luni, 6 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 11





247. «Şi va fi în ziua aceea rădăcina lui Iesei şi cel se ridică să stăpânească neamurile».
Scriptura ni-L binevesteşte pe Hristos Cel din sămânţa lui David. În ziua aceea, adică în timpurile hotărâte cu mult înainte şi în vremea dinainte stabilită, va fi rădăcina lui Iesei. În altă parte spune: «va răsări toiag din rădăcina [lui Iesei] şi va ieşi floare din rădăcina lui Iesei», considerând „toiag” ca stăpânire, iar „floare” ca venirea [Lui] cu dragoste şi bunătate pentru toţi. Şi pentru că a oferit harul întrupării pe scurt, îşi reprezintă venirea rapidă şi oarecum în trece­re. Dar aici spune că va fi o rădăcină a lui Iesei. Fii atent la «va fi». Nu spune „pare”, nici „pare să fie”, ci după adevăr: «va fi». Căci nu după închipuire, nici după o părere Şi-a luat trupul, ci chiar după adevăr. De aceea, va fi rădăcina lui Iesei, adică aluatul trupului din Iesei va fi după adevăr şi Se va ipostazia. Şi Cel ce Se ridică es­te şi rădăcină şi ridicat. «Rădăcină a lui Iesei», pentru că trupul pur­tător de Dumnezeu a fost luat din succesiunea regală.
       «Cel ce Se ridică să stăpânească neamurile». De aceea, nea­murile au nădăjduit în El, după cum este arătat de Biserica lui Hris­tos dintre neamuri. Căci ridicându-Se din morţi a stăpânit nea­murile, părăsind poporul ucigaş. Acelora le-a lăsat moartea, iar neamurilor le-a dăruit învierea. Pentru că unii au strigat: «Să fie răs­tignit», şi: «Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri», dar ceilalţi L-au primit pe Cel răstignit şi au fost răscum­păraţi prin sângele Lui de la moarte.
«Şi va fi, spune, odihna Lui cinste». Această odihnă a lui Hristos este cinstea celor care îl cinstesc drept Cuvântul lui Dum­nezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi puterea. Cel care îl odih­neşte pe Hristos mărturiseşte împreună-cinstirea Lui cu Cel care L-a născut, comuniunea de vrednicie, existenţa firii din veşnicie. Dar cei care se îngrijesc să găsească vorbe de necinste nu spun cele pen­tru odihna lui Hristos. Totuşi, se poate ca odihna să fie înţeleasă nu doar ca cea cu care Se odihneşte Hristos de la cei care îl slăvesc, ci şi ca cea cu care îi va odihni pe cei care îl iubesc, după cum este scris: «Eu îi slăvesc pe cei ce Mă iubesc». Odihna cu care îi odihneşte Domnul este cinstea care după dreapta judecată a lui Dumnezeu va fi împărţită după vrednicia celor înfăptuite. îi va cinsti pe unii cu cinstiri mai mari, iar pe alţii cu [unele] mai modeste, de vreme ce o stea diferă de [altă] stea în slavă. Şi pentru că sunt multe locaşuri la Tatăl, îi va odihni pe unii în stări mai sus-puse şi mai înalte, iar pe alţii în [unele] mai mici. Totuşi, datorită cinstei toţi vor avea odihnă.

248. «Şi va fi în ziua aceea că Domnul va continua să-Şi arate mâna Sa».
         Mâna Domnului s-a arătat diferit la fiecare generaţie, prin cei care puteau să primească lucrarea minunilor. Mai întâi minunile s­au arătat în Egipt, apoi în pustiu, apoi în timpurile lui Iisus Navi*, apoi în [timpul] judecătorilor şi al profeţilor care înfăptuiau [lu­cruri] mari. Dar acum spune că se arată mâna Domnului la venirea Mântuitorului nostru, Care vindecă toată boala şi toată slăbiciunea din popor şi face toate cele propovăduite în Evanghelie. Căci Dom­nul a continuat să arate această putere, pentru că cele de dinainte nu au părut suficiente ca să-l aducă pe poporul cel necredincios la cunoaşterea lui Dumnezeu.
          «Ca rămăşiţa lăsată a poporului să fie zeloasă». De aceea, va continua să-[Şi] arate mâna, ca să aducă la zel rămăşiţa poporului, care spune că este rămasă în viaţă de la războaie. Şi se înşiră mulţi­mea celor care s-au războit: Asiria, Egiptul, Babilonia, Etiopia, Elamul, cei de la răsăritul soarelui şi Arabia. Istoria este plină, vor­bind despre etiopieni: «Şi a ieşit asupra lui Zerah etiopianul cu oaste de o mie de mii şi trei sute de care. Şi Asa i-a ieşit în întâmpinare şi a strigat către Domnul: Doamne, Ţie nu îţi este cu neputinţă să izbă­veşti nici mulţi, nici puţini. Întăreşte-ne, Doamne, Dumnezeul nos­tru, pentru că în Tine ne încredem şi în numele Tău am pornit asupra acestei mari mulţimi. Doamne, Dumnezeul nostru, să nu se întăreas­că asupra Ta vreun om!». Asirienii erau cei care i-au cucerit şi egiptenii cei care i-au înrobit de la început şi Nabucodonosor era din Babilonia. Elamiţii sunt un neam al părţilor, care împreună cu cei din Mesopotamia [şi] Siria a năvălit adesea în Israel**. Arabii sunt un neam războinic, tot timpul războindu-se cu Israel***. Deci, toţi aceştia sunt cei care s-au războit cu sămânţa nobilă, unii fiind învinşi, alţii învingându-i. Şi pentru că i-au învins şi s-au sârguit în multe cazne, primesc o asemenea răsplată, să vadă arătarea continuă a mâinii lui Dumnezeu. De aceea, după bravura şi chinurile [în­durate], vor fi zeloşi.


