luni, 20 aprilie 2015

Sf.Chiril al Alexandriei - Tâlcuiri la cartea Facerii / Dezvăluiri-Glafire-la cărțile lui Moise 9




Despre Esau şi Iacob,
că s-au dat ca chipuri ale celor două popoare,
al lui Israil şi al iui Hristos
prin credinţă



   1. «Şi acestea sînt naşterile lui Isaac, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac. Iar Isaac era de patruzeci de ani, cînd a luat sie-şi soţie pe Rebeca, fiica lui Batuel Sirul din Mesopotamia, sora lui Laban Sirul din Mesopotamia. Şi s-a rugat Isaac Domnului pentru Rebeca, femeia lui, că era stearpă. Şi l-a auzit Dumnezeu pe el şi a luat în pîntece Rebeca, femeia lui. Şi săltau copiii în ea. Iar ea a zis Dacă aşa îmi va fi mie, pentru ce îmi va fi mie aceasta ? Şi s-a dus să afle de la Domnul. Şi i-a spus Domnul: Două popoare sînt în pîntecele tău şi două popoare se vor despărţi din pîntecele tău. Şi a ieşit fiul cel întîi născut roşu tot cu o piele păroasă. Şi a chemat numele lui Esau. Şi după aceea, fratele lui şi mîna lui ţinea de călcîi pe Esau. Şi a chemat numele lui Iacob. Iar Isaac era de şasezeci de ani cînd i-a născut pe ei Rebeca. Iar tinerii au crescut. Şi era Esau om priceput la vînat şi la lucrarea cîmpului. Iar Iacob era om potolit, trăitor în casă. Isaac iubea pe Esau, că vînatul aceluia era mîncarea lui. Iar Rebeca iubea pe Iacob. Şi Iacob fierbea fierturi. Şi a venit Esau din cîmp ostenit. Şi a zis Esau lui Iacob : da-mi să mănînc din această fiertură roşie, că sînt slăbit. De aceea s-a chemat numele lui Edom. Iar Iacob i-a zis lui Esau : dă-mi astăzi drepturile tale de întîi născut.
   Şi a zis Esau : Iată eu merg spre moarte şi la ce-mi folosesc drep­turile întîiului născut? Şi i-a zis lui Iacob: Jură-te mie astăzi. Şi s-a jurat lui. Deci a vîndut Esau drepturile de întîi născut lui Iacob. Iar Iacob i-a dat lui Esau pîine şi zeamă de linte. Şi a mîncat şi a băut. Şi sculîndu-se a plecat. Şi nu l-a supărat pe Esau pierderea drepturilor lui de întîi născut.
   Căci Dumnezeu care nu ştie să mintă a făgăduit lui Avraam că va fi părinte al multor neamuri şi l-a asigurat in tot felul că mulţimea ce se va ivi din el mai presus de număr vor fi ca nisipul cel fără de număr şi ca stelele cerului mulţimea lor
» (Fac. 25, 19—34). Dar mărirea aceasta care trece peste orice margine nu s-a dăruit numai lui Israil, ci şi turmelor neamurilor. Căci au fost chemaţi prin cre­dinţă şi prin aceasta le face mai vîrtos să fie în Isaac, din făgăduinţă. Aceasta o va mărturisi prea înţeleptul Pavel, scriind : «Ştiind de mai înainte Scriptura că Dumnezeu va îndrepta neamurile din credinţă, a binevestit de mai înainte lui Avraam : Întru tine se vor binecuvînta toate neamurile. Deci cei ce sînt din credinţă se binecuvîntează îm­preună cu credinciosul Avraam. Căci cîţi sînt din faptele legii, sînt sub blestem. Că scris este : Blestemat este tot cel ce nu stăruie în toate cele scrise în cartea legii ca să le facă pe ele» (Facere 27, 26)[1] . Iar că prin lege nimeni nu se îndreptează de la Dumnezeu, este invederat din faptul că dreptul din credinţă va fi viu. Iar legea nu este din credinţă, «dar cel ce a făcut acestea, va fi viu prin ele» (Gal. 3, 8—12).

   Aşadar, făgăduinţele s-au împlinit. Şi nu prin cei ce au fost în­văţaţi de lege ca pedagog, ci prin cei ce au fost îndreptaţi prin cre­dinţă. Porunca s-a intercalat din iconomie prin Moise, fără să fie în­lăturată făgăduinţa, ci ca să conducă pedagogic şi să ridice pe în­cetul spre chemarea cea prin credinţă; ca dînd pe faţă slăbiciu­nea celor ce au fost intercalate mai înainte, să arate tuturor foarte folositoare şi necesare harul şi îndreptarea în Hristos prin credință.[2]
    Căci spune iarăşi dumnezeiescul Pavel : «Fraţilor, vorbesc ca un om, că şi testamentul întărit al unui om nimeni nu-l desfiinţează sau nu-i mai adaugă ceva. Iar făgăduinţele s-au grăit lui Avraam şi sămînţei lui. Nu spune : sămînţelor, ca multora, ci ca uneia : şi sămînţei tale, care este Hristos[3]. Aceasta spun că este testamentul întărit de Dumnezeu. Legea care a venit patru sute şi treizeci de ani nu desfiinţează făgăduinţa ca să înceteze[4]. Căci dacă moştenirea ar fi din lege, n-ar mai fi din făgăduinţă. Iar lui Avraam i-a dăruit Dum­nezeu moştenirea prin făgăduinţă» (Gal. 3, 13—18).[5]
   Dar adaugă la acestea îndată şi pricinai ntroducerii (intercalării) legii, zicînd : «Ce este deci legea ? Ea s-a adăugat din pricina neas­cultării pină ce va veni Urmaşul, Care s-a făgăduit, fiind rînduită prin îngeri prin mîna Mijlocitorului[6]. Iar Mijlocitorul nu este al unuia[7]. Iar Dumnezeu este Unul. Atunci este legea împotriva făgă­duinţei lui Dumnezeu ? Nicidecum. Căci dacă s-ar fi dat legea care poate să nască spre viată, dreptatea ar fi cu adevărat din lege. Dar Scriptura a închis toate sub păcat, ca făgăduinţa din credinţa lui Iisus Hristos să se dea celor ce cred. Dar înainte de-a veni credinţa, eram păziţi sub lege, fiind închişi pentru credinţă (slava) ce avea să se descopere. Deci legea ni s-a dat nouă ca pedagog spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin credinţă. Iar venind credinţa, nu mai sîntem sub pedagog. Căci toți sînteți fii ai lui Dumnezeu prin credinţa cea în Hristos Iisus» (Gal. 3, 19—26) [8]. Deci nu e nici o îndoială că legea a fost dare pe faţă a slăbiciunii celor pedagoghisiţi de ea şi arătătoare a greşalelor şi a păcatului. «Căci unde nu este lege, zice, nu e nici călcare a ei» (Rom. 4, 15)[9]. Şi iarăşi : «Iar păcatul nu l-am cunoscut decît prin lege» (Rom. 7, 7). «Şi venind porunca, zice, păcatul a prins viaţă. Iar eu am murit» (Rom. 7, 9—10). Şi iarăşi : «Pînă la lege, era păcatul în lume. Dar păcatul nu se socotea, nefiind legea» (Rom. 5, 13)[10].
   Deci legea ne-a condus ca un pedagog spre Hristos, dînd pe faţă (mustrînd) pe călcătorii ei şi învăţînd pe cei de pe pămînt prin ex­perienţa însăşi că este cu neputinţă de-a scăpa de pîrîrea (de osînda) legii pe omul bolnav de aplecarea spre păcat, ci că are nevoie numai decît de mîntuirea prin Hristos cel ce îndreptează prin credinţă şi îndurare.

