247. «Şi va fi în ziua aceea rădăcina lui Iesei şi cel se ridică să
stăpânească neamurile».
Scriptura
ni-L binevesteşte pe Hristos Cel din sămânţa lui David. În ziua aceea, adică
în timpurile hotărâte cu mult înainte şi în vremea dinainte stabilită, va fi
rădăcina lui Iesei. În altă parte spune: «va răsări
toiag din rădăcina [lui Iesei] şi va ieşi floare din rădăcina lui Iesei»,
considerând „toiag” ca stăpânire, iar „floare” ca venirea [Lui] cu dragoste şi
bunătate pentru toţi. Şi pentru că a oferit harul întrupării pe scurt, îşi reprezintă
venirea rapidă şi oarecum în trecere. Dar aici spune că va fi o rădăcină a lui Iesei. Fii atent la «va fi». Nu spune
„pare”, nici „pare să fie”, ci după adevăr: «va
fi». Căci nu după închipuire, nici după o părere Şi-a luat trupul, ci
chiar după adevăr.
De aceea, va fi rădăcina lui Iesei, adică aluatul trupului din Iesei va fi după
adevăr şi Se va ipostazia.
Şi Cel ce Se ridică este şi rădăcină şi ridicat. «Rădăcină
a lui Iesei», pentru că trupul purtător de Dumnezeu a fost luat din
succesiunea regală.
«Cel ce Se ridică să stăpânească neamurile». De aceea, neamurile au nădăjduit în El, după cum este arătat de
Biserica lui Hristos dintre neamuri. Căci ridicându-Se din morţi
a stăpânit neamurile, părăsind poporul ucigaş. Acelora le-a lăsat moartea, iar
neamurilor le-a dăruit învierea. Pentru că unii au strigat: «Să fie răstignit»,
şi: «Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri», dar ceilalţi L-au primit pe Cel răstignit şi au fost răscumpăraţi
prin sângele Lui de la moarte.
«Şi va fi, spune, odihna Lui cinste». Această odihnă a lui Hristos este cinstea celor care îl cinstesc drept
Cuvântul lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea.
Cel care îl odihneşte pe Hristos mărturiseşte împreună-cinstirea Lui cu Cel
care L-a născut, comuniunea de vrednicie, existenţa firii din veşnicie. Dar cei care
se îngrijesc să găsească vorbe de necinste nu spun cele pentru odihna lui
Hristos. Totuşi, se poate ca odihna să fie înţeleasă nu doar ca cea cu care Se
odihneşte Hristos de la cei care îl slăvesc, ci şi ca cea cu care îi va odihni
pe cei care îl iubesc, după cum este scris: «Eu îi
slăvesc pe cei ce Mă iubesc».
Odihna cu care îi odihneşte Domnul este cinstea care după dreapta judecată a
lui Dumnezeu va fi împărţită după vrednicia celor înfăptuite. îi va cinsti pe
unii cu cinstiri mai mari, iar pe alţii cu [unele] mai modeste, de vreme ce o
stea diferă de [altă] stea în slavă. Şi pentru că sunt multe
locaşuri la Tatăl,
îi va odihni pe unii în stări mai sus-puse şi mai înalte, iar pe alţii în
[unele] mai mici. Totuşi, datorită cinstei toţi vor avea odihnă.
Mâna
Domnului s-a arătat diferit la fiecare generaţie, prin cei care puteau să
primească lucrarea minunilor. Mai întâi minunile sau arătat în Egipt, apoi în
pustiu, apoi în timpurile lui Iisus Navi*, apoi în [timpul]
judecătorilor şi al profeţilor care înfăptuiau [lucruri] mari. Dar acum spune
că se arată mâna Domnului la venirea Mântuitorului nostru, Care vindecă toată
boala şi toată slăbiciunea din
popor şi face toate cele propovăduite în Evanghelie. Căci Domnul a continuat
să arate această putere, pentru că cele de dinainte nu au părut suficiente ca
să-l aducă pe poporul cel necredincios la cunoaşterea lui Dumnezeu.
«Ca rămăşiţa lăsată a poporului să fie
zeloasă». De aceea, va continua
să-[Şi] arate mâna, ca să aducă la zel rămăşiţa poporului, care spune că este
rămasă în viaţă de la războaie. Şi se înşiră mulţimea celor care s-au războit:
Asiria, Egiptul, Babilonia, Etiopia, Elamul, cei de la răsăritul soarelui şi
Arabia. Istoria este plină, vorbind despre etiopieni: «Şi a ieşit asupra lui Zerah etiopianul cu oaste de o mie
de mii şi trei sute de care. Şi Asa i-a ieşit în întâmpinare şi a strigat către
Domnul: Doamne, Ţie nu îţi este cu neputinţă să izbăveşti nici mulţi, nici
puţini. Întăreşte-ne, Doamne, Dumnezeul nostru, pentru că în Tine ne încredem
şi în numele Tău am pornit asupra acestei mari mulţimi. Doamne, Dumnezeul
nostru, să nu se întărească asupra Ta vreun om!».
