vineri, 3 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 6





182. «Şi a fost în anul când a murit Ozia regele, L-am văzut pe Domnul. Şi a fost trimis către mine unul dintre serafimi».
Întotdeauna de la zidirea şi întemeierea lumii puterile dum­nezeieşti au fost trimise către sfinţi, pentru a îndrepta iarăşi nesănătatea firii omeneşti. Acum a fost trimis şi la Isaia, pentru a-i înde­părta păcatele şi a-l curăţa. A fost trimis când l-a auzit jelindu-şi propriile suferinţe şi mărturisindu-şi păcatul din gândurile lui. Căci a spus: «O, ticălosul de mine! că sunt străpuns de durere, căci om fi­ind şi având buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor care are buze necurate». Şi Pavel spunea acestea: «Om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia»? Şi apoi el însuşi, ca şi cum ar fi întâlnit o descoperire dumnezeiască, adaugă: «îi mulţu­mesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos».
         Dar a spus: «O, ticălosul de mine!», ajungând cu vederea lim­pede la cugetarea împărăţiei lui Dumnezeu, Care era aşezat pe tro­nul înalt şi măreţ şi umplea cu slava Lui lumea atât de mare. Căci înainte să-L înţeleagă pe Dumnezeu, nu mărturisea spunând: «O, ti­călosul de mine!» Pentru că şi Avraam, când Dumnezeu i s-a arătat, atunci s-a scris că a spus: «Dar eu sunt pământ şi cenuşă». La fel şi Moise, crescut fiind în toată înţelepciunea egiptenilor şi, după cum se pare, depăşindu-i pe toţi aceştia în bunătate şi în înţelegere, nu a simţit despre sine că este cu vocea slabă şi greoaie, dar când L-a auzit pe Cel care îi vestea, atunci a simţit lipsa graiului şi greutatea limbii.

183. «Şi în mâna lui avea un cărbune, pe care l-a luat cu cleştele de pe altar şi s-a atins de gura mea».
Cel care interpretează iudaic ceea ce s-a zis, va spune că, după cât se pare, Domnul a fost văzut într-un loc din Ierusalim, aşezat pe tron înalt şi măreţ şi serafimii stând de jur împrejurul Lui. Şi focul luat de serafim de pe jertfelnicul arderilor de tot a fost pus pe gura profetului, spre curăţarea buzelor lui. Dar noi, care am crezut că ce­le după Lege sunt un exemplu şi umbră al celor cereşti, numim „ca­să” întreaga alcătuire a creaţiei raţionale şi sensibile, iar „tron înalt” conducerea şi stăpânirea lui Dumnezeu peste toţi, iar „serafim” pu­terile mai presus de lume. Căci dacă, după cum şi-au închipui unii, [serafimul înseamnă] cele două emisfere ale cerului, care se arată pe rând deasupra pământului, cu câte şase părţi ale fiecăreia ca nişte aripi întrebuinţate pentru mişcarea rapidă, cum a fost trimis unul dintre ele sau cum a fost rupt de celălalt, când natura cerului este legată laolaltă? Dar, după cum am spus, [reprezintă] puterile mai presus de lume, învrednicite cu aşezarea cea mai apropiată datorită culmii lor în sfinţenie, dintre care una a venit la profet. Căci după cum Dumnezeu Cel peste toţi nu dispreţuieşte să Se uite din cer pentru grija faţă de oameni, nici puterile individuale nu neagă sluji­rea pentru binefacerea oamenilor.
Deci Serafimul a luat de pe altar cu cleştele. Cugetă cât de ma­re este altarul, cât de inaccesibil, încât serafimul nu îndrăzneşte să se atingă cu mâna de el, ci ia în mână focul cu cleştele. Şi a luat un cărbune. Ia focul în mână. De unde este acest foc, care curăţă păca­tul? Sau poate este înrudit cu acela, despre care s-a spus: «Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc». De vreme ce cărbunele este foc, rămas în materia deja mai densă şi mai pământeană, căci după ce izbucnirea flăcării a trecut, sunt numiţi „cărbuni” asocierea focului cu materia densă, de aceea poate semnifica venirea Domnului în
trup. Căci spune: «Cuvântul trup (carne) S-a făcut», iar carnea primind luminarea de Ia dumnezeire, [este] sensibilă după partea trupească, dar după unirea cu Dumnezeu [este] transparentă şi stră­lucitoare. Iar acest trup a ridicat păcatele lumii şi a curăţit nele­giuirile noastre; pe aceasta profeţia ne-o înfăţişează prin pildă. Căci Nadab şi Abiud au fost arşi complet, folosindu-se de foc stră­in. Dar serafimul a luat cărbunele din focul sfânt de pe altarul ra­ţional al arderilor de tot adevărate, nu singur, ci cu cleştele. Ca să arate că focul ceresc nu arde, ci curăţeşte, luându-l în mână, astfel 1-a atins de buze. Cu acest foc era înrudit şi cel din rug, pe care Moise l-a văzut aprins în plantă, dar nearzând rugul. Poate cleştele este capacitatea aflată în fiecare de a primi bunurile date de Dumnezeu, după măsura aproprierii găsită în fiecare a binelui (frumosului).


