marți, 7 aprilie 2015

Tâlcuire la Isaia - Isaia în tâlcuirea Sf.Vasile cel Mare - Capitolul 14





276.  «Şi va milui Domnul pe Iacob şi va alege pe Israel».
Cred că există un motiv pentru care [expresia] «şi va milui» se referă la Iacob, nume pe care l-a purtat până la lupta lui Iacob, iar [expresia] «va alege» la Israel, care a fost dat patriarhului ca plată la luptă. Cel miluit arată mai smerit, iar cel chemat mai distins. De aceea «va milui Domnul pe Iacob şi va alege pe Israel» este sinonim cu: «Iacob fiul Meu, îl voi sprijini, Israel, alesul Meu, sufletul Meu l-a primit». Căci Iacob este luat drept cel încă învăţat [în lucruri elementare] şi trupesc, dar Israel cel mai puternic şi duhovnicesc. Dar în general Iacob şi Israel «se vor odihni în pământul lor», acel pământ, despre care s-a spus: «Fericiţi cei blânzi, căci aceia vor moş­teni pământul», care nu este parte din pământul ajuns sub bles­tem, din care cel care îl lucrează mănâncă toate zilele vieţii lui în necazuri. «Dar şi străinul se va lipi de Iacob şi de Israel care se odihneşte pe pământul lui». Unul care lucrează pământul, un pro­zelit, acesta este străinul. Probabil acesta este poporul dintre nea­muri, care se lipeşte de Iacob, pe care Scriptura îl numeşte „străin”, fiind ca un conlocuitor şi prozelit.
         Este o binefacere pentru cei inferiori şi care nu sunt puşi să se conducă ei înşişi, să slujească celor care conduc cu pricepere. De aceea i se spune lui Isav în binecuvântări: «Şi îi vei sluji fratelui tău». Aceasta este «Şi se vor înmulţi în pământul lui Dumnezeu ca slujitori şi slujitoare». Li se adaugă slujirea ca binefacere.
«Şi cei robiţi vor fi cei care îi robesc pe ei». Unii i-au dus în mod tiranic în robie, supunându-i pe cei învinşi slujirii diavolului, iar alţii sunt duşi în robie prin iubirea de oameni, fiind aduşi de la tirania diavolului la slujirea lui Hristos.
Făgăduinţa este pentru Israel, eliberare de slujire cea aspră, cu care au slujit babilonienilor şi îndemn la compasiune, ca să facă plângere pentru împăratul Babilonului şi să nu se bucure de căderea lui, ci să-l plângă, ca pe unul care suferă [pedepse] vrednice de milă şi îndurare.

277.  «În felul în care o haină mânjită cu sânge nu este curată, tot aşă nici tu nu vei fi curat. Pentru că ai distrus pământul Meu şi pe poporul Meu l-ai ucis; nu vei îndura timp de veacuri».
[Acestea] sunt încă părţi din plângerea pentru conducătorul Babilonului şi cele ale aceluia. Căci de vreme ce Lucifer* cel care a căzut din cer a spus în inima lui: «Mă voi sui în cer şi voi fi asemenea cu cel Preaînalt», ca să arate cât departe de asemănarea cu Cel sfânt se ţine cel întinat cu toată necurăţia şi uciderea, este comparat cu o haină, care prin natura ei era făcută spre podoaba omului, dar care prin mânjirea cu sânge nu mai poate fi primită spre folosul omenesc. Din aceasta este clar că cel rău nu are necurăţia în alcătui­re, ci pentru că s-a mânjit de sânge, distrugând pământul Domnului şi ucigând poporul prin păcat. Deja şi în altă parte am văzut că firea omenească este asemănată cu o haină de către acelaşi profet, care spune către cei învechiţi în rele: «Iată voi toţi v-aţi învechit ca o hai­nă şi molia vă mănâncă».
Dar ameninţarea este înfricoşătoare, ca nici după aceea să nu fie curat. Căci cel care este mânjit în vreun păcat respinge curăţenia de faţă, dar nu este lipsit de curăţirea viitoare nădăjduită din pocă­inţă. Dar aici hotărârea este definitivă să nu fie curat nici după ace­ea, pentru că s-a mânjit cu sângele poporului lui Dumnezeu, pe care l-a ucis prin neascultare, târându-l spre răutate.

