duminică, 5 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 9


223.  «Bea aceasta întâi, fa-o repede, ţara lui Zabulon, pămân­tul lui Neftali şi ceilalţi, de lângă mare şi dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Popor care umblaţi în întuneric, vedeţi lumină mare. Cei ce locuiţi în pământul şi în umbra morţii, lumină va străluci peste voi. Mulţimea poporului ai scos-o întru veselia Ta şi se vor veseli înaintea Ta ca cei ce se veselesc la seceriş şi ca cei ce împart prăzile. Fiindcă se va lua jugul cel pus peste ei şi toiagul cel pus peste grumazul lor, a în­lăturat toiagul celor care cereau [taxele], ca în ziua [de biruinţă] asu­pra Madianului. Vor întoarce cu dobândă orice haină şi îmbrăcămin­tea luată cu vicleşug şi vor dori să fie arşi cu foc. Căci Prunc S-a năs­cut nouă, un Fiu, şi S-a dat nouă, a Cărui stăpânire este pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui înger de mare sfat. Voi aduce pace asu­pra conducătorilor, pace şi sănătate Lui. Mare este stăpânirea Lui şi păcii Lui nu este hotar, pe tronul lui David şi împărăţia lui o aşază şi [o] ţine în judecată şi dreptate de acum şi până în veac. Râvna Dom­nului Savaot va face acestea».
       Urmând să binevestească cele despre întruparea Domnului, oferind, ca să zicem aşa, o arvună pentru bucuria duhovnicească, îl salută astfel pe cel Binevestit. «Bea aceasta întâi». Cel care bea în­tâi primeşte în el băutura, acceptând-o cu plăcere. Mai ales atunci este transmisă plăcerea din ea, când nefiind ameţit, nici scuipând-o, ci din uscarea extremă [omul] tânjeşte după potolirea setei şi se umezeşte cu lichidele băute. De aceea şi acum, binevestind harul aş­teptat poporului [care era ] ca însetat, spune: «Bea aceasta întâi». Primeşte bucuria în suflet, aşază învăţătura mântuirii! Nu o considera neînsemnată faţă de alta, nici nu socoti altceva mai preţios de­cât aceasta. Este înaintea tuturor. Nu se poate gândi de către tine ceva înaintea Creatorului tău, nici prin fire ceva mai de cinste decât Cel mai întâi Născut decât toată creaţia. «Bea întâi», învaţă că la început era Cuvântul. Nimic nu era înaintea începutului, nimic înaintea Celui dintru început. Să nu bei (accepţi) mai întâi nici vre­un eon, nici vreun interval, nici vreun loc gol de existenţa Fiului, nici vreo perioadă, nici vreun timp, nimic din cele zadarnice după imaginaţie care pot apărea în suflet. «Bea aceasta întâi, fă-o repe­de».
Să nu mergi nici cu zăbavă, nici cu lenevire, nici fără râvnă, nici cu delăsare în primirea lucrării, ci cu temeinicie şi cu sârguinţă. Unul ca acesta era Pavel. De îndată a băut (a acceptat) credinţa, nu a amânat niciun timp pentru propovăduire. Acela nu a întrebat trup şi sânge, ci imediat, ca un alergător, s-a grăbit spre final, urmă­rind ţinta pentru răsplata chemării de sus.