   2. Aşadar e vădit că raţiunea iconomiei privitoare la noi a făcut cu totul necesară mai înainte arătarea poruncii prin Moise pen­tru harul ce-a urmat îndată după aceea în Hristos, har care a adus sămînţa prezisă de făgăduinţa lui Dumnezeu, adică pe cei în Hristos prin credinţă. Căci aşa s-a făcut dumnezeiescul Avraam părintele unor neamuri nenumărate. Observă deci forma iconomiei, desenată frumos iarăşi ca într-un chip în doimea fraţilor din Isaac, a lui Esau şi Iacob. Deci a zis Dumnezeu către dumnezeiescul Avraam : «că în Isaac se va chema ţie sămînţă». Tîlcuind prezicerea, învăţatul in ale legii Pavel, zice : «Lui Avraam i s-au spus făgăduinţele şi urma­şului lui. Nu zice şi urmaşilor, ca despre mulţi, ci despre unul. Şi urmaşului Tău Care este Hristos» (Gal. 3, 16). Deci în Hristos se îm­plinesc cele făgăduite şi Isaac e dat ca chipul Lui. Iar acest nume se tălmăceşte : «bucurie şi veselie». Veselie l-a numit pe Hristos şi dumnezeiescul David, zicînd ca din partea celor ce însetează după mîntuirea prin El: «Veselia mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au în­conjurat» (Ps. 31, 7). Căci în Hristos am scăpat de asalturile uciga­şilor. Şi în El am călcat peste scorpii şi şerpi şi cei ce cred umblă peste aspidă şi vasilisc (Ps. 90, 15). Dar despre faptul că Hristos a fost numit de dumnezeieştile Scripturi veselie, ne încredinţează şi cuvîntul proorocesc. El sună aşa: «Şi Domnul va răsări dreptate şi bucurie înaintea tuturor neamurilor» (Isaia 61, 11). Căci Emanuil nu s-a făcut dreptate şi veselie nu numai celor din Israil, ci şi po­poarelor din toată lumea. Fiindcă în El am fost făcuţi drepţi şi am depărtat de la noi urîta înfăţişare a vechiului blestem. Căci ne-am îmbrăcat în veşmîntul veseliei şi bucuriei, izbăviţi fiind de moarte şi de păcat. Şi cu care din bunătăţile de sus de la Dumnezeu nu ne-am îmbogăţit ?
   De aceea am fost învăţaţi să slăvim pe Dumnezeu, zicînd : «Să se veselească sufletul Meu întru Domnul. Căci în haina mintuirii m-a îmbrăcat şi cu veşmintul veseliei m-a acoperit» (Isaia 61, 10). Şi ce este acest veşmînt al veseliei, ne lămureşte atotsfinţitul Pavel, zicînd : «Cîți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat» (Gal. 3, 27). Şi iarăşi : «Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup nu o prelaceți în pofte» (Rom. 13, 14).
   De aceea e de mare folos tîlcuirea lui Isaac ca veselie în cali­tatea de chip al lui Hristos. Lui i-a fost Rebeca soţie. Iar ea se tîlcuieşte cea mai mare răbdare. Deci şi persoana ei înţelegînd-o drept, o vom vedea ca chip al Bisericii, a cărei frumuseţe se arată în răb­dare. Căci calea spre mîntuire prin credinţă şi în Duh a fiilor ei se arată în răbdare. Aceasta li s-a spus în cuvinte sfinţite, ca : «În răbdarea voastră veți cîştiga sufletele voastre» (Luca 21, 19), sau : «Aveţi trebuinţă de răbdare, ca făcînd voia lui Dumnezeu, să dobîndiţi făgăduinţa» (Evr. 10, 36).
   Ia seama deci că Rebeca de-abia cu întîrziere ia în pîntece (căci era stearpă), dar naşte totuşi din bunăvoinţa şi iubirea lui Dumnezeu faţă de Isaac, pe Esau întîiul născut şi îndată după aceea pe Iacob. Prin acestea sînt închipuite cele două popoare, cel din Israil şi cel din neamuri. Întîiul născut e Israil (Ieş. 4, 22), căci a fost întîiul che­mat prin lege, iar al doilea după el, cel în credinţă prin Hristos. Şi socotesc că ar putea vedea cineva deosebirea între cele două po­poare în cugetare şi în purtări şi din numele lor şi din înfăţişarea sau constituţia trupurilor lor.
   Căci Esau se tălmăceşte stejar, adică dur şi neîncovoiat. Fiindcă se spune undeva de către Dumnezeu lui Israil: «Te ştiu că eşti dur şi grumazul tău este ca un drug de fier şi fruntea este de aramă» (Isaia 48, 4) . Iar Iacob, cel ce ţine călcîiul, sau priceput în a birui. Căci îi ţine călcîiul celui pe care-l biruieşte. Dar biruieşte sigur nu poporul de sub lege, ci cel în Hristos prin credinţă; căci scapă de vina păca­tului şi slăbeşte stăpînirea morţii.

