se află în starea supusă ei, sau inferioară slavei lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu Cuvîntul se cugeta preexistent, dar Lui I S-a adăugat omenescul. De aceea în mod necesar s-a pus înainte numărul zece şi s-a adăugat numărul şapte. «Căci Iosif, zice, era de şaptesprezece ani».

   Priveşte pe lîngă această temporalitate şi lipsa de început a lui Emanuel văzut ca unul în timp. De aceea s-a făcut numărarea anilor lui în Iosif ca în chip. Dar s-a adăugat «era». Căci Hristos a venit la naşterea cea gîndită ca a noastră şi la numărul de ani pen­tru omenescul Lui, dar este Dumnezeu Cuvîntul. De aceea i se cuvine şi spusa «era». Căci se înţelege şi este cu adevărat coetern cu Dumnezeu şi Tatăl, cum spune dumnezeiescul Ioan : «La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvîntul» (Ioan 1, 1).

   Deci voi spune iarăşi : dumnezeiescul Iosif era de şaptesprezece ani şi păştea turmele tatălui său împreună cu fraţii săi, înţeleg cu cei din Zilpa şi Bilha, adică din slujnice. De fapt, Cuvîntul lui Dum­nezeu făcut om umbla prin toată ţara Iudeilor, adunînd în iubirea către Dumnezeu şi Tatăl oile cele pierdute ale lui Israel. Căci scrie fericitul Pavel : «Dumnezeu era în Hristos, împăcînd lumea cu Sine» (II Cor. 5, 19). Deci păştea Emanuel pe cei născuţi spre robie şi pe cei născuţi din cele două slujnice (roabe), care au primit o naş­tere nelegitimă şi nu una liberă.

   Căci după împărăţia lui Ieroboam, cele zece seminţii s-au des­părţit de Ierusalim şi s-au mutat şi au locuit în Samaria. Şi au ră­tăcit şi s-au închinat acolo viţeilor de aur. De aceea şi prin glasul lui Iezechiel le-a certat Dumnezeu ca pe două femei desfrînate, zicînd : «Fiul omului: două femei au fost fiicele unei singure maici şi au curvit in Egipt; în tinereţea lor au curvit şi au căzut sînii lor. Acolo şi-au stricat fecioria. Iar numele lor erau Ohola cea mai bătrînâ şi Oholiba sora ei. Si s-au făcut Mie şi au născut fii şi fiice. Şi numele lor Ohola, Samaria, iar Oholiba, Ierusalim» (loz. 23, 2—4).

   Deci făcîndu-se ca noi, Fiul a păscut pe cei din Israel, împreună cu cei născuţi din robie şi din desfrînare. Căci îi călăuzesc încă pe cei din Israel înainte stătătorii după lege, deşi îi povăţuieşte de acum şi și învaţă tainic Hristos pe cei ce vin la El ; şi îi aduce la cărarea adevărului care este El însuşi. Pentru că a spus: «Eu sînt calea» (Ioan 14, 6). Dar cărturarii şi fariseii şi cei ce au slava în cele ale legii, i-au păscut prin spini şi mărăcini, spre rătăcire, în învăţă­turi şi porunci ale oamenilor. Iar El în păşune bună şi în pajişte bine înflorită, sau în cunoştinţa bine hrănitoare şi curată a învăţă­turilor evanghelice. Şi aceia erau păstori nepăsători şi decăzuţi şi pe lîngă aceasta dornici de plată şi bolnavi de lăcomia extremă de cîştiguri, «laptele mîncîndu-l, lîna îmbrăcînd-o şi cele grase junghiindu-le», după cuvîntul proorocului (Iez. 34, 3); simbriaşi şi făloşi şi nepunînd nici un preţ pe «trebuinţa de a se osteni pentru oi».

   Dar precum cei din Zilpa şi Bilha au născocit bîrfiri rele îm­potriva lui Iosif, aşa şi mulţimea decăzută a neevlavioşilor farisei, au defăimat pe Emanuel şi au cutezat să calomnieze slava Lui, nu- mindu-L în chip necredincios Samaritean şi băutor de vin, şi pe lîngă acestea ca avînd demon (loan 8, 48; Matei 11, 19) şi ajutat de lu­crările lui Beelzebut în puterea de-a alunga duhurile din cei bolnavi (Matei 12, 27). De aceea însuşi Emanuel a grăit prin glasul unui pro­oroc despre gura fără uşă a Iudeilor, zicînd : «Vai lor că s-au de­părtat de la Mine. Ticăloşi sînt, că au părăsit credinţa in Mine. Eu i-am răscumpărat pe ei, iar ei au grăit minciuni împotriva Mea» (Osea 5, 13). Şi iarăşi: «Cădea-vor în sabie căpeteniile lor pentru neînfrînarea limbii lor» (Ibid. 15). A flecărit deci împotriva lui Hristos ceata fariseilor cea îndrăzneaţă şi neruşinată. Şi aceasta, soco­tesc, că înseamnă că au scornit birfirea împotriva lui Iosif.

   «Dar era iubit, zice, de tatăl, că era fiul bătrîneţelor lui». Fiindcă au fost şi alţi păstori, buni şi probaţi, înainte de venirea Mîntuitorului nostru în lume cu trupul. Şi înaintea altora a păscut turmele cuvîntătoare dumnezeiescul Moise şi cei următori. Dar în chip deo­sebit Tatăl L-a iubit pe Fiul, deşi a fost după ceilalţi şi a venit în timpurile de pe urmă ale veacului. Dar a fost potrivit cu Iacob să aibă pe Iosif ca fiu al bătrîneţelor. Dumnezeu însă este fără bătrîneţe, fără început şi fără creştere şi pururea atotdesăvîrşit. De aceea e înţelept ca nelăsînd cuvîntul să rătăcească de la cercetare, să spu­nem că Emanuel a fost Fiul bătrîneţelor lui Dumnezeu şi Tatăl, ca unul ce S-a născut ca atare în timpurile de pe urmă ale veacului celui prezent şi fiindcă după El n-a mai fost altul. Căci nu aştep­tăm să ne mîntuim în altul (Fapte 4, 12). Şi ne ajunge singur, pentru că spunem că nu este în altul mîntuirea şi viaţa lumii. Deci «El ne va paşte pe noi în veci», după cuvîntul Psalmistului (Ps. 47, 15). Şi ne vom afla sub însuşi Cel iubit, care S-a ivit in timpurile de pe urmă ale veacului cu trupul, cum am spus adineauri, dar a preexistat ca Dumnezeu. Căci spunem că este coetern cu Tatăl.

   Aşadar a fost iubit Iosif în chip deosebit de tatăl. Şi i-a dat o haină pestriţă, arătînd-o ca un dar deosebit şi ca un semn al iubirii lui. Dar şi aceasta a fost fraţilor un stimulent al pizmei şi un motiv de invidie, precum ne arată însuşi sfîrşitul lucrurilor.

   Tot aşa s-au mîniat fariseii pe Cel iubit, adică pe Hristos, pen­tru că a fost îmbrăcat de Dumnezeu şi Tatăl într-o slavă de multe feluri. Căci se minunau de El în multe moduri : pe de o parte ca de Cel de viaţă Făcător, pe de alta ca de Cel ce era lumina şi luminător cu putere al celor din întuneric, ca de Cel ce curăţă pe leproşi şi învia uşor pe cei morţi, intraţi în putrefacţie, ca de Cel ce certa marea şi umbla ca un stăpin peste valuri. De aceea Iudeii încurcaţi şi arşi de focul de nesuportat al invidiei, ziceau unii către alţii : «Ce să facem? Că acest om face multe minuni» (Ioan 11, 47). Deci haina foarte împestriţată ne este un chip al slavei de multe feluri, cu care se spune că Dumnezeu şi Tatăl a îmbrăcat pe Fiul Cel făcut ca noi pentru umanitatea Lui. Fiindcă după firea Lui, El este Însuşi Dom­nul slavei, chiar dacă spune în chip iconomic pentru asemănarea cu noi: «Părinte, slăveşte pe Fiul Tău» (Ioan 17, 1).

