miercuri, 8 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 16



301. «Oare nu este stâncă pustie muntele fiicei Sionului? Căci vei fi ca puiul luat de la o pasăre care a zburat, fiică a Moabului. De aceea, Arnonule, mai multe sfătuieşte. Faceţi-i acoperământ pentru plângere tot [timpul]. În întunericul de miazăzi vor fugi; s-au tulbu­rat. Să nu fi dus. Vor locui lângă tine fugarii din Moab. Vă vor fi scă­pare de la faţa celui care [vă] urmăreşte, pentru că a fost luată alian­ţa ta şi conducătorul, care călca pământul, a pierit. Şi se va ridica un tron cu milă şi va şedea pe el cu adevăr în cort David, Judecând şi căutând judecata şi grăbind la dreptate».
Cuvântul este încă pentru Moab. «Oare nu este stâncă pustie muntele fiicei Sionului»? Îl mustră pentru dispreţul lui, cu care a dispreţuit Sionul, insinuând că muntele este o stâncă pustie, pentru că nici nu are o mărime remarcabilă, nici nu poate permite foloasele din agricultură încât nu-i hrăneşte pe locuitori şi nici pe cei care îl administrează.
       Cel care susţine acestea despre munte şi îl bârfeşte, îngâmfându-se cu aroganţă şi pe sine semeţindu-se cu obrăznicie şi trufie, va fi asemenea unui pui părăsit de pasărea care îl încălzea, când zboară speriată din cuib, lăsându-l singur pe cel pe care l-a crescut. Una pleacă fugind, dar celălalt este uşor de prins de cel care îl vrea. Căci vulturul sau alta dintre păsările mari care pot să se înal­ţe cu mult de la pământ este în afara vătămării de la cei care încear­că [să îl prindă], dar tu vei fi ca un pui, care are nevoie de ajutor străin pentru hrană, care tocmai a ieşit din ou, [care] nu [are] corpul acoperit de pene groase, ci are încă nevoie de un acoperământ de la alţii ca să fie încălzit noaptea şi să nu fie ars [de soare] ziua. Deci, mama fiind surghiunită, vei fi luat din cuib, fiind [prea] slab pentru apărare şi neputincios pentru fugă. Dar acelaşi este şi cel care te ia din cuib şi cel care o urmăreşte pe mama care te acoperea.
Este clar că sufletele crescute de un duh rău şi nestatornic, când întâlnesc pe cineva care le goneşte în chip nobil prin fapte bu­ne şi prin chemarea numelui lui Hristos, fiind pustiite printr-o bună pustiire, sunt mai uşor de câştigat pentru creşterea în Hristos, care duce la desăvârşire. Vei fi, fiica Moabului, pentru că ai fost mustrată pentru slăbiciunea ta, o rămăşiţă. Ce vei fi, fiica Moabului? Ceea ce eşti, aceea vei fi arătată. Ai uitat de naşterea ta modestă, căci te-ai născut dintr-un tată care a provenit dintr-o căsătorie luată prin furt, căci mama s-a folosit de noapte şi de vin pentru furtul seminţei pa­terne.

302. «De aceea, Arnonule, mai multe sfătuieşte».
De vreme ce sfaturile cele dintâi nu te-au ajutat cu nimic, Arnonule, nici să filosofezi multe despre învăţăturile împletite după toată filosofia, continuă, dacă ţi se pare, cu [alte] sfaturi. Se pare că Arnonul este chemat în glumă şi ironic la sfaturi fără sens, pentru ca săturându-se de sfaturile lui zadarnice şi învăţând inutilitatea lor, să ajungă astfel la învăţătura sănătoasă.
Arnonul este o localitate moabită şi [plecând] de la unul Scrip­tura ne arată întregul loc al Arabiei. Dar numele Arnonului a fost preferat, datorită sensului tâlcuit din el. Căci Arnon se tâlcuieşte „luminarea lor”. Pentru că mai ales cei care suferă de părerea ma­rii [lor] înălţări în înţelepciune cred că mintea lor se află în lumină, fiind însă în adevăr întunecaţi cu cugetul şi înstrăinaţi de Dumne­zeu, se face cuvântul către cei care se cred în lumina cunoştinţei.