   Şi «era roşu întreg». Aşa e scris. «Şi cu piele păroasă». Iar Iacob, bărbat potolit. Roşeaţa e semnul iuţimii şi al mîniei, dacă e adevărat că celor mînioşi le e proprie culoarea roşie. Şi cum s-ar îndoi cineva că e propriu sălbăticiunii să fie acoperită de păr aspru ? Şi socotesc că oricine poate vedea pe Israil avînd aceste moravuri şi fiind cîrmuit mai mult de mînie, decît de cuvenita raţiune ; şi foarte aplecat spre [11] duritate şi asprime. De aceea au şi ucis pe proroci şi au arătat în ultimele timpuri atita lipsă de evlavie faţă de Emanuil. Iar blîndeţea e semnul clar al chipului cuvenit al omului. De aceea e foarte dulce şi iubitor de blîndeţe poporul cel nou şi ajuns la credinţă. Iar buna-cuviinţă a gurii este o dovadă clară a frumuseţii spirituale şi lăun­trice, precum am dat ca semn al sălbăticiunii lui Esau chipul păros şi roşcat.
   Dar mama ambilor este una, adică Rebeca. Căci şi-a făcut Sie-şi Domnul nostru Iisus Hristos Biserica fecioară neprihănită slujindu-i spre naşterea duhovnicească a celor două popoare. Căci potrivit scopu­lui venirii Lui i-a zidit pe cei doi într-un om nou, făcînd pace şi împăcîndu-i pe amîndoi, precum s-a scris, într-un Duh (Efes. 2, 16). Dar Israil nu s-a pus de acord cu poporul cel nou, deşi a fost primul născut după vreme. Socotesc că şi săltarea în pîntece a pruncilor arată duşmănia lor viitoare. Dar că cel mai tînăr va fi mai bun şi într-o slavă mai vestită decît Israil cel întîi născut, a arătat-o îndată Cel ce toate le ştie, zicînd : «Şi popor va întrece popor şi cel mai mare va sluji celui mai mic». Şi taina celor două popoare s-a vestit de mai înainte şi prin cuvîntul sfinţilor. Ni s-a vestit de mai înainte şi că la urmă Israil va fi mai presus de neamuri în multe feluri. Lucrul acesta ni l-a arătat Dumnezeu în însuşi actul naşterii. Căci a ieşit din pîntece Esau şi i-a urmat Iacob. Dar acesta ţine călcîiul fratelui şi-l va birui, arătînd-o aceasta prin prinderea lui de călcîi.

   3. Am spus acestea, pornind de la forma trupurilor şi de la naş­terea însăşi. Dar să lărgim înţelesurile privitoare la cei doi, pornind, pe cît e cu putinţă, şi de la alte date. Felul de cugetare al fiecăruia ni-l va arăta şi modul vieţii lui. Căci tinerii erau de vîrstă egală, dar nu de judecăţi egale, nici de intenţii identice. Esau iubea ocupa­ţiile agricole şi vînătoreştiiar celălalt era plăcut şi apropiat, adică comunicabil şi om liniştit, căruia-i plăcea să stea în casă. Cel dintîi era nestăpînit în poftele trupeşti şi nesocotea darurile sale cele mai bune în favoarea pornirilor inferioare şi alegea în locul celor de trebuinţă cele uşuratice şi ieftine. Al doilea era un iubitor nesăturat al celor bune şi căuta oriunde cele prin care se putea lumina. Căci a cumpărat drepturile întîiului născut, pe care le-a aruncat Esau alegînd fără grijă săturarea pîntecelui în locul cinstei. De aceea s-a chemat mai pe urmă numele său Edom, adică pământesc. Căci e cu adevărat o vădire clară a unui cuget pămîntesc şi coborît a nesocoti cineva slava ce-i este proprie şi a nu pune nici un preţ pe privilegiul ,(pe prioritatea) cunoaşterii, ci alege mai degrabă ca mai bună şi mai de folos plăcerea vremelnică şi de-a încununa desfătarea imediată cu o preţuire superioară, chiar dacă pricinuieşte multă pagubă.
   De aceea şi dumnezeiescul Pavel a numit pe drept cuvînt desfrînat şi întinat ca pe Esau pe cel ce s-a hotărît să vieţuiască atît de urît. Şi a dat pe Esau ca un chip al celor rostogoliţi în destrăbălare, arătîndu-l ca pe o pildă a neînfrînării în poftele trupeşii şi pămînteşti, zicînd : «Să nu fie vreunul desfrînat şi spurcat ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vîndut naşterea sa cea dintîi» (Evr. 12, 16,Fac. 25, 33). Deci bine vom zice de vom compara întunericul vieţuirii iudaice şi curăţia şi libertatea mulţimii neamurilor cu puterile celor doi tineri. Căci Israil avea o cugetare pămîntească, era îngîmfat şi certăreţ şi foarte înclinat spre ucideri, potrivit cu Esau care se ocupă cu lucra­rea pământului şi cu uciderea fiarelor. De aceea cuvîntul proorocesc le spune : «curse au pus ca să omoare bărbaţi» (Ier. 5, 26). Dar şi Hristos însuşi a zis : «în zadar au ascuns de Mine străciunea laţului lor, în deşert au osîndit sufletul Meu. Să vină asupra lor laţul pe care nu-l cunosc şi cursa pe care au ascuns-o, să-i prindă pe ei» (Ps. 34, 6—7).
   Căci au trimis pe unii din Farisei, împreună cu cei numiţi Irodiani (care erau perceptori de dajdie), care l-au ispitit zicînd : «De se cuvine a da dajdie Cezarului, sau nu ?» (Marcu 12, 14). Deci şi Israil era vînător. Dar poporul cel nou şi îndreptat prin credinţă, ase­menea dumnezeiescului Iacob, e cuviincios şi iubitor de cămin, blînd şi aşezat, simplu şi neviclean, «locuitor în casă», după cum s-a scris. Căci e drept să se spună că Biserica a fost descrisă ca o mulţime foarte blîndă a celor îndreptaţi prin credinţă, ca o cetate strălucitoare şi bine rînduită, şi vieţuiesc în Hristos, ca o casă întărită şi neclăti­nată de ispititori, şi mintea lor e simplă şi străină de orice purtare necuvenită. Lor le e scîrbă să-şi prefacă cugetarea şi purtările. Despre acestea socotesc că zice dumnezeiescul David : «Domnul aşează pe cei de un singur fel în casă» (Ps. 67, 6). Căci e de un singur fel cel simplu în Hristos, care e şi aşezat ca într-o casă. Iar lui Israil i-a spus unul dintre sfinţii prooroci: «Ai ostenit în mulţimea căilor tale»(Isaia 57, 10). Deci cei ce sînt în Hristos îşi sălăşluiesc ca într-o casa vieţuirea lor în cuvioşie şi sfinţenie. Ei şi-o pun aceasta ca pe o co­roană împletită pe capetele lor şi o socotesc ca pe o mare fericire. De aceea spun uneori : «Veselitu-m-am de cei ce mi-au spus : în casa Domnului vom merge» (Ps. 121, 1), iar alteori: «Una am cerut de la Domnul, aceasta o voi căuta». Şi care e cererea ? Care e şi harul cel unul ? «Să locuiesc, zice, în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să primesc frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul (templul) Lui» (Ps. 26, 7—8).