   Deci cei născuţi din slujnice au fost împinşi la supărare, precum am spus adineauri. Şi pe lîngă aceasta au devenit bănuitori pentru visele povestite. Căci aflînd că ei vor fi după un timp supuşi şi în­chinători lui, iar el va fi deasupra lor şi că va urca la atîta slavă, încît i se va aduce închinare şi de părinţi, scrîşneau din dinţi şi au primit în cugetul lor gîndul că trebuie să-l omoare. Aşa s-au înfuriat şi Iudeii şi s-au supărat nu puţin, aflînd că Emanuel se va ridica mai presus şi de înşişi părinţii lor şi i se va aduce închinare de tot po­porul, mai bine zis de tot pămîntul. Şi înţelegînd-o aceasta, ziceau :

   «Acesta este Moştenitorul, veniţi să-L omorîm şi vom lua moştenirea Lui» (Marcu 12, 7), deşi fericitul David spune deschis Unuia Născu­tului : «Toate neamurile cîte le-ai făcut, vor veni şi se vor închina Ție, Doamne» (Ps. 85, 9), iar altădată arată lămurit mînia nelegiuită faţă de Hristos a celor din Israel, zicînd : «Domnul a împărăţit, s-au mîniat popoarele» (Ps. 98, 1).

   După ce am înfăţişat destul pizma neîndurată şi neîmblînzită a Iudeilor, e vremea să arătăm îndrăznelile ucigaşe şi de nesuportat, urmînd în toate cuvîntul istorisirii şi urcînd la însuşi scopul întru­pării Unuia Născutului. Căci cuvîntul ne aduce iarăşi la aceasta.

   5. Porunca tatălui îl îndeamnă pe dumnezeiescul Iosif să meargă în Sichem ca să vadă de sînt sănătoşi fraţii lui şi unde şi în ce mod pasc (oile). Iar el pleacă, însă de-abia îi găseşte, nu în Sihem ci strămutaţi în Dotaim. Iar ei cînd l-au văzut apropiindu-se, zîmbesc amarnic şi cu ură, zicînd : «Iată vine visătorul». Şi voind să-l omoare, îi opreşte Ruben. Deci l-au aruncat într-una din gropi, dispreţuind sfatul lui Ruben. Nu peste mult, (timp) scoţînd pe tînar din groapă, l-au predat Ismailiţilor ce coborau în Egipt. întorcîndu-se Ruben la groapă şi neaflînd pe băiat, gîndind că a murit, iar că moartea lui a fost fapta nelegiuirii ucigaşilor, s-a întristat mult. Iar Iosif a fost dus în Egipt. Şi tatăl l-a jelit şi mult timp a continuat să-l plîngă.

   Aşa a fost trimis de Dumnezeu Tatăl, şi Domnul nostru Iisus Hristos, ca să cerceteze pe cei din Israel de se află în sănătate, în­ţeleg în cea spirituală, şi de sînt bine oile păscute de ei, bucurîndu-se de grija păstorilor. Dar nu s-au aflat în Sihem, ci în Dotaim. Sihemul se tălmăceşte prin umăr. Iar acest mădular este semnul hăr­niciei. Căci Scriptura de Dumnezeu insuflată obişnuieşte să vadă acest mădular cînd ca chip al puterii, cînd al faptei. Căci zice : «Dă inima ta pe umerii tăi» (Ier. 31, 21), adică hărnicia. Iar Dotaim, lipsă mare. Deci au fost găsiţi cei din Israel nu in faptele de hărnicie ale virtuţii, nici în cele aprobate după lege, ci în lipsă mare a dreptăţii şi a tot ce e cuvenit. Căci nu era «drept nici unul, nu era cel ce face bunătate pînă la unul» (Ps. 13, 31 ; 52, 4), ci cum zice undeva Dum­nezeu prin glasul proorocului, îi aduceau cinstire numai din gură, mintea avînd-o mutată în altă parte şi inima departe de împlinirea celor legiuite prin Moise (Isaia 29, 13 ; Matei 15, 8). Erau alipiţi numai de învăţăturile şi poruncile omeneşti. Dar au cunoscut pe Iosif cel spiritual, pe cel iubit, prezent cu trupul. Căci a spus fericitul evan­ghelist Ioan că «multe dintre căpetenii au crezut în El, dar nu-L mărturiseau din pricina fariseilor» (Ioan 12, 42). Deci cunoscîndu-L,au lucrat împotriva Lui. Căci L-au omorît şi L-au aruncat cu laşitate ca într-o groapă, în prăpastia adîncă şi întunecoasă a morţii, adică în iad. Aşa ni L-a înfăţişat şi dumnezeiescul David, zicînd ca din partea lui Hristos către Tatăl Cel din ceruri şi Dumnezeu : «Doamne, scos-ai sufletul Meu din iad, izbăvitu-M-ai de cei ce M-au aruncat in groapă» (Ps. 29, 3). Priveşte tăria Sfintei Scripturi şi exactitatea ei foarte precisă. «Groapa, zice, era goală, neavînd apă» (Fac. 27, 24). Prin aceasta ni se face cunoscut în mod clar şi lămurit iadul. Şi voi spune în ce mod : apa este simbolul vieţii, ca fiind de viaţă făcătoare. «Iar în groapă, zice, nu era apă». Căci iadul se cuvine să fie înţeles ca încăperea şi locul de vieţuire al celor lipsiţi de viaţă.

   Dar băiatul a fost ridicat de acolo. La fel Hristos a înviat din morţi. Nu a fost stăpînit de groapă. La fel nici Hristos nu a rămas în iad, ci mai degrabă l-a golit. «Căci a spus celor din legături: Ieşiţi!» (Isaia, 49, 9).

   Dar după ce a fost scos, nu după mult timp dumnezeiescul Iosif a plecat în Egipt, cumpărat fiind de Ismailiţi, care erau negustori de aromate. Căci şi Hristos a înviat şi S-a ridicat din groapă. Iar părăsind Iudeea s-a strămutat în ţara neamurilor, ducîndu-L acolo Ismailitenii spirituali, adică cei aflaţi în ascultarea lui Dumnezeu. Căci aşa se tălmăceşte cuvîntul. Şi cine sînt aceştia ? Sînt fericiţii ucenici, care şi-au supus urechea învăţăturilor lui Hristos şi s-au făcut pîrga celor ce s-au făcut probaţi în ascultare şi credinţă şi în faptele de laudă mai presus de lege (II Tes. 2, 12). Ucenicii se pot înţelege şi ca negustorii de aromate, care răspîndesc ca o bună mireasmă taina lui Hristos şi absorbind chipul fiecărei virtuţi în sufletele lor în mod general. Aceştia au cumpărat pe Iisus în oarecare mod, lăsînd toate cele strălucite ale legii, ca să cumpere «mărgăritarul de mult preţ», după parabola Mîntuitorului însuşi (Matei 13, 16) 33S. Aceştia au dus neamurilor pe Hristos, ierurghisind Evanghelia (făcînd lucrarea sfîntă a propovăduirii Evangheliei), şi propovăduindu-L în tot pămîntul de sub cer ca pe Dumnezeu şi Domnul şi ca piatra aleasă, nepreţuită de păzitorii spirituali ai legii, dar aleasă şi preţuita de Dumnezeu şi aşezată în capul unghiului (Ps. 97, 22).

   Dar Ruben a împiedicat pe fraţi de la ucidere. Însă şi Iuda a suportat-o greu. Şi Ruben era primul născut. Iar Iuda din seminţia chemată la împărăţie. Deci toţi cîţi s-au conformat cu întîiul născut şi toţi cîţi au fost chemaţi la împărăţia cerurilor, primind propovăduirea lui Hristos, au suportat cu greu îndrăznelile împotriva Lui. Dar nu erau mulţi la număr, în acea vreme, în Ierusalim şi în ţara Iudeilor cei ce s-au întristat şi au suferit împreună cu Hristos Cel ocărit. Dar l-a jelit pe Iosif şi tatăl lui : «Căci nu voia să se mîngîie» (Fac. 32, 35). Se poate vedea şi de aci că nu puţin L-a întristat pe Tatăl din ceruri şi Dumnezeu nebunia şi fapta ucigaşă a Iudeilor. L-au supărat atît de tare, că refuza orice mîngîiere şi nu primea pe nimeni care ar fi voit să ceară iertare pentru ei. Căci îl rugau de multe ori proorocii şi îl rugau să mîntuiască pe Israil, deşi lucra împotriva proorocilor mai presus de orice cuvînt. Totuşi Dumne­zeu îşi arată de multe ori bunătatea faţă de ei. Căci erau casnici ai Lui cei ce se aflau în primejdie. Dar cînd s-au înfuriat împotriva lui Hristos însuşi, Tatăl a fost nemîngîiat şi mînia Lui de nepotolit. Căci n-a mai fost ocărit vreun prooroc oarecare, ci Mîntuitorul tuturor, Stăpînul proorocilor, adică Hristos, prin Care, şi în Care, fie slava Tatălui împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.