224.  «Pământul lui Zabulon».
Profetul se adresează acelora la care a mers şi Domnul, cei ca­re mai înainte umblau în întunericul necunoaşterii, dar au văzut lumină mare în răsăritul luminii adevărate, care «luminează pe tot omul care vine în lume». Şi nimeni să nu creadă că cele de la Ma­tei sunt în dezacord faţă de cuvântul profetic, pentru că [acesta] spune: «Poporul care stătea în întuneric», pe când Isaia se arată că a spus: «Care umblă în întuneric». Căci înseamnă la fel şi „a um­bla în întuneric” şi „a şedea”, pentru că amândouă sunt deopotrivă lipsite de finalitatea care le revine: unul nemişcându-se, iar celălalt umblând la întâmplare. Cel care merge fără scop nu înaintează nică­ieri, iar cel care este înlănţuit de nelucrare nu ajunge la ţel.
De aceea, acest popor întunecat de necunoaşterea neamurilor a văzut lumină, nu ca una de la foc, nici ca una de la stele sau lună, nici ca cea de la soare sau fulger, ci lumină mare, care străluceşte şi în cele raţionale, şi în cele sensibile, care este cu Tatăl şi îi luminea­ză pe oameni, îi face strălucitori pe îngeri, le ajută tuturor şi are ra­zele din sine întinse încă şi mai mult. Şi în ce ţară locuia poporul dintre neamuri? în cea umbrită de moarte. Căci ca un nor gros îi acoperă, din cauza idolatriei, până când lumina venind a străpuns ceaţa şi s-a răspândit peste ei strălucirea adevărului.
Apoi cuvântul se mută chiar la Persoana Domnului. Ce spune? «Mulţimea poporului ai scos-o întru veselia Ta». Nu toţi au primit cuvântul, dar cei mai mulţi I-au urmat Celui care i-a chemat Ia bucuria veşnică [şi] se vor veseli înaintea lui Dumnezeu, «ca cei care se bucură la seceriş». Căci ce seamănă fiecare, aceea şi sece­ră. De aceea, în ziua răsplătirii, cei care au primit cuvântul şi au rodit după măsura celor aşezate în ei mai înainte, cărora li s-au în­credinţat răsplătirile de către dreptul Judecător, se vor veseli «ca cei care se veselesc la seceriş şi ca cei ce împart prăzile».
Cei care se veselesc la seceriş, au motive de bucurie din pro­priile lor strădanii, iar cei care se îmbogăţesc din prăzi, primesc de­odată un mijloc de bogăţie. De aceea le menţionează pe amândouă, şi bunurile din răsplătire, şi pe cele care urmează să fie date prin har de către Cel Mult-Dăruitor. Căci jugul pus pe neamuri a fost ridicat, [neamurile] au scuturat jugul greu al celui care i-a înjugat prin robia păcatului şi le-a aplecat grumazul cu toiagul, astfel încât aşezându-şi în suflet predicarea apostolică, să nu se supună sub robia păcatu­lui.