   Auzi cum zice că trebuie socotit ca un har strălucitor şi înălţat peste toate a locui în casa Domnului şi a vieţui în curţile dumneze­ieşti ? Iar această locuire nu e trupească, ci constă în statornicia cu­getării şi a vieţii virtuoase. Dar «iubea, zice, Isaac pe Esau, pen­tru că vînatul aceluia era mîncarea lui». Israil cel întîi născut se în­vrednicea de iubirea de sus, pentru că oferea lui Dumnezeu ca pe o mîncare faptelor vieţuirii după lege şi ostenelile pentru ele. Căci au fost sfinţi, iubitori de Dumnezeu şi păzitori ai legii şi în Israil. De aceea proorocul Isaia se întrista ca de o desfrînată de cetatea Ieru­salimului. Căci spunea că «dreptatea de altădată a adormit în ea» (Isaia 1, 21), adică a încetat şi s-a pierdut, după ce au fost mulţi în ea vrednici de laudă pentru vieţuirea cea după lege. Deci fiind întîiul născut, Israil se afla întru slava cea de la Dumnezeu, dar nu a păstrat pînă la sfîrşit cinstea dăruită ca un privilegiu lui. A cedat poporului nou şi ivit mai pe urmă, adică celui din neamuri, drepturile întîiei naşteri, aplecîndu-se spre cele ale trupului şi lumii. Precum se citeşte în parabolele evanghelice : «A făcut împăratul nuntă fiului Său» (Ma­tei 22, 2). Şi au venit cei ce au chemat la cină, care au vestit celor invitaţi poftirea lui Dumnezeu, spunîndu-le : «Veniţi că toate sînt gata». Dar fiecare a refuzat, după cum i-a convenit. Unul a spus : «Femeie mi-am luat, nu pot veni. Altul: Am cumpărat o ţarină, iartă-mă» (Luca 14, 18, 20).
   Vezi cum au imitat pe Esau, preferind plăcerea de cele trecă­toare şi trupeşti slavei de la Dumnezeu, propunînd să dea altora drepturile primei lor naşteri ? Şi au fost chemaţi îndată în locul lor cei ce au crezut dintre neamuri şi au cîştigat slava datorată lui Israil, ba şi binecuvîntarea pentru ascultarea lor şi pentru hotărîrea statornică de-a împlini cele plăcute lui Dumnezeu. Ne este şi pentru aceasta martor dumnezeiescul David, zicînd despre ele: «Ai (auzit) ascultat dorinţa săracilor, Doamne, ia aminte la rivna inimii lor» (Ps. 9, 37). Căci e gata de ascultare poporul îndreptat prin cre­dinţă, deşi cei din Israil s-au îmbogăţit înaintea lor cu învăţătura legii. Dar deşi mulţimea neamurilor a suferit de sărăcia în învăţă­turile dumnezeieşti, a îmbrăţişat mai repede credinţa şi şi-a făcut urechea mai deschisă la poruncile date prin Hristos. E ceea ce s-a mărturisit prin glasul aceluiaşi. Căci s-a zis prin lira Psalmistului : «Poporul, pe care nu L-am cunoscut Mi-a slujit Mie, cu auzul urechii M-a auzit» (Ps. 17, 48). Iar despre Israil deja căzut în înstrăinare şi neprimind să umble drept, ci avînd piciorul înţelegerii şchiop, zice : «Fiii străini M-au minţit, fiii străini au imbâtrînit şi au şchio­pătat de la cărările lor» (Ps. 17. 49). Căci învăţătura legii şi prezi­cerea sfinţilor prooroci sînt cărări drepte şi nerătăcitoare ce duc la Hristos. Dar după ce prin lege şi prooroci au ajuns la sfîrşitul (la ţinta) lor, s-au făcut şchiopi din neînţelegere, ocărîndu-L pe El dintr-o minte nesănătoasă şi îndrăznind să supună morţii pe căpe­tenia vieţii[12]. Iar că poporul cel nou prin credinţă a răpit binecuvîntarea datorată Iui Israil, arătînd o voinţă neşovăitoare în ascul­tarea poruncilor dumnezeieşti, se poate vedea şi din aceasta. Căci s-a scris : «Și a fost după ce a îmbâtrînit Isaac şi s-au slăbit ochii lui la vedere, a chemat pe fiul său Esau, pe cel întîi născut şi i-a zis lui: Fiul meu. Şi-a zis acesta : Iată eu. Şi i-a zis : Iată am îmbătrînit şi nu ştiu ziua morţii mele. Ia acum arma ta, tolba şi arcul şi ieşi la cîmp şi vînează-mi mie vreun vînat şi-mi fă vreo mîncare cum îmi place mie. Şi adu-mi să mănînc, ca să te binecuvinteze pe tine sufletul meu înainte de-a muri eu» (Fac. 27, 1—4).
   Aşadar acestea le-a spus tatăl către Esau. Iar acesta îndată îndreptîndu-se spre vînătoare, a plecat de acasă, pregătindu-se tine­reşte. Şi ce s-a întîmplat după aceasta ? Rebeca convinge pe Iacob s-o ia înaintea lui Esau şi să răpească binecuvîntarea. Acesta s-a temut la început să facă aceasta. Dar îndemnîndu-l şi mama, a adus doi iezi din timp, tineri şi frumoşi şi a pregătit o mîncare. Şi luînd pe umeri pieile şi acoperind părţile goale ale grumazului , s-a făcut asemenea lui Esau cel păros ca să înşele mîinile tatălui, dacă l-ar pipăi poate. Apoi luînd mîncarea în mîini, a intrat la tatăl şi a zis :
   «Tată. Iar acela a zis :Iată eu. Care eşti tu, fiule ? Şi a zis Iacob către tatăl: Eu sînt Esau, intîiul tău născut, am făcut precum mi-ai spus. Ridicîndu-te şezi şi mănâncă din vînatul meu ca să mă binecu­vânteze sufletul tău. După ce a mîncat bătrânul ce i s-a adus, a zis către tînâr: Aproprie-te de mine şi mă sărută, fiule. Şi apropiindu-se l-a sărutat. Şi a mirosit mirosul hainelor lui şi l-a binecuvîntat pe el şi i-a zis lui: Iată mirosul fiului meu ca un miros de cimpie plină pe care a binecuvîntat-o Domnul. Să-ţi dea ţie Domnul din rouă ce­rului şi din grăsimea pământului mulţime de grîu şi de vin. Şi să-ţi slujească ţie neamurile şi să ţi se închine căpeteniile lor şi să fii stăpîn al fratelui tău şi să-ţi închine ţie fiii tatălui tău. Cel ce te va blestema, blestemat să fie; şi cel ce te va binecuvânta, binecuvîntat să fie» (Fac. 27, 13—29).
   Deci a cîştigat Iacob întîiul binecuvîntarea de la tatăl. A venit apoi de la cîmp al doilea, cu vînatul său, Esau. Dar aducîndu-i-l tatălui a aflat că e de prisos. Căci a auzit îndată : «Venind fratele tău, a luat cu viclenie binecuvîntarea ta». Iar acesta spunînd nu fără lacrimi : «Să nu fie numai una binecuvîntarea ta, tată, binecuvintează-mă şi pe mine», a zis iarăşi Isaac : «Iată din grăsimea pămân­tului va fi locuinţa ta ; şi din rouă cerului de sus. Şi cu sabia ta vei trăi şi fratelui său vei sluji. Şi va fi o vreme cind vei lepăda şi vei sfărîma jugul lui de pe grumazul tău» (Fac. 27, 30—40).
   Concentrînd lărgimea istorisirii, le-am Înfăţişat cititorilor în foarte puţine cuvinte, cele ce s-au petrecut sensibil, înţelesurile duhovniceşti.