184.  «Şi am auzit vocea Domnului, spunând: Pe cine voi trimite? Şi cine va merge»?
Pe Moise [Dumnezeu] nu îl întreabă, ci îi spune ca şi cum ar fi pregătit: «Şi acum vino, te voi trimite la faraon, regele Egiptului». Dar către Isaia spune: «Pe cine voi trimite? Şi cine va merge»? Care este cauza? Pentru că acolo Moise a fost trimis spre binele şi binefa­cerea poporului, aici însă este expusă slujirea pentru unele lucruri dureroase. De aceea era o poruncă pentru acela, dar pentru acesta misiunea este lăsată în puterea lui, pentru că [noi] oamenii suntem făcuţi să le primim pe cele pe care le alegem de bună voie, chiar da­că sunt chinuitoare. De aceea, Domnul îl vrea să primească de bună voie trimiterea. Şi a arătat că este nevoie de trimitere, dar vrea ca persoana potrivită pentru slujire să se prezinte din proprie iniţiati­vă.
         Moise fiind chemat la mărirea vieţii [sale] şi întâietatea asupra unui asemenea popor, se ruga: «Cine sunt ca să merg la faraon, regele Egiptului şi să scot poporul din Egipt?», şi iarăşi: «Rogu-te, Doamne, nu am fost pregătit nici alaltăieri, nici în urmă cu trei zile, nici de când ai început să vorbeşti slujitorului Tău», şi iarăşi: «Rogu-te, Doamne, alege pe altul destoinic, pe care sâ-l trimiţi». Dar Isaia, neascultând nimic asemenea, ci învăţând doar nevoia de trimitere, s-a oferit pe sine de bună voie şi a intrat din preaplinul iubirii în mijlocul [lucrurilor] cumplite, fără să se gândească la niciunul din cele care vor fi aduse asupra lui de către popor.
        Observă acrivia şi precauţia profetului. Căci la două cuvinte a dat un singur răspuns. «Pe cine voi trimite? Şi cine va merge». «Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mine». Nu a adăugat: „şi voi merge”. Căci [ţine] de noi să acceptăm trimiterea, dar a fi puternic pentru par­curs, de Cel care dă harul de la Cel care face puternic, Dumnezeu. De aceea spune la ceea ţine de alegere: «Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mine». Dar ce ţine de har, i-a lăsat Domnului. Căci nu a făgăduit că va merge, din cauza observării propriei slăbiciuni. Şi cel căruia nu i se transmite prin auzul trupesc ascultă vocea Domnului, pentru că celor cărora Dumnezeu a dorit să le manifeste voinţa [Sa] le este imprimată de Dumnezeu partea conducătoare (mintea), închipuindu-şi în minte printr-o putere nespusă, cei care sunt nea­bătuţi şi curaţi au cuvântul lui Dumnezeu ca şi cum ar răsuna în ei înşişi, deşi aerul nu primeşte lovituri, nici nu trimite [ceva] auzului. Căci ca într-o carte Dumnezeu îşi scrie voia Sa în sufletul profetului şi se spune că cel care primeşte în suflet sensurile dumnezeieşti „as­cultă”. De aceea profetul, spunând «Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mi­ne», trece sub tăcere ceea ce este după. Nu a spus „eu voi merge”, pentru că făgăduinţa este mai mare şi mai presus de el. Ceea ce nu a luat asupra sa, aceasta i-a dăruit Domnul. Căci i-a spus: «Mergi şi spune acestui popor». Totuşi spunând: «Iată, eu sunt», este deja cu îndrăzneală, ca şi cum fiind părtaş la Cel ce este, îndrăzneşte să se numere pe sine cu cei care sunt. Aceasta, însă, spune după ce buzele lui i-au fost curăţite.
Dar cel care se găseşte în nelegiuiri şi nu s-a învrednicit de cunoaşterea Celui care este, nu poate mărturisi despre sine: «Iată, eu sunt». Pentru că Dumnezeu a pus mai întâi apostoli, în al doilea rând profeţi, de aceea şi Isaia primeşte mai întâi harisma trimite­rii (apostoliei). Şi Moise este dintre cei trimişi (apostoli). Căci, spu­ne: «Vino, te voi trimite la faraon, regele Egiptului». Şi Ieremia au­de că: «La toţi, la care te voi trimite, te vei duce».