303. Apoi îndeamnă: «Faceţi-i acoperământ pentru plângere tot [timpul]».
Nadab şi Abiud, aducând foc străin la jertfelnic, au fost arşi. Şi cei care nu primesc lumina adevărată, ci îl primesc pe cel care se schimbă în înger de lumină, dacă îşi dau seama că sunt într-o ilu­zie a cunoaşterii, fiind căzuţi de la adevăr, în mod necesar vor jeli. De aceea, Scriptura transmite un îndemn către cei care poartă grijă de ei şi spune: «Faceţi-i acoperământ pentru plângere tot [tim­pul]». Cei care produc tristeţe celor care au păcătuit, fie în viaţă, fie în cunoaştere, ca unii să ajungă să plângă în mod fericit, aceştia fac acoperământ pentru plângere. Eu însumi i-am văzut pe unii cu­prinşi de tristeţe adâncă, închizându-se în odaie şi blocând orice trecere a luminii şi, ca să zic aşa, răzbunându-se pe ei înşişi prin pe­trecerea în întuneric.

          De aceea, pentru ca părerea de sine obişnuită de înţelepciune - de vreme ce ei sunt rătăciţi în cuget, fiind în adevăr întuneric, dar crezând că este lumină - să nu le afecteze simţirile, spune: «Faceţi-le acoperământ pentru plângere», pentru ca încuind înşelarea de la eterodocşi, să facă loc luminii celei adevărate să strălucească în ini­mile celor care au crezut în ea. Până să vină ziua Domnului, în care toate neamurile pământului îşi vor bate [pieptul], după cum este spus în [cartea lui] Zaharia: «Va spori tânguirea în Ierusalim precum tânguirea pentru o livadă de rodii tăiată. Şi pământul îşi va bate [pieptul] fiecare seminţie aparte, seminţia casei lui David apare şi fe­meile lor aparte, seminţia casei lui Natan apare şi femeile lor aparte, toate seminţiile aparte, fiecare seminţie aparte şi femeile lor apar­te», voi, care învăţaţi poporul şi îi întoarceţi pe cei ce au păcătuit în toată vremea vieţii, faceţi-i acoperământ de plângere, ca cei oprimaţi de răutate înainte să fie aduşi prin cuvântul vostru să plân­gă în mod fericit.

304. «În întunericul de miazăzi vor fugi».
Se pare că vremea de amiază a zilei are lumina mai străluci­toare şi mai clară. Adevărul poate fi observat din zidirea lumii de că­tre care sunt devotaţi cu pricepere raţiunilor din zidire, cei care trăiesc în lume şi sunt luminaţi în jur de înţelepciunea lui Dumne­zeu, dar suferă de necunoaşterea lui Dumnezeu, aceştia sunt cei ca­re se găsesc în întunericul de la miazăzi, pentru că lucrurile au o miazăzi, dar în sufletele celor care nu cunosc se află întunericul. De aceea unii ca aceştia fug în întunericul de la miazăzi, s-au tulburat, pentru că învăţăturile lor nu diferă cu nimic de vedenia pe care şi-o închipuie cei care au înnebunit.
Iar tulburarea este interpretarea întunericului de la miazăzi, pentru că cei purtaţi de vreo patimă a gândurilor nici nu cred că soarele străluceşte, nici că în aer este lumină. De aceea, este clar o tulburare şi o nebunie, când lucrurile atât de vizibile ne vestesc pu­terea Făcătorului, să se îndrepte spre idoli şi născociri, să le îndumnezeiască pe cele ce nu sunt şi adeseori prin învăţături eretice să se ţină afară de la adevăr şi să petreacă în întuneric ieşind, ca să zic aşa, din lumină.
«Să nu fi dus». Scriptura ne îndeamnă să nu fim duşi de [puterea de] convingere a eterodocşilor. Căci este clar o nebunie să urmăm celor tulburaţi. Şi este cunoscut că ei sunt tulburaţi. Sunt afară din calea care duce la Dumnezeu. Nu te folosi de ei drept că­lăuze, ca să nu fii dus vreodată de ei spre râpă şi groapă. «Dacă orb pe orb ar călăuzi, amândoi ar cădea în groapă».