225. «Căci a înlăturat toiagul celor care cereau [taxele], ca în ziua [de biruinţă] asupra Madianului».
        Un colector de taxe groaznic stă asupra vieţii omeneşti, bă­tând cu toiagul şi cerând [să-i fie făcute] voile: vrăjmaşul nostru comun. Vrei să cunoşti loviturile acestui toiag? Ascultă-l pe cel ce spune: «împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele». Toiagul cel rău produce celui lovit răni urât mirositoare. Gândeşte-te la cineva cu­prins de felurite dorinţe şi ţinut straşnic în desfătarea plăcerilor. Cât se aseamănă celui lovit cu toiagul şi celui purtat spre păcat! Dorinţa nu conteneşte să producă celui nestăpânit înţepături şi dureri, până când îi face sufletului o rană din cauza păcatului, care degajă du­hoare la amintirea celor de ruşine. De aceea, [omul] înlătură acest toiag când înlătură conducerea şi stăpânirea madianiţilor, a căror is­torie cred că vi-o amintiţi, fie cea după Numeri, fie cea după Judecă­tori. Căci spune în Numeri: «S-au ridicat împotriva Madianului, după cele ce a poruncit Domnul lui Moise şi i-au ucis pe toţi de parte băr­bătească şi pe regii Madianului i-au ucis deopotrivă cu răniţii lor». Iar în Judecători: «Ghedeon s-a întors la tabăra lui Israel şi a zis: Sculaţi-vă, căci Domnul a dat în mâinile noastre tabăra Madianului».
Ce înseamnă «vor întoarce cu dobândă orice haină şi îmbrăcă­mintea luată cu vicleşug»? Cred că se spune că cei care punând jugul greu al păcatului şi lovind cu toiagul au silit la păcat, aceştia vor întoarce cu dobândă haina şi îmbrăcămintea luată cu vicleşug. Cei care i-au furat de haine pe oameni şi prin vicleşug i-au lăsat goi de acoperăminte, [le] vor întoarce cu dobândă. Căci de câte ori vrăjmaşul nostru comun ne ia sub stăpânirea sa, ne scoate hainele, care pun frumuseţe în jurul urâţeniilor noastre. Iar haina creştinilor, care acoperă urâţenia păcatului nostru, este credinţa în Hristos. «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat». Dar chi­ar înainte ca vrăjmaşul nostru să dezbrace urâţenia omenească, a dezvelit gândurile noastre cu care ne era înfrumuseţată viaţa şi ne-a arătat public goliciunea.
        De aceea, pentru că a dezbrăcat cu planuri viclene, va întoarce cu dobândă orice haină şi orice îmbrăcăminte luată cu vicleşug. Căci nu numai că primim cele de care am fost deposedaţi, ci ne facem mai buni prin adăugarea cunoştinţei despre Hristos. Fiindcă spune: «m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi cu veşmântul veseliei». De aceea, «orice haină luată cu vicleşug», adică furată în ascuns, «o vor întoarce cu dobândă şi vor dori să fie arşi cu foc, căci Prunc S-a năs­cut nouă». După venirea Domnului, puterile cele rele au strigat: «Ce este noi şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit înainte de vreme să ne chinuieşti»? Atunci vor prefera să fie arşi cu foc mai degra­bă, decât să fie condamnaţi de arătarea în trup a lui Hristos.

226. «Căci Prunc S-a născut nouă, un Fiu, şi S-a dat nouă, a Că­rui stăpânire s-a făcut peste umărul Lui şi se cheamă numele Lui în­ger de mare sfat».
Am ascultat mai sus câte nume ale Domnului am învăţat deja. «Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte un Fiu şi vor chema nume­le Lui Emanuel». Aici numele Lui se cheamă înger de mare sfat. Acesta este Cel care a făcut cunoscut sfatul mare cel de veacuri as­cuns şi nearătat celorlalte generaţii. Acesta este Cel care a vestit şi a arătat între neamuri bogăţia Sa cea de nepătruns, pentru ca neamurile să fie împreună-moştenitoare şi un sigur trup al Celui a cărui stăpânire este pe umărul Său, adică împărăţia şi puterea din Cruce. Căci pe Cruce fiind înălţat, pe toţi i-a tras la EI.
«Voi aduce pace peste conducători, pace şi sănătate Lui. Mare este stăpânirea Lui şi păcii Lui nu este hotar».
        Prin aceasta se înfăţişează că cele spuse sunt despre Persoana Tatălui. Pentru că a făcut pace prin sângele Crucii Sale, atât cu cele de pe pământ, cât şi cu cele din cer, se spune: «Voi aduce pa­ce peste conducători şi sănătate Lui». Cred că prin aceasta se arată taina învierii. Căci «a fost răstignit din slăbiciune, dar este viu prin puterea lui Dumnezeu», de aceea se spune că i-a fost adusă sănă­tatea în locul slăbiciunii trupului pe care l-a luat pentru noi.
«Şi păcii Lui nu este hotar». [El] spune: «Pace vă dau vouă. Nu cum dă lumea vă dau Eu vouă». De aceea nu este hotar păcii Lui, pentru că este un dar mai presus de lume. Căci dacă ar fi fost din lume, s-ar fi terminat împreună cu alcătuirea lumii. Dar acum cel care primeşte pacea Lui şi [o] păstrează va trăi până în veac cu bunătăţile păcii. Pacea lui Solomon* s-a limitat la anii scrişi, dar pacea de la Domnul se va întinde pe tot veacul, fiind nelimitată şi nemărginită. Când toate I se vor supune Lui** şi vor cunoaşte stă­pânirea Lui, când Dumnezeu va fi toate în toate şi când se vor linişti cei tulburaţi de apostazii, îl vor lăuda pe Dumnezeu în înţelegere şi pace.
        «Pe scaunul lui David şi întru împărăţia lui ca să o îndrepteze». Pentru că se spune: «Nu va lipsi conducător din Iuda şi stăpânitor din coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate Lui», toţi anunţând aproape unanim că Domnul este din sămânţa lui Da­vid după trup. Deci «va şedea pe tronul lui David şi în împărăţia lui ca să o îndrepteze şi să o ţină în judecată şi în dreptate». Spune: «Judecăţile Tale sunt adânc mare», şi: «Dreptatea Ta ca munţii lui Dumnezeu». De aceea, nici judecăţile nu sunt înţelese, nici drep­tatea nu e contemplată după vrednicia înălţimii.
«Şi râvna Domnului Savaot va face aceasta». Fiind zelos pentru noi, cei pierduţi prin neştiinţă, Şi-a asumat iconomia între oameni pentru a-i păstra în împărăţia Lui. De aceea, râvna Domnu­lui Savaot, Dumnezeul oştirilor, Căruia I s-a supus orice putere, va face acestea.