Despre Iuda şi Tamara


   1. E un scop al Scripturii de Dumnezeu insuflate să ne prezinte taina lui Hristos prin zeci de mii de fapte. O poate asemăna cineva cu o cetate strălucită şi măreaţă care nu are numai un chip al îm­păratului, ci cît se poate de multe şi aşezate spre vedere în tot locul. Căci observă cum nu omitem nimic din istorisirile ce contribuie la aceasta, ci prin toate o arată. Chiar dacă textul istoriei are în el ceva care nu e frumos, prin nimic nu face ca în el să nu se ţeasă tema urmărită de ea în chip frumos. Căci nu e scopul ei să facă descrierea vieţii sfinţilor. Departe de aceasta. Ci să ne dea mai de­grabă cunoştinţa tainei prin cele care fac clar şi adevărat cuvîntul despre ea şi nu i se poate aduce nici un reproş că se abate de la adevăr.

   Deci în Iuda şi în Tamara ni se schiţează iarăşi taina iconomiei Mîntuitorului. Căci «a fost, zice, în vremea aceea, s-a pogorît Iuda de la fraţii săi şi a venit pină la un om Odolamit, cu numele Iras. Şi a văzut acolo Iuda o iată a unui om Canaariean, cu numele Sava. Şi a luat-o pe ea şi a intrat la ea şi zămislind a născut fiu şi a chemat numele lui Ir. Şi zămislind iarăşi, a născut fiu şi a chemat numele lui Onan. Şi adăugind, a mai născut un fiu şi a chemat numele lui Silom» (Fac. 38, 1—5). Deci Iuda a avut aceşti trei fii. Iar după ce tinerii au ajuns la pubertate, Iuda a primit pe Tamara şi a îm­preunat-o cu întîiul său născut, Ir. Dar fiindcă era rău în ochii lui Dumnezeu, acesta a fost slobozit din ale noastre înainte de naşterea unor copii. «Căci l-a omorît, zice, pe el Dumnezeu» (Fac. 38, 10). Tatăl îndeamnă pe Onan să se împreune cu femeia fratelui său şi să ridice sămînţă celui plecat. Iar fiindcă acesta zicea că nu va fi al lui cel ce se va naşte, a călcat legea împreunării, vărsînd sămînţa pe pămînt şi nu şi-a dat mai degrabă sămînţa. Şi s-a pierdut şi acesta îndată din mînia dumnezeiască. Întîmplîndu-se aceasta, Iuda s-a temut să împreune cu ea pe al treilea fiu, adică pe Silom. Şi motivul acestor temeri era «ca nu cumva să se piardă şi acesta» (Fac. 38, 11). Şi a dat ca pretext să nu facă nuntă vîrsta neîmplinită a băiatului. De aceea a zis nurorii lui : «Râmîi văduvă în casa tatălui tău, pînă se va face mare Silom, fiul meu» (Fac. 38, 11). Căci şi-a zis : «Nu cumva să moară şi acesta ca fraţii săi» (Ibid.). Plecînd deci Tamara, a şezut în casa tatălui ei. Dar trecind timpul cuvenit, i-a fost greu Tamarei să suporte amînarea nunţii. Şi a înţeles că nu va duce socrul ei la împlinire promisiunea lui. Ci el se foloseşte de promi­siune ca de un pretext de-a amina peste ceea ce se aştepta mereu pentru speranţe ce nu se vor împlini. Şi ce unelteşte ea pentru aceasta pînă la sfîrşit ? «S-a vestit, zice, Tamarei, nurorii lui, zicînd: Iată socrul tău urcă la Tamna să tundă oile lui. Şi dezbrăcînd ea hainele de văduvie, s-a acoperit cu un văl şi s-a înfrumuseţat şi a şezut la porţile Enanului, care este pe calea spre Tamna. Căci a văzut că s-a făcut mare fiul lui Silom şi el n-a dat-o aceluia de femeie. Şi văzînd-o pe ea Iuda, a socotit că e o desfrînată. Căci îşi avea acope­rită faţa şi n-a cunoscut-o pe ea» (Fac. 38, 13—15). Apoi a tras-o spre pofta lui. Iar femeia cerînd plată, «i-a făgăduit că-i va trimite un ied. Şi ea cerînd o arvună a făgăduielii, i-a dat toiagul lui şi inelul şi un colier, ceea ce ar putea socoti cineva, pe drept cuvînt, o podoabă din jurul gîtului. Fiindcă Iuda fiind Chaldeu, nu nesocotea cele ce ţin de podoabă. Pentru că Chaldeii iubitori de podoabe îşi înfrumuseţează mîinile şi gîtul cu aur, ba şi părul şi-l încununează uneori. Fiindcă la ei se socotea şi aceasta semn al bărbăţiei şi al unei înalte nobleţi. Împlinindu-se acestea, Iuda a plecat spre locul care i-a fost ţinta la început. Iar ea s-a întors la casa tatălui ei şi-şi purta sarcina cu bună nădejde. Cînd a aflat-o Iuda aceasta, a spus că femeia trebuie omorîtă ca una ce a desfrînat. Cînd era să se îm­plinească aceasta, ea i-a arătat lui toiagul şi celelalte, zicîndu-i: «Eu am în pîntec de la bărbatul al căruia este toiagul şi celelalte. Şi a zis : Cunoaşte al cui este inelul şi lănţugul şi toiagul acesta. Şi a cunoscut Iuda şi a zis : S-a îndreptăţit mai mult decît mine. Pentru că n-am dat-o pe ea lui Silom, fiului meu. Şi n-a mai adăugat a o cunoaşte pe ea. Şi a fost cînd a născut şi iată erau gemeni în pîntecele ei. Şi a fost cînd năştea ea, unul a scos înainte mîna lui. Iar luînd o aţă roşie, moaşa a legat de mîna lui, zicînd : Acesta va ieşi întîi. Şi cum acesta şi-a retras mîna, a ieşit îndată fratele lui. Iar ea a zis: Pentru ce s-a rupt pentru tine pieliţa care închidea ? Şi a chemat numele lui Fares. După aceasta a ieşit fratele lui, care avea pe mîna lui aţa roşie. Şi a chemat numele lui Zara» (Fac. 38, 25—30).
   Acestea le-am spus după literă. Dar în ele e un înţeles necesar. Şi care şi cum este acesta, vom spune-o pe scurt.

   2. Dar socotesc că înainte de celelalte trebuie să spunem că deşi nişte persoane care erau în cinste pentru Scriptura de Dumne­zeu insuflată s-au aflat în fapte nu prea cuvenite, Dumnezeu urmărind prin ele în mod folositor cele necesare, vom depărta de la ele vătămarea care sminteşte, dacă ne vom îngriji să fim înţelepţi şi pricepuţi şi nu neînţelegători ai celor săvîrşite cu mult folos. Căci ne vom gîndi că şi proorocul Osea şi-a luat cu plată o femeie desfrînată şi nu s-a ferit de o nuntă atît de întinată şi s-a făcut tată al unor copii atît de nevrednici de cinste, al căror nume erau : «nu po­porul meu» şi «nemiluita» (Osea 1, 2—6). Şi ce a însemnat lucrul acesta şi pentru ce s-a făcut, nu vom pregeta să o spunem. Căci fiindcă cei ce se socoteau că sînt cei mai de vază în Israel, se împo­triveau propovăduirii lor şi nu primeau cuvîntul dumnezeiesc, a făcut prin sfinţi în unele timpuri acelea ca măcar văzind prin cele săvîrşite,. desemnate luminos şi limpede cele ce vor fi, să-şi întoarcă mintea spre aflarea a ceea ce e mîntuitor şi să se strămute spre ceea ce trebuie să aleagă ei înşişi şi să-i convingă şi pe alţii să facă aceasta. Căci aflau că, cu vremea nu vor mai fi popor şi se vor rîndui între cei nemiluiţi. Căci sînt învîrtoşaţi şi neascultători. Şi oare cei bol­navi de acestea nu sînt lepădaţi cu totul ? Iar faptul de-a conlocui proorocul cu o desfrînată închipuia pe Dumnezeu conlocuind într-un fel oarecare cu Sinagoga Iudeilor ca şi cu o femeie desfrînată şi întinată, primind naşterea unor copii neplăcuţi din ea.