305. «Vor locui lângă tine fugarii din Moab».
         După acestea i se spune fiicei Sionului de către Dumnezeu cel bun şi iubitor de oameni despre moabiţii care se întorc şi vor locui lângă ea, care fugind de Dumnezeu cu mult timp înainte, se vor în­toarce la Stăpânul lor. «Vor locui lângă tine fugarii din Moab». Şi aceştia, spune, vor fi acoperiţi de voi, fără să sufere nimic de la faţa celui care [îi] urmăreşte. Cei care erau cândva aliaţi, aceştia devin persecutori, războindu-se cu el, din cauza întoarcerii la Dumnezeu cel adevărat. De aceea, pentru că a fost ca puiul luat de la o pasăre care a zburat, a fost luat de la stăpânirea cea rea şi a fost eliberat de conducătorul cel netrebnic, care a pierit călcând totul prin semeţie şi tiranie.
Celui care este luat [captiv] profeţia îi aduce cele bune care vor fi. Căci spune că vor fi ridicate tronul şi împărăţia lui David. De aceea, pentru că toţi vor fi împărăţiţi de Hristos, după ceea ce s-a spus: «Căci El trebuie să împărâţească până ce va pune pe toţi vrăj­maşii Săi sub picioarele Sale», spune că tronul va fi ridicat, când cele împărăţite vor cunoaşte ridicarea, ceea ce se întâmplă nu prin vrednicia celor care urmează să fie împărăţiţi, ci prin mila şi bunăta­tea lui Dumnezeu. De aceea, spune, va şedea în adevăr David, adică Hristos cel tare cu mâna şi cu puterea. Şi va împărăţi în cort, până ce judecând va face judecată asupra tuturor.
Scaunul, într-adevăr, arată distrugerea minciunii. Va împărăţi până ce va face judecată. înfăţişează dreapta judecată a Lui asupra tuturor, după care hotărăşte despre fiecare nu la întâmplare, ci cer­cetând ceea ce este cuvenit şi potrivit, ca judecata să-i aducă fiecă­ruia ceea ce îi este bun pentru scop, repede grăbind şi presând drep­tatea, dar nu fără grijă, nici încet, ci lucrând-o cu toată strădania.

306. «Am auzit nesăbuinţa Moabului, nesăbuit foarte. Semeţia lui o voi înlătura şi nesăbuinţa lui şi nebunia. Nu aşa este profeţia ta, nu este aşa. Va ţipa Moabul, căci în Moab toţi vor ţipa. Pentru cei ca­re locuiesc în Sedec [să ai] cugetare şi să nu te ruşinezi. Câmpiile din Heşbon vor plânge».
         Acestea trebuie citite ca de la un alt început, pentru că nu ţin de cele de dinainte. În multe locuri Scriptura prin cele mai bune fă­când ca ascultătorul să respire şi să vadă bunătatea lui Dumnezeu şi scopul care va fi prin ea, reia pentru întoarcerea noastră ameninţări­le şi cele despre pedepse. Fiindcă cei mai mulţi avem nevoie de une­le ca acestea, pentru ca, dispreţuind bogăţia bunătăţii şi a îndelungii răbdări după învârtoşarea noastră şi după inima nepocăită, să nu ne adunăm urgia în ziua urgiei şi a arătării şi a dreptăţii lui Dumne­zeu. Asemenea găsim şi la Psalmist: «Bun este Domnul cu toţi». Spunând multe despre bunătate, că îi sprijină pe cei ce cad, că dă hrana la vreme, nu se opreşte la acestea, ci adaugă: «Dom­nul îi păzeşte pe toţi cei care îl iubesc, dar pe toţi păcătoşii îi va pierde». Totuşi, aici cele spuse arătând multă bunătate celor care s­au întors, [Scriptura] se întoarce iarăşi de la alt început la cele ama­re.
«Am auzit nesăbuinţa Moabului». Aceste sunt spuse pentru conducătorul lumii acesteia, care prima dată a instituit apostazia, că s-a răzvrătit împotriva Ziditorului, s-a purtat înverşunat faţă de oa­meni şi i-a călcat cu nesăbuinţă şi semeţie. Acesta este cel care i-a batjocorit pe cei din Biserică, ca fiind robiţi din cauza necunoaşterii şi nefiind cu nimic deosebiţi de aceştia (de cei robiţi). Acela este cel care lucrează în fiecare jignirea. Acesta este cel care îi convinge pe unii întâi-stătători de erezii să vorbească nelegiuiri către înălţi­me, iar dacă vreodată sunt de acord în cercetare, îi învaţă să nu încerce cuvântul, ci să-l dispreţuiască pe cel care poate să respingă absurdul învăţăturilor lui***. De aceea, tămăduindu-l pe acesta, Domnul spune: «Nesăbuinţa lui o voi înlătura». Ca înlăturarea unei boli este [înlăturarea] patimii rele a aroganţei. Dar şi «nesăbuinţa lui, spune, şi nebunia lui». Aceste patimi sunt proprii Moabului. Moabul este stăpânul averilor rele, al nesăbuinţei care născoceşte [uneltiri] spre necinstea aproapelui, al nebuniei şi al mâniei care rămâne şi stăruie.