185. «Mergi şi zi poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita şi nu veţi vedea. Căci s-a îngro­şat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca să nu vadă cu ochii şi cu urechile să nu audă şi cu inima să nu înţeleagă şi să se întoarcă şi să-i vindec».
Luca scrie în Fapte acest cuvânt.
«Şi a fost trimis către mine unul dintre serafimi». Cele scrise înfăţişează serafimul că este o putere mai presus de lume ce curăţeşte nelegiuirile, fiind încredinţată cu slujirea. Deci aceste du­huri slujitoare ne sunt trimise nouă, celor ce vom fi chemaţi la mân­tuire. Dar nu vin cu autoritate, nici cu putere proprie să ne cerce­teze. Căci viaţa lor este condusă potrivit firii mai întâi pentru a con­templa binele (frumosul) lui Dumnezeu şi a-L slăvi neîncetat, iar în­toarcerea şi grija către noi oamenii este [pentru ei] o lucrare ocazio­nală. De aceea, spune: «a fost trimis către mine unul dintre sera­fimi».
        Se pare că profetul, când a văzut lucrarea serafimilor, care nu fac nimic altceva decât să-L sfinţească pe Dumnezeu, a ajuns atunci la înţelegerea necurăţiei din propriile lui buze, [anume] că vorbeşte şi [lucruri] omeneşti şi adesea îşi mânjeşte limba cu cuvinte despre deşertăciunea lumii. De aceea fiind străpuns de comparaţia cu aceia, fiindcă aceia nu vorbesc altceva decât proclamă sfinţenia Dumnezeirii, dar el are glasul său ocupat mai mult de lucrurile omeneşti, de aceea spune: «O, ticălosul de mine! că sunt străpuns de durere, căci om fiind şi având buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor care are buze necurate». La fel şi Moise pentru un timp nu a simţit despre sine că este cu vocea slabă şi greoaie, fiind crescut în toată înţelepciunea egiptenilor şi i-a depăşit pe toţi aceştia în bunătate şi în înţelegere, dar când L-a auzit pe Cel care îi vestea, atunci şi-a văzut slăbiciunea. Şi Avraam, când Dumnezeu i s-a arătat, atunci s-a numit pe sine pământ şi cenuşă. Deci asemănător acestora, şi Isaia, după ce L-a văzut [pe Dumnezeu] aşezat pe tron înalt şi măreţ şi a contemplat slava care umplea întreaga casă a lumii şi serafimii din jurul Lui care înălţau aceea voce cu frică, atunci s-a numit pe si­ne nenorocit, atunci şi-a recunoscut necurăţia din buzele sale, pen­tru care s-a şi învrednicit de curăţia prin serafimi. Observă dar, că greşelile lui nu erau răspândite la întreaga făptuire şi lucrare, ci se găseau restrânse doar la buze şi cuvinte.