   Înţelegînd deci modurile iconomiei din cursul timpului, vom eli­bera, pe drept cuvînt, pe Tamara şi pe Iuda de reproşul de a fi curvit pe pămînt, şi vom vorbi mai degrabă de unirea lor iconomică. Căci ea dorea o naştere liberă, fiind lipsită de un soţ, după lege. Iar el nu era într-o vină mare, voind să se unească cu o alta femeie, după ce îi murise cea dintîi. De aceea împreunarea lor şi naşterea trupească ne înfăţişează chipurile unei comuniuni duhovni­ceşti şi a unei naşteri spirituale. Aşa şi nu altfel e condusă spre adevăr mintea omenească.

   3. Deci a coborît Iuda şi a ajuns la un om, cu numele Iras. Căci era păstor de capre şi priceput în paşterea lor. Şi văzind acolo pe Sava, şi-a luat-o consoartă şi a făcut-o mamă a trei copii : Ir, Onan şi Silom. Şi Ir se tălmăceşte de piele, sau trupesc, rămîn. Avnan, lovit (rănit) la inimă, iar al treilea, scăpare sau dezlegare şi împăciuire.

   Deci astfel s-a coborît din ceruri, ca dintr-un pămînt Sfînt, Cu­vântul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care e lăudat cu adevărat ca atare şi are în trupul natural slava împărăţiei. Aceasta ne-o dă de înţeles persoana lui Iuda. Căci înţelesul numelui său este lauda. De fapt, seminţia lui Iuda e cea mai împărătească dintre toate şi s-a rînduit între înălţimile supreme. De aceea şi dumnezeiescul Iacob, în binecuvîntarea ce i-o dă lui Iuda, zice : «Iuda, pe tine te vor lăuda fraţii tăi» (Fac. 49, 8). Dar a mai dat mărturie şi prea înţeleptul Pavel, că din seminţia lui Iuda a răsărit Hristos, lăudat de toată zidirea (Evr. 7, 14).

   Deci s-a coborît Cuvîntul Unul Născut al lui Dumnezeu şi a venit în pustia Madiam, unde păştea atunci oile fericitul Moise. Căci i s-a arătat lui în chip de foc în rug (Ieş. 1 ş.u.) şi s-a unit în oarecare fel, ca şi cu o femeie cananeiancă de alt neam, cu sinagoga fiilor lui Israel aliată în Egipt, precum şi Iuda ca păstor cu Sava, care se tălmăceşte înălţare şi ridicare. Căci Sinagoga Iudeilor a fost chemată la împreună locuire cu Dumnezeu, nemaifiind lăsată în umilinţă şi sub stăpînire şi în neînsemnătatea robiei, ci fiind făcută înaltă şi vestită. Fiindcă a fost izbăvită ca dintr-un cuptor de fier şi din casa robiei, după cum s-a scris (Ieş. 13, 3). Apoi din Sinagoga aflată în Egipt ca una de alt neam şi slujitoare a ido­lilor s-au ivit trei popoare, ca trei fii ai Lui Dumnezeu, născuţi dintr-o singură mamă, dar împărţite după naşterea în timp. Iar în ce mod, o vom spune pe scurt. Apoi Iuda a însoţit-o pe Tamara cu Ir, întîiul. Iar fiindcă pe acesta, fiind rău, l-a pierdut Dumnezeu, îi urmează în nuntă cu ea îndată Avnan, care a fost şi în naştere şi în timp al doilea. Iar acesta, fiindcă nu voia să ridice sămînţa fratelui său, se pierde împreună ca întîiul, mînia dumnezeiască ducîndu-l şi pe e1 la aceasta. Pe al treilea, adică pe Silom, nu-l mai lasă tatăl să facă nunta, temîndu-se să nu se piardă împreună cu primii.

   Şi ce înseamnă aceasta, voi încerca să spun de mă va înţelepţi Dumnezeu. Sinagoga primă şi cea din Egipt, pe care am socotit-o că este de alt neam, fiindcă s-a sălbăticit atunci foarte prin moravurile [1]şi obiceiurile păgîneşti, a transformat-o Dumnezeu printr-o vieţuire con­formă legii şi a arătat ca pe o a doua Sinagogă şi oarecum alta decît întîia. Şi aceasta este Tamara. Priveşte cum se află Tamara şi în tălmăcirile numelor, căci Tamara, se tălmăceşte lipsă sau nestator­nică, căci s-a clintit şi ascuns cu adevărat în lipsuri Sinagoga Iudei­lor, cum şi în ce chip ? N-a rămas neclintit pentru totdeauna cultul legii, ci s-a schimbat în cel spiritual. Şi s-a introdus în sfîrşit cel prin Hristos, învinuind pe primul ca neavînd în sine desăvirşirea. De fapt, şi-a unit sie-şi Biserica, avînd-o ca pe o fecioară curată (Efes. 5, 2—7), părăsind pe cea veche şi prima. De aceea, pe drept cuvînt, Sinagoga Iudeilor e înţeleasă ca avind lipsuri şi fiind nesta­tornică. Iar că nimeni nu se îndreptează în faţa lui Dumnezeu prin lege, nici nu are în Sinagoga Iudeilor împărtăşirea de pacea lui Dum­nezeu («căci legea lucrează mînia», după cum s-a scris — Rom. 4, 13), ne da să înţelegem pe fiii lui Iuda care s-au căsătorit cu Tamara. Căci Ir, întîiul născut, este de piele, sau pămintesc. Şi fiindcă a fost rău a fost osîndit la moarte. Căci cu adevărat întîiul popor s-a arătat rău şi cîrtind împotriva lui Dumnezeu şi zicînd: «Va putea oare Dumnezeu să gătească masă în pustie ? Pentru că a lovit piatra şi au curs ape şi pîraiele s-au umplut de ape, oare va putea da şi pîine, sau va putea întinde masă poporului Său ?» (Ps. 77, 22—24). Dar şi cînd s-au întors trimişii după ce au cercetat pămîntul făgăduinţei şi se plîngeau copilăreşte că vor fi pierduţi îndată, jigneau pe Dumnezeu, Care toate le poate, prin neascultările lor. De aceea au şi pierit şi n-a intrat nici unul in pămîntul făgăduinţei, «ci odraslele lor au căzut in pustie», după cum s-a scris (Num. 14, 29). Deci întîiul născut Ir, adică cel rău şi trupesc, a pierit primul, neavînd nici un rod al bine-credincioşiei. Aceasta ne-o arată iarăşi ca în chip lipsa de prunci. Fiindcă cele ale simţurilor sînt ca nişte chipuri ale celor cugetate.

   Apoi după acela se arată ca un al doilea fiu al izbăvitorului Dumnezeu, care l-a scos din casa robiei, poporul de după aceia, care a fost trecut Iordanul, sub conducerea lui Iosua, şi a moştenit pămîntul făgăduinţei. După aceasta a ajuns şi sub judecători, dar a căzut şi el sub mînia lui Dumnezeu. Căci a fost cu adevărat Avnan, adică lovit în inimă. Fiindcă s-a întors nebuneşte spre politeism, pă­răsind pe Dumnezeu Cel Unul şi prin fire şi adevărat. Deci s-a şi pierdut şi s-a robit altor neamuri***, căci aceasta ne-a învăţat cartea numită a Judecătorilor. A murit deci şi acesta în lipsă de prunci, ca şi Ir, sămînțînd în nimic, adică în pămînt. Deci cu drep­tate n-a cîştigat nici un rod, sau n-a ridicat sămînta fratelui său şi s-a pierdut şi poporul din mijloc şi al doilea, timp, prilejul de-a se ridica în faţa lui Dumnezeu evlavia cea după lege în locul celor ce n-au ascultat şi de-a arăta un alt popor nou renăscut prin fapte. Căci aceasta socotesc că înseamnă prin ghicitură a ridica sămînţa fratelui său.