278. Probabil înainte de a fi omul creat, i-a fost lăsat şi diavo­lului loc de pocăinţă şi dacă vanitatea, chiar dacă era o boală mai veche, ar fi fost totuşi îngrijită, [iar el] s-ar fi vindecat prin pocăinţă, se putea ca el să fie repus la început. Dar de la pregătirea lumii, să­direa raiului şi omul din el, porunca lui Dumnezeu, pizma diavolu­lui şi uciderea celui cinstit, i s-a închis şi locul pocăinţei. Căci dacă Isav nu a găsit loc de pocăinţă, când şi-a vândut drepturile de întâi-născut, ce loc de pocăinţă s-ar lăsa celui care îl ucide pe omul întâi-creat şi prin acela a introdus moartea? Ei spun că pata făcută pe ha­ină de la sângele uman nu poate fi scoasă în niciun chip, ci strică­ciunea făcută prin înmuierea în sânge se învecheşte odată cu ea. De aceea, nu îi este posibil aceluia ca, îndepărtând pata de la sânge, să devină curat.
Observă dar textul care înfăţişează viu murdăria de la ucidere. Căci nu spune: „cufundat în sânge”, ci „mânjit”, ca să-l arate înfăşu­rat în uciderea celor nimiciţi. Acesta a distrus pământul lui Dumne­zeu şi a nimicit poporul. De aceea Nabucodonosor a pustiit pămân­tul, tăind plantele roditoare de pe el, dând satele distrugerii prin in­cendiere. El însuşi pe poporul lui Israel, pe unii i-a ucis cu sabia, iar pe alţii i-a dus captivi în Babilon. Dar deja este numit în mod mistic împărat al Babilonului stăpânitorul acestei lumi. Cineva ar numi potrivit Babilonul amestecul (confuzia) acestei lumi. Căci a făcut rob pe poporul lui Dumnezeu, mutându-l de la viaţă la moar­te, şi a pustiit pământul, nimicind trupul fiecăruia prin păcate, după cum s-a scris, că: «Tot trupul şi-a nimicit calea lui».


          279. «Sămânţă rea, găteşte-ţi fiii tăi ca să fie ucişi pentru păca­tele tatălui tău, ca să nu se scoale şi să umple pământul de cetăţi. Şi Mă voi scula asupra lor, zice Domnul Savaot, şi voi pierde numele lor şi rămăşiţa şi sămânţa».
Nu numai el nu va fi curat, ci şi urmaşii celui rău vor fi distruşi împreună cu el prin bunătatea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care permite distrugerea copiilor, nu atât din naştere trupească de prunci, cât din cea a faptelor împlinite din deprinderea rea. «Să­mânţă rea». De vreme ce nu era tatăl răutăţii, ci a luat naştere de la altul care a început răutatea şi a făcut după răutatea celui care l-a semănat, se spune „sămânţă rea”. «Găteşte-ţi fiii tăi ca să fie ucişi pentru păcatele tatălui tău». Nu se spune deloc sămânţă rea a cuiva [doar] la ce a apărut dintr-o însămânţare de dinainte, ci este denu­mită [aşa] şi sămânţa care începe producerea unui alt [lucru].
După cum la facerea lumii cele care au înmugurit mai întâi au fost seminţe pentru altele, dar ele nu au fost din altele, căci erau mai vechi decât cele produse prin sămânţă, tot aşa probabil şi acum Scriptura pe cel care începe răutăţi spre pildă altora şi devine ca o sămânţă prin imitare, îl numeşte „sămânţă rea”, nu ca şi cum ar avea existenţa [rea] de la cei de dinainte, ci ca şi cum ar da înce­put celor născuţi după [el]. Cineva ar putea fi prin el însuşi „sămân­ţă rea”, aflându-se ca întemeietor al răutăţii. Şi, iarăşi, cel învăţat de dascăli răi, este numit asemenea. Păcătosul acela a ascultat «sămân­ţa lui Canaan şi nu a lui Iuda» nu pentru că neamul după trup avea vreun bastard şi era de neam amestecat din Canaan, ci se nu­meşte „sămânţa lui Canaan” din cauza imitării lui Canaan. Deci, fie­care poate să fie prin alegerea sa fie sămânţă sfântă, fie dimpotrivă. Ascultă-l pe Pavel, care zice: «Căci v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos», şi: «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu», şi: «Cine săvârşeşte păcatul se naşte din diavolul».
 