186. «Şi în mâna lui avea un cărbune, pe care l-a luat cu cleştele de pe altar şi s-a atins de gura mea».
        Se pare că după ceea ce s-a spus, Scriptura este despre altarul din templu, de unde serafimul a luat în mână de pe altarul arderilor de tot un cărbune. Dar după adevăr, pentru că slujirea cultică iudai­că slujeşte ca exemplu şi umbră ale celor cereşti, trebuie să înţele­gem altarul cel ceresc, adică locul de curăţire a sufletelor, de unde focul curăţitor este trimis puterilor sfinţite. De un asemenea foc ar­dea inima lui Cleopa şi Simon*, când Domnul le-a deschis Scripturile. Cu un asemenea foc îşi încălzesc inima cei fierbinţi cu duhul. Un asemenea foc a primit Ieremia, pentru care a şi spus: «Şi a fost un foc în măruntaiele mele şi am slăbit din toate părţile».
Serafimul arată o mare cinste şi evlavie faţă de altar, neîn­drăznind să se atingă cu propria mână, ci se foloseşte de cleşte ca de un instrument. Deci să înţelegem prin „cărbune” cuvântul adevărat, care curăţă arzător şi mustrător minciuna în cei în care este adus de la puterea activă. Căci mâna serafimului trebuie să o înţelegem ca lucrarea practică a celor bune.
«Şi a spus: Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi îţi va îndepărta nelegiuirile tale şi îţi va curăţa păcatele tale».
Trebuie să se înţeleagă că a fost spus nu numai către Isaia, ci şi către toţi de care cuvântul arzător şi adevărat se atinge, îndepărtând cele săvârşite în afara Legii dumnezeieşti şi curăţind de cele făcute în chip păcătos. Să primim, dar, şi noi venirea Cuvântului dumneze­iesc, încât, aşezându-Se, ca să zicem aşa, pe buzele noastre şi nelăsând niciun loc minciunii, să ne curăţească buzele şi să ne îndepăr­teze păcatele. Nu este de neconceput că [tocmai] tăciunele (cărbu­nele) va fi considerat drept firea Cuvântului, după mărturia Psalmu­lui care spune: «Cuvântul Tău s-a aprins foarte şi robul Tău l-a iu­bit».