Asirienii erau cei care i-au cucerit şi egiptenii cei care i-au
înrobit de la început
şi Nabucodonosor era din Babilonia. Elamiţii sunt un neam al
părţilor, care împreună cu cei din Mesopotamia [şi] Siria a năvălit adesea în
Israel**.
Arabii sunt un neam războinic, tot timpul războindu-se cu Israel***.
Deci, toţi aceştia sunt cei care s-au războit cu sămânţa nobilă, unii fiind
învinşi, alţii învingându-i. Şi pentru că i-au învins şi s-au sârguit în multe
cazne, primesc o asemenea răsplată, să vadă arătarea continuă a
mâinii lui Dumnezeu. De aceea, după bravura şi chinurile [îndurate], vor fi
zeloşi.
249. «Şi va ridica, spune, un semn între
neamuri şi îi va aduna pe cei pierduţi ai lui Israel şi pe cei risipiţi ai lui
Iuda îi va strânge din cele patru colţuri ale pământului».
De
aceea Rădăcina lui Iesei, Cel ridicat (înviat) ca să stăpânească neamurile, va
ridica un semn între neamuri ca să fie adunaţi cei risipiţi ai lui Israel. Căci
«Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască
pe cel pierdut».
Dar
acesta este semnul pe care îl va ridica între neamuri, despre care se vorbeşte
în Evanghelii: «vor vedea semnul Fiului Omului»,
despre care mărturiseşti că este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin
care lumea este răstignită faţă de sfinţi şi ei faţă de lume
şi în care [Scriptura] spune că [se află] puterea semnului.
De ce
se împlineşte iconomia întrupării prin Cruce? Ca din cele patru colţuri ale
pământului să se adune cei mântuiţi. Căci părţile crucii se împart în patru, ca
fiecare să se îndrepte spre cele patru părţi ale lumii. De aceea a fost
preferată moartea prin cruce, fie ca toate părţile să fie rânduite pentru
mântuire prin părţile crucii, fie pentru că înainte de crucea de lemn a fost
răstignită una duhovnicească
împreună cu întreaga lume, cele patru părţi ale întregului fiind unite la
mijloc, ca puterea de la mijloc să fie împlinită în cele patru părţi.
De
aceea, fiind acest semn ridicat, cei pierduţi ai lui Israel se vor aduna şi cei
risipiţi ai lui Iuda se vor strânge din cele patru colţuri ale pământului.
Fiind ridicat semnul - pentru că [Hristos] a avut putere de distrugere a
stăpânirilor şi puterilor, pe care le-a biruit pe lemn, le-a dezbrăcat şi le-a
aruncat veşmântul pe care noi îl aveam, ca să zicem aşa, ţesut de ele - a
dezbrăcat stăpânirile şi puterile şi le-a dat de ocară în văzul tuturor,
biruindu-le prin lemn.
De
aceea Pavel, fiind între cei pierduţi ai lui Israel şi împrăştiaţi ai lui Iuda,
înţelegând semnul ridicat de Iisus pentru neamuri, a alergat la cruce şi a
spus: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea
Domnului nostru Iisus Hristos». După adunarea celor pierduţi
ai lui Israel, care au fost stăpâniţi de Efraim, şi a celor risipiţi ai lui
Iuda, care trăiau sub seminţia lui David, urmează că nu mai este zelul lui
Efraim împotriva lui Iuda, nici duşmanii lui Iuda nu mai izbândesc. După ce
este ridicat semnul, după ce sunt adunaţi cei pierduţi ai lui Israel, care se
referă la Efraim, şi după ce sunt adunaţi şi cei risipiţi ai lui Iuda, «se va şterge zelul (gelozia) lui Efraim şi duşmanii lui Iuda
vor pieri».
250. Observă însă că se spune că Israel
s-a pierdut, iar Iuda s-a risipit. Doar că în buna înţelegere lui Hristos, Cel
care le împacă pe cele de pe pământ şi pe cele din cer şi le recapitulează pe
toate în EI,
sunt îndepărtate patimile, care mai înainte conduceau viaţa prin ceartă şi
dezbinare. «De aceea Efraim nu îl va pizmui pe Iuda
şi Iuda nu îl va necăji pe Efraim»,
pentru că duşmănia dintre ei va pieri. Mai ales pizma (zelul) pare să fie ocazie de duşmănie pentru mulţi. Iar
pizma (zelul) este spus de Scriptură nu [ca] reprezentare a [lucrurilor] bune,
ci [ca] gelozie pe bunăstarea [altora]. De aceea atunci, fiind în armonie, «vor
zbura în corăbiile celor de alt neam, vor prăda
deopotrivă marea». Îi înfăţişează pe cei care navighează cu repeziciune [foarte] frumos pe mare,
asemănând cu aripa mişcarea [lor]. Când, cu pânza desfăşurată, vântul bate
măsurat la pupă, [corăbiile] sunt purtate pe mare.