280. Ce doreşte Scriptura poruncind seminţei rele să-şi pregă­tească pentru ucidere copiii pentru păcatele părintelui? Am obser­vat în multe locuri că faptele fiecăruia şi roadele sufletului sunt nu­mite „copii”. Căci, spune, «se va mântui prin naştere de copii, dacă va stărui cu înţelepciune în credinţă, în iubire şi în sfinţenie». Sufletul este izbăvit ca femeia mirelui care nu este înşelat de câte ori face să rodească prin cuvânt copii, faptele bune, dacă rămâne în deprinde­rea cea bună şi nu este întunecat de păcatele născute după aceea. La fel şi noi, ascultăm prin legea duhovnicească şi dumnezeiască de bi­necuvântarea care zice: «Binecuvântaţi să fie roadele pântecelui tău», pe care nu le considerăm că sunt altceva decât roadele su­fletului. «De frica Ta, Doamne, în pântece am luat şi am ne-am chi­nuit şi am născut duhul mântuirii, pe care am făcut-o pe pământ».
De aceea, la distrugerea faptelor rele se spune „uciderea copii­lor”, făcută spre folosul părintelui care le-a născut. Deci, tropologia din acest pasaj are ascunsă iubirea de oameni, poruncind seminţei rele, dacă se învoieşte, să se uşureze de greutatea răutăţilor lor. Cei formaţi după cel rău şi deveniţi fii ai răutăţii sunt obligaţi să-şi ucidă toatele roadele cu răutăţi ale sufletului lor. Căci dacă nu murim pă­catului, cum să trăim dreptăţii?
Căci, spune, «ca să nu se scoale şi să umple pământul de ce­tăţi». Răul este o ridicare a răutăţii. De aceea, trebuie să rămână mort şi să se nu adune într-o alcătuire şi să fie mulţime. Căci aceasta este cetatea. Se cuvine ca Domnul Savaot să distrugă numele, rămă­şiţa şi sămânţa răutăţii.

         281. Fericită este starea sufletului şi a stăpânirii omeneşti în care numele răutăţii nu este folosit, potrivit Apostolului, care zice: «Dar desfrâu şi necurăţie şi neruşinare să nu se pomenească între voi, precum se cuvinte sfinţilor». În al doilea rând, nu mai este rămăşi­ţa. Căci mulţi, fiind întorşi de la fapte rele, reţinând însă ca nişte amintiri ale vechilor fapte, reînnoiesc prin ele adeseori păcatul liniştit. Deci, ca să nu fie nicio rămăşiţă, adică nici ultima sămânţă a în­văţăturii rele să nu rămână în cele următoare din amintirea celor precedente, «acestea zice Domnul: Voi face Babilonia pustie, ca să sâlăşluiască arici şi va fi de nimic. Şi o voi face o groapă de noroi spre pierzare». Domnul de oameni iubitor ameninţă că va face Babilo­nia pustiu.
Pustiirea locuirii rele şi distrugerea vieţii amestecate este un [lucru] bun râvnit pentru cei care înţeleg. Ameninţă cu o asemenea pustiire a Babiloniei, încât nu va mai locui niciun om babilonian, ci vor fi puşi în loc arici. Acest animal este înconjurat cu ţepi tari şi as­cuţiţi, îşi strânge capul şi picioarele când vrea şi ia forma precisă a unei sfere, încât este greu de prins, având capul şi picioarele strânse, iar înfăţişarea din toate părţile cu ţepi. Acesta este singurul animal care se păzeşte liniştit de uneltitori. Căci cel care îşi pune mâinile pe el se zgârie cumplit, şi cu cât vrea să-l ţină mai bine, cu atât se în­ţeapă mai dureros.