307.  Apoi adaugă: «Nu este aşa profeţia ta, nu este aşa».
[Pasajul] acuză vechiul gând al Moabului, când profeţia lui Valaam nu i-a putut face nimic lui Israel, de vreme ce Domnul Dumnezeu i-a întors gura de la blestem la binecuvântare. «Nu este aşa, spune, profeţia ta, nu este aşa». Balac, fiul lui Sefor, regele Moabului, a trimis la Valaam ghicitorul, ale cărui oracole îi erau în mână, şi a zis: «Blestemă-mi poporul acesta». Oracolele [însă] nu au ieşit aşa, căci Valaam a răspuns: «De ce să-l osândesc eu pe cel pe care Domnul nu-l osândeşte? Şi de ce să-l blestem pe ce pe care nu-l blestemă Dumnezeu»? Apoi prooroceşte ţipăt pentru Moab. Căci, spune: «va ţipa Moabul, căci în Moab toţi vor ţipa». De aceea, pentru că ţipătul este un sunet de durere scos de cele mai multe ori de că­tre femei cuprinse de cea mai grea plângere, din faptul că spune: «va ţipa Moabul» arată că şi durerea lovirii, dar şi slăbiciunea celor care suferă.

308. «Pentru cei care locuiesc în Sedec [să ai] cugetare».
Alţii explică această spusă care nu este clară. Căci Symmachus spune: «Vorbiţi celor care se bucură pe zidul de cioburi». Sunt unii care se semeţesc cu dialectica şi îşi înconjoară învăţăturile ca de un zid nezdruncinat cu ajutorul ei. Totuşi, aceştia, deşi se bucură, se găsesc pe un zid de cioburi. Şi ca să fie arătat ce este zidul de cio­buri, a adăugat: «Vorbiţi». Ce este mai uşor de luat decât un ciob? Cei care se trufesc cu mituri ieftine şi care nu sunt vrednice de nici-un cuvânt, aceştia se bucură vorbind pe zidul de cioburi. Aceasta es­te «Pentru cei care locuiesc în Sedec [să ai] cugetare».
         De aceea este bună sârguinţa, să cugeţi la legea Domnului ziua şi noaptea, dar a moabiţilor este rea, căci sârguinţa [lor] va fi pentru cei ce locuiesc în Sedec. Cei care cugetă la cuvinte vrednice de ruşi­ne nu vor fi ruşinaţi. De aceea, «câmpiile din Heşbon vor plânge». Răzbunarea pentru că nu s-au ruşinat este nerodirea câmpiilor Heşbonului. [Sedec] este numele unei cetăţi moabite, care are spaţiu liber în suburbiile care o înconjoară. Acestea, din cauza cuge­tării rele a locuitorilor, vor fi neroditoare şi fără fructe, neproducând niciun folos locuitorilor. Iar dacă trebuie să luăm un îndemn din în­ţelesul termenului, Heşbon se tâlcuieşte „gând”. De aceea, mulţimi­le gândurilor zadarnice, care sunt numite „câmpii”, vor plânge, pen­tru că răutatea învăţăturilor necuvioase, ca să zic aşa, nu poate duce la nimic.