227. «Cuvânt a trimis Domnul peste Iacob şi a venit peste Isra­el. Şi va cunoaşte tot poporul lui Efraim şi cei aşezaţi în Samaria cu semeţie şi inimă înaltă zicând: Cărămizile au căzut, ci veniţi să cio­plim pietre şi să tăiem sicomori şi cedri, şi să ne zidim nouă turn».
Scriptura pare că sugereze prin denumirea de Iacob şi Israel înţelesul a două lucruri: iniţierea celor nedesăvârşiţi şi desăvârşirea la culme a virtuţii. Aceasta ne sugerează felul schimbării de nume a patriarhului. La naştere, pentru că s-a ţinut de călcâiul fratelui, se numeşte Iacob, iar după luptă, în loc de răsplată i s-a dat ca unui în­vingător denumirea: «Căci nu se va mai chema numele tău Iacob, ci Israel va fi numele tău». Acum a fost trimis cuvânt către Iacob şi a venit peste Israel. Căci Cuvântul coboară întâi din milă pentru cei mai slabi, dar cei mai înţelegători (văzători), sesizând folosul de la Acesta, L-au răpit oarecum, depăşind trândăvia celor către care a fost trimis.
        «Căci Cuvânt a trimis Domnul în Iacob». Ştii Cuvântul, Care era la început [şi] Care era la Dumnezeu? Pe Acesta L-a trimis Ta­tăl în Iacob. Dar pe Acesta L-a cunoscut Israelul adevărat, sufletele cele mai înţelegătoare (văzătoare). «Şi a cunoscut tot poporul lui Efraim, care mai înainte şedea în Samaria, cu semeţie şi cu inimă înaltă». Acesta este Efraim, din care a răsărit apostatul Ieroboam, care le-a despărţit pentru sine pe cele zece triburi şi a turnat junincile de aur, a convins poporul să se îndepărteze de la slujirea lui Dumnezeu şi să le slujească idolilor egiptenilor. De aceea, cei aşezaţi în Samaria cu semeţie şi inimă înaltă, fiind în cunoştinţa adevărului, au primit Cuvântul, precum relatează şi Faptele, că Apostolii au auzit cum Samaria a primit cuvântul.
Apoi profetul descrie câtă le era semeţia şi trufia. Căci dispreţuind partea lui David ca având un regat uşor de cucerit, spuneau în glumă: «Cărămizile au căzut, dar veniţi să cioplim pietre». Nu­meau „cărămizi” zidirea împărăţiei fiilor lui David, iar tărie a pietre­lor, îmbinate unele într-altele, denumeau puterea lor şi înţelegerea problemelor vieţii.

