luni, 6 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 12



252. Atunci poporul va spune: «Te voi binecuvânta, Doamne, că Te-ai mâniat pe mine şi Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai miluit».
Adeseori cineva este părăsit şi lăsat pentru că a fost odată târât înspre răutăţile egiptene şi s-a bucurat un oarecare timp de propria necugetare, ca să secere ce a semănat rău. Cel care, când nu este complet părăsit, ci are o binefacere, va spune: «Te voi binecuvânta, Doamne, că Te-ai mâniat pe mine şi Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai mi­luit». Este asemănător acestuia [textul]: «Voi îndura mânia Domnu­lui, căci l-am greşit, până când El va judeca dreptatea mea» şi du­pă aceasta va aduce judecata la sfârşit. Căci «nu până în sfârşit Se va mânia, nici până în veac Se va iuţi». Cel ce spune: «Te voi binecu­vânta, Doamne, că Te-ai mâniat pe mine şi m-ai miluit», înţelegând binefacerea lui Dumnezeu, se laudă cu ea şi spune: «Iată, Dumneze­ul Meu, Mântuitorul meu, nădăjdui-voi spre El şi nu mă voi teme, pentru că slava mea şi lauda mea este Domnul».
         Nu vor spune acestea cei care fac milostenie înaintea oameni­lor, nici cei care primesc slavă unii de la alţii şi nu caută slava doar de la Dumnezeu şi, în general, cei care încalcă porunca ce spune: «Nu fiţi [iubitori] de slavă deşartă». Dar de vreme ce Domnul fă­găduieşte: «Eu slăvesc pe cei care Mă slăvesc», este clar că cel care îl slăveşte bine este slăvit de El. Astfel şi faţa lui Moise a fost slăvi­tă, pentru că a ştiut să-L slăvească bine pe Dumnezeu. Iar lauda este în acord cu slava, încât cel care slăveşte bine, şi laudă potrivit. Şi nimeni dintre cei care au despre Dumnezeu concepţii răsturnate să nu creadă că laudele cu psalmodieri îi sunt plăcute*. Pentru că ţine de aceeaşi inimă să slăvească cu izbândă şi să laude potrivit. De aceea, pentru că a spus rămăşiţei poporului din Egipt: «Te voi bine­cuvânta, Doamne, că Te-ai mâniat pe mine şi Ţi-ai întors mânia Ta şi m-ai miluit», aceştia, străbătând Egiptul, vor spune: «Nu mă voi te­me, pentru că slava mea şi lauda mea este Domnul şi îmi va fi spre mântuire».

253. Aminteşte-ţi şi de cântarea pe care poporul lui Israel a cântat-o în pustiu, când Miriam a început şi a zis: «Să cântăm Dom­nului, căci cu slavă S-a preaslăvit», ca să reînnoiască acum vechea laudă cei care spun: «Slava mea şi lauda mea este Domnul şi îmi va fi spre mântuire». Urmând după lauda Domnului, va scoate apă cu ve­selie din izvoarele Mântuitorului cel care I se închină bine. Dacă poporul idolatru este acuzat: «M-au părăsit pe Mine, izvorul apei vii», este clar că cel care crede în Dumnezeu şi îşi adapă sufletul din credinţa în El prin dogmele mântuitoare, acela scoate apă cu ve­selie din izvoarele Mântuitorului. Iar cât de mare este veselia care le revine celor care s-au învrednicit să-şi scoată apă de acolo, să înţe­legi din imaginea folosită de David: «însetează sufletul meu de Dumnezeul cel puternic şi viu». Căci preaplinul dorinţei produce o veselie imensă celor care ajung la cele râvnite.
       Şi cel care se îngrijeşte de legea Domnului ziua şi noaptea, despre care se spune că «Gura dreptului va deprinde înţelepciune», care cercetează Scripturile şi caută să-L găsească pe Domnul prin dreptate, care prin veselia din descoperire înţelege sensul duhovni­cesc al Scripturilor, [unul ca acesta] va scoate apă cu veselie. De aceea, când noi înşine ne umplem de băutura din izvoarele Mântui­torului, atunci îi luăm şi pe alţii, îndemnându-i şi spunând: «Cântaţi Domnului, strigaţi numele Lui». Strigătul este un sunet care are forţă ce poate pătrunde până la cei de departe. De aceea, [Scritpura are] «strigaţi» în loc de: „Să nu cugetaţi despre Dumnezeu cele mă­runte, ci cu cuget înalt să gândiţi cele despre El, astfel teologhisiţi, ca şi celor care se sunt departe de mântuire cuvântul vostru să poată fi ascultat prin claritatea învăţăturii”.
Dar sensul acesta îl arată şi următoarele. Căci, spune, «Vestiţi între neamuri măririle Lui», spuneţi minunile Lui. Arătaţi celor necunoscători rânduiala lumii, ca să fie aduşi prin dragostea Celui care le-a zidit pe toate, Dumnezeu.
«Cântaţi numelui Lui, că [lucruri] înalte a făcut». Istorisiţi fie cele despre minunile din lume, că sunt înalte şi necuprinse, fie cele despre puterile din ceruri, că El le-a făcut pe cele înalte de aco­lo, fie cele despre bunătatea cu noi, că îi înalţă pe cei smeriţi şi zdrobiţi cu inima. Căci Domnul îi înalţă pe cei drepţi. De aceea a făcut [un lucru] înalt, l-a preaînălţat cu propria slavă pe cel umilit de păcat.




[*]     Lauda adusă lui Dumnezeu trebuie să se întemeieze şi pe o teologie corectă.