309. «Vița din Sibma, cei ce înghiţiţi neamurile, călcaţi viile lui până în Iazer. Nu vă adunaţi. Rătăciţi în pustiu. Cei trimişi vor fi pă­răsiţi, căci au trecut marea. Şi de aceea voi plânge, ca plângerea pen­tru Iazer, via din Sibma. Heşbon şi Eleale au doborât copacii tăi, căci voi călca secerişul tău şi culesul tău şi toate vor cădea. Şi se vor lua bucuria şi veselia din vii, şi în viile tale nu se vor bucura şi nu vor căl­ca vinul în teascuri, căci a încetat».
Mai înainte s-a spus: «Câmpiile din Heşbon vor plânge». Acum se adaugă şi «viţa din Sibma va plânge». Se spune că este o viţă a fie­cărui neam, precum este o viţă specială a Sodomei şi Gomorei. De aceea, s-a scris că: «Din via Sodomei este via lor şi mlădiţa lor din cea a Gomorei». Tot aşa este şi o viţă a egiptenilor, pe care o loveşte Domnul, după cum se spune: «A nimicit cu grindină via lor şi duzii lor cu chiciură». Este şi o viţă pe care a sădit-o Domnul: «Voi cân­ta iubitului Meu cântarea iubitului Meu pentru via Mea. Vie a avut iubitul Meu pe un deal (corn), în loc mănos (gras)».
         Iarăşi, vie este numită şi împărăţia lui Dumnezeu, după cum a înfăţişat Domnul prin pilda lucrătorilor, care au luat via, dar nu au produs roade. Căci, spune: «Se va lua de la voi împărăţia cerurilor şi se va da neamului care va face roadele ei». Ca şi cum ar fi spus: Cuvintele dumnezeieşti vor fi luate de la voi, Legea şi Profeţii, pentru că nu vă purtaţi după sfatul lor. Şi înţelesurile vor fi date unui neam, care prin purtare face fructele lui. Ca şi aici, viţa este cuvân­tul adevărului, după cum viţa Egiptului este cuvântul minciunii în­cetăţenite la egipteni, fiindu-le dată de către stăpânitorul lumii acestui întuneric spre cultivare.
Via sădită în Sodoma este lucrată prin obiceiul rău al vieţii de cei angajaţi acolo de diavolul. De aceea, cei care au învăţat [cuvinte­le] aceluia şi au respins învăţăturile Domnului s-au dezrădăcinat de la viţa adevărată a lui Dumnezeu, Care spune: «Eu sunt viţa cea ade­vărată». Au adus din Sodoma şi Gomora o mlădiţă, pentru care şi cultivă struguri de fiere şi ciorchini amari; şi mânie de şerpi este vi­nul lor şi mânie de aspide de nevindecat.

310. Şi de aceea viţa menţionată din Sibma, pentru că Sibma se tâlcuieşte „întoarcere”, este probabil vreun cuvânt aranjat, care pretinde că are o oarecare evlavie şi retragere de la chemările cele rele, dar prin această aparenţă îi duce pe mulţi la propria strâmbătate. Ai găsi multe [asemenea] cuvinte (discursuri) ale eterodocşilor pentru întoarcere şi pentru îndemn la o viaţă rânduită. Dacă soco­tim că ele nu întorc cu adevărat, ci sunt puse cu viclenie, arătate pentru credinţa în Dumnezeu a celor mulţi, [atunci] spunem la rân­dul nostru potrivit că ţarina unora ca aceştia este viţa din Sibma, adică nu despre credinţa în Dumnezeu, nici despre învăţătura teo­logiei sănătoase, ci [sunt doar] unele sfaturi despre nobleţe, despre nobleţe şi dărnicie. Aceasta este viţa din Sibma, cultivată de moabiţi, care, făcând multe roade, se spune că înghite neamurile.
        Întâi-stătătorii învăţăturilor străine, prin dialectică, în care sunt antrenaţi, şi prin toată puterea din cuvinte, cucerindu-i pe cei nefilosofi şi pe mulţi dintre oameni, îi înghit, ca să zic aşa, pe cei prinşi. De aceea, către aceştia este cuvântul: «Voi, care înghiţiţi neamurile». Nesocotind asemenea cuvinte, călcaţi-i în picioare! Fi­indcă nu veţi putea, ca ocupându-vă cu ele, să vă adunaţi şi să vă uniţi cu Iazer, care se tâlcuieşte „puternic”. De aceea, nu puteţi primi puterea de la Duhul, apărută în cei care merg în mod drept, decât dacă veţi călca viile din Sibma. Uitaţi de pustiul vostru şi nu mai locuiţi în el, ci rătăcind de la el şi părăsindu-l, locuiţi în ţinuturi mai bune.