282.  De aceea, probabil, vorbeşte în pilde despre moravurile celor care locuiesc în cetate în locul babilonienilor: fără comuniune, însinguraţi, bucurându-se de vieţuirea aspră. Faptul că felurile ani­malelor sunt luate drept moravuri ale oamenilor, am învăţat din ve­denia lui Petru, când în vasul coborât din ceruri erau tot felul de animale, târâtoare şi înaripate şi patrupede. Căci Scriptura vorbea în pilde de cei care urmau să se întoarcă la credinţă de la felurite păcate, aceştia fiind asemenea patrupedelor prin animalitate, sau târâtoarelor prin venin, sau păsărilor prin uşurătate şi instabilitate.
     Şi ariciul este, probabil, în Scriptură luat alegoric referitor la oameni, după cum şerpii [îi închipuie] pe saduchei şi farisei, vul­pea pe Irod, caii în rut pe cei iubitori de plăcere, oile pe cei mai lipsiţi de răutate dintre oameni, iezii pe cei fără comuniune şi zgârciţi. Încât şi aricii, fiind un animal care are nădejdea să nu se vatăme de proprii ţepi, sunt comparaţi corect cu bogaţii veacului acestuia, despre care Domnul spune că sufocă prin proprii ţepi cu­vântul şi îl fac neroditor. Iar Babilonul va fi nimic şi ca o groapă de noroi. Cât despre [sensul] sensibil, Scriptura arată că râul Efrat, care îl străbate prin mijloc, ne mai urmând trecerea prin albie, băl­tind în el, îl distruge complet şi arată o groapă, nu cu apă curată, ci cu mizerie. Căci asemenea este sfârşitul distrugerii celor care îl mâ­nie pe Domnul.

283.   «Acestea zice Domnul Savaot. Precum am zis, aşa va fi şi precum am voit, aşa va rămâne , ca să pierd pe asirieni din pământul Meu şi din munţii Mei. Şi vor fi spre călcare şi voi ridica de la ei jugul lor şi gloria lor de pe umerii lor».
Israelul după trup susţine că Scriptura [lăsată] prin profet este despre pământul considerat de ei că este al lui Dumnezeu şi despre munţii aceştia pământeşti ai Iudeii sensibile, şi [făgăduinţa] că Is­raelul va lua Asiria captivă, punându-le jugul robiei. Dar noi, care ne-am ridicat împreună cu Hristos şi ne rugăm să le căutăm pe cele de sus, numim „ţară” inima cea bună, după cele ce am învăţat de la Domnul însuşi, Care spune: «Iar ceea ce a fost semănat în pământ bun, este cel care aude şi-l înţelege, care aduce rod şi face unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci». De aceea, munte al lui Dumnezeu, în care asirienii vor fi spre călcare, poate să fie numit cel care a crescut în fapte bune şi s-a ridicat deasupra altora în cuvânt şi în cunoştin­ţă. în acesta vor fi duşmanii [spre] călcare.
        Şi orice jug al asirienilor va fi îndepărtat de Dumnezeu. Căci au gândit semeţ, când s-au suit pe umerii oamenilor din moştenirea lui Dumnezeu şi i-a pus sub propriul lor jug pe cei rupţi prin păcate de la slujirea lui Dumnezeu. De aceea, având nădejde, după cele spuse, că duşmanii noştri vor fi nimiciţi din pământul lui Dumne­zeu şi pe munţii Lui vor fi călcaţi în picioare şi jugul lor va fi ridicat şi gloria cu care lăudându-se, ca unii care ne-au cucerit şi ne-au asaltat, va fi nimicită, să facem orice ca să scuturăm stăpânirea lor pentru totdeauna. Căci dacă am devenit munţi ai lui Dumnezeu, temeliile Lui sunt în noi, cuvântul adevărului fiind coborât în inimile noastre şi faptele bune fiind zidite cu credinţă. Dar trebuie să ne lepădăm în mod curat de păcat, ca să avem gâtul liber de jugul asirienilor şi să putem fi înjugaţi ai lui Hristos. Nu pot fi două juguri puse pe grumazul nostru, al lui Hristos şi al asirianului. Fiindcă ce părtăşie are dreptatea cu fărădelegea, sau ce comuniune are lumina cu întunericul?