187. «Şi am auzit vocea Domnului, spunând: Pe cine voi trimite? Şi cine va merge? Şi am spus: Iată, eu sunt. Trimite-mă pe mine».
       Merită să se cerceteze de ce pe atunci Moise trimis fiind refu­ză şi se împotriveşte foarte, refuzând trimiterea, dar Isaia se oferă atât de repede. Moise nu este întrebat „Pe cine să trimit?”, ci însuşi primeşte porunca în faţă: «Şi acum, spune, vino; te trimit la faraon în Egipt şi îl vei scoate pe poporul Meu, pe fiii lui Israel, din Egipt». Dar Isaia se supune, când cuvântul căuta nehotărât pe cel de care să se slujească la trimitere. Ce spunem deci? Stările sfinţilor nu se împotrivesc, atunci când sunt opuse una alteia faţă de acelaşi lucru. Pentru că Moise ştia intenţia pentru care a fost trimis, de aceea ezi­ta, uitându-se la învârtoşarea inimii lui faraon şi la [firea] greu de convins şi de condus a poporului. Avea experienţa nesocotinţei iu­deilor, căci deşi li s-a făcut bine, l-au surghiunit. De aceea, nesupor­tând răutatea lor, s-a retras pentru liniştea** din deşert, sub pretex­tul păstoririi, fugind de zgomotele cetăţilor şi ale oamenilor mulţi. De aceea, spune: «Cine sunt eu ca să merg la faraon şi să scot popo­rul din Egipt?». Căci nici faraon nu trimite poporul fără mari rele şi nici poporul nu se conduce uşor, mergând mereu împotriva celor care se îngrijeau de izbăvirea lui.
Dar şi următoarele arată gândul lui Moise. Căci după facerea viţelului, dându-i Dumnezeu slujitorului Său har pentru iertarea pă­catului poporului, i-a spus în sfârşit: «Mergi şi călăuzeşte poporul acesta şi îl voi trimite pe îngerul Meu în faţa ta». Iar Moise ce [a zis]? «Te rog, Doamne, dacă nu mergi Tu însuţi în faţa noastră, nu ne trimite de aici». Deci, care este gândul omului? Că poporul este păcătos şi are nevoie de Cel care iartă păcatul, ceea ce este imposibil îngerilor. îngerii sunt răzbunătorii păcatelor, dar nu sunt nicidecum iertătorii greşelilor greşite. De aceea, caută să vină El însuşi, adică Cel despre care spune acum: «Alege pe Altul, pe care îl vei trimi­te», adică să vină adevăratul Legiuitor, Mântuitorul cel puternic, Care singur are puterea să ierte păcatele. Dar pentru că nu a venit încă plinirea vremii şi trebuia ca omenirea să fie pregătită în ti­puri, de aceea nu a fost ascultată cererea profetului.
       Totuşi, Isaia, după ce păcatele lui au fost iertate, pentru că a spus: «Locuiesc în mijlocul unui popor care are buze necurate», a au­zit apoi: «Cine va merge la poporul acesta»? Socotind că cel trimis este căutat ca şi aceia să aibă binefacerea de unele asemănătoare, s­a supus cu bucurie mare, ca şi acelora să li se ierte păcatele. «Iată- mă, spune, trimite-mă pe mine». Încât este binecuvântat şi refuzul aceluia şi zelul acestuia. Totuşi, răspunsul sfântului este ferm, fiind ajutat deja de curăţirea [făcută] prin cărbuni. Căci când Domnul a spus: «Pe cine să trimit» şi «Cine va merge», la «să trimit» [a răs­puns]: «iată-mă», dar la «cine va merge», nu a mai spus şi „voi mer­ge”, căci ştia că este nevoie de Dumnezeu să conlucreze pentru lu­crare. A oferit, deci, ceea ce ţinea de liberul arbitru, dar a tăcut în legătură cu ceea ce avea nevoie de cineva desăvârşit.
Cât despre cum [anume] aude glasul Domnului, s-a spus ade­sea că partea conducătoare (mintea) a celui învrednicit de un ase­menea har îşi închipuie printr-o putere nespusă cuvântul lui Dum­nezeu, puterea dumnezeiască răsunând în sfinţi nu prin auzul tru­pesc, ci întipărind chiar partea conducătoare a celor curăţiţi cu gân­dul [respectiv] şi scriindu-le, ca să zicem aşa, în tăcere sensurile, ce­ea ce nouă auzul, fiind lovit de glasul sensibil, ne transmite spre percepţia sufletului. Deci, a auzit un glas duhovnicesc apărut în inimă, ceea ce se întâmplă să fie şi în vise. Căci [şi în vis] se pare că auzim, deşi nu vorbeşte nimeni, şi nici ceva sensibil nu este dus prin aer în porii (căile de trecere ale) auzului. Astfel vorbeşte Dumnezeu şi astfel aud sfinţii.