311. «Cei trimişi vor fi părăsiţi».
Sunt unii apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, prefăcuţi ca Apostoli ai lui Hristos; aceştia sunt părăsiţi de Dumnezeu. Să nu vă înşele ca având putere în lucruri, căci sunt neajutoraţi şi părăsiţi. Aceştia au trecut ei înşişi marea. Trebuie observat de ce se vorbeşte despre aceasta în pilde. Ei sunt părăsiţi pe merit pentru aceasta, pentru că au făcut ceea ce este blamat, trecând marea. Mi e pare că marea este luată drept ispitele amare, care se întâmplă celor încer­caţi. Căci asemenea este şi: «Am ajuns până la străfundurile mării». Atletul nu fuge nicidecum de împrejurări, nici nu trece ma­rea, ci stă în acelaşi loc cu ele şi suportă orice încercare. Dar cei care au legături cu neamurile, ca să nu fie persecutaţi, să nu se lupte şi să sufere în dorinţele trupului, dedaţi plăcerilor, aceştia au trecut ma­rea.
După aceasta se spune: «Şi de aceea voi plânge, ca plângerea pentru Iazer, via din Sibma». Poate că plângerea lui Iazer este plângerea puterii, cu care jelesc cei puternici în chip fericit, suspi­nând pentru locuirea vremelnică în viaţă şi, fiind îngreunaţi de ea, dorind în suflet să fie lăsaţi în curţile Domnului. Sau poate, după cum vigoarea stinsă de boală este plânsă, pentru că nu mai este la îndemână celui care o avea, la fel va fi şi plângerea viţei din Sibma, fiind ofilită şi urmând să fie dată focului.

312. După aceasta se spune către Moab: «Heşbon şi Eleale au doborât copacii tăi».
Deci, Heşbson şi Eleale au doborât copacii Moabului. Haide, atât cât se poate, să înfăţişăm ce este arătat de acestea. Heşbon se tâlcuieşte „gânduri”, iar Eleale „suişul lui Dumnezeu”. De aceea, viţa străină şi copacii pe care Tatăl ceresc nu le-a sădit sunt doborâte şi sădirea eterodocşilor este răsturnată de gândurile drepte şi de ur­cuşul care ne ridică la Dumnezeu prin faptele bune. De aceea «feri­cit bărbatul care are ajutor de la Tine. Suişurile Tale sunt în inima lui». Cel care are în inima lui suişurile lui Dumnezeu şi îşi poartă de grija gândurilor sale va fi în stare să răstoarne învăţăturile etero­docşilor, sădite rău şi roditoare spre pieire.
Apoi spune: «voi călca secerişul tău şi culesul tău şi toate vor cădea». Căci de vreme ce grâul pe care îl seceră şi vinul pe care îl strânge sunt opuse pâinii, care întăreşte inima omului, şi vinului, care veseleşte inima omului, bunul Dumnezeu le calcă în [picioa­re], neîngăduind să devină mâncare şi băutură celor aduşi fără jude­cată din cauza necunoaşterii vătămării de la ei. «De aceea, voi călca secerişul tău şi culesul tău şi toate vor cădea». Acesta ne poate zidi şi în [sensul] trupesc (literal), căci mulţi având în mâini strângerea roadelor, cele aşteptate se [pot] prăpădi printr-o nenorocire subită - de la grindină sau de la vreo altă plagă - din cauza nemulţumirii şi lăcomiei oamenilor, Dumnezeu neîngăduind să le vină spre veselie.

313. «Şi se vor lua bucuria şi veselia din vii, şi în viile tale nu se vor bucura şi nu vor călca vinul în teascuri, căci a încetat».
         Deci, au fost luate bucuria şi veselia din vii. Împărăţia lui Dumnezeu a fost luată de la Israel şi a fost dată neamurilor, care au făcut roadele lui. Dar textul poate fi înţeles şi după [sensul] tru­pesc, că toată veselia s-a luat de la cei lipsiţi dintr-o dată de nădejdi­le pentru strângerea celor cultivate. Sau, de vreme ce am spus că vi­ţa este cuvântul mincinos, poate fi înţeles că a fost luată bucuria fă­cută celor înşelaţi de orice cunoaştere mincinoasă, ca de la via care produce o închipuire de bucurie, şi nu [o bucurie] adevărată, ca să nu mai fie înşelaţi. Căci cei care s-au minunat de acestea mai întâi nu se vor mai bucura de cele respinse, nici nu vor mai cultiva stru­gurele moabit cei care au învăţat vătămarea făcută de acesta celor care beau. Dar poate şi teascurile sunt sufletele care acceptă învăţă­tura netrebnică.