284.  «Acesta este sfatul pe care Domnul l-a sfătuit asupra în­tregii lumi şi aceasta este mâna cea înaltă asupra tuturor neamurilor lumii. Căci cine le va împrăştia pe cele ce a sfătuit Dumnezeu cel Sfânt? Şi cine va întoarce mâna Lui cea înaltă».
Arată în mod clar că acestea sunt spuse despre cei din întreaga lume şi din toate neamurile, nimeni neputând să împrăştie cele pe care le-a sfătuit Dumnezeu cel Sfânt şi nimeni [neputând] să întoar­că mâna războinică a lui Dumnezeu de la pământul şi de la munţii Lui. Dar observă deopotrivă că expresia, după cum am înfăţişat în alte locuri, nu semnifică doar ceva rar, precum: «Cine este înţelept şi pricepe acestea?», şi: «Cine este iconomul credincios şi price­put?». Acum «cine va împrăştia» este deopotrivă cu „nimeni”. Căci nu este cuvios să se cugete că este cineva care poate să împrăş­tie sfatul Domnului.

285.   «În anul în care a murit regele Ahaz, s-a făcut cuvântul acesta: Nu vă veseliţi, voi toţi cei de alt neam, că s-a sfărâmat jugul celui care vă lovea. Căci din sămânţa şerpilor vor ieşi pui de aspidă şi puii lor vor ieşi şerpi zburători. Şi se vor paşte cei săraci de către El, iar oamenii săraci în pace se vor odihni. Dar va ucide cu foametea sămânţa ta şi rămăşiţa ta o va ucide».
Dacă toate cele scrise de profeţi sunt grăite de Duhul Sfânt, este clar că înscrierea timpului profeţiei nu este inclusă zadarnic.
         Care este folosul din a învăţa că acest cuvânt a fost către cei de alt neam în anul în care a murit Ahaz, regele Iudeii? Ne gândim că [es­te] după cum în [cartea] Exodului s-a scris: «A murit regele Egiptului şi au suspinat fiii lui Israel de munca lor şi au ridicat strigăt şi Dom­nul a auzit suspinele lor». Cât trăia regele cel rău, nu puteau să suspine către Dumnezeu. Căci îi obliga la munci grele, nepermiţându-le să se uite în sus la Dumnezeu. Iar când cel rău s-a dus, atunci trebuie să bată [din palme] şi să se bucure de căderea vrăjmaşului. Ei sunt descrişi că în mod paradoxal gem, Scriptura arătând că, atâta vreme cât stăpânea mintea iubitoare de trup, din nepricepere nu ştiau să jelească răul păcatului. Dar de vreme ce au luat odihna de patimi, şi-au început vindecarea prin a geme, fiind încărcaţi cu faptele materiei şi ale trupului. De aceea şi iubitorul de oameni Dumnezeu i-a auzit pe ei.
Asemănător acestei relatări se arată şi mai înapoi în [cartea lui] Isaia: «Şi a fost în anul când a murit Ozia regele, L-am văzut pe Domnul, stând pe un tron înalt şi măreţ». Uzia este transmis de istorie ca un rege rău, pentru că: «s-a semeţit inima lui a pierzanie şi a greşit faţă de Domnul, Dumnezeul său şi a intrat el însuşi în tem­plul Domnului să tămâieze pe altarul tămâierii şi s-a făcut lepros». Şi atunci, când conducătorul cel rău este răsturnat şi slujba cea du­pă lege este eliberată de necurăţii, tainele teologiei i se arată profe­tului. Şi aici Scriptura descrie că Ahaz, un conducător care nu era zelos, a murit, ca să arate că la încetarea răului, se face cuvânt către cei de alt neam de la Dumnezeu cel Binefăcător.
Căci găsim în [cartea] a patra a Regilor, că acest Ahaz nu a făcut ce este drept în ochii Domnului şi pe fiul lui l-a trecut prin foc, după urâciunile neamurilor, a jertfit şi a tămâiat pe înălţimi.
Acesta a trimis regelui asirian aur şi argint din tezaurul casei Dom­nului, pentru care necuviinţa lui nu mică faţă de averile sfinte este condamnată. De aceea, căzând stăpânirea cea rea, se face cuvântul către cei de alt neam. Iar „cei de alt neam” li se spune filistenilor, pe care greci îi numesc palestinieni.