   Deci omorîţi fiind amîndoi din pricini binecuvîntate (căci unul era rău, iar altul lovit în inimă) tatăl l-a oprit pe al treilea de la unirea cu Tamara, temîndu-se ca nu cumva să fie nimicit şi el îm­preună cu cei pierduţi. Căci pe al treilea popor, care era şi cel mai tînăr, născut în timpul din urmă al Sfinţilor prooroci (cu care a fost vecin imediat dumnezeiescul Botezător, care l-a arătat pe cel venit din cer, adică pe Hristos), nu l-a lăsat Dumnezeu să fie îmbrăţişat de Sinagoga Iudeilor, nici n-a voit să aibă rod de la ea, ca nu cumva să se piardă şi el. «Căci legea mînie lucrează» (Rom. 4, 15), dar în ea nimeni nu se îndreptează. Priveşte deci cum Silom arată în sine chipul poporului din urmă, al celui în credinţă. Fiindcă se tălmăceşte scăpare şi dezlegare. Căci consumînd mînia dumnezeiască pe cei din sîngele lui Israel, pentru faptele nelegiuite şi pentru furia de nesuportat împotriva lui Hristos, au fost scăpaţi ca de o fiară cei ce au crezut şi au fost dezlegaţi de lanţurile care îi ţineau în trebuinţa de a fi pedepsiţi. Pentru că s-a mîntuit rămăşiţa, după Scripturi (Jud. 5, 13 ; Isaia, 10, 22, Rom. 4, 27). De fapt a zis undeva Dumnezeu prin glasul proorocului : «Precum va scăpa păstorul din gura leului două picioare sau lobul unei urechi, asa vor fi scăpaţi fiii lui Israel» (Amos 3, 12). Deci de aceea se numeşte Silom scăpare. Că, credincioşii ocolesc unirea cu Tamara, adică rodirea din lege şi sînt ocupaţi de mulţimea celor ce se pierd, o poţi afla uşor de la fericitul Pavel care zice despre măririle cele după lege: «Dar cele ce-mi erau mie cîştiguri, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă» (Filip. 3, 7). Căci nu dorea să aibă dreptatea proprie, adică cea din lege, ci dreptatea cea din credinţa în Hristos Iisus . [2]

   Deci Silom nu s-a unit cu Tamara. De aceea ea a rămas văduvă şi a petrecut ani îndelungaţi în această stare. Căci nemailăsînd Dum­nezeu Sinagoga Iudeilor să aducă rod, a fost ca o văduvă şi fără copii şi lipsită de bărbat, sau de Mirele spiritual. De fapt a spus undeva Scriptura : «Aceasta nu e femeia Mea şi Eu nu sînt bărbatul ei» (Osea 2, 4). Dar, oare, după aceasta n-a mai avut nici o raţiune ? Nu s-a mai învrednicit de nici o grijă de la Dumnezeu ? Să nu o bănuieşti aceasta. Căci deşi va ajunge la ultimele trepte de duş­mănie, Dumnezeu se va milostivi de ea în vremurile din urmă ale veacului şi va rodi şi ea trăsăturile lui Hristos. Că va păşi pe urma neamurilor, o ştim prin înseşi cele scrise. Căci suindu-se Iuda să tundă oile sale, iată s-a unit cu ea trecînd pe drum. Şi a lăsat-o să aibă toiagul, inelul şi lănţugul lui, făgăduind să-i trimită şi un miel.

   De fapt Hristos avînd cea mai necesară grijă a Sa să primească rodurile turmei cuvîntătoare, va realiza o comuniune în Duh în tre­cere şi nu cu totul căutată în cursui vremii cu Sinagoga Iudeilor, şi o va face să rodească, zămislind înţelepciunea de la El. Şi se va da pe Sine însuşi ei, ca şi nouă, ca toiag al puterii, ca chip şi asemă­nare a lui Dumnezeu şi Tatăl (căci acesta e inelul), împodobit cu frumuseţe mai mult decît fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Dar îi trimite ei şi mielul, adică îi dăruieşte iertarea păcatelor. Căci după lege se junghia un miel pentru păcat, închipuind iertarea greşalelor.

   Şi se mîntuieşte Tamara, deşi fusese osîndită la moarte şi supusă la cele mai de pe urmă pedepse. Căci Tamara fusese condamnată ca desfrînată, dar totuşi se mîntuieşte, fiindcă a arătat toiagul şi colierul şi a mărturisit limpede că a luat în pîntece de la Iuda şi are rodul lui. De fapt Hristos izbăveşte în cursul vremii de la necesitatea pe­depsirii şi Sinagoga Iudeilor, care poartă simbolurile unirii cu El şi arată clar că a luat în pîntece cele ale Lui, căci aşa spun şi cei ce s-au hotărît să se facă bine plăcuţi prin credinţa în Hristos. «Pentru frica Ta Doamne, am luat în pîntece şi am suferit durerile naşterii şi am născut duhul mlntuirii Tale, pe care l-am zămislit pe pămînt».

   Iar Tamara purtînd în pîntece o pereche de prunci, a ajuns în sfîrşit la naştere. Şi primul născut scoate mîna. Dar retrăgînd-o iarăşi înapoi, deşi a primit o aţă roşie, iese mai întîi al doilea, ca printr-un perete deschis, apoi iese primul, ca ultimul. Acesta e încă un semn clar că neamurile au fost chemate înaintea celor din sîngele lui [3]Israel şi cei ce vor veni deşi au avut slava întîiului născut, vor primi cinstirea în timpurile din urmă. Dar nu e îndoială că va veni şi el să primească jertfa lui Hristos. Căci roşul e semnul sfîntului sînge al Lui.

   Şi cine este cel ce a desfăcut peretele din mijloc al despărţiturii (Efes. 2, 14) şi chemînd în locul întîiului născut pe al doilea, l-a pus după el pe al doilea ? Oare nu e vădit că Hristos ? Prin Care şi cu Care fie slava lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Iarăşi despre Iosif


   Să ne întoarcem la celelalte părţi ale cuvîntării despre Iosif, de care am vorbit mai înainte, după ce am dus la sfîrşit istoria inter­calată despre Iuda şi despre Tamara. Inţelegînd prin Iosif persoana lui Hristos, am spus că el a fost aruncat în groapă de fraţii lui. Dar a fost scos iarăşi şi vîndut ismailiţilor, care erau negustori de aro­mate, ducîndu-le celor ce nu le aveau. Şi adăugind am spus că a fost dus de aceia în Egipt.

   Aceasta înseamnă că pogorîndu-Se Unul-Născut în starea de umilinţă (deşertare, chenoză ; Filip. 2, 7) şi făcîndu-Se om s-a făcut şi fratele celor de pe pămînt. Şi înainte de alţii ai celor din Israel. Apoi a răbdat moartea şi a primit crucea şi S-a coborît la Iad, al cărui chip este groapa. Dar a revenit la viaţă şi S-a despărţit de cei ce sînt din sîngele lui Israel. Însă a fost dat ca unor negustori de aromate Sfinţilor Apostoli, care răspîndind buna Lui mireasmă, au ajuns în ţara neamurilor, arătîndu-L prin propovăduirea evanghelică ce o susţineau ori ca Persoană a ei. El are şi putinţa de a coborî pînă la ceea ce a creat El. De altfel, totul e de la El prin creaţie. Nu e nimic care nu e de la El. El a coborît cu energiile Lui creatoare, sus­ţinătoare şi conducătoare pînă la a crea creaturile. În aceasta e şi putinţa de a-Şi însuşi şi energiile create de energiile Lui necreate, fără să renunţe la cele create. Dar le poate şi umple pe cele create de cele necreate, în măsura în care să nu le anuleze pe acestea, dar să fie şi suportate de energiile create. Totul e cuprins de altfel în încăperea pe care şi-o găseşte Dumnezeu prin creaţie El se face subiectul celor create, pentru că şi ele sînt ale Lui. Deci nu se poate supune morţii ca Creator, deşi se poate supune celor create din nimic şi prin aceasta şi capabile de moarte, prin desprinderea de ele. Fiind conştient, Fiul lui Dumnezeu nu se poate să fie decît persoană asemenea persoanei umane conştiente. El nu se poate face creatură incon­ştientă (pasăre, animal). Omul are prin conştiinţă o mare înrudire cu El. E chipul Lui şi natura inconştientă e creată de El, dar numai ca obiect al persoanei umane conştiente şi El se poate face numai subiect vestitor şi organizator al naturii inconştiente, nu asemenea ei. Fiind subiect conştient El nu se poate face asemenea celor ce nu-L cunoşteau, avînd îmbrăcat chipul de rob. Căci e propovăduit ca Cel venit pentru noi în trup şi în chip de rob. Aceasta socotesc că înseamnă că Iosif a fost dus de Ismailiţi în Egipt. Dar să vedem ce s-a întîmplat să pătimească ajungînd acolo şi ce trebuia să facă pentru aceasta ? Fiind încă tînăr şi dintre adolescenţi, a biruit neînfrînarea Egiptencei deşi era atras cu mare putere de voinţa de a face ceea ce nu se cuvena; căci aceea l-a apucat de haină cu neruşinare şi-l trăgea spre păcatul fără voie. Dar el lăsîndu-şi haina s-a desprins de sălbatica poftă şi a rămas nebiruit de patimă. Dar a fost pîrît după acea, femeia întorcînd vina spre el. Ei însă şi-a arătat nevino­văţia şi iubirea de libertate faţă de aceste pîri urîte. Dar a fost aruncat în închisoare (Fac. 29, 1—23).