314. «De aceea, pântecele meu va suna pentru Moab ca o alăută şi cele dinlăuntrul meu sunt ca un zid pe care l-ai înnoit. Şi va fi că [îi] vei ruşina pentru Mine, pentru că Moabul s-a trudit la jertfelnice şi va intra la cele făcute de mâna sa, ca să se roage şi nu poate să-l scoată. Acesta este cuvântul, pe care l-a grăit Domnul pentru Moab, când l-a grăit».
De aceea, pântecele profetului va suna ca o alăută pentru Moab, adică în chip armonios şi melodios va produce un sunet rit­mat, datorită cunoştinţei Celui care cântă la ea cu artă. Numeşte „pântece” ceea ce Psalmistul în altă parte a numit „lăuntru”. Căci zi­ce: «Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăun­trul meu numele Lui cel sfânt». Cine porunceşte lăuntrului său să binecuvânteze pe Domnul, dacă nu [Cel care porunceşte] prin firea gândurilor care ies dinlăuntru? Grupul lor este dublu: unele sunt netrebnice - ucideri, adultere, hoţii, mărturii mincinoase şi ochiul rău, iar altele sunt de cinste şi mântuitoare - iubire de oameni, cumpătare, comuniune şi grăire de bine, mărturiile după [voia lui] Dumnezeu, ochiul curat şi cele asemenea acestora.
De aceea, cel căruia toate cele dinlăuntru i se îndreptă spre pregătirea de a binecuvânta numele cel sfânt al lui Dumnezeu, acela primeşte în chip bun dispoziţia interioară de mulţumire [adusă] lui Dumnezeu. Şi Isaia a avut cele dinlăuntrul său ca un zid, pe care l-a înnoit Dumnezeu. Căci aşa a fost pregătit din harul cuvântului către el care i-a înnoit omul lăuntric. Gândurile lui erau ca un zid ne­zdruncinat, ca să nu dea nicio [portiţă de] intrare gândurilor rele, nici vrăjmaşilor adunaţi împrejur spre ocară. Este bine ca socotind acestea, să ne străduim să spunem asemenea profetului: «pântecele
meu va suna ca o alăută şi cele dinlăuntrul meu sunt ca un zid pe ca­re l-ai înnoit».
«Şi va fi că [îi] vei ruşina pentru Mine, pentru că Moabul s-a trudit la jertfelnice». Cuvântul este pentru acelaşi. Deci, ce vrea să spună ceea ce pare îndrăzneţ: «Va fi că [îi] vei ruşina». De aceea, spune: „Mi-ai dat dinăuntru gânduri statornice, ca pe cei care acum nu s-au întors la Tine să-i ruşinez spre Tine prin mustrările adresate lor, prin puterea gândurilor date mie”. Deci, a omis „pe ei”, pentru ca sensul celor spuse să fie redat în mod sănătos: «Şi va fi că îi vei ruşina pe ei pentru Mine». După cum cei care stau faţă în faţă la răz­boi, cât par să fie egali, nu se întorc, nici nu se înclină, dar când cea­laltă parte se impune înaintea lor, întorcându-se fug, la fel şi sufletul instigat de neruşinare stă, fără să se întoarcă, dar când este mustrat de cuvântul care îl ocărăşte, se întoarce spre ruşine. Şi pentru că în­toarcerea se face în cele ascunse ale omului, se numeşte „ruşinare”. «De aceea, pântecele meu va suna şi cele dinlăuntrul meu sunt ca un zid pe care l-a înnoit Dumnezeu», [spune] profetul, ca cei care înainte nu erau întorşi la ruşinea de folos să se schimbe şi să se ru­şineze, ca să se teamă de Dumnezeu.