188.  «Mergi, zice, şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi uitându-vă vă veţi uita şi nu veţi vedea. Căci s-a îngroşat inima poporului acestuia şi cu urechile lor greu au auzit şi ochii lor i-au închis, ca să nu vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă şi să-i vindec».
        Fericitul Pavel a spus acest cuvânt în Fapte, discutând cu iude­ii din Roma, referindu-se clar şi fără tăgadă la timpurile venirii Domnului. «Bine a spus Duhul Sfânt prin Isaia profetul către părinţii voştri, zicând: Mergi şi spune poporului acestuia» şi următoarele. Şi profetul pregăteşte acest cuvânt ca fiind rostit de Dumnezeu,pentru că poporul a auzit cuvântul lui Iisus, nu l-a înţeles şi uitându-se la [lucrurile] minunate făcute de El, nu le vedea. Referindu-se la timpul viitor, cuvântul arată aplicarea celor profeţite la timpurile din urmă şi prin aceasta la dreptatea judecăţii lui Dum­nezeu. Spunând Isaia: «Am buze necurate» şi, adăugând şi pentru popor: «Locuiesc în mijlocul unui popor care are buze necurate», i s-a dat harul iertării şi curăţirea printr-unul dintre serafimi, dar nu şi poporului, pentru că profetul şi poporul nu au o stare asemănătoa­re. Căci [profetul] L-a văzut pe Domnul Savaot, aşezat pe tron, şi a crezut celor pe care le vedea, dar ei văzându-L pe Domnul venind, nu [L-]au crezut. El ascultându-i pe serafimi le-a înţeles doxologia, dar ei ascultând cuvintele Mântuitorului, nu le-au primit. Inima lui fiind străpunsă, şi-a înţeles propriul păcat, pentru care spune: «O, ticălosul de mine! că sunt străpuns de durere», dar inima lor s-a în­groşat, încât n-au căpătat niciun gând despre cele ce au păcătuit şi nici nu au venit la Cel care putea să le ierte păcatele. De aceea el a fost curăţit, dar ei au fost lăsaţi în păcate, după cum şi Domnul le-a spus: «Veţi muri în păcatele voastre».

        189.  Poate că cineva se va opune cuvântului vostru, pentru că s-a spus: «Spune poporului acestuia», neacceptând că acestea au fost profeţite pentru timpurile Mântuitorului. Căci dacă „acestuia” este demonstrativ, dar nimeni din poporul arătat nu urma să-L audă pe Mântuitorul, nici să-I vadă minunile, cum se potriveşte [sintagma] «poporului acestuia» cu cei născuţi atât de mult după profet? Dar să concepem din alte cuvinte profetice o dezlegare simplă pentru pro­blemă. Căci se spune la unul dintre Cei doisprezece: «Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat? Sau cu te te-am tulbu­rat? Răspunde-Mi. Te-am scos din pământul Egiptului şi te-am răs­cumpărat din casa robiei şi i-am trimis înaintea ta pe Moise şi pe Aaron şi pe Miriam»***.Căci după cum pe atunci poporul din vremea profetului nu a văzut Egiptul, nici nu a fost călăuzit de cei numiţi înainte, totuşi este însuşi acuzat ca nerecunoscând aceste fapte, la fel şi acum este arătată comunitatea poporului cea din timpul profe­tului, dar cele profeţite se vor întâmpla în timpul generaţiei de la arătarea Domnului.
Şi limba vorbită se întâmplă să se folosească de asemenea cu­vânt, pe care unii obişnuiesc să-l numească „schimbat”. Să ne ima­ginăm acelaşi cor, alcătuit din atâţia oameni; plecând apoi unul şi altul luându-i locul, corul se spune că a rămas acelaşi. Şi dacă un al doilea şi un al treilea ar pleca, deşi ar însemna aceasta foarte mult, şi altul s-ar introduce în locul fiecăruia, corul înlocuindu-se puţin câte puţin şi aceia fiind schimbaţi unul câte unul, totuşi denumirea corului s-a păstrat aceeaşi. Astfel şi cetatea se spune că este aceeaşi şi legiunea aceeaşi, nu pentru că fiecare a rămas, ci pentru că s-a păstrat aceeaşi denumire a comunităţii. Astfel, nimic nu împiedică şi aici ca poporul considerat în mod manifest în timpul lui Isaia să fie acelaşi cu cel din timpul Domnului, nu pentru că fiecare a rămas, ci prin numirea comună a neamului.