249.  «Şi va ridica, spune, un semn între neamuri şi îi va aduna pe cei pierduţi ai lui Israel şi pe cei risipiţi ai lui Iuda îi va strânge din cele patru colţuri ale pământului».
De aceea Rădăcina lui Iesei, Cel ridicat (înviat) ca să stăpâ­nească neamurile, va ridica un semn între neamuri ca să fie adunaţi cei risipiţi ai lui Israel. Căci «Fiul Omului a venit ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut».
Dar acesta este semnul pe care îl va ridica între neamuri, des­pre care se vorbeşte în Evanghelii: «vor vedea semnul Fiului Omu­lui», despre care mărturiseşti că este Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de sfinţi şi ei faţă de lume şi în care [Scriptura] spune că [se află] puterea semnului.
De ce se împlineşte iconomia întrupării prin Cruce? Ca din ce­le patru colţuri ale pământului să se adune cei mântuiţi. Căci părţile crucii se împart în patru, ca fiecare să se îndrepte spre cele patru părţi ale lumii. De aceea a fost preferată moartea prin cruce, fie ca toate părţile să fie rânduite pentru mântuire prin părţile crucii, fie pentru că înainte de crucea de lemn a fost răstignită una duhovni­cească împreună cu întreaga lume, cele patru părţi ale întregului fiind unite la mijloc, ca puterea de la mijloc să fie împlinită în cele patru părţi.
De aceea, fiind acest semn ridicat, cei pierduţi ai lui Israel se vor aduna şi cei risipiţi ai lui Iuda se vor strânge din cele patru col­ţuri ale pământului. Fiind ridicat semnul - pentru că [Hristos] a avut putere de distrugere a stăpânirilor şi puterilor, pe care le-a bi­ruit pe lemn, le-a dezbrăcat şi le-a aruncat veşmântul pe care noi îl aveam, ca să zicem aşa, ţesut de ele - a dezbrăcat stăpânirile şi pu­terile şi le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruindu-le prin lemn.
          De aceea Pavel, fiind între cei pierduţi ai lui Israel şi împrăştiaţi ai lui Iuda, înţelegând semnul ridicat de Iisus pentru neamuri, a aler­gat la cruce şi a spus: «Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în cru­cea Domnului nostru Iisus Hristos». După adunarea celor pier­duţi ai lui Israel, care au fost stăpâniţi de Efraim, şi a celor risipiţi ai lui Iuda, care trăiau sub seminţia lui David, urmează că nu mai este zelul lui Efraim împotriva lui Iuda, nici duşmanii lui Iuda nu mai iz­bândesc. După ce este ridicat semnul, după ce sunt adunaţi cei pierduţi ai lui Israel, care se referă la Efraim, şi după ce sunt adunaţi şi cei risipiţi ai lui Iuda, «se va şterge zelul (gelozia) lui Efraim şi duşmanii lui Iuda vor pieri».