286.   Trebuie ştiut că şi în viaţa fiecăruia dintre noi, când moa­re păcatul care împărăţeşte în trupul nostru muritor, atunci se face cuvânt de la Domnul în noi. Poate că fiecare păcat are o oarecare analogie cu fiecare dintre regii condamnaţi în Scripturi şi în general blamabili, ale căror nume sunt arătate în multe locuri în întreaga Scriptură. Că şi acum, Ahaz se tâlcuieşte „posesie”, fiind un sim­bol al învăţăturii rele care a primit înainte şi a deţinut sufletul nos­tru. Când aceasta moare, sufletul nostru, eliberat de cea care îl po­seda, este capabil să contemple cuvântul împotriva celor de alt neam.
De aceea, sensul [textului] de faţă este acesta. «Nu vă veseliţi, voi toţi cei de alt neam, că s-a sfărâmat jugul celui care vă lovea» [în­seamnă]: „Nu socotiţi, o filistenilor, că murind Ahaz, aţi devenit li­beri de frica impusă vouă de Israel, încât nu vă veseliţi de căderea regelui. Chiar dacă jugul este sfărâmat, adică robia impusă vouă de cei care vă calcă [în picioare] şi vă biciuiesc prin stăpânire, din să­mânţa şerpilor vor ieşi pui de aspidă. [Aceştia] înseamnă descen­denţa lui Ahaz, căci dacă acesta are amărăciunea şarpelui şi de ace­ea vă bucuraţi de moarte lui, se vor ridica asupra voastră puii de vi­pere din sămânţa acestui şarpe şi iarăşi vor ieşi şi puii acelora”.
       Din aceasta Scriptura înfăţişează amărăciunea descendenţei celor care domnesc după aceea. Căci, spune, vor fi aspide zburătoa­re, având şi veninul şerpilor şi repeziciunea înaripatelor. Apoi, de vreme ce succesiunea genealogiei duce la Domnul, Scriptura întrerupe şirul, schimbându-se către o veste bună. Căci, «se vor paşte, spune, cei săraci de către El». Cine este Cel care îi paşte pe săraci, dacă nu Păstorul oilor? Dar le spune „săraci” nu celor care au lip­să de averi, ci celor smeriţi în cuget. Aceştia sunt săracii, cei fericiţi de Domnul însuşi, căci, spune: «cei săraci cu duhul», «în pace se vor odihni, dar va ucide cu foametea sămânţa ta». Sămânţa celor de alt neam va fi distrusă prin foamete şi rămăşiţa lor va fi ucisă.

287.   Cei hrăniţi cu cuvinte rele sunt lăsaţi foametei spre folo­sul sufletelor. Fiindcă lipsa unui învăţător care să le dea merinde re­le devine ocazie pentru vigoarea sufletelor şi pentru mântuire. Sen­sul cuvântului se poate înţelege astfel: „Nimeni să nu veselească sfarâmându-şi jugul impus lui, aşezat de cel care l-a lovit”. Adeseori lovirea din cuvânt şi mustrarea din el, biciuindu-i şi pedepsindu-i pentru cele păcătuite conştiinţa celui căzut, devin motiv pentru ci­neva deja chemat la mântuirea prin Hristos să sfărâme jugul lui Hristos. Căci cel care nu suportă chinul de la mustrare şi de la învi­nuire, devenit nărăvaş, asemenea calului şi catârului, şi eliberându-se de Dumnezeu, dar slujind păcatului, este nevrednic de bucuria în Dumnezeu.
De aceea, este cu mult mai bine să te încrezi în cuvântul de învăţătură decât, fiind indignat, să sfărâmi jugul celui care te loveş­te. Totuşi, cei care nu l-au sfărâmat, ci au răbdat cercetarea de învă­ţătură, cei care sunt numiţi săraci datorită smereniei inimii, vor fi păscuţi de către El. Căci scopul bunei instruiri este păşunea promi­să, despre care vorbeşte Mântuitorul: «şi va intra, va ieşi şi păşune va afla». Dar şi profetul spune: «îi voi paşte în păşune grasă». În­cât oamenii săraci se vor odihni în pace, când nu neglijează învăţă­turile Domnului, nici nu renunţă când sunt mustraţi de El. Dar să­mânţa celor de alt neam va fi ucisă prin foamete, suferind lipsa hra­nei din cauza jugului sfărâmat.