          228.   «Şi să tăiem, spune, sicomori şi cedri şi să ne zidim nouă turn», în loc de Templul pe care l-a ridicat lui Iuda Solomon. Unele ca acestea erau gândite şi de cei ce prin pregătirea turnului înalt încercau să aibă la îndemână cerul. Căci aceia spuneau: «Hai­deţi să ne facem cărămizi şi să le ardem în foc», şi iarăşi: «Haideţi să ne zidim cetate şi turn, al cărui vârf să fie până la cer». Iar si­comorul este un arbore care face foarte multe roade, care [însă] nu aduc nicio întrebuinţare, decât dacă cineva, zgâriindu-le cu grijă, le extrage sucul care produce multă plăcere gustului. De unde cre­dem că este un simbol al adunării neamurilor, care este numeroasă, dar care s-a făcut netrebnică, din cauza obişnuinţei din îndeletnicirile neamurilor, pe care dacă cineva poate să o taie prin cuvânt, o transformă în folositoare, fiind îndulcită prin transformare.
Cedrii sunt luaţi câteodată drept chip al sufletelor mari şi care au o înălţime remarcabilă, pentru că se ridică prin voinţă şi au cetă­ţenie în ceruri, după cum suntem învăţaţi în Psalmi, David folosindu-i acum pentru lauda Domnului şi spunând: «Pomii cei ro­ditori şi toţi cedrii», şi iarăşi: «Se vor sătura copacii câmpului, ce­drii Libanului, pe care i-a sădit». Am cunoscut deja că firile tari şi neaplecate, ridicate împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, sunt numite cedri. De aceea, «Domnul loveşte cedrii Libanului». Şi cei înălţaţi pe cunoaşterea falsă şi care îşi închipuie că au cuprins taine­le lui Dumnezeu Celui mai presus [de ei] sunt numiţi cedri. Fiindcă «i-am văzut pe cei necredincioşi semeţiţi şi înălţaţi ca cedrii Libanu­lui», a căror distrugere este grabnică. «Căci am trecut şi, iată, nu mai sunt». De aceea, pe aceşti cedri i-au luat la pregătirea turnu­lui cei care, înainte de venirea Cuvântului, şedeau în Samaria cu semeţie, batjocorind credinţa în Dumnezeu a lui Iuda şi numind că­rămizi căzute zidirile de învăţături ale acelora.

229. «Şi va lovi Domnul pe cei ce se ridică asupra muntelui Sion şi îi va risipi pe vrăjmaşii lui, Siria de la răsăritul soarelui şi gre­cii de la apusul soarelui***, care îl mănâncă pe Israel cu întreaga gu­ră».
Deci se anunţă că îi va lovi şi îi va răsturna pe toţi care se ridi­că asupra muntelui Sion şi va risipi unirea lor necuviincioasă împo­triva adevărului. Vrăjmaşii sunt sirienii şi grecii, unii aşezaţi la răsă­ritul soarelui, iar ceilalţi la apus. De aceea vor fi risipiţi, pentru că îl mănâncă pe Israel cu toată gura. Căci numeşte acum „gură” puterea