250. Observă însă că se spune că Israel s-a pierdut, iar Iuda s-a risipit. Doar că în buna înţelegere lui Hristos, Cel care le împacă pe cele de pe pământ şi pe cele din cer şi le recapitulează pe toate în EI, sunt îndepărtate patimile, care mai înainte conduceau viaţa prin ceartă şi dezbinare. «De aceea Efraim nu îl va pizmui pe Iuda şi Iuda nu îl va necăji pe Efraim», pentru că duşmănia dintre ei va pieri. Mai ales pizma (zelul) pare să fie ocazie de duşmănie pentru mulţi. Iar pizma (zelul) este spus de Scriptură nu [ca] reprezentare a [lucrurilor] bune, ci [ca] gelozie pe bunăstarea [altora]. De aceea atunci, fiind în armonie, «vor zbura în corăbiile celor de alt neam, vor prăda deopotrivă marea». Îi înfăţişează pe cei care navighează cu repeziciune [foarte] frumos pe mare, asemănând cu aripa mişca­rea [lor]. Când, cu pânza desfăşurată, vântul bate măsurat la pupă, [corăbiile] sunt purtate pe mare.
       «Vor prăda marea», învingând balaurul şi pe cei ajunşi sub el, pe care Apostolii lui Hristos, convertindu-i la cunoaşterea adevăru­lui, s-ar putea spune cu dreptate că pradă, făcându-i ca o pradă pe cei ţinuţi de [vrăjmaşul] care îl ia captiv pe om. Trebuie înţeles aici prin mare un loc al oprimării, pe care în altă parte l-am învăţat [ca fiind] valea plângerii. Poate că trupurile noastre sunt numite «co­răbii ale celor de alt neam», pentru că nu sunt înrudite cu consti­tuţia sufletului. Căci trupul nu se supune legii lui Dumnezeu, ci voieşte împotriva duhului. Dar se spune că aceştia pradă şi Idumeea, adică stăpânesc peste lucrurile pământeşti, îşi pun mâinile pe Moab. Moab se tâlcuieşte „din tată”****. Deci, către aceştia a spus Domnul: «Voi sunteţi din tatăl vostru, diavolul şi doriţi să faceţi voia tatălui vostru». [Cei din rămăşiţă] pun mâinile pe aceştia ca prin lucrarea lor bună să-i facă supuşi. Apoi «fiii lui Amon se vor supune întâi». Amon se tâlcuieşte „poporul cu noi”*****. Probabil că întâi se supun cuvântului cei care au răutatea mai mică, înainte de cei care o au mai multă şi revărsată mai mult.

251. Apoi adaugă: «Şi va pustii Domnul marea Egiptului».
         După cum Iezechiel spune că sunt râuri ale Egiptului pe care faraonul pretinde că le-a făcut, la fel Isaia numeşte marea Egiptu­lui pe care bunul Dumnezeu o va pustii. Căci este binefacere pustii­rea lucrurilor netrebnice adusă la timp potrivit. După cum «va pustii Domnul marea Egiptului şi-Şi va pune [mâna] peste râul cu vânt pu­ternic», la fel «va lovi şapte văi ale Egiptului». Şi atunci cineva [ar putea] să treacă încălţat râul Egiptului. înseamnă puţinătatea apei lăsate în râu. Căci va fi atât de puţină sau chiar va fi uscat complet, încât nu va mai rămâne umezeala din cauza căreia cineva să fie obligat să treacă râul dezlegându-şi [sandala]. Sau poate, însă, de vreme ce lui Moise şi lui Iosua li s-a spus să-şi dezlege sandala din picior, pentru că pământul pe care stăteau era sfânt, iar Egiptul nu este astfel, ci este profan, li s-a poruncit să treacă râul încălţaţi şi să nu-şi scoată sandalele.
Este uscat fiind stăpânit de Duhul (vântul) puternic de la Dumnezeu. De aceea solul Egiptului este nevrednic să primească talpa goală a sfinţilor care treceau. De unde şi celor care mâncau Paştile li s-a poruncit să aibă sandalele în picioare. Căci unde sunt şarpe muşcător şi scorpion, sandalele [trebuie] să fie încălţate, apă­rând picioarele pe care le acoperă. Dar când cineva ajunge deja la locul sfânt, atunci să se descalţe, ca Apostolii Iui Hristos, cărora li s­a spus să nu-şi ia sandalele.
«Şi va fi lui Israel ca în ziua când a ieşit din pământul Egiptului». Fiindcă şi atunci au trecut Marea Roşie cu sandalele, după ce a certat-o Cel puternic şi s-a uscat. Şi Iordanul l-au trecut cu pi­ciorul, păzindu-şi talpa neudată, când toată umezeala a fugit la tre­cerea lor.




[*]   Iosua, Iisus şi Iosua sunt de fapt aceleaşi nume (în greacă nu se face diferenţa între ele, ci numele ebraic  Yehoşua sau Yeşua este redat Iesous, Iisus).

[**]   Fac. XIV, 1. Kedarlaomer era regele elamit. Totuşi, istoric vorbind, elamiţii nu erau neam part şi nici nu au invadat Israelul, fiind la o distanţă apreciabilă. De fapt, Imperi­ul persan continuă moştenirea elamită şi a regatului Anşan, iar perşii, într-adevăr, în 539 îdHr. preiau stăpânirea Imperiului babilonian, deci inclusiv Israelul.
[***]   În istoria biblică, arabii nu au atacat regatele israelite, ci chiar s-au aliat în bătălia de la Qarqar din 853 îdHr. împotriva asirienilor cu regatul nordic condus de Ahab. Conflicte directe au fost în perioada romană, când nabateii, un popor arab, au intrat în conflict cu regii din dinastia lui Irod.

[****]  Este de fapt un joc de cuvinte, moav Moab este pus în legătură cu meav „din tată”.

[*****]   Iarăşi un joc de cuvinte, ammon etnonimul este explicat prin am imanu „popor cu noi”.