   4. Spunem deci că Stăpînul şi Tatăl tuturor a poruncit înaintea altora, adică înaintea celor chemaţi la credinţă şi în Hristos, lui Israil să-I aducă ca un dar strălucitor şi ca un rod al evlaviei şi ca un rezultat al bunelor osteneli, o vieţuire plăcută Lui ; sau i-a desenat de mai înainte viaţa de sub lege, ascunsă în chipuri şi ca un conţinut acoperit de plusul literei, nu nesesizată de cei doritori să o caute prin contemplaţia atentă şi duhovnicească. Aceasta socotesc că înseamnă pofta lui Isaac după vînatul lui Esau[13]. Dar s-a poruncit, cum am spus, mai înainte lui Israil şi acesta a şi promis să împli­nească aceasta. Căci a spus în Horeb, unde era adunat poporul, şi pe muntele Sinai unde Dumnezeu s-a coborît în chip de foc. «Toate cîte le va porunci Dumnezeu, le vom face şi le vom asculta» (Ieş. 19, 8). Dar s-a dovedit foarte nepăsător în fapte, deşi uşor în promisiune . De aceea îşi lasă locul, şi i-o ia înainte apucătorul de călcîi Iacob, adică poporul cel nou prin credinţă.
   Căci el a adus lui Dumnezeu cele dorite, după ce a răsărit ca poporul întîi născut, ca unul ce a rodit de mai înainte în chip cre­dinţa, pe care firea dumnezeiască şi-o face ca o hrană [14]. Şi de fapt aşa prevesteşte Mîntuitorul apostolilor convertirea Samaritenilor, zicînd : «Eu am de mâncat o mâncare, pe care voi nu o ştiţi» (Ioan 4, 32). Iar tălmăcind această spusă, zice : «Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvîrşesc lucrul Lui» (Ioan 4, 34). Dar Hristos ne-a învăţat prin parabolă că celor din Israil li s-a făcut nefolositoare promisiunea dată, neducînd la capăt lucrul încredinţat lor, şi că întîrzierea în venirea la credinţă n-a ne­dreptăţit de loc neamurile, care L-au cunoscut pe urmă pe Răscum­părătorul şi L-au cinstit prin împlinirea cu ascultare a tot binele. Căci a zis : «Un om oarecare avea doi fii. Şi venind la cel dintîi, i-a zis : Fiule, du-te azi şi lucrează in via mea. Iar acela răspunzând a zis: Nu vreau. Pe urmă, răzgîndindu-se, s-a dus. Venind apoi la celălalt, i-a zis la fel. Iar acela, răspunzând, a zis : Da, Doamne. Şi nu s-a dus. Care dintre cei doi a făcut voia Tatălui ?» (Matei 21, 28—31). Fără îndoială cel ce a plecat învie, măcar că înainte de aceea a simţit oarecare slăbiciune care l-a îndemnat să şovăiască a promite. Poţi vedea în acestea pe Esau plecînd îndată la vînat şi promiţînd-o aceasta, dar luîndu-i-o înainte Iacob, măcar la început a refuzat să o facă aceasta, şi de aceea a fost binecuvîntat de către tatăl. Aşa şi poporul cel nou răpeşte binecuvîntarea, deşi nu purta chipul vieţuirii iudaice, ca Esau. A făcut ca Iacob, care s-a făcut cu înţelepciune asemenea lui Esau cel păros prin pieile iezilor. Dar a auzit îndată pe tatăl zicînd : «Glasul e glasul lui Iacob, dar mâinile sânt mâinile lui Esau» (Fac. 27, 22).
   În ce mod am putea aplica popoarelor venite la credinţă faptul de-a-şi fi însuşit prin imitare vieţuirea iudaică, dar păstrînd un alt glas decît aceasta? Vom spune că mîna e pentru dumnezeieştile Scripturi totdeauna semnul lucrului şi al celor săvîrşile, sau al lucrării făptuitoare. Cît priveşte identitatea lucrării şi calitatea fap­telor, cei sfinţiţi spiritual şi duhovniceşte în Hristos împlinesc şi ei legea şi se aduc pe ei lui Dumnezeu şi Tatăl întru miros de bună mireasmă. Căci şi Hristos ne-a dat în mod lămurit legi evanghelice, zicînd : «Să nu socotiţi că am venit să stric legea, ci s-o plinesc. Căci amin zic vouă, pîrtă ce nu va trece cerul şi pâmîntul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege, pină ce nu se vor face toate» (Matei 5, 17—18). Înţelegi că cei în Hristos împlinesc legea, primind tăierea împrejur în duh, în locul celei trupeşti. Ba intrînd şi în odihna lui Hristos şi ţinînd Sîmbăta (sabatizînd) în Hristos, ei arată şi astfel pe Iudeul cel ascuns . Aceasta înseamnă, socotesc, a avea mîini ca Esau , dar alt glas decît el. Căci nu ne folosim de limba neînfrînată a Iudeilor , nici nu obişnuim să hulim pe Stăpînul care ne-a răscumpărat, tăgăduindu-L. Ci mai degrabă îl slăvim împreună cu Dumnezeu şi Tatăl pe Fiul, numindu-L Domnul şi Mîntuitorul Răscumpărător .