sofistică a cuvântului, pe care au folosit-o în întregime ca uneltire împotriva celor care au crezut cu simplitate în Dumnezeu.
«Pentru toate acestea mânia nu a fost întoarsă, ci mâna este încă înaltă. Şi poporul nu s-a întors până când a fost lovit şi nu L-au căutat pe Domnul puterilor». Pentru toate acestea, pentru că vrăjmaşii lui Dumnezeu, fiind biciuiţi, încă nu sunt străpunşi [de părerea de rău], mânia nu a fost întoarsă, ci mâna, puterea pedepsi­toare, este ridicată asupra celor care nu se pocăiesc pentru răutatea şi nelegiuirea pe care au facut-o. Deci, de vreme ce acest popor se vindecă nu prin cuvânt, ci prin lovitură, s-a scris: «Şi poporul nu s-a întors până când a fost lovit». Loviturile sunt necesare unora ca aceştia. Nimeni să nu se îngrijoreze despre cauzele [întâmplărilor] mai dureroase: de ce sunt secetele, de ce sunt ploile mari, de ce sunt trăsnetele, de ce grindinele,de ce cutrmurele. Din cauza noastră, care avem inima ne­pocăită şi nu ne întoarcem, până ce nu suntem loviţi.
«Şi va lua Domnul din Israel capul şi coada, pe mare şi pe mic, într-o zi». După ce vine la ei Cuvântul trimis, spune că va fi ames­tecată orânduiala lor cea rea şi vor fi îndepărtaţi conducătorii şi cei ce îi urmează, cei care se semeţesc cu stăpânire mare şi cei subor­donaţi. Va fi necinstită întâietatea bătrânilor şi a celor ce judecă [pricinile] cu părtinire. Iar cei care neavând nicio rânduială în po­por, fiind hirotoniţi de ei înşişi şi luându-şi în mod fals harisma pro­fetică, pe care nu au primit-o de la Duhul, şi învaţă cele nelegiuite - unul ca acesta era, în timpul lui Ieremia, Anania şi în timpul lui Miheia [erau] profeţii falşi, în care s-a făcut un duh mincinos, care să-l înşele pe Ahab, îndemnându-l la război împotriva sirienilor - şi aceştia, care sunt ca o ariergardă a poporului, vor fi luaţi.

230. Dar şi cei care fericesc acest popor şi îl fac să rătăcească şi îi culeg roadele prin înşelare. De aceea Domnul nu Se va bucura nici de cei tineri şi de cei aflaţi în floarea vârstei dintre ei şi nu Se va mi­lostivi nici dacă este vreun orfan într-un asemenea popor, nici dacă este vreo văduvă.
Căci ce este slab şi neajutorat este vrednic de milă, dar ce este puternic în răutate şi în nelegiuire [este vrednic] de respingere şi ură. Apoi, adaugă, mânia nu este întoarsă, ci mâna Lui stă încă înal­tă, din cauza celor care îi fac să rătăcească în popor şi a celor rătă­ciţi, dintre care toţi sunt nelegiuiţi, răi şi vorbesc nedreptăţi. Dar ameninţarea are şi o înfăţişare binefăcătoare, căci «va arde ca focul fărădelegea». Fiindcă este rânduit de către Stăpânul binelui ca materia pregătită din nelegiuire să fie dată nimicirii spre binefacerea oamenilor. «Şi după cum, spune, iarba uscată este consumată de foc şi este arsă în desişurile pădurii».
Cât timp sufletul este îngropat în patimile pământeşti, patimi­le lui răsărind ca iarba din dorinţa trupului se răspândesc, avându-şi existenţa unele prin altele şi apărând una peste alta. După cum iar­ba este cea mai prolifică dintre plante şi niciodată creşterea ei nu încetează, ci întotdeauna sfârşitul primei existenţe se face începutul celei următoare, asemenea este şi firea păcatelor: urmează unul al­tuia. Desfrânarea naşte desfrânare, obişnuinţa în minciună se face mama minciunii, iar cel care se îndeletniceşte cu hoţiile îndrăzneşte uşor spre nedreptate. Păcatul de dinainte se face ocazie de păcat. De aceea, dacă ne dezgolim păcatul prin mărturisire, l-am făcut iarbă uscată, vrednică să fie consumată de focul curăţitor.
         Iar aceasta «este arsă în desişurile pădurii». Observă câte se spun despre păduri în prima [carte] a Regilor: poporul care se războ­ia a intrat în pădure şi era slăbit neavând ce să mănânce. Dar şi Abesalom războindu-se a intrat în pădure. Deci, dacă păcatul nostru nu se face ca iarba uscată, nu va fi consumat de foc, nici nu va fi ars. Şi numeşte «desişuri ale pădurii» pe cei făţarnici şi pe cei întunecaţi în cuget, cei care în ascunsul inimii îşi păstrează multe răutăţi.