          288.  «Ţipaţi, porţi ale cetăţilor. Să strige cetăţile cele tulburate, toţi cei de alt neam! Pentru că fum vine de la miazănoapte şi nu mai poate să existe. Şi ce vor răspunde regii neamurilor? Căci Domnul a întemeiat Sionul şi prin El vor fi mântuiţi cei smeriţi ai poporului».
Spune: «Porţi ale cetăţilor, ţipaţi»! Ameninţarea este încă pen­tru cei de alt neam. «Să strige cetăţile cele tulburate»! Să se umple de strigăt, spune, de la tulburarea făcută locuitorilor de frică. Porţile să ţipe, din cauza asediului adus [asupra lor]. Cetăţile să strige, adi­că cei care locuiesc în cetăţi. Totuşi, nici cei de alt neam care locu­iesc la ţară să nu se liniştească! Căci fumul din miazănoapte îi va cuprinde pe toţi, cetăţi şi sate. Fumul vine de la miazănoapte. [Tex­tul] înfăţişează neputinţa celor de alt neam, căci nu suportă atacul fumului, cu atât mai mult sunt departe de a rezista la focul aprins de cei de alt neam.
«Fum vine de la miazănoapte şi nu mai poate să existe». Fi­rea fumului, spune, nu este în propria lui subzistenţă, nici nu este ca fire sau corp. Este un abur înţepător, înălţat de la [materi­alele] care mocnesc prin ridicarea focului. Dacă cei de alt neam sunt tulburaţi de fum, a cărui fire este fără subzistenţă, ce vor spune regii neamurilor, care văd locul lui Israel în pace? Ce altceva, decât că «Domnul a întemeiat Sionul şi prin El vor fi mântuiţi cei smeriţi ai poporului»? El însuşi a pus temeliile neclătinate ale Sionului. Dum­nezeu însuşi este meşterul şi făcătorul cetăţii de sus. În ea se vor mântui nu cei bogaţi în averi, nici cei puternici cu trupul, nici cei ce se îndeletnicesc cu războiul, ci, spune, «cei smeriţi ai poporului», pentru că Dumnezeu le-a ales pe cele slabe ale lumii, ca preaplinul puterii Lui să stea în ei.

         289.  Totuşi, ca să nu fim lipsiţi complet de cercetarea cea după contemplare, haide să încercăm, dacă este posibil, să luăm călău­zire de la explicarea numelor pentru înţelegerea celor spuse. Numele „filistean” (phylistiaios) găsim că este tradus în limba greacă „cei căzuţi de beţie”**. De aceea, vezi dacă se poate, [interpretând] ale­goric, ca pe cei beţi şi adulteri, care şi-au dat sufletul lor pentru cu­pe şi potire şi apoi umblă mai dezbrăcaţi decât un pisălog, conform proverbului, pe aceştia îi numeşte „cei căzuţi de beţie”, adică de excesul de băutură. Aceştia cad de beţie pentru că nu pot să se ridi­ce la înălţimea împărăţiei lui Dumnezeu, Pavel spunând în mod special: «Beţivii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu». Sunt multe căderi şi sunt diferite cauzele pentru care cădem de la înălţi­me şi nu ajungem la răsplata chemării de sus. Dar una, şi nu cea mai mică, este dorinţa şi silinţa de a bea.
De aceea, porţilor acestor beţivi li se porunceşte să ţipe, porţi prin care [vinul] neamestecat intrând, atrage cu sine o mulţime de rele. Scriptura porunceşte ca tocmai căile prin care păcatul se înfăp­tuieşte să se întoarcă spre ţipăt, ca prin gură să suspine cel care să­vârşeşte păcatul beţiei cu gura. Iar cetăţile acestor porţi sunt chiar [organele] de simţ ale sufletului, în care alcătuirile gândurilor rele şi mulţimea dorinţelor şi petrecerile şi beţiile îşi au traiul. Acestea tul­burate şi agitate de închipuirile făcute lor de vin nu au pacea care covârşeşte orice minte , ci se află mereu în clătinare şi agitaţie. De aceea au strigat.
Acestora vântul de la miazănoapte le aduce acum fum, despre care Solomon a spus: «Vântul de miazănoapte e uscat, dar cu numele se cheamă cel prielnic», adică vântul uscat. Cel care îşi înaltă gâ­tul mândru înaintea Celui Atotputernic şi-şi întăreşte inima, acela le aduce fum, prilej de lacrimi. Pe acesta unii îl numesc „prielnic”. Dar cine sunt [aceştia], dacă nu cei care au judecata minţii distrusă şi cei care arată schimbat părerile despre lucruri? [Cine sunt] cei care spun amarului dulce şi dulcelui amar, cei care consideră lumina în­tuneric şi întunericul lumină? Aceştia, înşelaţi de cel care se transformă în înger de lumină, spun prielnic la cel ce este strâmb şi respins. Că „miazănoaptea” este luată drept puterile potrivnice es­te clar din [textul]: «Dinspre faţa miazânoaptei vor arde relele», care se spune în viziunea cazanului care clocoteşte. Unii ca aceştia cad de la a mai fi. De vreme ce nu este în ei Cel care este în mod re­al, de aceea se spune: «şi nu mai poate să existe».