   5. Deci socotesc că se cuvine să ne ocupăm şi cu înţelesul bine-cuvîntării dată ambilor, atît cît putem înţelege. Căci lucrul acesta este spre folosul cititorilor.
   Deci a spus fericitul Isaac despre Iacob: «Iată mirosul fiului meu este ca mirosul ţarinei pline pe care a binecuvintat-o Domnul. Şi să-ti dea ție Domnul din rouă cerului şi din grăsimea pămîntului mulțime de grîu şi de vin. Şi-ti vor sluji ție neamurile şi se vor închina ție căpeteniile lor. Cel ce te va bestema, blestemat va fi şi cel ce te va binecuvinta, binecuvintat va fi» (Fac. 27, 27—29). În acestea s-au amestecat laturile istoriei şi prin amîndouă persoanele se înaintează spre un unic adevăr, mărturisit prin faptele înseşi. Căci acestea nu ajung la împlinire numai în Iacob, ci şi în Hristos şi în cei îndreptaţi prin credinţă, care s-au făcut şi ei fii după făgă­duinţă în Isaac. Deci înţelesul acestei proorocii se referă şi la poporul cel nou şi la Hristos însuşi, care este începutul şi căpetenia lui. Căci s-a socotit ca al doilea Adam şi a odrăslit ca o a doua rădăcină a umanităţii. Căci cele în Hristos sînt zidire nouă şi în El ne-am înnoit spre sfinţenie şi nestricăciune şi viaţă. Dar socotesc că prin binecuvîntare se înţelege şi buna mireasmă duhovnicească, asemenea unui miros bun şi dulce al ţarinei şi al livezii înflorite răspîndită de florile primăverii. Căci aşa ni s-a numit nouă Hristos pe Sine însuşi în Cîntarea Cîntărilor, zicînd : «Eu sînt floarea cîmpului, crinul văilor» (Cînt. 2, 1).
   Căci era crin şi rodie odrăslit din pămint, pentru umanitate. Fiindcă nu cunoştea păcatul, ci răspîndea mai degrabă oamenilor din toată lumea buna mireasmă a faptelor. Dar îl aseamănă pe Hristos şi cu un cîmp binecuvîntat (cu o ţarină) de Dumnezeu. Şi pe drept cuvînt, dacă este mirosul cunoştinţei lui Dumnezeu şi Tatăl. Căci a zis iarăşi dumnezeiescul Pavel:«Mulţumire lui Dumnezeu Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi arată prin noi mireasma cunoştinţei Lui în tot locul» (II Cor. 2, 14). În deosebi s-a arătat prin Sfinţii Apostoli Domnul nostru Iisus Hristos ca mi­reasmă a cunoştinţei lui Dumnezeu şi Tatăl. «Căci dacă a cunoscut cineva pe Fiul, a cunoscut numaidecît şi pe Tatăl», pentru identitatea firii şi pentru ca totul le este egal şi nedeosebit. Căci aceleaşi li se potrivesc lui Hristos, dar se cuvin cu dreptate şi poporului cel nou, odată ce s-a spus : «Să-ţi dea ție Domnul rouă cerului şi grăsimea pămîntului» (Fac. 27, 28). Iar aceasta înseamnă că Cuvîntul lui Dum­nezeu Tatăl S-a dat nouă, evident datorită împărtăşirii prin Duhul, prin care ne-am făcut «părtaşi ai firii dumnezeieşti» (II Petru 2, 4). Astfel am dobîndit mulţime de grîu şi de vin, adică de tărie şi deci şi de veselie, dacă e adevărat cuvîntul care zice : «Pîinea întăreşte inima omului şi vinul o veseleşte» (Ps. 103, 16). Pîinea e deci semnul tăriei spirituale şi în Duh. Iar vinul la fel, al amîndurora. Iar acestea celor în Hristos prin El. Cum şi în ce mod am devenit tari în dreapta credinţă şi nemişcaţi într-un anumit fel, ştiind să cugetăm cele drepte şi sprijiniţi în chip neclătinat ? Căci am luat putere «să călcăm peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului» (Luca 10, 19). Aceasta socotesc că este mulţimea grîului. Dar am luat şi vin. Căci «prin nădejde ne bucurăm şi ne-am umplut de bucurie» (Rom. 15, 13), după cum s-a scris. Fiindcă aşteptăm locaşurile de sus, viaţa întru nestricăciune, vieţuirea veşnică, să împărăţim împreună cu Hristos. Fie spuse acestea şi pentru noi. Căci aşa vrea Cuvîntul.
   Apoi puterea binecuvîntării se va muta iarăşi la Emanuil. «Să-ți slujească ție, zice, neamurile, şi să ți se închine căpeteniile şi să te faci Domn al fratelui tău» (Fac. 27, 29). Căci Emanuil S-a făcut întîiul născut cînd «S-a făcut ca noi, între mulți fraţi» (Rom. 8, 29). Dar n-a pierdut din această cauză calitatea de-a fi Dumnezeu şi Domn al tuturor. De aceea I ne închinăm ca unui Stăpîn şi S-a făcut ca Dumnezeu, Domn al celor chemaţi la frăţie prin har. «Căci cine se va face, zice, în nori (egal) deopotrivă cu Domnul ? Şi cine se va face asemenea Lui dintre fiii lui Dumnezeu ?» (Ps. 98, 7).
   S-a făcut deci Emanuil ca Dumnezeu Domn al celor ce au fost ridicaţi la frăţietate ; şi Lui «I se va pleca tot genunchiul celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de sub pămînt, şi toată limba va mărturisi că Domn este Iisus Hristos întru slava lui Dumnezeu Tatăl» (Filip. 2, 10).
   «Şi cel ce va blestema, blestemat va fi, iar cel binecuvîntat, bine-cuvîntat va fi». Cuvîntul e clar. Căci blestemaţi şi urîţi de Dumnezeu sînt cei ce-L ocărăsc pe El, precum plini de darurile de sus şi de la Dumnezeu cînd cei ce-L binecuvintează, sau vestesc slava Lui dum­nezeiască.