231.  Apoi adaugă: «de iuţimea mâniei Domnului a ars tot pă­mântul».
Arată că cele pământeşti sunt predate focului pedepsitor spre binefacerea sufletului, după cum arată şi Domnul, spunând: «Foc am venit să arunc pe pământ şi vroiam să văd dacă deja e aprins». «Şi va fi poporul ca un om ars de foc». Nu ameninţă cu distruge­rea, ci arată curăţirea, după ceea ce este spus de către Apostol: «Da­că lucrul cuiva se va arde, va fi păgubit; el însă se va mântui, dar ca prin foc». Apoi descrie răutatea din popor şi revolta deja neînceta­tă de la ei, care înainta cu totul spre nevindecare. Căci spune: «Nici un om nu se va milostivi de fratele său», ci pe cel care se apropie de el ca să găsească ajutor îl «va apleca spre dreapta», adică se va purta strâmb (stângaci) [cu acela], fiindcă «va flămânzi şi va mânca din cele strâmbe (cele de-a stânga)». Cel care nu lucrează cele drepte şi vrednice de primire, acela se va sătura din cele strâmbe (de-a stânga) şi neîngăduite. De aceea, se tâlcuieşte ce înseamnă «va mânca din cele de-a stânga».
          «Şi nu se va sătura, spune, omul, mâncând carnea braţului său». Arată starea animalică a sufletului, descriind devorarea re­ciprocă a fraţilor, sărind cu cruzime unul asupra celuilalt. Căci: «Manase va mânca din Efraim şi Efraim din Manase». Răutatea îi sălbăticeşte şi îi face să se asemene fiarelor care mănâncă crud, nesăturându-se să mănânce din carnea braţului celuilalt, iar scopul lor este distrugerea completă, după ceea ce a fost spus de către Apostol, că «dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi». Astfel, purtându-se duşmănos unii faţă de alţii, totuşi sunt uniţi în planul împotriva aproapelui. Căci spune: «împreună îl vor asedia pe Iuda», adică pe cei care se mărturisesc lui Dumnezeu şi rămân în slujirea Lui. Căci „Iuda” se tâlcuieşte „mărtu­risire”****. Pe lângă faptul că răutatea este nearmonioasă cu ea însăşi, prin lupta împotriva virtuţii arată o oarecare armonie. Asemenea, cutezanţa şi laşitatea sunt opuse una alteia, una fiind exagerare, iar cealaltă lipsă, dar deopotrivă se luptă cu bărbăţia, care se află la mij­loc, ca şi cum ar asedia-o fiecare din partea sa. De aceea se spune că Efraim şi Manase îşi mănâncă unul altuia carnea, dar împreună au ajuns să-l asedieze pe Iuda.




[*]  Chiar numele Solomon (Șlomo) este legat în limba ebraică de şalom „pa­ce”.

[**]   Facerea XLIX, 10. Versiunea aparţine aici Septuagintei. în textul ebraic în loc de „cele păstrate Lui”, apare şilo, un cuvânt greu de interpretat, care însă ar putea fi voca­lizat „(ale) Lui”. Biblia sinodală traduce „împăciuitorul”, considerând că şilo derivă de la verbul „a fi în pace”.

■ Textul masoretic spune că Domnul va ridica vrăjmaşi din partea lui Reţin, regele Aramului.

[***]   Textul masoretic are Aram şi filistenii în loc de Siria şi grecii.

[****]  Iuda Yehuda este pus în legătură cu rădăcina  „a lăuda”, fiind explicat prin etimologia populară ca însemnând „(mărturisire) de laudă” (cf. Fac. XLIX,8 ).