«Vor prăda marea», învingând balaurul şi pe cei ajunşi
sub el, pe care Apostolii lui Hristos, convertindu-i la cunoaşterea adevărului,
s-ar putea spune cu dreptate că pradă, făcându-i ca o pradă pe cei ţinuţi de
[vrăjmaşul] care îl ia captiv pe om. Trebuie înţeles aici prin mare un loc al
oprimării, pe care în altă parte l-am învăţat [ca fiind]
valea plângerii.
Poate că trupurile noastre sunt numite «corăbii
ale celor de alt neam»,
pentru că nu sunt înrudite cu constituţia sufletului. Căci trupul nu se supune
legii lui Dumnezeu,
ci voieşte împotriva duhului.
Dar se spune că aceştia pradă şi Idumeea, adică stăpânesc peste lucrurile
pământeşti, îşi pun mâinile pe Moab. Moab se tâlcuieşte „din tată”****.
Deci, către aceştia a spus Domnul: «Voi sunteţi din
tatăl vostru, diavolul şi doriţi să faceţi voia tatălui vostru».
[Cei din rămăşiţă] pun mâinile pe aceştia ca prin lucrarea lor bună să-i facă
supuşi. Apoi «fiii lui Amon se vor supune întâi».
Amon se tâlcuieşte „poporul cu noi”*****. Probabil că întâi se
supun cuvântului cei care au răutatea mai mică, înainte de cei care o au mai
multă şi revărsată mai mult.
După
cum Iezechiel spune că sunt râuri ale Egiptului pe care faraonul pretinde că
le-a făcut,
la fel Isaia numeşte marea Egiptului pe care bunul Dumnezeu o va pustii. Căci
este binefacere pustiirea lucrurilor netrebnice adusă la timp potrivit. După
cum «va pustii Domnul marea Egiptului şi-Şi va pune
[mâna] peste râul cu vânt puternic», la fel «va lovi şapte văi ale Egiptului».
Şi atunci cineva [ar putea] să treacă încălţat râul Egiptului. înseamnă
puţinătatea apei lăsate în râu. Căci va fi atât de puţină sau chiar va fi uscat
complet, încât nu va mai rămâne umezeala din cauza căreia cineva să fie obligat
să treacă râul dezlegându-şi [sandala]. Sau poate, însă, de vreme ce lui Moise
şi lui Iosua li s-a spus să-şi dezlege sandala din
picior, pentru că pământul pe care stăteau era sfânt, iar Egiptul nu este
astfel, ci este profan, li s-a poruncit să treacă râul încălţaţi şi să nu-şi
scoată sandalele.
Este
uscat fiind stăpânit de Duhul (vântul) puternic de la Dumnezeu. De aceea solul
Egiptului este nevrednic să primească talpa goală a sfinţilor care treceau. De
unde şi celor care mâncau Paştile li s-a poruncit să aibă sandalele în picioare.
Căci unde sunt şarpe muşcător şi scorpion, sandalele [trebuie] să fie
încălţate, apărând picioarele pe care le acoperă. Dar când cineva ajunge deja
la locul sfânt, atunci să se descalţe, ca Apostolii Iui Hristos, cărora li sa
spus să nu-şi ia sandalele.
«Şi va fi lui Israel ca în ziua când a
ieşit din pământul Egiptului».
Fiindcă şi atunci au trecut Marea Roşie cu sandalele, după ce a certat-o Cel
puternic şi s-a uscat. Şi Iordanul l-au trecut cu piciorul,
păzindu-şi talpa neudată, când toată umezeala a fugit la trecerea lor.
[*] Iosua, Iisus şi Iosua sunt de
fapt aceleaşi nume (în greacă nu se face diferenţa între ele, ci numele ebraic Yehoşua sau Yeşua este redat Iesous, Iisus).
[**] Fac.
XIV, 1. Kedarlaomer era regele elamit. Totuşi, istoric vorbind, elamiţii nu
erau neam part şi nici nu au invadat Israelul, fiind la o distanţă apreciabilă.
De fapt, Imperiul persan continuă moştenirea elamită şi a regatului Anşan, iar
perşii, într-adevăr, în 539 îdHr. preiau stăpânirea Imperiului babilonian, deci
inclusiv Israelul.
[***] În istoria biblică, arabii nu
au atacat regatele israelite, ci chiar s-au aliat în bătălia de la Qarqar din
853 îdHr. împotriva asirienilor cu regatul nordic condus de Ahab. Conflicte
directe au fost în perioada romană, când nabateii, un popor arab, au intrat în
conflict cu regii din dinastia lui Irod.
[****] Este de fapt un joc de cuvinte, moav Moab
este pus în legătură cu meav „din tată”.