   6. Aceasta e deci binecuvîntarea lui Iacob, al cărei înţeles se referă la Emanuil şi la cei îndreptaţi prin credinţă. Dar să privim şi la cealaltă, adică la cea dată celui întîi născut, adică lui Israil. al cărui chip este Esau: «Căci iată, zice, din grăsimea pământului va fi locuirea ta şi din rouă cerului de sus şi cu sabia ta vei trăi şi fratelui tău vei sluji. Dar va fi o vreme cînd vei lepăda şi vei sfărîma jugul lui de pe grumazul tău» (Fac. 27, 30—40). Căci s-a dat ca binecuvîntare lui Israil, «legea prin Moise» (Ioan 1, 17). Căci ea era cuvîntul lui Hristos slujit prin îngeri. Fiindcă nu grăia El însuşi celor mai vechi, cum ne va încredinţa preaînţeleptul Pavel, scriind : «În multe rînduri şi în multe chipuri grăind Dumnezeu odinioară părinţilor noştri prin profeţi în zilele acestea de pe urmă  ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate, prin Care şi veacurile  le-a făcut. Fiind El strălucirea slavei Sale şi chipul fiinţei Sale, şi pe toate ţinându-le cu cuvântul puterii Lui, după ce prin El Însuşi a săvârşit curăţirea păcatelor noastre a şezut de-a dreapta Slavei întru cele preaînalte, devenind El cu atât mai presus de îngeri, cu cât numele pe care l-a moştenit e mai presus de ei. ....LIPSĂ O JUMĂTATE DE PAGINĂ DIN TEXTUL ORIGINAL.....


...«Atunci a grăit Domnul către Moise: „Grăbeşte de te pogoară de aici, căci poporul tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului, s-a ticăloşit poporul tău» (Ieş. 32, 7). Iar dumnezeiescul Pavel pune însăşi legea cea în litere pe seama ferici­tului Moise. Căci a zis : «Călcând cineva legea lui Moise, e ucis fără de milă prin cuvîntul a doi sau trei martori» (Evr. 10, 28). Iar că Israil avea să lepede jugul preaînţeleptului Moise, chemîndu-l Hristos la harul prin credinţă, a mărturisit de mai înainte, zicînd: «Dar va fi o vreme cînd vei lepăda şi vei sfărîma legea lui de pe grumazul tău». Căci au lepădat de pe grumaz jugul legii ca greu de purtat cei ce au crezut din Israil. Fiindcă au fost chemaţi la demnitatea libertăţii prin credinţa în Hristos. Prin care şi cu care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

-----------------------------------------------------------------------


[1] Legea nu ierta pe cel ce nu împlinea vreuna din poruncile ei. Şi nimeni nu le putea împlini toate. Ea făcea dependentă mîntuirea omului de faptele lui. Şi omul n-avea putere să împlinească toate faptele cerute de ea. Legea era dată mai mult pentru ca omul să crească cu conştiinţa că are nevoie de mila lui Dumnezeu, de iertarea Lui. Legea îi era dată pentru a-i umili mîndria lui. În acest sens era pedagog spre Hristos. Dar Hristos vine la noi cu dovada iuibirii lui Dumnezeu, a mil­ei Lui. Şi aceasta ne-o cere în primul rînd să credem în iubirea lui Dumnezeu arătată nouă in întruparea şi jertfa Fiului Său ca om. Dar credinţa aceasta unindu-ne cu El, ne dă şi puterea să fim oameni noi. Faptele ce le facem acum, nu mai sînt din puterea noastră exclusivă, ci din puterea Lui.

[2] Legea conducea spre îndreptarea din încrederea în iubirea lui Dumnezeu care va da pe Fiul Său la moarte pentru noi în două feluri: a) prin întărirea conşti­inţei în oameni că nu se pot îndrepta prin împlinirea tuturor faptelor cerute de lege şi b) prin transparenţa tot mai clară a lui Hristos care va veni în chipurile legii şi prin cuvintele proorocilor. Acestea două se întăreau una pe alta. Neputinţa de-a împlini toate poruncile legii şi de a se mîntui prin aceasta, îi făcea pe oameni să crească spre credinţa că Dumnezeu care îşi arată puterea Lui fată de oameni prin lege, va trimite pe Hristos care să-i mîntuiască prin unirea lor cu Dumnezeu prin El; iar înaintarea spre această credinţă le era uşurată de prezicerile proorocilor. Popo­rul Israel înainta prin amîndouă spre Hristos.

[3] Aşa cum Avraam va fi părintele trupesc al multor neamuri, la fel Hristos va fi părintele sufletesc al multor popoare încreştinate. Lui Avraam i s-au dat ur­maşilor după trup, lui Hristos i s-au dat urmaşi după duh. Cei dintîi erau ţinuţi sub lege prin descendenţă trupească. De aceea se pune atîta preţ în istoria patriarhilor pe alegerea unei soţii şi pe naşterea trupească de copii. De aceea vedem în lege o unire între naşterea de copii, deci intre legătura trupească a bărbatului cu femeia, şi binecuvîntarea lui Dumnezeu. Nu se preţuia acolo fecioria. Dar această depen­denţă a păzirii legii de descendenta trupească e depăşită în Hristos, care se naşte dintr-o Fecioară şi rămîne El însuşi necăsătorit. Aici păzirea legii e legată de des­cendenta spirituală. Cel ce se naşte trupeşte din părinţi, trebuie să devină urmaş al lui Hristos printr-o altă naştere din Duh, prin Botez.