   Aşa a ajuns şi Hristos între neamuri în persoana Sfinţilor Apostoli, care spuneau că poartă şi rănile Lui în trupul lor. Îi respingeau pe cei ce voiau să cugete cele ale lumii, rămînînd departe de poftele tru­peşti. Căci aşa este totdeauna viaţa sfinţilor. De aceea, cei ce unelteau împotriva lor şi erau obişnuiţi să socotească vinovaţi pe cei ce voiau să vieţuiască în Hristos, după ce au fost supuşi încercă­rilor, încît au fost şi închişi. Dar îşi aminteau de Hristos care a spus : «Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ceea ce este al ei, dar fiindcă nu sintEţi ai lumii, de aceea vă urăşte pe voi lumea» (Ioan 15, 19), cum l-a urît şi pe Iosif femeia pofticioasă. De aceea creşteau în necazuri şi prigoniri, harul lui Dumnezeu întărindu-i însă pe cei cărora le e dat să le suporte. De aceea se bucura, cum am spus, păzitorul închisorii de Iosif. Apoi a tălmăcit visele eunucilor lui Faraon, a paharnicului şi a pitarnicului (a făcătorului de pîine), închişi şi ei. Şi de aceea, dumnezeiescul Iosif a fost nu puţin admirat. Şi visînd şi Faraon însuşi viitoarea neîndelungată rodnicie şi greutate a foa­metei văzută întîi în vaci grase şi slabe, apoi în spicele de după aceea, iar înţelepţii Egiptului neputînd să-i spună nimic şi să-i ex­plice înţelesurile vedeniilor şi spunîndu-i-se despre el că o poate face aceasta, venind i le-a lămurit. Şi admirîndu-l Faraon, l-a numit vistiernic şi căpetenie în împărăţia lui (Fac. 40 ; 4).

   Tot aşa a fost prigonit Hristos, cum am spus adineauri, în per­soana Sfinţilor Apostoli. Dar aflîndu-se în aceste greutăţi ei înşişi ca foarte înţelepţi şi în stare să explice cele neînţelese multora, s-au făcut cunoscuţi unora dintre căpeteniile din lume, care crezînd că ei au şi cunoştinţa celor viitoare din descoperirea lui Dumnezeu în Duh, au consimţit să fie iconomi şi căpetenii ale neamurilor şi să le dea celor flămînzi de învăţătură ceea ce îi susţine în viaţa nepieri­toare, adică cuvîntul dumnezeiesc şi ceresc şi învăţătura care îi duce la toate cele bune. Aceştia, mai bine zis Hristos însuşi prin ei, au dobîndit pe seama lui Dumnezeu şi Tatăl ţările neamurilor, ca şi Iosif pentru Faraon ţara Egiptenilor. Iar lui Iosif i s-au născut doi fii, Manase şi Efrem din mama Asineta, fiica lui Poti-Fera care era preot. Şi Manase se tălmăceşte iertarea relelor ce s-au intîmplat, iar Efrem creştere şi adaus în ceea ce e mai bun. Aceasta înseamnă că din maica sfinţilor, adică din Biserică, au odrăslit roduri şi cei chemaţi dintre neamuri prin credinţa în Hristos se socotesc fii ai lui Dum­nezeu şi ei vor fi duşi la iertarea ostenelilor şi greutăţilor. «Căci vor uita, zice, necazul lor cel dintîi şi nu se va sui la inima lor. Peste capul lor va fi lauda şi bucurie şi veselie îi va cuprinde pe ei» (Isaia 65, 17—18). A fugit durerea, întristarea şi suspinarea. Vor veni cu timpul la iertarea relelor, vor păşi spre creştere, alergînd spre dulcele capăt al nădejdii. Căci se vor strămuta de la cele pămînteşti la cele cereşti, de la cele măsurate în timp la cele de dincolo de timp, de la stricăciune, la nestricăciune ; de la necinste la slavă, de la neputinţă la putere.

   Venind şi prelungindu-se foametea, fiii lui Iacob au coborît în Egipt să cumpere cele de mîncare. Apoi Iosif lăsînd să treacă puţin timp şi interesîndu-se de ei (căci se zicea că n-au venit pentru grîu, ci ca să iscodească ţara) şi cerîndu-l pe Veniamin, care era fratele lui şi cel mai tînăr, şi ameninţîndu-i că nu vor pleca nepedepsiţi din Egipt, de nu-l vor aduce pe băiat, de-abia i-a lăsat tatăl lor să-l ducă. Iar după ce au venit cu băiatul, i-a chemat acasă şi i-a săturat cu pîine, cu apă şi cu vin (Fac. 42, 43).

   Aceasta înseamnă că apăsaţi de necaz şi chinuiţi de o foamete de nesuportat, se înţelege spirituală, la vremea sa Iudeii părăsind cugetarea înaltă şi îngîmfată, vor veni la Hristos, cerînd de la El hrana dumnezeiască, duhovnicească şi de viaţă făcătoare. Dar Acela nu-i va primi fără poporul Său, al cărui chip este Veniamin. Şi venind ei la El într-o unitate de suflet şi cu o unică hotărîre, îi primeşte cu bucurie, şi îi introduce în casa Sa, adică în Biserică. Apoi spălîndu-i cu apă spre curăţire, adică în baia naşterii din nou, îi hrăneşte cu pîine şi cu vin. E un cuvînt tainic.

   Dar vom mai spune încă şi aceasta : Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor cînd au venit împreună cu Veniamin. Atunci i-a învrednicit şi de masă, cum am spus adineauri. Dar nedîndu-le nici un sorţ în Egipt le-a poruncit să plece îndată şi să aducă la el pe tatăl său. adică pe Iacob. Iar cînd a coborît acesta şi l-a văzut împreună cu fiii lui, atunci le-a dat pamîntul cel mai bun dintre toate (Fac.44—47). Acesta e şi el un semn lămurit că Hristos va primi pe cei din Israel cînd se vor întoarce în ultimele timpuri ale veacului, aflîndu-Se împreună cu ei într-o unitate de suflet şi poporul cel nou. Căci acesta este cum am spus Veniamin.

   Dar nu fără Sfinţii Părinţi ni se va da nouă sorţul nădăjduit. Căci precum ei, deşi au murit întru credinţă, cum a spus Pavel, «n-au luat făgăduinţa, pentru că Dumnezeu a rînduit de mai înainte pentru noi ceva mai bun, ca să nu fie desăvârşiţi fără noi» (Evr. 11, 39), şi noi vom aştepta pe părinţii noştri, ca să nu ne desăvîrşim fără ei. Deci vom lua moştenirea (sorţul) cea foarte bună şi nefăcută de mînă a Împărăţiei cerurilor în Hristos, popoarele cele dintîi şi cele de la mijloc şi cele din urmă, împreună cu Sfinţii Părinţi cu care şi prin care fie slava lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.



Despre Iosif şi fiii lui — Efrem şi Manase



   1. «Toată darea cea bună şi tot darul desăvîrşit de sus este, pogorîndu-se de la Tine, Părintele luminilor» (Iac. 1, 17). Dar nu e nici unul din bunurile cele mai preţioase şi mai înalte, pe care să nu-l cîştigăm prin Hristos. «Căci s-a făcut Mijlocitor între Dumnezeu şi oa­meni» (I Tim. 2, 5) şi «prin El am avut aducerea noastră într-un Duh la Tatăl şi Dumnezeu Cel din ceruri» (Efes. 2, 18). De aceea a şi spus: «Nimeni nu vine la Tatăl, decit prin Fiul» (Ioan 14, 6). Iar în El este toată plinătatea harului şi moştenirea strălucită. Căci Dumnezeu bogat fiind, S-a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim prin sără­cia Lui (II Cor. 8, 9), şi ca urcînd la slava Sfinţilor Părinţi, să ne împărtăşim şi de nădejdea lor preamărită.