290. «Şi ce vor răspunde regii neamurilor? Căci Domnul a înte­meiat Sionul şi prin El vor fi mântuiţi cei smeriţi ai poporului».
         De aceea, pentru că nimeni dintre cei de alt neam nu poate să fie prin ei [înşişi], ci s-au făcut ca şi cum n-ar fi, din cauza răutăţii lor - căci, spune, «Sa piara păcătoşii de pe pamant şi cei fara de lege, ca să nu mai fie», nu ca şi cum ar fi mers la nimicire, ci ca şi cum ar fi separaţi de paza lui Dumnezeu, Cel care cu adevărat este Cel ce este - ce vor spune regii lor, văzând o asemenea deosebire între neamuri şi Sion? Sau, în mod clar, vor ajunge la înţelegerea că unii umblând potrivit neamurilor sunt în clătinare din cauza răutăţii lor, iar alţii au mintea lor curăţită. Aceasta (mintea) se numeşte „Sion”, pentru că aici este un turn de pază al întregii firi.Căci ca de pe un vârf de munte se văd din înălţimea minţii lumea şi buna rânduială din ea şi prin acestea Dumnezeu. Se văd însă şi lucrurile vieţii şi meschinăria din ele. De aceea, după cum mintea, scufundată în vin şi în celelalte patimi, cade din cauza beţiei, la fel şi cel curat îl are întemeietor pe Dumnezeu. «Şi prin El vor fi mântuiţi cei smeriţi ai poporului». Fericiţi cei săraci şi vai celor bogaţi, că primesc mângâierea lor.




*       „Aducătorul zorilor”, identificat cu planeta Venus, care poate fi văzută dimineaţa. În ebraică este Helal ben Şahar, „Cel strălucitor, fiu al zorilor”.


 ** Este desigur vorba de o etimologie populară, care dă o explicaţie negativă străinilor. Numele de filistean (şi nu cum spune Sf. Vasile) ar fi derivat prin această etimologie populară de la „bătut”, „căzut (în luptă)” „a se lupta”, la pasiv „a cădea în luptă”;(cădere în luptă) şi substantivul „vin”. Filistenii erau, într-adevăr, re­numiţi în antichitate pentru producerea berii. Etimologia reală a numelui filistean este incertă. Ei făceau parte din aşa-numitul grup al „oamenilor mării”, care în sec. XII îdHr. au atacat Egiptul, fiind respinşi şi apoi colonizaţi în zona fâşiei Gaza de astăzi, unde au întemeiat cetăţi unite într-o federaţie condusă de cinci dintre ele (pentarhie). În egip­teană, filistenii apar ca prşt (a se citi convenţional pereşet, adică peleşet, pentru că egip­tenii redau sunetul l, pe care nu îl aveau, prin r).