315. «Pentru că Moabul s-a trudit la jertfelnice şi va intra la cele făcute de mâna sa, ca să se roage şi nu poate să-l scoată».
Isaia prooroceşte aici nimicirea până la sfârşit a întregii idola­trii prin arătarea Cuvântului, că zadarnice sunt toate chinurile pen­tru pregătirea templelor şi inutile nădejdile spre cele făcute de mâ­nă. Căci, spune, se vor ruga şi nu vor putea să-L scoată. Aceasta s-a împlinit acum la venirea lui Hristos. Căci templele renumite stau pe post de ridicături, iar vicleşugurile de la demoni nu mai sunt, pute­rea vrăjmaşă fiind pusă pe fugă de taina Crucii, care a fost propovă­duită la toată lumea.
         «Acesta este cuvântul pe care l-a grăit Domnul pentru Moab, când l-a grăit». Una ca aceasta este epilog la întregul cuvânt vestit împotriva Moabului. «Acesta este cuvântul pe care l-a grăit Dom­nul». La început a fost aşezat textul care are astfel: «Cuvântul împo­triva Moabului». Se rezumă pentru întreaga parte a pericopei: «Acesta este cuvântul pe care l-a grăit Domnul pentru Moab, când l-a grăit». Ce este «când a grăit»? Arată raritatea glasului lui Dumnezeu care a fost către moabiţi. Cu Israel [Dumnezeu] a vorbit permanent, dar cu neamurile cel mai mult a tăcut, ca faţă de unii străini de moş­tenirea Sa. Dar nu ascunde cuvântul de tot, ci şi acestora le dă să guste din iubirea Sa de oameni, pentru ca prin experienţa în puţine [şi acestea] să pornească spre dorirea celor desăvârşite. De aceea, pentru că vorbeşte rareori moabiţilor, de aceea se spune: «Acesta es­te cuvântul pe care l-a grăit Domnul pentru Moab, când l-a grăit».

316. «Şi acum spun: în trei ani, anii unui [lucrător] plătit, va fi necinstită slava Moabului cu toată avuţia cea multă şi va rămâne foarte mic şi necinstit».
Prin acestea mi se pare că hotărăşte vremea pedepsei în Moab, pe care o numeşte „trei ani ai unui [lucrător] plătit”. De aceea, pen­tru că întreaga fire a timpului se divide în trei părţi, vrând să înfăţi­şeze împlinirea timpului, a spus „trei ani”. «În trei ani, anii unui [lu­crător] plătit, va fi necinstită slava Moabului». Cel plătit este blamat şi în Evanghelie de către Mântuitorul, Care spune: «Iar cel plătit şi care nu este păstor, nefiind oile lui, vede lupul venind şi fuge, căci este plătit şi nu îi pasă de oi». Cel ce locuieşte [vremelnic] şi cel plătit al unui preot nu vor mânca cele sfinte, după Lege.
        De aceea, Moabul s-a angajat [cu plată] şi a devenit [lucrător] plătit. Căci nu L-a iubit pe Dumnezeu, ci pentru închipuirea plăţilor şi nădejdea propriului folos, iar nu din dispoziţia de a face, a făcut ce a făcut. Deci, în trei ani, anii unui [lucrător] plătit, va fi necinstit. După cum păstorul plătit nu este păstor, la fel nici cel ce face milostenie ca să fie slăvit de oameni îşi primeşte răsplata şi nu este mi­lostiv, nici darnic. Şi cel cumpătat pentru favoarea omenească nu este cumpătat, neurmărind virtutea, ci fiind vânat de slava ei. De aceea, cei care fac [bine] de faţadă sunt necinstiţi la Dumnezeu.
Şi Moabul în trei ani va fi necinstit, adică în întreaga măsură a timpului, cu necinstea celui plătit, pentru că fapta de virtute nu îi este din dispoziţie, ci prefăcută. Va fi necinstit «cu toată avuţia cea multă». Căci pe cât îl înconjura aici renumele, pe atât după ce sunt descoperite cele ascunse ale noastre i se va da plata ruşinii. Şi cel ca­re adună cu mâinile multă deşertăciune are mai multă materie de necinste adusă asupra lui. Şi cel care îşi lucrează comori cu limbă mincinoasă le urmăreşte pe cele zadarnice şi va merge în cursele morţii. «Şi va rămâne foarte mic şi necinstit». Pedeapsa de aici es­te binefacere a celor care s-au adunat pentru răutate.




***   Jocuri de cuvinte bazate pe cuvântul „nesăbuinţă”, „violenţă”, „răzvrătire”: „a se răzvrăti”, „a se purta violent”, „a dispreţui”.