190.  «Şi am spus: Până când, Doamne? Şi a zis: Până când vor fi pustiite oraşele pentru că nu mai sunt locuite şi casele pentru că nu mai sunt oameni şi pământul va fi lăsat pustiu. Şi după aceasta Domnul va îndepărta oamenii şi cei rămaşi se vor înmulţi pe pământ. Şi va fi zeciuială şi pe acesta. Şi va fi iarăşi spre pradă, ca terebintul şi ca ghinda când cade din găoacea ei. Sămânţă sfântă este stâlpul lor».
Pentru că cele descrise de Domnul erau dureroase, conside­rând judecata inevitabilă, [profetul] a socotit vrednic să fie învăţat cât durează timpul în care pedeapsa aceasta le este impusă. În chip limpede acestea se referă apoi la timpurile dominaţiei romane. Du­pă ce nu au ascultat de cuvintele Domnului şi nu au dorit să se uite cu ochi recunoscători la minunile Lui cele mai presus de om, au fost pustiite cetăţile pentru că n-au mai fost locuite şi casele pentru că nu mai erau oameni şi pământul a fost lăsat pustiu, locuitorii mu­rind din cauza foamei, a refugierilor şi a robiei.****
Iar adaosul: «Şi după aceasta Domnul va îndepărta oamenii», mi se pare că se referă la înstrăinarea iudeilor de Dumnezeu, «căro­ra s-a făcut împietrire în parte, până ce va intra tot numărul neamu­rilor». Dar «şi cei rămaşi, spune, se vor înmulţi». Cine sunt aceş­tia? Sunt cei despre care Apostolul a spus: «a fost o rămăşiţă aleasă prin har», care «se vor înmulţi pe pământ», când cei învăţaţi în Evanghelia lui Hristos sunt apoi pe tot pământul. Şi nu tot Israelul a dobândit ceea ce căuta, ci doar cei aleşi au dobândit, despre care Ilie spune: «Mi-au rămas şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal». Deci aceştia sunt cei despre care se spune: «Şi va fi zeciuială şi pe acesta».
Iar [textul]: «Şi va fi iarăşi spre pradă, ca terebintul şi ca ghinda când cade din găoacea ei», mi se pare că arată o schimbare puţin câte puţin de la obiceiurile iudaice la conducerea după Evanghelie. Căci iarăşi, aceştia sunt adunaţi spre pradă cum se adună rodul terebintului şi ca ghinda care este deja crescută pentru cules. Căci atunci se desprinde de legătura găoacei, fiind deja coaptă în timpul [ei] şi desăvârşită. Poate şi pentru că au fost izgoniţi din ţara iudei­lor şi au ajuns în diasporă se aseamănă cu o ghindă căzută din găoa­cea ei.
         «Sămânţă sfântă este stâlpul lor», negăsindu-se la cei Şapte­zeci, este adăugat de la Theodotion, având un sens important în continuitate faţă de cele redate înainte. Aceştia sunt adunaţi ca te­rebintul şi ca ghinda pentru a fi sămânţă sfântă în starea şi statorni­cia lor. Iar ca urmare a [unor texte] găsite în Scriptură în multe lo­curi şi de aici se arată scopul bun pentru cei pedepsiţi pentru bine­facerea [lor]. Căci, spune: «voi lovi şi tot Eu voi vindeca». El face să simtă durerea şi ridică iarăşi. Deci, cei care mai întâi auzind cu auzul şi neînţelegând şi făcând celelalte, până într-atât încât cetăţile nu mai erau locuite şi ei au ajuns în diasporă, încât abia o zecime din popor a fost salvată, aceştia iarăşi se vor înmulţi şi iarăşi vor fi roditori, asemenea terebintului şi ghindei, având sămânţă sfântă, puternici în stăruinţă şi neschimbaţi şi înrădăcinaţi în iubire.




[36]   Tradiţia ortodoxă îl identifică pe celălalt ucenic cu Luca, aducând argumentul de­scrierii drumului spre Emaus specific Evangheliei lui Luca.

[43]   Prin aceasta, Moise poate fi privit din perspectiva învăţăturii ortodoxe un precursor al isihasmului.

[***]    Cei doisprezece profeţi mici formau în Scriptură un corpus literar aparte (dodekapropheton).

[****]    Is. VI, 11-13. Ultima parte, «sămânţă sfântă este stâlpul lor» nu se regăseşte în Septuaginta, ci în Aquila, Symmachus şi Theodotion.