   Adevărul cuvîntului despre acestea îl poţi cunoaşte dacă îţi adînceşti ochiul înţelegerii în Sfintele Scripturi. Căci se spune iarăşi: «Si a fost după cuvintele acestea şi s-a vestit lui Iosif că Tatăl lui este bolnav. Luînd pe cei doi fii ai săi, pe Manase şi pe Efrem, a ve­nit la Iacob. Şi i-au vestit lui Iacob zicînd : «Iată fiul tău Iosif vine la tine». Şi forţîndu-se Iacob a şezut pe pat. Şi a zis Iacob lui Iosif: «Dumnezeu mi s-a arătat mie în Luz în pămîntul Canaan şi m-a bine-cuvîntat pe mine şi mi-a spus: Iată Eu te voi creşte pe tine şi te voi înmulți şi te voi face pe tine adunări de neamuri şi-ţi voi da ție pă­mîntul acesta şi seminţiei tale spre stăpînire veşnică. Acum deci aceşti doi fii ai tăi, care ţi s-au născut în pămîntul Egiptului, înainte de a veni eu la tine în Egipt, sînt ai mei; Efrem şi Manase vor fi ai mei ca Ruben şi Simeon. Iar cei ce-i vei naşte după aceştia vor fi ai tăi, pe numele fraţilor lor se vor chema întru sorţii lor. Cînd eu veneam din Mesopotamia Siriei, a murit Rahila mama ta în pămîntul Canaan cînd m-am apropiat de hipodromul Havrata pe calea ce vine spre pămîntul Efrata şi am îngropat-o pe ea pe calea hipodromului. Acesta este Betleemul» (Fac. 48, 1—7).

   Fericitul Iacob a ajuns la bătrîneţe bună, după cum s-a scris. Iar cînd a plecat din cele ale noastre, s-a gîndit să binecuvînteze pe cei din Iosif. Fiindcă aceştia erau din mamă de alt neam, din Asineta fiica preotului Poti-Fera, ca nu cumva careva dintre Israeliţi să-i sfîşie socotindu-i de neam străin şi diferit, în chip înţelept şi cu bună rînduială dumnezeiescul Iacob căuta să-l încredinţeze pe Iosif şi pe cei­lalţi fii că urmînd poruncilor dumnezeieşti îşi face proprii pe toţi cei născuţi din ei. «Căci mi s-a arătat, zice, Dumnezeu în pămîntul Ca­naan şi mi-a făgăduit deschis că voi fi tată al multor popoare, că m-a lărgit în neamuri şi adunări de nemurire». Totodată îi convinge să cinstească pe Dumnezeu cu gînduri adevărate. Şi-i învaţă să se soco­tească ai Lui şi pe cei apropiaţi, mai ales pe cei ce se vor naşte din ei, chiar dacă s-au născut din maică de alt neam.

   2. Ieşind puţin din grosimea istorisirii, spunem aceasta. Aşa ne-au făcut în Hristos şi noi cei ce ne-am îndreptat prin credinţă fii ai lui Dumnezeu şi proprii ai Sfinţilor, mijlocind El şi prin El legîndu-ne cu Sine însuşi şi cu Tatăl şi cu cetele sfinţilor, precum şi Iosif aflîndu-se oarecum la mijloc, a făcut fii ai tatălui său pe Efrem şi Manase, ca să fie înscrişi şi în lista patriarhilor. «Căci acum, zice, cei doi fii ai tăi născuţi în Egipt, sînt ai mei : Efrem şi Manase vor fi ai mei ca Ruben şi Simeon». Adică vor fi între întîii născuţi şi vor fi puşi în rînd cu ei în ascultare. Căci Ruben era întîiul născut, iar Simeon se tălmăceşte ascultare. Deci prin credinţă ne-am făcut întîi, şi poporul din neamuri a moştenit sorţul celui întîi născut. Şi s-au cinstit pentru ascultarea lor. Însuşi Hristos le-a mărturisit-o aceasta zicînd : «Popor pe care nu l-am cunoscut mi-a slujii Mie, cu auzul urechii M-a ascultat pe Mine» (Ps. 17, 45).

   Căci deşi ne-am născut din maică de alt neam pentru faptul că Biserica s-a chemat din neamuri, dar ne ajunge mijlocirea lui Emanuil ca să ne unească prin Sine cu Dumnezeu şi Tatăl şi să ne facă parte de moştenirea Sfinţilor şi să ne ridice la slava cuvenită lor şi sa ne arate neam sfinţit (I Petru 2, 9). Pentru că am fost iubiţi şi noi în Hristos şi fiindcă am dobîndit prin El naşterea duhovnicească în Duh, ne-am făcut vrednici de primit de către Tatăl, precum am spus adineauri şi am fost puşi în rîndul Sfinţilor dinainte de noi. Deci deşi am fost chemaţi fii ai lui Dumnezeu şi ai Tatălui, vom fi şi ai Celui ce ne-a adus şi ne-a unit cu Tatăl, adică ai lui Hristos. Căci ia seama cum fericitul facob ce înscrie între fiii săi pe Efrem şi pe Manase, zice : «Iar fiii care se vor naşte ţie, ai tăi vor fi» (Fac. 48, 6). Înţelegi deci că deşi sîntem fii ai lui Dumnezeu şi Tatăl, sintem nu mai puţin ai lui Hristos. Aceasta este ceea ce spune El către Ta­tăl : «Pe care Mi i-ai arătat Mie din lume, ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat pe ei. Şi Mă voi slăvi întru ei» (Ioan 17, 9—10). Iacob a mai spus că a îngropat pe Rahila în Betleem. Numind pe Rahila ne-am gîndit de multe ori la ea ca la un chip al Bisericii. De fapt n-ar minţi ci­neva dacă ar voi să spună că Biserica s-a strămutat la o altă viaţă, adică la cea mai de folos decît cea din lume, murind lumii pen­tru că nu mai poate să cugete ale ei, ci vieţuieşte duhovniceşle lui Dumnezeu în Hristos prin tărie evanghelică. Căci deşi e în lume pen­tru viaţa în trup, dar e ascunsă oarecum neavînd ceea ce e strălucit în lume, pentru că s-a îngropat cu Hristos. Şi aceasta, socotesc că este ceea ce a spus preaînţeleptul Pavel : «Pentru că aţi murit şi via­ţa voastră s-a ascuns cu Hristos in Dumnezeu» (Col. 3, 3).

   Căci ia seama că Rahila fiind îngropată în Betleem şi nemaifiind văzută, cu ea era ascuns şi Emanuil însuşi. Căci încă nu se năs­cuse prin Sfînta Fecioară. Să lăudăm deci o astfel de moarte a Bise­ricii, care ne ridică la începuturile sfintei vieţi în Hristos.

   Dar socotesc că e de trebuinţă să o spunem şi aceasta. Primind ca fii pe cei din Iosif după ce a murit mama lor, tatăl cere sa se po­menească şi ea. Căci a indica locul unde a fost îngropată nu înseam­nă nimic altceva decît că se cuvine să se poarte grijă de ea. Căci a cerut şi Dumnezeu şi Tatăl, Fiului să poarte de grijă de Biserica cea biruită de moarte pentru blestemul de la început. De aceea a şi stri­gat dumnezeiescul David către Tatăl şi Dumnezeu din ceruri : «Po­runceşte Dumnezeule puterii Tale ; întăreşte Dumnezeule, ceea ce s-a lucrat în noi» (Ps. 67, 29). Arătînd trupul luat în stăpînire de moarte, se ruga să fie eliberat de stricăciune prin puterea lui Dumnezeu, adi­că prin Fiul şi să-l readucă iarăşi la starea de la început, adică la viaţă fericită şi nemuritoare în Hristos.

   3. Iar că fiind Israil întîiul născut şi cinstit cu drepturile ce de­curg din aceasta a căzut din slava ce-o avea iar harul unei aşa de strălucite măriri a trecut la poporul cel nou ieşit din neamuri, o vom şti şi din cele următoare : «Căci văzînd, zice, Israil pe fiii lui Iosif, a zis : «Cine îţi sînt aceştia ? Iar Iosif a zis tatălui său : Fiii mei sînt pe care mi i-a dat mie Dumnezeu aici. Şi i-a binecuvîntat pe ei şi a zis : Dumnezeu, Căruia i-au plăcut părinţii mei înaintea Lui, Avraam şi Isaac, Dumnezeu Care m-a hrănit pe mine din tinereţea mea pînă în ziua aceasta, îngerul Care m-a scăpat pe mine din toate relele, să binecuvinteze copiii aceştia» (Fac. 49, 8—16).