[4] Primul testament sau legămînt al lui Dumnezeu către oameni, este cel pri­vitor la făgăduinţa vieţii prin credinţă. Acesta nu se desfiinţează prin cel al legii, care nu e decît un mijloc intercalat de pregătire a oamenilor pentru primirea făgă­duinţelor prin credinţă.

[5] Legea nu adaugă şi nu depăşeşte făgăduinţa dată mai înainte lui Avraam. Căci făgăduinţa se referă la Dumnezeu însuşi, unit cu noi în Hristos; şi mai presus de aceasta nu e nimic. Legea dată după aceea e numai spre pregătirea noastră pentru a ne face capabili de primirea acelei supreme făgăduinţe care este Dum­nezeu unit cu noi prin umanitatea asumată. Dar Hristos care e împlinirea acestei făgăduinţe nu vine din lege, sau din împlinirea faptelor ei, imposibilă pentru noi, ci ca un dar mai presus de lege, oa un dar din iubire, ca o intrare în comuniune cu noi prin iubire.

[6] Legea mijloceşte făgăduinţele prin pregătirea ce ne-o face posibilă. Ea neavînd în ca pe Dumnezeu făcut om, ca împlinire a făgăduinţei celei mai înalte, nici nu e dată de El, ci prin îngeri. Şi e dată nu de Dumnezeu cel întrupat însuşi, ci printr-un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, adică prin Moise. Legea se inter­calează şi în acest sens între Dumnezeu cel prezent în făgăduinţa ce-o va împlini în Hristos, şi oameni. Prin lege nu comunică Dumnezeu direct cu noi. În împlinirea făgăduinţei Dumnezeu se dă, şi dăruieşte şi Se şi dăruieşte (trad. rom. la Gal. 3, 18 şi cea din P.G., col. 155 e : dăruieşte). Căci fiind subiect, Dumnezeu unde dăruieşte, Se şi dăruieşte. Numai în lege nu e prezent nici ca Cel ce dăruieşte, nici ca Cel ce Se dăruieşte.

[7] Dacă legea este prin mijlocitor, atunci sînt doi de la care vine legea. Nu vine numai de la Dumnezeu care este unul. Deci nu-L avem prin ea pe Dum­nezeu însuşi în mod nemijlocit. Aceasta ne lasă cu puterile noastre în împlinirea ei. Iar acestea nu ne fac în stare să o împlinim.

[8] Cine e sub pedagog este încă copil. Se mai foloseşte şi frica pentru men­ţinerea lui în ascultare. Dar cînd a crescut spiritual, i se dă cu încredere libertatea. Căci în el are o mare putere iubirea pentru a răminea alipit de Dumnezeu. El e tratat acum ca un fiu.

[9] Dacă n-ar fi legea, n-ar avea cine să arate călcarea ei, sau păcatul. Unde este iertarea, nu mai e legea. Dar iertarea este acolo unde e credinţa in iubirea Celui ce iartă. Iar unde e credinţa în iubirea Lui, se face experienţa prezenţei Lui şi acolo se naşte şi iubirea omului faţă de Dumnezeu Cel a cărui iubire se trăieşte. Iar iubirea ridică pe om peste păcat şi deci şi peste lege.

[10] Dar şi legea a venit, pentru că nu eram în stare să trăiesc iubirea lui Dumnezeu. Şi unde din pricina aceasta prinde viaţă păcatul, eu mor. Pentru că pă­catul e una cu despărţirea de Dumnezeu, izvorul vieţii. E una cu netrăirea iubirii lui Dumnezeu. E una cu izolarea mea din mîndrie. Şi aceasta înseamnă slăbirea vie­ţii în mine. Că nu legea a produs păcatul în lume, se vede din (Rom. 5, 15). Ea nu­mai a făcut să se ţină seama de el şi de aceea pricinueşte mînia. Aceasta din două motive: a) pentru că omul face păcatul şi din mîndria de-a nu se supune legii; şi b) pentru că Dumnezeu vede că omul săvîrşind păcatul prin călcarea legii, îl săvîrşeşte şi din voinţa de-a nu asculta de El. Dar atunci de ce a dat Dumnezeu le­gea ? Pentru ca omul să ajungă la conştiinţa păcătoşeniei sale şi a necesităţii ier­tării lui Dumnezeu fără vreun merit al său.

[11] Esau a devenit chipul lui Israel, clnd acesta n-a primit pe Hristos. Iar Ia­cob chipul neamurilor care au primit pe Hristos.

[12] După ce au epuizat tot ce le putea da legea şi proorocii iar prin poarta lor a intrat Hristos, au rămas şi fără înaintarea prin lege şi prooroci, şi fără Hris­tos.

[13] În fond şi în vieţuirea de sub lege era desenată pentru Israel viata In Hristos prin credinţă, la care putea să ajungă, dar la care au ajuns înaintea lui nea­murile, cum a ajuns Iacob înaintea lui Esau. Aceasta rămîne să o caute acum Israel la neamuri, ca Isaac la Esau.

[14] Aşa cum Isaac mănîncă vînatul adus de Esau, aşa îşi face Dumnezeu din credinţa neamurilor cu anticipaţie ca un fel de hrană. Nu în sensul că Dumnezeu ar avea nevoie de credinţa noastră, ci în sensul că ea face şi bucurie ca semn al înţelegerii de către noi a iubirii Lui. Credinţa o produce El în noi, dar aducem şi noi in ea contribuţia noastră , o gătim ca o mîncare din ceea ce ne dă El. Eu mă hrănesc sufleteşte din încrederea ce mi-o acordă altul. Dumnezeu binevoieşte şi El să-şi facă o bucurie din credinţa ce i-o arătăm. În fond în credinţă ne dăm noi înşine, cum în iubire ni se dă El însuşi. Dar ne dăm, Lui fără să încetăm a fi, cum ni se dă şi El. E ceea ce observăm la mama care se dă pe ea copilului în laptele sînului ei, fără să înceteze a fi, ci fiind prin aceasta şi mai mult.