   Deci au venit de faţă băieţii. Şi bătrînul a întrebat : ai cui sînt. La aceasta Iosif a răspuns: «Aceştia doi sînt fiii mei». Apoi fiind aduşi aproape, i-a învrednicit pe ei de sărutări şi îmbrăţişare. Înţe­lege deci că nefiind cunoscuţi de Dumnezeu şi Tatăl, ne-am făcut cunoscuţi şi apropiaţi în Hristos. Dar ne primeşte cu mare drag, dînd mărturie Fiul că sîntem ai Lui, şi ne învredniceşte astfel pe noi de dragostea Lui şi ne cheamă la unire, se înţelege spirituală şi în Duh.

   Sărutarea lor e chipul iubirii, iar îmbrăţişarea al unirii. De aceea şi prea înţeleptul Pavel scrie celor ce au crezut în Hristos, zicînd odată că : «Cei ce aţi fost odinioară departe, v-aţi făcut aproape» (Efes. 2, 13), altădată iarăşi că: «Acum cunoscînd pe Dumnezeu mai bine zis cunoscuţi de Dumnezeu» (Gal. 4, 9). Dar Dumnezeu şi Tatăl îi învredniceşte de privire şi îi cunoaşte numai pe cei ce au înrudirea familiară duhovnicească cu Fiul şi au cîştigat prin Duhul naşterea din nou, aşa cum şi în Egipt i-a făcut cunoscuţi (apropiaţi) pe cei ce au fost unşi cu sîngele Mielului, zicînd : «Şi voi vedea sîngele şi vă voi acoperi pe voi şi nu va fi în voi rană ca să vă pierd pe voi, cînd voi lovi în pămîntul Egiptului» (Ieş. 12, 13) [4].

   Iar Iacob umplîndu-se de mare bucurie pentru fiul său, adică pentru Iosif, a zis : «Iată, nu m-am lipsit de faţa ta şi iată Dumnezeu mi-a arătat mie şi sămînţa ta» (Fac. 48, 11). Căci prin Iudei, Tatăl s-a lipsit de Fiul. Pentru că socotind că va fi închis de porţile ia­dului, L-au şi văzut că zăcea cu ceilalţi în moarte şi l-au predat morţii. Dar nu a putut fi ţinut de moarte începătorul vieţii. Deci a revenit la viaţă şi Tatăl L-a văzut iarăşi, împreună cu neamul cel din El şi prin El, adică pe cei ce au crezut în El «neam sfînt, preo­ţie împărătească, poporul cel cîştigat» ( Petru 2, 9). De aceştia se bucură şi Hristos însuşi, zicînd : «Iată Eu şi copiii pe care Mi i-a dat Dumnezeu» (Fac. 48, 9). Şi i-a adus Iosif tatălui său. Iar aceia i s-au închinat.

   Apoi Manase, care era întîiul născut, stînd la dreapta, iar Efrem cel mai tînăr, la stÎngă, Iacob a mutat mîinile punîndu-le peste ei şi pe Efrem l-a cinstit prin punerea peste el a dreptei, iar pe Manase l-a pus în rîndul al doilea, punînd peste el mîna stingă. Aşa îi bine-cuvîntează. Căci şi noi, popoarele de după Iudei am fost primite spre închinare primele, neaducîndu-ne nici Moise, nici proorocii, pentru că legea nu e mai prielnică spre mîntuire, ci Fiul însuşi. «Că prin EI, cum am spus, am avut aducerea» (Rom. 5, 9). De fapt scopul Lui a fost să pună înaintea turmei din neamuri pe Israel. De aceea Iosif a pus pe Manase la dreapta tatălui. Dar fiindcă au dus lipsă de evla­vie faţă de El dincolo de măsură, Tatăl a cinstit mai înainte pe cei de al doilea în timp, adică neamurile. «Şi vor fi cei de pe urmă întîi şi cei dintîi, cei de pe urmă» (Matei 19, 30).

   Şi a binecuvîntat Iacob pe băieţi, numind Dumnezeu pe Cel ce l-a hrănit şi Înger pe Cel ce l-a scăpat pe el, unind în toate cu Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul, care şi prin glasul proorocilor se numeşte «Înger de mare sfat» (Isaia 9, 1).

   Aşadar, tot harul şi modul a toată binecuvîntarea şi ajutorul date nouă, nu se săvîrşesc altfel decît de la Tatăl prin Fiul. De fapt dum­nezeiescul Pavel zice: «Har vouă şi pace de la Dumnezeu şi Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos» (Efes. 1, 2).

   Dumnezeiescul Iosif se întristează văzînd pe întîiul născut pus după cel mai tînăr. Dar tatăl i-a lămurit înţelesul tainei, zicind : «Acesta va ajunge popor şi acesta se va înălţa. Dar fratele lui mai tînăr va fi mai mare ca el şi sămînța lui va ajunge mulţime de nea­muri» (Fac. 48, 19). Şi după altele, zice : «Şi a pus pe Efrem înaintea lui Manase» (Fac. 20, 20). Cît ţine de voinţa lui Hristos, Israel nu a căzut din slava lui. De fapt El a zis : «N-am fost trimis decît numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel» (Matei 15, 24). Dar după ce s-a împietrit, după cum s-a scris, şi batjocorind chemarea la mîntuire a Celui ce l-a chemat, a rămas neascultător, a fost la stînga, avind o slavă mai mică. E binecuvîntat şi înălţat şi el în partea mîntuită. Şi aceasta este rămăşiţa, după glasul proorocului (Isaia 10, 22). Dar e mult deasupra cel din neamuri şi se lărgeşte în adunare de popoare şi e mai mare ca Israel, întrecîndu-l prin mulţimea nemăsu­rată a celor ce au crezut. Dar s-au încununat cu unul şi acelaşi har spre sfinţenie cei ce au crezut şi s-au îndreptat din Israel şi din neamuri în Hristos, prin Care şi cu Care fie slava lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.


------------------------------------------------------------------------------------------------------




[1]  Dumnezeu-Cuvîntul S-a coborît pe muntele Sinai, numai lui Moise — şi lui în întuneric — dîndu-i tablele legii. Nu era pregătită mulţimea de oameni pentru a li se arăta lor înşişi pe pămint, unde locuiau de obicei şi în trup pen­tru a le fi şi mai apropiat. Au fost diferite trepte ale coborîrii lui Dumnezeu-Cuvîntul. Dacă creaţia poate fi susţinută şi ajutată de El să stea şi să se ridice la diferite trepte, înseamnă că El însuşi poate coborî în energiile Sale la aceste trepte.

*** Zeii cei mulți erau ai altor neamuri. Israil acceptîndu-i se supuneau acelor neamuri. Dumnezeu Cel Unul uneşte popoarele, dar nu supune pe unele altora, căci e de fapt al tuturor şi pe toate le susţine în mod egal.

[2]  Dreptatea după lege era o dreptate proprie, pentru că era cerută de Dumnezeu să fie împlinită cu puterile lui. Dar omul nu o putea cîştiga. Căci pu­terile lui sînt slabe. Sau dacă o cîştiga în parte, se mîndrea cu ea. Deci îi era mai mult spre pagubă, dacă lauda de sine este un păcat. Dar dreptatea din credinţă vine din puterea lui Hristos, căreia i se deschide cel ce crede că El e Dum­nezeu. Căci in acela Îşi face locaş Hristos însuşi (Ioan 14, 23). Deci credinţa lui nu rămîne neroditoare, cum afirmă protestantismul Dar el mulţumeşte mai mult lui Hristos pentru dreptatea ce-i vine din credinţa în El.

[3] N-a mai avut Sinagoga nici o raţiune de a fi ? N-a mai avut deloc pe Cuvîntul lui Dumnezeu atent la ea ? Într-un fel Cuvîntul lui Dumnezeu o face să se preocupe de El şi plnă la urmă o va face să vină la El, la sfîrşit întreagă, iar în cursul vremii pe unii din membrii ei.

[4] Tatăl îşi făcuse pe Hristos şi ca om, Fiu. Şi iudeii crezîndu-L numai om, L-au predat morţii, încît Tatăl nu L-a mai văzut viu puţină vreme. Dar Hristos fiind şi Dumnezeu, n-a putut fi ţinut de moarte, nici ca om. Ci s-a arătat din nou viu Tatălui ca om. Şi înviind ca om, a putut naşte şi pe oamenii care se alipesc de El la viata veşnică a învierii, ca fraţi ai Lui şi ca fii ai Tatălui. Iosif dispărînd pentru o vreme, dar nefiind predat morţii definitive, a putut naşte alţi fii, cu care s-a arătat lui Iacob.